înapoi

 

Dr.  Avram  Imbroane

 

 

 

 

Testament politic

 

din publicistica unui liberal bĂnĂŢean

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dr.  Avram  Imbroane

 

 

 

 

 

 

 

 

Testament  politic

din publicistica unui liberal bĂnĂŢean

 

 

 

                                                Ediţie îngrijită de

                                                Adrian Onică, Roxana Pătraşcu

 

                                                Cuvânt înainte de

                                                Mihai Şora

 

                                                Prefaţă de

                                                Constantin Jinga

 

                                                Cronologie de

                                                Remus Jurca-Unip

 

                                                In memoriam

                                                Horia Musta

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editura  Marineasa

Timişoara, 2003

 

 

La realizarea acestui volum au colaborat:

Ramona Onică, Stela Roman, Ion Volcu,

Conf. Dr. Smaranda Vultur

 

 

 

 

Coperta: Constantin Jinga

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Carte apărută cu sprijinul

d-nei Steluţa Crăiniceanu-Imbroane şi al

Fundaţiei Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare

 

© Steluţa Crăiniceanu-Imbroane şi

Fundaţia Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare

 

ISBN 973-631-036-1

 

 

 

 

Cuprins

Mihai Şora

Cuvânt înainte.................................................................... 5

Note.......................................................................................... 7

 

Constantin Jinga

Cine a fost Dr. Avram Imbroane ?............................... 8

Note ........................................................................................ 19

 

Remus Jurca-Unip

CRONOLOGIE......................................................................... 22

 

Bibliografie selectivă despre Dr. Avram

Imbroane............................................................................. 31

 

Notă asupra ediţiei........................................................ 32

 

Din ziarul “Drapelul”................................................. 33

Din München........................................................................... 33

Scrisoare din München - I ..................................................... 34

Scrisoare din München - II..................................................... 35

Scrisoare din München - III................................................... 39

Scrisoare din München - IV................................................... 41

Scrisoare din München - V.................................................... 44

Pe banca acuzaţilor.............................................................. 45

Cultura socială a femeii - I................................................... 49

Cultura socială a femeii - II.................................................. 51

Cultura socială a femeii - III................................................ 53

Aurel Vlaicu.......................................................................... 54

La Lugoj!................................................................................. 56

“Sus să avem inimile!”............................................................. 59

“Ce probleme se impun”.......................................................... 62

Sentinţa magului: Să nu aibă studenţii din Cluj societate

de lectură .............................................................................. 63

Din Bucovina. Lupta pentru limbă....................................... 66

Îndrăzneşte dar, poporul meu, îndrăzneşte!...................... 69

Congresul învăţătorilor. Apel............................................ 73

“Pe cărări nouă”.................................................................... 73

Teatrul românesc în Lugoj................................................... 75

Sentimentul de conservare al neamului............................ 77

Bine aţi venit !......................................................................... 79

Societatea de lectură şi ajutorare a meseriaşilor români din Lugoj   80

“Doina” la Caransebeş. Note şi impresii............................... 82

Din sursele şcolilor noastre................................................ 83

 

Din ziarul “Epoca”, în seria articolelor

“Ardealul vorbeşte”................................................... 87

Bănăţenii şi războiul............................................................. 87

“Aroganţa maghiară-germană”.......................................... 88

“Intransigenţă”...................................................................... 88

 

Din ziarul “Banatul”, respectiv “Banatul

românesc”......................................................................... 90

“Pentru sufletul lor”........................................................... 90

Am fost neglijaţi.................................................................... 93

Suferinţele noastre morale................................................. 96

Nu voim bolşevism !................................................................ 98

Împotriva monopolului naţional...................................... 101

Non possumus......................................................................... 104

Ne cheamă Banatul............................................................. 106

Poporul nostru şi conducătorii lui. Din prilejul Adunării 

de la Lugoj ........................................................................... 108

Cerem intransigenţă............................................................ 110

Pentru Casa de Editură “Banatul”................................... 113

Nicolae Iorga....................................................................... 115

“Quatorze juillet” în Lugoj................................................ 117

O datorie faţă de neam....................................................... 120

Pro domo................................................................................ 121

Învăţături din câteva zile.................................................. 123

Burdea n-are loc în Banat.................................................. 125

O atitudine a Banatului..................................................... 126

O atitudine a Banatului. [Revenim]................................... 128

Generalul Gheorghe Mărdărescu...................................... 130

Un apel către oamenii cinstiţi............................................ 132

Poporul nostru şi administraţia........................................ 134

În preajma alegerilor.......................................................... 136

Pentru ziarul “Patria”........................................................ 138

A doua greşeală................................................................... 141

Pro domo................................................................................ 143

Constituirea grupării politice Uniunea Naţională......... 146

Români, dăruiţi pentru Căminul elevilor români din Timişoara!          152

Răspuns unui pamfletar...................................................... 153

Cuvânt alegătorilor mei.................................................... 154

Scrisoare deschisă D-lui Dr. L. Georgeviciu...................... 157

Chestia Banatului în Parlament....................................... 158

Uniunea Naţională de la Lugoj ......................................... 159

Discursul d-lui Imbroane.................................................... 162

Un cuvânt ţărănimii noastre............................................. 164

D-lui General Averescu, Prim-ministru, Bucureşti .......... 166

Majestăţii sale Regelui Ferdinand, Bucureşti.................. 166

Discursul d-lui Avram Imbroane rostit Duminică la Lugoj 167

După încheierea sesiunii....................................................... 173

Calomnii................................................................................ 175

Infamii................................................................................... 176

În plină acţiune..................................................................... 178

La chestiunea Banatului.................................................... 181

Pentru calomniatori........................................................... 189

Hristos se naşte, măriţi-L!................................................... 190

Drum drept........................................................................... 192

Drum …................................................................................. 194

Pentru ce două drumuri ?................................................... 197

Noi şi naţionalităţile........................................................... 200

Strigătul conştiinţei româneşti - România a românilor! 202

Povestea unor milioane....................................................... 204

Îngrijorare............................................................................ 208

La chestiunea frontierei din Banat................................... 210

Strigăt de alarmă: Ne pier satele româneşti în Banat!.. 212

Idealul mântuitor............................................................... 215

Anul Nou............................................................................... 217

Învierea care ne trebuie....................................................... 219

Spre adevăr … ...................................................................... 220

Răspuns unui calomniator.................................................. 223

Cuvântarea d-lui. Avram Imbroane ................................. 231

Octavian Goga..................................................................... 234

O crudă ironie....................................................................... 235

Biruinţa naţionalismului.................................................... 237

S-a sfârşit comedia?............................................................. 239

Administraţia publică......................................................... 242

Salvarea ţării. [Discurs rostit] cu prilejul adunării generale

a “Astrei”............................................................................... 244

Ion Românul......................................................................... 246

Mare manifestaţie politică de la Timişoara..................... 250

“Credinţa noastră”.............................................................. 253

Către alegătorii români din circumscripţia electorală

Bocşa Română...................................................................... 255

Înfiinţarea Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor 257

“Jos cu politicianismul!”...................................................... 259

Între oameni, bunăvoire...................................................... 261

 

Din ziarul “Renaşterea”........................................... 265

Nu anarhie, ci disciplină naţională.................................... 265

Chemare la luptă................................................................. 266

Reintegrarea neamului în drepturile sale........................ 268

10 Mai..................................................................................... 270

Partidul Liberal şi opinia publică...................................... 272

Şedinţă solemnă - Cuvântarea d-lui Dr. Avram Imbroane 274

Mântuire............................................................................... 279

Din activitatea parlamentarilor noştri.......................... 281

În chestie personală............................................................. 284

În plin haos politic............................................................... 286

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane, rostit la Adunarea 

naţională din Lugoj, în anul 1919 ...................................... 288

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane, rostit în Camera  

Deputaţilor, pe timpul guvernului Iorga, la bugetul

Sănătăţii publice, la 14 decembrie 1931 ............................. 291

Scrisoarea d-lui Avram Imbroane..................................... 298

Să fim bine înţeleşi. În jurul atitudinii noastre politice.. 301

Răzvrătire împotriva justiţiei sociale............................... 304

Mobilizare naţională.......................................................... 307

Aniversarea Unirii................................................................ 312

Discursul rostit de dl Dr. Avram Imbroane cu ocazia

serbărilor pentru comemorarea lui D.Ţichindeal,

în Becicherecul Mic, la 4 decembrie 1932............................ 313

Naşterea Domnului............................................................. 317

Mulţumiri şi nădejdi............................................................. 318

Spre mântuire....................................................................... 319

Manifestaţiile antirevizioniste. Chemarea d-lui Avram 

Ibroane de la 28 mai............................................................. 322

Naştere - renaştere.............................................................. 325

Testament politic....................................................... 328

Pentru Episcopia Timişoarei. Apelul d-lui. Dr. Avram Imbroane            328

Ultima cuvântare ţinută la Timişoara.

Despre reformarea şi solidaritatea naţiunii române...... 330

Addenda............................................................................. 335

 

Note, articole şi amintiri despre Dr. Avram Imbroane... 335

Leonard Pankerov............................................................... 335

Gala Galaction.................................................................... 335

Camil Petrescu..................................................................... 338

Dr. Al. Vaida-Voevod.......................................................... 338

Zaharia Munteanu............................................................... 339

Dr. Pompiliu Ciobanu........................................................... 339

Dr. Dimitrie Nistor............................................................... 340

Necroloage.......................................................................... 343

Gala Galaction.................................................................... 343

Sever Bocu............................................................................. 346

Aurel Bugariu...................................................................... 347

Necrolog în “Revista Institutului Social Banat – Crişana” 348

O familie pentru un ideal..................................................... 350

Sofia Dr. Avram Imbroane (1884-1933).............................. 350

Momente din refugiu şi război............................................ 350

Apel către femeile bănăţene  ............................................. 354

Raport prezentat Adunării Generale a Asociaţiei Cercurilor

de Gospodine ......................................................................... 354

Activitatea D-nei Sofia Imbroane în cadrele “Asociaţiei Cercurilor

de Gospodine” şi pe terenul industriei casnice naţionale 356

Moartea şi funerariile Sofiei Dr. Imbroane...................... 363

Cuvântul funebru al P. Sf. Sa Episcopul Grigorie al Aradului  365

René Ch. Brasey, În memoria Sofiei Imbroane................... 368

Din viaţa Sofiei Imbroane.................................................... 369

Omagiul “Asociaţiei Cercurilor de Gospodine”................ 371

Cuvântul “Şcolii de Menaj Regina Maria”........................ 373

Cuvântarea d-lui prof. R. Ch. Brasey................................ 374

Adunarea generală a Asociaţiei Cercului de Gospodine.

Comemorarea Sofiei Dr. A. Imbroane şi iniţierea

construirii clădirii Şcolii de Menaj.................................... 376

Steluţa Crăiniceanu Imbroane, Comunicare ţinută la Asociaţia

Astra, Secţia Folclor, în noiembrie 1993............................ 380

Surorile Sofiei Dr. Avram Imbroane.................................. 382

Nicolae Imbroane, fratele lui Avram Imbroane.............................382

Doru A. Imbroane, cel de al doilea fiu al lui Avram Imbroane

Confederaţiunea dunăreană - O nouă tentativă criminală

a revizioniştilor................................................................... 383

Amintiri din război. Un Crăciun la Iaşi............................. 385

Cuvântarea d-lui Doru Imbroane, cu ocazia constituirii

Tineretului Regional Liberal din Timiş-Torontal în

şedinţa din 14 ianuarie 1934................................................. 387

Cuvântarea d-lui avocat Doru Imbroane ....................... 390

Petre Crăiniceanu................................................................ 392

Interviu cu d-na Steluţa Crăiniceanu-Imbroane

Ăsta este rostul omului, să ajute, nu să fie egoist şi să

trăiască numai pentru el ................................................... 395

Fundaţia Dr. Avram Imbroane............................................ 417

Note....................................................................................... 419

 

Horia Musta

IN MEMORIAM..................................................................... 420

Note ...................................................................................... 421

album de familie........................................................... 422

 

Mihai Şora

Cuvânt înainte

 

 

Bănăţenilor dintre cele două războaie, numele de Avram Imbroane le aducea pe loc în minte figura unui luptător neobosit pentru integritatea Banatului în sânul unei Românii pe care sacrificiul a sute şi sute de mii de soldaţi şi întorsăturile favorabile ale istoriei aveau, după atâta aşteptare, s-o facă să coincidă grosso-modo cu întregul teritoriu locuit din străvechime de vorbitorii acestei limbi romanice orientale care – de-a lungul vremurilor schimbătoare – le-a definit mereu identitatea.

Cum însă bănăţenii dintre cele două războaie ne-au părăsit pentru o lume mai bună, iar celor de azi (mulţi dintre ei neo-bănăţeni) numele acesta le spune mai nimic, îmi iau îngăduinţa să depăn câteva amintiri de pe la sfârşitul anilor douăzeci, – nu, desigur, pentru a evoca figura luptătorului, a tribunului, a omului politic de mare anvergură, în întregime devotat binelui public (revine, de drept, istoricului acelui timp şi acelui loc), ci pentru a arunca puţină lumină asupra atmosferei familiale, asupra cordialităţii acelui micro-mediu în care luptătorul pentru marile cauze ale naţiunii îşi refăcea plinul ca să spun aşa, reîncărcându-se cu energie în vederea înfruntărilor cărora urma să le facă faţă.

O familie cu cinci copii, trei băieţi şi două fete, într-o casă încăpătoare, înconjurată de o grădină ce mi se părea imensă, privită cu ochii mei de atunci şi în care ne pierdeam jucându-ne de-a ascunselea. Băieţii – Bujor, Doru şi Sorin – erau mai mari decât mine; fetele – Geta şi Luci, mai mici. (Legătura cu ele o făcea sora mea, colegă de clasă cu Geta.) În raport cu noi, Bujor şi Doru aparţineau categoriei celor „mari”. Sorin, însă, doar cu o clasă deasupra mea, făcea şi el parte din grupul nostru; aşadar: doi băieţi şi trei fete. Cum locuiam în acelaşi cartier şi făceam parte din aceeaşi parohie (care se brodise a fi cea a tatălui meu, preot în „Fabric”), ne vedeam destul de des – evident, la ei, unde eram mai la larg şi aveam loc de desfăşurare pe măsura apetitului nostru de zbenguială.

O familie cu cinci copii, cum am spus, – şi cu o mamă artistă… şi e foarte posibil ca tocmai în asta să fi constat secretul acelui loc miraculos: o mamă artistă, neînchistată în aşa-zisele „principii imprescriptibile” (mutabile şi ele), cu vederi largi, înţelegătoare a fanteziilor copilăriei.

Dar, dincolo de acest miracol comun al copilăriei – care, oriunde în lume (şi în orice fel de împrejurări), este, prin sine, întotdeauna, vârsta deschiderii şi a disponibilităţii de a se lăsa impresionată de fiinţa misterioasă a ceea ce ne înconjoară – dincolo de asta, cum spuneam, a mai fost şi miracolul individual al ecloziunii unui tânăr din toate punctele de vedere excepţional, cum s-a vădit încă din adolescenţă Doru Imbroane. Cu trei-patru ani mai mare decât mine, el îi surprinsese pe profesorii liceului Diaconovici-Loga, când s-a hotărât să absolve într-un singur an clasele a V-a şi a VI-a (şi a făcut-o!), obţinând note din cele mai mari la toate materiile, iar în anul următor să facă acelaşi lucru, cu acelaşi rezultat final, pentru cele două clase următoare1, trecând cu brio şi examenul de bacalaureat la vârsta de 16 ani.

Printr-o întâmplare providenţială, spre sfârşitul anilor treizeci, l-am reîntâlnit – sau, mai de grabă, l-am întâlnit în sfârşit (căci încrucişările noastre întâmplătoare de până atunci nu erau vrednice de acest nume) – la Paris. El, în preajma susţinerii tezei de doctorat în drept; eu, pentru studii postuniversitare, în vederea unui doctorat. El, cu logodnica lui (şi cu cele două surori mult mai tinere); eu (mai grăbit în privinţa asta), cu soţia mea. Apropierea s-a stabilit cât ai bate din palme, prietenia s-a sudat fără întârziere, – în acest grup noi aducându-l şi pe Eugen Ionescu, de care eram foarte apropiaţi, iar lor alipindu-li-se un fost timişoarean, Franz Emanuel, care, sub numele de François Erval, avea să devină, după război, unul din ştabii editurii Gallimard, spiritus rector al faimoasei colecţii de eseuri intitulată „Idées”.

De acea mirifică atmosferă pariziană, a unei civilizaţii ajunsă la apogeu şi bântuită de spectrul declinului, care-şi risipea cu frenezie resursele de strălucire, am profitat din plin în răgazurile pe care ni le lăsa activitatea studioasă pe de o parte, presimţirea viitorului întunecos pe de alta.

Între timp, Doru îşi punea la punct teza, cu ample dezvoltări teoretice care, la susţinere, aveau să smulgă comisiei de doctorat menţiunea summa cum laude, – cu care avea să se întoarcă în ţară sperând să-şi poată investi energia şi competenţa, probitatea şi elanul creator în desăvârşirea a ceea ce părintele său apucase să săvârşească. Sigur, avea proiectul de a se dărui carierei publice. De a-şi dedica priceperea şi puterea de muncă, nu doar menţinerii, ci mai ales creşterii – prin strădania lui, fireşte, dar alături de şi împreună cu întreaga strălucită generaţie din care făcea parte – standardului de civilizaţie atins de societatea românească prin strădania generaţiei căreia-i aparţinuse tatăl lui, Avram Imbroane. Soarta a vrut însă altfel şi viaţa i s-a curmat într-un mod năprasnic, – tot aşa cum şi istoria României avea la rându-i să se frângă câţiva ani mai târziu, pentru următoarea jumătate de secol.

 

Să ne aducem aminte cu pietate, atât de Avram Imbroane, care a apucat să-şi dea măsura, spre binele neamului din sânul căruia s-a ivit şi pe care l-a slujit cu credinţă de-a lungul întregii lui vieţi, cât şi de fiul său Doru, căruia destinul i-a fost potrivnic.

Iar amintirea lor să ne fie îndemn spre a le urma exemplul.

 

 

 

                                                                      Bucureşti, 29 ianuarie 2003

Constantin Jinga

Cine a fost Dr. Avram Imbroane?

    

 

Cu toate că a fost una dintre personalităţile de marcă ale vieţii politice, ecleziastice şi culturale româneşti din prima jumătate a secolului trecut, despre Avram Imbroane s-a vorbit sporadic şi mai mult în şoaptă, atât înainte de 1989, cât şi după această dată, din motive greu de înţeles.

S-a născut la 19 decembrie 1880, în satul Coştei, nu departe de Vârşeţ, în Banatul sârbesc de astăzi. Părinţii săi, Mihai şi Romaniţa, erau ţărani înstăriţi. De altfel, familia Imbroane se regăseşte în scriptele bisericii din Coştei încă de la anul 1795, Mihai, tatăl lui Avram, descinzând din ramura lui Toma Imbroane. Mama, Romaniţa, era născută Mităr şi provenea din Vrani (România). Mihai şi Romaniţa Imbroane au avut doi fii, pe Avram şi pe Nicolae. Nicolae Imbroane (20 octombrie 1883 – 16 martie 1961, Vărădia), fratele mai mic al lui Avram, a fost avocat la Vârşeţ1. Ei au locuit în Coştei până în anul 1925, când s-au mutat la Vărădia2.

În satul natal a făcut Avram, fiul cel mare, primele şase clase de şcoală, apoi a mers la gimnaziul din Biserica Albă (Banatul Sârbesc). Aici are primele necazuri cu autorităţile, după ce este surprins purtând discuţii în marginea cărţii lui Vincenţiu Babeş, Die Sprach und Nationalitätenfrage in Österreich, şi susţinând egala îndreptăţire a naţionalităţilor din Austro-Ungaria3. Persecutat, este nevoit să-şi întrerupă studiile şi să plece acasă4. La insistenţele lui Avram Corcea, învăţătorul din Coştei5, părinţii Mihai şi Romaniţa decid să-l înscrie la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Opţiunea se vădeşte a fi de bun augur, în ciuda dificultăţilor materiale, care îşi vor afla soluţii fericite: Avram Imbroane devine meditator pentru copiii din familia Dr. Baiulescu şi, astfel, capabil de a se întreţine singur, iar Virgil Oniţiu, directorul şcolii, îi permite unele înlesniri legate de taxele şcolare6. Pe lângă aceasta, aici are prilejul de a se afirma la întâlnirile Societăţii Literare a liceului şi, astfel, de a fi remarcat de către Valeriu Branişte. Valeriu Branişte îi este profesor, iar mai târziu, peste ani, cei doi se reîntâlnesc la Lugoj, în redacţia ziarului „Drapelul”7. Rezultatele la învăţătură sunt excelente, astfel încât, în 19018, îşi ia bacalaureatul şi obţine o bursă din partea Societăţii „Emanoil Gojdu” din Banat, bursă ce-i oferă posibilitatea de a urma cursurile Universităţii din Budapesta, unde Avram Imbroane studiază dreptul. Societatea „Emanoil Gojdu” era alcătuită din personalităţi bănăţene ce urmăreau să contribuie la cristalizarea unei intelectualităţi româneşti în Banat şi, pentru aceasta, ofereau burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.

Perioada studenţiei budapestane va fi de scurtă durată pentru Avram Imbroane. Datorită reputaţiei sale deja câştigate la Braşov, el este ales ca secretar al Societăţii de Lectură „Petru Maior”. Orientarea pe care o imprimă întrunirilor acestei Societăţi nu va fi deloc pe placul autorităţilor maghiare. Este declarat „element periculos” şi înrolat în armata imperială, în regimentul de honvezi din Vârşeţ, mai întâi, de unde va fi trimis, spre finele anului 1901, la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă din Seghedin9.

La încheierea stagiului militar, Avram Imbroane devine student în teologie al Universităţii Frantz Joseph din Cernăuţi. Aici îl cunoaşte pe Grigorie Pişculescu, viitorul Gala Galaction, mai în vârstă decât el cu un an, precum şi pe viitoarea lui soţie, Sofia Topor. Sofia Topor provenea  dintr-o familie bucovineană cu tradiţii până în secolul al XV-lea10. La Cernăuţi, Avram Imbroane obţine doctoratul în condiţii dintre cele mai bune şi, o dată cu aceasta, posibilitatea de a urma cursuri post-universitare la Viena, Leipzig, Berlin. La întoarcere i se oferă posibilitatea de a ocupa un post de cadru didactic la Universitate, dar el refuză şi revine în Banat. În scrisoarea de refuz adresată Senatului cernăuţean, îşi motivează opţiunea spunând că vrea să facă „şcoală politică şi naţională” poporului român din Banat11.

Soţia sa îl va urma pretutindeni. Îndrăgostită, la rându-i, de arta populară şi de etnografia românească, Sofia Imbroane îşi va dedica viaţa, alături de soţul ei, colecţionării unor piese deosebit de valoroase de ţesături populare şi salvării acestora de la dispariţie. Eforturile sale s-au vădit a fi salutare îndeosebi în ceea ce priveşte ţesăturile populare bănăţene, pe cale de dispariţie, în epocă. Colecţiile Sofiei Imbroane au fost apreciate cu premii deosebite în cadrul unor expoziţii internaţionale, cum ar fi: Viena, Bruxelles, Roma12.

La întoarcerea în Banat, Avram Imbroane este angajat, din 1902, în cadrul consistoriului din Caransebeş13. Apreciindu-i calităţile, superiorii săi îi oferă posibilitatea de a-şi perfecţiona studiile la Universitatea din München, unde Imbroane va audia, între altele, cursurile de economie ale lui Luglio Brentano14 şi, după cum se poate vedea şi din corespondenţa de presă susţinută de acolo, va reţine cu mult discernământ o seamă de idei sociale şi politice aflate pe atunci în dezbatere, idei ale căror urme se regăsesc în activitatea sa politică de mai târziu. Experienţa germană i-a fost de bun augur şi Sofiei Imbroane. La întoarcerea în ţară, aceasta va milita pentru emanciparea femeii prin educaţie şi, ulterior, va ctitori primul liceu românesc de fete din Timişoara15.

Avram Imbroane nu mai revine la consistoriul din Caransebeş, ci va ocupa un post de redactor „membru intern” la ziarul „Drapelul” din Lugoj, alături de Valeriu Branişte. De asemenea, devine şi diacon predicator la biserica ortodoxă din Lugoj16. În paralel, începe să se implice tot mai profund în viaţa politică. Astfel, în anul 1906  organizează la Vârşeţ o conferinţă  pentru alegerea unui deputat român în Dietă17, iar în 1910, la Moraviţa, tot el se află la baza alcătuirii comitetului pentru susţinerea candidaturii lui Caius Brediceanu pentru funcţia de deputat la Budapesta18. Tot aşa, colaborează la manifestările Astrei lugojene, condusă la acea vreme de către C. Grofşoreanu. În anul 1912 se ocupă cu organizarea zborului lui Aurel Vlaicu la Lugoj şi în 1913 susţine şi întreprinde toate demersurile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a turneului bănăţean al Teatrului Naţional din Bucureşti19. În acelaşi timp, era preşedinte al Societăţii de Lectură şi Ajutorare a Meseriaşilor din Lugoj20, preşedinte al Reuniunii de Cântări, preşedinte al Societăţii pentru Fondul Teatrului Român21 etc., iar în 1913 participă el însuşi la alegeri22. Activitatea lui nu a scăpat vigilenţei autorităţilor, care îl declară, în cele din urmă, „agitator periculos”23. Astfel, în toamna lui 1914 se refugiază în România. Drept represalii, familia lui, rămasă în Coştei, este persecutată. Tatăl său este arestat şi întemniţat la Sopron24.

Ajuns în Bucureşti, Avram Imbroane se angajează ca profesor la liceul „Sf. Sava” şi este numit diacon la mănăstirea Cernica25. Va milita şi aici, cu aceeaşi pasiune, pentru drepturile românilor bănăţeni. Avram Imbroane, asemenea colegilor săi de generaţie din Banat şi Ardeal, care se împărtăşiseră şi cultivaseră un spirit cu totul aparte în timpul studenţiei la Cernăuţi, nu vedea rezolvarea chestiunii românilor din Imperiu decât într-un mod radical, anume prin dezlipirea de Austro-Ungaria şi unirea cu ţara mamă, România. Astfel, aflat la Bucureşti, el va milita fără rezerve pentru intrarea României în război alături de Antanta, convins fiind că, pe această cale, se va putea ajunge la realizarea României Mari. Pentru aceasta, desfăşoară o activitate publicistică intensă. Colaborează la ziare ca „Universul”, „Adevărul”, iar în „Epoca”, Nicolae Filipescu îi acordă o rubrică permanentă: „Ardealul vorbeşte”26. În anul următor, 1915, publică, în colaborare cu preotul ardelean Vasile Lucaciu, o broşură de propagandă românească, Ziua Învierii – unde prezintă viziunea viitoarei Românii, aşa cum ar fi putut arăta aceasta după război27. Este vorba despre un ideal, în slujba căruia se va angaja de aci înainte cu trup şi suflet. Astfel trebuie înţeles, fără doar şi poate, gestul său făcut public de a adera la Federaţia Unionistă pentru realizarea unităţii naţionale. Actul de adeziune va fi publicat în numărul din 20 septembrie 1915 al ziarului „Epoca”28, iar semnătura lui Avram Imbroane se învecinează, aici, cu aceea a lui Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Ion Grămadă ş.a.29. Este important de ştiut că din Federaţia Unionistă mai făceau parte personalităţi precum: Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu, Dr. C. I. Istrati, Dr. L. Cantacuzino ş.a.30. Adeziunea la Federaţia Unionistă, precum şi întreaga activitate desfăşurată în sprijinul românilor bănăţeni va fi aspru amendată de către tribunalul din Cluj, care îl pune sub urmărire penală sub acuzaţia de „crimă de complot împotriva patriei”31. În acelaşi timp, autorităţile imperiale încep să exercite presiuni îndeosebi asupra responsabililor ecleziastici români, pentru stoparea activităţilor diaconului Avram Imbroane. Astfel, reprezentanţii administraţiei bisericeşti  a Bucureştilor îl vor ameninţa cu destituirea din funcţia de diacon. Gala Galaction intervine în favoarea lui, încercând să aplaneze chestiunea.

Lucrurile vor lua o altă întorsătură după intrarea României în conflagraţia mondială, aşa cum îşi dorise Imbroane, alături de Antanta. Imediat după ce Regele Ferdinand I declară război Puterilor Centrale, la 27 august 1916, Avram Imbroane se înrolează ca voluntar în grupul de armată „Cerna” şi, sub conducerea generalului Ion Dragalina (bănăţean de origine), participă la luptele de pe dealul Alion, la eliberarea Orşovei, a Topleţului, apoi la confruntările din Valea Cernei şi din zona Sibiului32. Pentru faptele sale de vitejie deosebite, va fi decorat cu ordinul „Ferdinand” şi avansat la gradul de sublocotenent33. Generalul Dragalina moare la 27 octombrie 1916, în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti, ca urmare a unei răni provocate de un foc de mitralieră, în defileul Jiului, unde organizase contraofensiva.

În noiembrie 1916, Imbroane urmează armata română în retragere spre Moldova. De aici, pleacă în Rusia, unde colindă lagărele de prizonieri de război, spre a recruta voluntari pentru armata română în refacere. El spera să găsească aici o mână de români ardeleni şi bănăţeni, soldaţi ai armatei austro-ungare şi căzuţi prizonieri în mâinile ruşilor, în decursul luptelor de pe frontul de est. Rezultatul este peste aşteptări. În câteva luni de zile, Avram Imbroane a reuşit să strângă în jurul lui nu mai puţin de 7000 de voluntari, pregătiţi să se înroleze în armata română. În timpul misiunii sale în Rusia, Avram Imbroane va trece printr-o experienţă aproape dostoievskiană. Arestat de către o patrulă ţaristă, este condamnat la moarte şi dus direct înaintea plutonului de execuţie, sub acuzaţia de propagandă bolşevică. Înainte de executarea sentinţei,  ofiţerul care comanda plutonul de execuţie obişnuia să desfacă, la piept, cămăşile condamnaţilor. Avram Imbroane a fost salvat de faptul că purta un crucifix. Ofiţerul ţarist a înţeles, în momentul când a văzut crucifixul, că nu are de a face cu un activist bolşevic şi l-a eliberat deîndată, îngăduindu-i astfel să-şi ducă misiunea la capăt. Voluntarii care l-au urmat în ţară vor depune jurământul de credinţă în mai 1917, întărind forţele celor 500.000 de militari care, sub comanda generalilor Constantin Prezan, Eremia Grigorescu şi Alexandru Averescu, asistaţi de către generalul francez Henri Berthelot, urmau să devină operativi pentru viitoarele acţiuni îndreptate împotriva Puterilor Centrale.

În ciuda acestor fapte de vitejie, din raţiuni pur politicianiste, Avram Imbroane se va vedea din nou persecutat, chiar în România fiind, în timpul guvernului condus de către prim-ministrul Alexandru Marghiloman, ajuns la putere în 18 martie 1918, după căderea cabinetului Averescu.  Se ştie că, urmare a armistiţiului de la Focşani, din 9 decembrie 1917, încheiat în timpul cabinetului Brătianu – Ionescu, guvernul Averescu fusese nevoit să semneze, la 5 martie 1918, un tratat preliminar, la Buftea, cu Puterile Centrale, pe baza acordului încheiat între acestea cu un an înainte. Prim-ministrul Marghiloman, om politic cu bine cunoscute simpatii germane, sperase să obţină unele înlesniri faţă de prevederile tratatului de la Buftea. În parte, prevederile tratatului de pace încheiat la 7 mai 1918, la Bucureşti, poartă amprenta acestor eforturi, dar condiţiile impuse României vor fi umilitoare, totuşi. Oficialii guvernului Marghiloman însărcinaţi cu înăbuşirea activităţilor pro-unioniste îi cer lui Avram Imbroane să-şi înceteze activitatea şi chiar să-şi dezavueze public idealurile pentru care luptase, sub ameninţarea că, în caz de refuz, se va recurge la represalii împotriva sa şi a familiei34. Din fericire, istoria s-a scris altfel. Cu totul altfel.

Deloc intimidat de ameninţările oficialităţilor, Avram Imbroane va întemeia periodicul „Banatul”, condus pentru început, şi scurtă vreme, de către scriitorul bănăţean Cassian R. Munteanu. De îndată ce este posibil, ziarul se va strămuta la Lugoj, cu numele adaptat noilor realităţi pe cale de a se naşte: „Banatul Românesc”35. Cassian R. Munteanu se va îmbolnăvi de gripă infecţioasă, în luna noiembrie a aceluiaşi an, astfel că direcţia „Banatului” a fost preluată de către scriitorul Camil Petrescu. Aici, în Banat, mai cu seamă în părţile din sud, luna noiembrie a anului 1918 a fost marcată de numeroase adunări populare. Românii bănăţeni se pregăteau fervent pentru Unire. Ei vor alege un număr de 69 de reprezentanţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Între aceştia se va număra şi Avram Imbroane, împreună cu fratele său, Dr. Nicolae Imbroane, cu Pr. Avram Cocea şi învăţătorul Patrichie Râmneanţu, toţi din Coştei36.

Este bine de ştiut că, în anii 1918 – 1919, conjuncturile politice la încrengătura cărora se afla Banatul nu erau deloc simple. Cum în primăvara şi vara lui 1919 trupele române se aflau angajate în luptele pentru respingerea atacului maghiar din Munţii Apuseni, Banatul a fost pentru mai multă vreme ocupat de trupele Antantei, iar adversarii unirii cu România militau pentru a-l menţine, momentan, într-o situaţie neclară din punct de vedere administrativ. Regiunea era râvnită de către guvernul de la Budapesta, dar pericolul major venea mai degrabă dinspre Belgrad, care ar fi dorit să o includă, mai devreme sau mai târziu, în regatul Sârbo-Croat-Sloven pe cale de constituire, atunci37. De aceea, diplomaţii sârbi căutau să se bucure cât mai mult de avantajul conferit de prezenţa trupelor sârbeşti pe teritoriul bănăţean.

Chiar dacă, oficial, armata sârbă părăsise Timişoara la 27 iulie 191838, trupele sârbeşti vor reveni în teritoriu în luna noiembrie, conform Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, ocupând Oraviţa, Lugojul şi Timişoara. Trupele franceze se vor instala şi ele ceva mai târziu, la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lui decembrie ale aceluiaşi an. Cu toate acestea, după cum arată şi Dr. Ioan Munteanu, „principala forţă de ocupaţie au constituit-o […], în perioada noiembrie 1918 – iulie 1919, unităţile militare sârbeşti”39. De aceea, reprezentanţii sârbi urmăreau să-i convingă pe aliaţi să conceadă la transformarea Banatului în provincie autonomă. Anexarea la Serbia, într-un astfel de caz, părea a fi o simplă chestiune de timp.

Avram Imborane a sesizat cu acuitate acest pericol şi, împreună cu bunul său prieten, Cornel Bojincă, pune bazele Ligii Bănăţene, organism menit să contribuie la concentrarea eforturilor unioniste ale românilor din Banat şi, nu în ultimul rând, la informarea Conferinţei de Pace de la Paris cu privire la drepturile minorităţilor din acest teritoriu40. Aşa se face că ajunge din nou să fie pus sub urmărire, de această dată de către autorităţile sârbeşti. Se vede nevoit să se refugieze în Lugoj, oraş aflat pe atunci sub ocupaţia trupelor franceze41. Aici, pe data de 10 iunie 1919, ţine un discurs fulminant, cu ocazia marii adunări organizate de către Liga Bănăţeană, la care au luat parte 70.000 de români, pentru a-şi manifesta dorinţa de a se uni cu ţara42.  În ciuda acestor demersuri, momentul de împlinire a năzuinţei românilor bănăţeni părea că se îndepărtează, iar ideea ca Banatul să fie divizat între Serbia, Ungaria şi România se prezenta ca o soluţie tot mai clar conturată, chiar dacă Avram Imbroane participă, împreună cu Ion Sârbu43, la Conferinţa de Pace de la Paris, în calitate de expert şi pledează, aici, în favoarea integrităţii teritoriale a Banatului şi a unirii cu România. Câteva zile mai târziu, tratatele de pace dintre forţele aliate şi Ungaria, încheiate la Trianon şi Versailles (4 şi 28 iunie 1919), vor prezenta o cu totul altă hartă a Europei.

Revenit în ţară, Avram Imbroane îşi va continua demersurile diplomatice pe altă cale. În 10 august 1919, la doar câteva zile după intrarea triumfală a armatei române în Timişoara, din 3 august 1919, când soldaţii români au fost întâmpinaţi cu entuziasm de peste 100.000 de oameni44, Imbroane reuşeşte să-i aducă la masa tratativelor pe reprezentaţii forţelor armate române şi pe cei ai trupelor franceze, staţionare în Banat. Imbroane a fost cel care l-a îndemnat pe generalul Moşoiu să numească un emisar, care să negocieze chestiunea Banatului. Generalul Moşoiu îl numeşte pe maiorul Dumitru Oancea, în calitate de trimis special al Statului Major al Armatei Române. După sosirea acestuia la Timişoara, Imbroane a organizat o serie de întrevederi cu reprezentanţi ai minorităţilor şvăbeşti şi evreieşti din Banat, care doreau, la rândul lor, să sprijine unirea cu România45. Astfel, maiorul Dumitru Oancea se va întâlni, la hotelul Kronprinz, cu generalul francez De Tournade, din partea Misiunii Franceze46 şi îl convinge pe acesta să intervină pe lângă generalul sârb Gruici, comandantul Armatei Regale Sârbe din Banat, spre a acorda românilor, şvabilor şi evreilor libertatea de a-şi exprima opţiunea. Cu aproximativ un an înainte, mai precis la 27 iulie 1918, acelaşi general De Tournade predase conducerea judeţului Timiş-Torontal lui Dr. Aurel Cosma Sr., cel dintâi prefect român al acestor două judeţe unite47, care în „Proclamaţiunea” de la 28 iulie 1919 se angaja că va exercita puterea administrativă „în spiritul Consiliului Dirigent român din Sibiu şi sub autoritatea Comandamentului francez din loc[alitate]”48. La întâlnire au participat şi Cosmin Bojâncă, Pr. Avram Corcea (din Coştei), Dr. A. Cosma ş.a.49

Cum roadele acestei întruniri întârziau să apară, Avram Imbroane înfiinţează la Timişoara, pe data de 23 octombrie 1919, gruparea politică Uniunea Naţională, al cărei program prevedea reforme culturale şi sociale profunde. „Banatul Românesc” devine organ de presă al grupării50. Uniunea Naţională susţinea o atitudine intransigentă în chestiunea integrităţii Banatului şi milita pentru realizarea unei uniri necondiţionate cu România. Interesant de notat este faptul că programul politic al Uniunii prevedea şi un deziderat ecleziastic, anume unificarea celor două Biserici într-o Biserică Naţională Română, precum şi o idee pe care o vom regăsi, peste veacuri, în Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990, anume promovarea de oameni noi şi înlăturarea tuturor celor compromişi prin activitatea şi legăturile lor din trecut51. Iar spre sfârşitul anului, Imbroane îl va însoţi pe Alexandru Vaida-Voevod, prim-ministru al României din luna noiembrie 1919, la întâlnirile acestuia cu Lloyd George, prilej cu care susţine ca graniţa dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven să se traseze pe linia Timişoara – Vârşeţ – Biserica Albă – Baziaş52. Cum, însă, guvernul Vaida-Voevod semnase deja tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, pledoaria lui nu duce la nici un rezultat. Însă Avram Imbroane nu va renunţa niciodată la lupta sa pentru soarta românilor bănăţeni atât dinlăuntrul, cât şi din afara graniţelor ţării.

Evoluţia sa politică din anii care au urmat primului război mondial poate să pară contrariantă, unui ochi neavizat. Cunoscându-i principiile şi opţiunile politice din perioada antebelică, din vremea studiilor la München mai cu seamă, la o privire superficială, locul lui s-ar afla mai firesc ori în rândurile Partidului Naţional Român din Ardeal, ori într-o formaţiune politică de orientare social-democrată.

Totuşi, Dr. Avram Imborane nu se număra printre simpatizanţii Partidului Naţional Român. Dimpotrivă, el se va situa critic faţă de acesta, chiar dacă este mereu pregătit să-i recunoască aportul la salvgardarea conştiinţei naţionale a românilor din fostul imperiu Austro-Ungar şi la realizarea Marii Uniri. Dintre notele sale critice am reţine aici doar o observaţie de principiu, anume aceea că, în contextul României Mari de-abia realizate, orice partid politic alcătuit pe baze regionale era chemat să-şi revizuiască principiile şi programul, în aşa fel încât truda membrilor săi să aducă foloase tuturor cetăţenilor ţării, şi nu să servească doar interesele specifice unei regiuni anume. În optica lui Imbroane, Partidul Naţional Român din Ardeal, cel puţin în primii ani de după război, în ciuda aparenţelor, continua să se manifeste ca partid regional şi, prin urmare, cu toate serviciile istorice aduse neamului, atâta timp cât liderii lui nu operau schimbarea atât de necesară, singurul lucru care rămânea de spus despre el era că misiunea lui se încheiase în momentul de graţie al înfiinţării României Mari. De-aci înainte, orice demers realizat în prelungirea politicilor antebelice nu numai că urma să conducă în mod firesc la desfiinţarea partidului, dar avea şi să obstrucţioneze evoluţia ţării, în general. Imbroane a amendat fără să ezite, ori de câte ori a fost cazul, eşecurile şi inconsecvenţele Partidului Naţional Român din Ardeal, cu repercusiuni evidente asupra situaţiei ţării, datorate nelămuririi acestui aspect de principiu, din anii de după Unirea cea Mare. De altfel, istoria urma să confirme raţionamentul lui Avram Imbroane: Partidul Naţional Român din Ardeal şi-a putut susţine generoasele idei şi a început să dobândească însemnătate în viaţa politică românească de-abia din anul 1926, când, după eşecul fuziunii cu Partidul Naţional condus de Nicolae Iorga, a renunţat nu numai făţiş la caracterul regional şi a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din vechiul regat şi din Basarabia, condus de către Ion Mihalache. În doar doi ani, Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat prin fuzionarea celor două partide, devenise deja, sub conducerea a doi oameni politici de statură legendară, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cea mai populară formaţiune politică din ţară, ajungând, în 1928, la guvernare.

De cealaltă parte, a social-democraţiei, suntem nevoiţi să recunoaştem că, în epocă, nu exista încă o organizaţie politică suficient de consistentă, în favoarea căreia Avram Imbroane ar fi putut să opteze. Ideile stângii europene sunt firav reprezentate şi, în general, susţinute de organisme receptate ca fiind de coloratură bolşevică. Partidul Socialist, creat imediat după război, fusese desfiinţat din pricina unor tendinţe catalogate drept antiromâneşti şi antistatale, iar la reînfiinţarea lui, spre finele anilor ‘20, nu reuşise să stârnească prea multe simpatii.

Astfel, Dr. Avram Imbroane va pune el însuşi bazele unei formaţiuni cu rădăcini bănăţene, dar cu un program politic foarte larg, anume: Uniunea Naţională – mai sus menţionată. Totodată va adera, împreună cu o seamă de membri marcanţi ai Partidului Naţional Român din Ardeal, în frunte cu Octavian Goga, la Partidul Poporului, condus de către Generalul Alexandru Averescu, „eroul de la Mărăşti”. În fine, după falimentul acestuia, pentru a rămâne în continuare în viaţa politică, spre a-şi putea apăra idealurile, Imbroane se înscrie în rândurile Partidului Naţional Liberal – partid plin de dinamism şi care, în epocă, îşi trăia perioada de înfloritoare maturitate. Trebuie notat că opţiunea lui Avram Imbroane pentru ideile liberale a fost atât de profundă, încât el nu a ezitat să-şi educe copiii în acest spirit. Unul dintre fiii săi, Doru A. Imbroane, va deveni o personalitate marcantă a liberalismului timişorean din anii ’30.

În decursul carierei sale politice, Dr. Avram Imbroane va milita, indiferent de formaţiunea politică la care va fi fost aderent, pentru desăvârşirea actului Marii Uniri de la 1918 şi, totodată, pentru susţinerea comunităţilor româneşti rămase în afara graniţelor ţării. Astfel, între anii 1920-1921, ca de altfel în tot timpul cât a fost deputat (de Lugoj şi Gătaia)53, el a trudit mai întâi pentru recuperarea pământului bănăţean care revenise Serbiei, iar atunci când realizează că un asemenea demers nu mai are sorţi de izbândă, pentru păstrarea şi cultivarea conştiinţei naţionale în rândul românilor bănăţeni de aici. Bunăoară, va contribui în mod esenţial la înfiinţarea Casei de editură „Banatul”, care deţinea o adevărată reţea de librării şi cercuri de lectură răspândite pe întreg teritoriul regiunii. Mai târziu, în perioada cât a fost vice-preşedinte al Camerei Deputaţilor şi secretar general în Ministerul Cultelor, a susţinut fără rezerve reînfiinţarea Mitropoliei Banatului cu sediul la Timişoara, în ideea că sub braţul protector al autorităţilor ecleziastice româneşti îşi vor putea afla adăpost şi românii de peste graniţe54. Tot la Timişoara a mai participat la constituirea Fundaţiei „Traian Lalescu” şi a înfiinţat Institutul „Dr. Avram Imbroane” al românilor de peste hotare – institut menit să ofere sprijin românilor din afara ţării, care doreau să studieze în România55. Cu această ocazie a rostit şi ultimul său discurs din Timişoara, ca pe un adevărat testament politic. S-a stins din viaţă la 23 septembrie 1938.

Acesta este, în linii mari, foarte mari, Dr. Avram Imbroane. Un monument, am putea spune, fără să ne temem că folosirea cuvintelor mari, aici, ar păgubi în vreun fel ideea, un monument ale cărui semnificaţii aşteaptă încă să fie descoperite; un simbol, ale cărui rădăcini aşteaptă să-şi ofere sevele; un om ale cărui roade ne onorează trecutul, ne-ar putea hrăni prezentul şi s-ar cădea, cu priceperea noastră bună, să ne laude viitorul. Un cleric ortodox şi om politic român de vocaţie, a cărui istorie se împleteşte cu istoria poporului său, împodobind-o.

 

 

Note

1     Remus Jurca-Unip, Cronologie - XI, Radio „Europa Nova”, Timişoara, 1996

2     Iova Imbroane, Dr. Avram Imbroane - Luptător pentru drepturile românilor din Banat, în „Clio”, seria a III-a, an I, nr. 2, 2001, p. 17

3     Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie - iunie 1969, p. 258

4     Idem, Ibidem

5     Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, I, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2352 din 4 noiembrie 1997, p. 6

6     Apud Idem, Ibidem

7     Apud Prof. Nicolae Ghinea, Preotul Avram Imbroane, un luptător bănăţean pentru Unirea de la 1 Decembrie 1918, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXVI, nr. 11-12, noiembrie - decembrie 1978, p. 1314

8     Apud Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 79

      Apud Idem, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 94

10    Iova Imbroane, Op. cit., p. 16

11    Prof. Nicolae Ghinea, Op. cit., p. 1314 şi Prof. Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 94

12    Iova Imbroane, Op. cit., p. 17

13    Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 259

14  Idem, Ibidem, p. 259

      Apud Iova Imbroane, Op. cit., p. 17

16    Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 259

17    Apud Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

18    Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, II, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6

19    Prof. Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 95

20    Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

21    Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 260

22    Apud Idem, Op. cit., p. 261

23    Apud Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

24    Apud Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal , II, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6

25    Idem, Op. cit., p. 6

26    Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 262

27    Idem, Ibidem, p. 262 şi Remus Jurca-Unip, Cronologie bănăţeană, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, 4 septembrie 1995, p. 3

28    Apud Theodor N. Trâpcea, Avram Imbroane (1880 - 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1978, p. 695

29    Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

30    Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie - iunie 1969, p. 262

31    Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

32    Apud Theodor N. Trâpcea, Avram Imbroane (1880 - 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1978, p. 695

33    Apud Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, II, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6

34    Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie - iunie 1969, p. 263

35    Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

36    Iova Imbroane, Op. cit., p. 16

37    Theodor N. Trâpcea, Avram Imbroane (1880 - 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1978, p. 695

38    Unipescu, Calendar istoric, în „Lumina satului”, Giroc, nr. 3, iulie - august, 1998

39    Dr. Ioan Munteanu, „Contribuţia maselor populare bănăţene la formarea Statului Naţional Unitar Român”, în vol. ***, Făurirea Statului Naţional Unitar Român. Contribuţii documentare bănăţene. 1914 -1919, coordonator Dr. Ioan Munteanu, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Centrul de Ştiinţe Sociale - Timişoara, Filialele Arhivelor Statului Caransebeş şi Timişoara, Bucureşti, 1983, p. XVIII

40    Pr. Dr. Cezar Vasiliu, Marea Unire şi Biserica, în „Buletinul Calea de Lumină”, an V, nr. 56, decembrie 1998, http://www.allwebconcept.com/eglise/buletin_56_98.htm

41    Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

42    Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, III, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2364 din 18 noiembrie 1997, p. 6

43    Theodor N. Trâpcea, Op. cit., p. 696

44    Unipescu, Calendar istoric, în „Lumina satului”, Giroc, nr. 3, 1999

45    Gh. I. Oancea, Op. cit., p. 6

46    Iova Imbroane, Op. cit., p. 16

47    Remus Jurca-Unip, Răstimp istoric. 1 iun.1778 - 28 aug. 1938, Timişoara, 1998, p. 8 - în manuscris

48    ***, Făurirea Statului Naţional Unitar Român. Contribuţii documentare bănăţene. 1914 -1919, coordonator Dr. Ioan Munteanu, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Centrul de Ştiinţe Sociale - Timişoara, Filialele Arhivelor Statului Caransebeş şi Timişoara, Bucureşti, 1983, p. 217

49    Apud Gh. I. Oancea, Op. cit., p. 6

50    Apud Prof. Nicolae Ghinea, Op. cit., p. 1315

51    Idem, Op. cit., p. 1315

52    Gh. I. Oancea, Op. cit., p. 6

53    Prof. Nicolae Ghinea, Op. cit., p. 1315

54    Prof. Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 96

55  Iova Imbroane, Op. cit., pp. 16-17.

Remus Jurca-Unip

 

CRONOLOGIE

 

·     1852 ianuarie 21 - S-a născut, în comuna Apa, din Sătmar, preotul, scriitorul şi omul politic român Vasile Lucaciu.

 

·     1868 - A venit pe lume, în Coştei, lângă Vârşeţ, preotul şi folcloristul român Avram Corcea, autorul primei culegeri de folclor românesc din Banatul sârbesc, tipărită în 1899.

 

·     1880 decembrie 19 - A văzut lumina zilei, în comuna bănăţeană Coştei, lângă Vârşeţ, ziaristul, oratorul, preotul şi omul politic român Avram Imbroane, din părinţi ţărani Mihai şi Romaniţa Imbroane. Şcoala primară a făcut-o în satul natal şi Vârşeţ, gimnaziul la Biserica Albă, iar ultimii ani de liceu la Braşov. Preotul paroh al Coşteiului, Avram Corcea, era părintele sufletesc al tânărului Imbroane, îndrumându-l spre şcoală şi cultură.

 

·     1885 noiembrie 16 - Apare, la Bucureşti, seria întâi a cotidianului conservator “Epoca”, care a durat până în 15 iulie 1938 (seria a V-a).

 

·     1899 - Preotul cărturar Avram Corcea publica în editura Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeş, cea dintâi culegere de folclor românesc din Banatul sârbesc, Balade populare. Din cele 20 de balade, 8 fac parte din ciclul Novăceştilor, culese de la Vichente Micu, lăutarul.

 

·     1900 - Comuna Coştei (maghiarizată Kustély, deşi avea numai români) înregistra o populaţie de 2441 locuitori români ortodocşi.

 

·     1901 - Elevul Avram Imbroane îşi încheie studiile liceale în Braşov. Urmează serviciul militar la Regimentul 7 honvezi din Vârşeţ. Şcoala militară o face la Seghedin. Toamna se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta. Aici îndeplineşte, un an, funcţia de secretar al Societăţii “Petru Maior”.

 

·     1902 - În urma sfatului dat de părintele Avram Corcea, Avram Imbroane îşi schimbă orientarea studiilor universitare spre Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Toţi profesorii acestei instituţii superioare de învăţământ românesc al Bucovinei au trecut prin rigorile sistemului universitar european, apoi fiind acceptaţi (confirmaţi) de Viena, doar după o aspră verificare incoruptibilă. Numele eminenţilor dascăli universitari ai Cernăuţiului au rămas şi astăzi - la o sută de ani distanţă - la fel de importanţi ca şi atunci: Eusebiu Popovici, Teodor Tarnavschi, Valerian Şesan, Emilian Voiuţschi ş.a. Aici s-au format marii teologi moderni ai ortodoxiei bulgare (Ţankov), greceşti, sârbeşti şi româneşti (Galaction ş.a.)

 

·     1907, toamna - Avram Imbroane pleacă la Berlin, pentru a-şi perfecţiona studiile teologice, în ramura pedagogiei creştine: omiletica, problemele cooperaţiei, asistenţei sociale particulare, bisericeşti şi de stat; un an.

 

·     1908 - Revine la Cernăuţi. Susţine două examene riguroase.

 

·     1910, februarie - Avram Imbroane a fost promovat Doctor în Teologie la Cernăuţi. Vine în Banat ca funcţionar al Consistoriului din Caransebeş.

 

·     1910 martie - Avram Imbroane se căsătoreşte cu Sofia Topor, fiica unui profesor, descendent al familiei episcopului Isaia Baloşescu. Naşul său, renumitul profesor universitar Teodor Tarnavschi (1859 - 1914) - care atunci era bolnav - a încercat să-l convingă pe proaspătul Doctor în Teologie să rămână în Cernăuţi, ca urmaş al său la catedra de teologie practică, dar n-a izbutit, fiindcă dorul de Banat al lui Avram Imbroane a fost mai puternic.

 

·         1910 aprilie - Consistoriul Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeş îl primeşte pe Avram Imbroane ca funcţionar.

 

·         1910, toamna - Avram Imbroane obţine o bursă - din partea Consistoriului caransebeşean - pentru continuarea studiilor din Germania, întrerupte la Berlin. Merge la München împreună cu soţia. Studiază sociologia şi economia cu scopul de a deveni redactor la ziarul “Drapelul” şi diacon-orator la biserica ortodoxă din Lugoj. Studiile de economie le-a făcut în München cu Luglio Brentano.

 

·     1910 - 1914 - Colaborează la ziarul “Drapelul” din Lugoj.

 

·     1911 februarie 1 - S-a ivit pe lume - la München - primul copil al lui Avram Imbroane: Bujor. Următorii patru au fost: Doru (1913, la Lugoj), Sorin (1915, la Bucureşti), Geta (1917, la Iaşi) şi Steluţa (1920, la Timişoara).

 

·     1911 aprilie - Pleacă - din nou - la Berlin, pentru două luni. Apoi se mută la Posen, unde studiază chestiunea naţiunii polone, iar peste o lună merge la Breslau. Aici frecventează (probabil la îndemnul lui Petru Barbu) cursurile de omiletică ale Facultăţii de Teologie.

 

·     1911, toamna - Avram Imbroane termină studiile în Germania, revine în Banat, se hirotoneşte diacon şi se stabileşte în Lugoj. Conform înţelegerii avute mai devreme, ziarul “Drapelul” îi oferă postul de redactor, până în pragul primului război mondial.

 

·     1911 - 1914 - Diaconul Dr. Avram Imbroane se implică din plin în viaţa culturală a lugojenilor. Fiind ales preşedinte al Societăţii pentru fond de teatru român, a organizat neuitate spectacole (“Heidelbergul de altă dată” şi altele). Corul lui Ion Vidu l-a ales preşedinte al Reuniunii de cântări. La fel a mai fost ales preşedinte al Societăţii meseriaşilor din loc.

 

·     1912 - 1916 - Diaconul Avram Imbroane a desfăşurat în Lugoj şi la Bucureşti, o activitate politică pro-unionistă, care i-a periclitat cariera, el fiind criticat şi ulterior apărat de Pr. Gala Galaction în articolele scrise cu căldură şi admiraţie.

 

·     1913 octombrie 28 - A deschis ochii pentru prima dată, în Lugoj, al doilea fiu al lui Avram Imbroane, Doru.

 

·     1914 noiembrie - Drept consecinţă a izbucnirii războiului şi urmărit de poliţia maghiară, Avram Imbroane pleacă în pribegie împreună cu soţia şi fiul, Bujor. Au trecut cu mare greutate prin “vama cucului”, izbutind să ajungă la Bucureşti, unde se întâlneşte cu Octavian Goga şi cu alţi refugiaţi români. Aici este numit “diurnist” la Ministerul Domeniilor, pe urmă predă ore la câteva şcoli din capitală (profesor de religie la liceul Sfântul Sava), dă lecţii particulare. A colaborat constant la ziarele “Epoca”, “Universul” şi “Adevărul”, fiind şi diacon la Mănăstirea Cernica.

      În urma fugarilor scăpaţi, furia jandarmilor “cu pene de cocoş” s-a răsfrânt asupra tatălui lui Avram Imbroane, Mihai Imbroane, care a fost arestat.

 

·     1915 - Episcopia Caransebeşului este înştiinţată despre “trecerea” diaconului Dr. Avram Imbroane, de la Lugoj, în România (Arhiva Episcopiei Caransebeş, III, 12 / 915; V, 106 / 915.)

 

·     1915, Paşti - În colaborare frăţească cu părintele ardelean greco-catolic Vasile Lucaciu, diaconul bănăţean Avram Imbroane publică broşura de propagandă românească “Ziua Învierii”.

 

·     1915 - 1919 - Avram Imbroane colaborează la ziarul “Epoca”.

 

·     1915 iunie 15 - Un grup de intelectuali bănăţeni şi transilvăneni - refugiaţi în Regatul Român - semnează o scrisoare adresată directorului ziarului “Epoca”, în care îşi afirmă răspicat speranţa unirii provinciilor româneşti cu Patria Mamă, sub Regele Ferdinand I. Între ei au fost Octavian Goga şi Avram Imbroane. Consecinţa atitudinii lor făţişe a apărut în sentinţa tribunalului din Cluj, condamnându-i la moarte, în contumacie.

 

·         1916 martie 24 - S-a născut Petre Crăiniceanu.

 

·         1916 - 1918 - Avram Imbroane participă la primul război mondial, ca voluntar în Armata Română.

 

·     1916 octombrie 27 / noiembrie 9 - Moare, în spitalul Palatului Regal din Bucureşti, generalul erou Ion Dragalina.

 

·     1917 - Trimis de Marele Cartier al Armatei Române în lagărele de prizonieri din Rusia, ofiţerul Avram Imbroane, prin puterea exemplului său de voluntar, convinge românii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni să se înroleze în oastea română, a Regelui Ferdinand I, care promisese pământ soldaţilor săi şi urmaşilor acestora, după eliberarea fraţilor de sub dominaţia străină, contribuind astfel la întregirea neamului nostru. Cuvântul unui rege a avut greutate, iar promisiunea lui a fost împlinită, spre bucuria întregului popor român, care l-a numit: “Fericitul Ferdinand”, “Ferdinand cel Loial” sau “Ferdinand Întregitorul”.

      Din cauza cuvântărilor sale aprinse a ajuns în faţa plutonului de execuţie, salvat fiind - în ultimul moment - de o cruce pe care o purta la piept, remarcată de şeful plutonului

 

·     1918 - Dr. Avram Imbroane revine în Banat spre a se documenta la zi, despre problema Banatului, necesară misiunilor Aliate.

 

·     1918 decembrie 1 - În Marele Sfat Naţional Român de la Alba Iulia, pe lângă cei trei episcopi - Miron Cristea de la Caransebeş, Ioan Ignatie Papp de la Arad şi Valeriu Traian Frenţiu din Lugoj - au fost aleşi următorii preoţi din Banat: Dr. Petru Barbu, profesor la Institutul Teologic din Caransebeş, Avram Corcea, preot în Coştei, diaconul Dr. Cornel Corneanu, secretar eparhial, Andrei Ghidiu, protopopul Caransebeşului, diaconul Dr. Avram Imbroane, din Lugoj, Ioanichie Neagoe, preot în Petrovasela şi Dr. Ioan Roşiu, paroh greco-catolic în Ghilad.

 

·     1919 ianuarie 26 - martie 13 - Apare la Bucureşti publicaţia săptămânală “Banatul”, ziar de luptă al pribegilor bănăţeni, avându-l director pe Avram Imbroane şi redactor pe Cassian R. Munteanu, fiu de preot greco-catolic din Vermeş (pe valea mijlocie a Pogăniciului).

 

·     1919 aprilie 13 - august 7 - Avram Imbroane transferă ziarul “Banatul”, din capitală în Lugoj, unde redactor şef devine Camil Petrescu, unde apare de trei ori pe săptămână, apoi la Timişoara, bisăptămânal (10 august 1919 - 1924). De la nr. 8, din 1919, îi modifică subtitlul în “ziar politic-naţional” şi de la 7 august 1919, titlul în “Banatul Românesc”.

 

·     1919 - Avram Imbroane se întoarce în Lugoj, aducând ziarul “Banatul”. După intrarea armatei noastre în Timişoara (3 august), se mută în capitala Banatului, dar schimbă numele ziarului în “Banatul Românesc”, spre a nu se confunda cu un alt ziar local “Banatul”, condus de Aurel Cosma.

 

·     1919 iunie 10 - Între participanţii activi ai Adunării Naţionale a Bănăţenilor de la Timişoara se înscrie şi Dr. Avram Imbroane

 

·     1919 iulie 22 - Bine aţi venit ! - este salutul de întâmpinare al Armatei Române sosită la Lugoj, publicat în ziarul “Banatul”. “Vii şi morţii cerului şi pământului nostru deopotrivă vă strigă: ‘Bine aţi venit, glorioşi ostaşi ai Ţării Româneşti ! Bine aţi venit pe pământul Banatului, leagănul neamului românesc. Aici, pe unde îşi purtară paşii […] legiunile Romei eterne.’

Când vă vedem pe voi, parcă vedem pe acei legionari, răsăriţi ca din pământ  şi înaintând în mândre coloane pe urma a tot biruitorului vultur roman. Şi în urma lor, într-o fulgerare de moment, toată istoria zbuciumată a neamului nostru, secoli după secoli, de la ziua lor de atunci şi până la ziua voastră de astăzi.” (Apud Munteanu, Zaberca, Sârbu, Banatul şi Marea Unire 1918, Timişoara, 1992, p. 324-325).

 

·         1919 august 10 - 1924 - Redacţia ziarului politic naţional “Banatul Românesc” se mută din Lugoj, la Timişoara. Camil Petrescu devine redactor şef.

 

·         1919 octombrie 23 - Proiectul unor reforme sociale, economice şi culturale - iniţiate de Avram Imbroane - se întrupează odată cu înfiinţarea grupării politice Uniunea Bănăţeană.

 

·     1919 - S-a constituit Liga Bănăţeană, avându-l preşedinte pe diaconul din Lugoj, Dr. Avram Imbroane. Scopul ligii era de a face cunoscut opiniei publice europene, drepturile românilor asupra Banatului. Delegaţia ligii s-a deplasat la Bucureşti şi la Paris, în următoarea alcătuire: preotul ortodox Dr. Ioan Sârbu, din Rudăria, profesorul universitar Dr. Iosif Popovici (fiu de preot ortodox), diaconul ortodox Dr. Avram Imbroane şi profesorul Constantin Nedelcu.

 

·     1919 - Avram Imbroane a fost ales deputat în Parlamentul României Mari, apoi reales în alte legislaturi. De două ori a fost vice-preşedinte al Camerei deputaţilor.

 

·     1920 - S-a născut, la Timişoara, al cincilea copil al familiei Imbroane, Steluţa, căsătorită cu Petre Crăiniceanu.

 

·     1920 - La Conferinţa de la Paris, Avram Imbroane pledează cu căldură pentru unirea întregului Banat cu Ţara, convingându-l pe Wilson, dar intervine schimbarea de guvern la Bucureşti şi rechemarea promptă a delegaţiei româneşti, astfel că o parte din Banat rămâne sârbilor.

 

·     1922 noiembrie 29 - A trecut în lumea drepţilor preotul, scriitorul şi omul politic român Vasile Lucaciu, fiind înmormântat cu funeralii naţionale, la Siseşti.

 

·     1922 - 1923 - Strădaniile Partidului Naţional Liberal de a-şi extinde organizaţiile au avut succes, mai ales după ce au ajuns la putere (în ianuarie 1922), prin două fuziuni (în Basarabia şi Bucovina), iar în Banat prin atragerea în rândurile sale a doi oameni politici de seamă: Aurel Cosma şi Avram Imbroane.

 

·     1924 septembrie 1 - Sofia Imbroane deschide, la Timişoara, prima Şcoală de Menaj din România.

 

·     1924 - Ziarul timişorean “Banatul Românesc” îşi încetează apariţia.

 

·     1926 noiembrie 21 - Preotul I. Imbroane participă la slujba religioasă a comunităţii evanghelice, de pe Acker Strasse, din nordul Berlinului şi este impresionat de iniţiativa preotului Ungnad care, împreună cu enoriaşii săi, a întemeiat un Azil-atelier, unde sunt adăpostiţi aproximativ 150 de oameni, sub patronajul parohiei Himmelfahrt de la Schrippen-Kirche.

 

·     1927 - Avram Imbroane ajunge a doua oară vice-preşedinte al Adunării Deputaţilor, din partea Partidului Naţional Liberal.

 

·     1928 - Expoziţia din Barcelona îi acordă doamnei Sofia Imbroane, medalia de aur pentru colecţia de artă populară.

 

·     1930, toamna - Conducerea organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal, după retragerea din politica activă a lui Aurel Cosma senior, este preluată de către Avram Imbroane.

 

·     1931 - Prin alegerile parlamentare din acest an, Avram Imbroane este din nou deputat.

 

·     1934 - Avram Imbroane înfiinţează “Institutul Dr. Avram Imbroane” pentru sprijinul românilor de peste hotare care doresc să studieze în România.

 

·     1934 - 1936 - Înalta funcţie de secretar general al Ministerului Cultelor i se oferă lui Avram Imbroane. Acum pledează pentru înfiinţarea Mitropoliei Banatului.

 

·         1938 septembrie 23 - Românul Dr. Avram Imbroane a închis ochii pentru totdeauna în Bucureşti şi a fost înhumat la Timişoara, în capitala Banatului său drag, pentru care a luptat toată viaţa.

 

·         1951 - Persecutat de comunişti şi deportat în Bărăgan, a trecut la cele veşnice preotul Avram Corcea, fost paroh al Coşteiului (în Banatul sârbesc), retras în Ţara Mamă.

 

·     1978 - Scriitorul Gheorghe Jurma reproduce un articol al lui Camil Petrescu, din ziarul “Ţara” (nr. 1, din 16 mai 1920), în volumul Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin. În acest articol, Camil Petrescu îşi aminteşte despre prietenia lui cu Avram Imbroane, care a stat la temelia ziarului “Banatul”, devenit - mai târziu - “Banatul Românesc”.

 

·     1992 - În cea mai bună lucrare, din acest colţ de ţară, dedicată Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, intitulată Banatul şi Marea Unire 1918, întocmită de profesorul universitar Dr. Ioan Munteanu, Vasile M. Zaberca şi Mariana Sârbu, apărută în editura Mitropoliei Banatului, din Timişoara, prezentarea lui Avram Imbroane vine ca o recunoaştere târzie a meritelor sale incontestabile (vezi p. 221).

 

·     1993 iulie 8 - A decedat, în Bucureşti, Petre (Jean-Marie-Pierre) Crăiniceanu, unul dintre cei mai importanţi susţinători ai aviaţiei sportive din ţara noastră. Un mare nedreptăţit al ultimei jumătăţi de veac românesc întunecat.

 

·         1994 primăvara – A fost înfiinţată “Fundaţia Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare” care are ca scop promovarea în ţară şi în zonele diasporei româneşti a tradiţiilor, culturii, literaturii, limbii, artelor şi ştiinţelor româneşti, încercând să creeze o apropiere între românii de pretutindeni. De asemenea, fundaţia oferă burse studenţilor români din afara graniţelor ţării care studiază în România, în special celor din zonele Banatul sârbesc şi Bucovina de Nord.

 

Bibliografie selectivă despre Dr. Avram Imbroane

 

1.  Brediceanu, Caius, Amintiri din viaţa mea, Lugoj, 1936

2.  Cosma, Aurel, Bănăţeni de altădată, vol. I, Timişoara, 1933, p. 106

3.  Ghibu, Onisifor, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Cluj, 1974, p. 18

4.  Ghinea, Nicolae, Prof., Preotul Avram Imbroane, un luptător bănăţean pentru Unirea de la 1 Decembrie 1918, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXVI, nr. 11-12, noiembrie – decembrie 1978, p. 1314

5.  Imbroane, Iova, Dr. Avram Imbroane – luptător pentru drepturile românilor din Banat, în „Clio”, seria a III-a, an I, nr. 2, 2001, p. 16

6.  Luchescu, Gheorghe, Prof., Avram Imbroane – luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai – iunie 1989, p. 94

7.  Luchescu, Gheorghe, Avram Imbroane – luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

8.   Oancea, I, Gh., Dr. Avram Imbroane (1880 – 1938). O viaţă pentru un ideal , I-III, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea bănăţeană”, nr. 2352 din 4 noiembrie 1997, p. 6, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6, nr. 2364 din 18 noiembrie 1997, p. 6

9.  Popovici, G., Memorii cu privire la integritatea Banatului, Caransebeş, 1929

10.Trâpcea, N., Th., Dr., Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie – iunie 1969, p. 258

11.        Trâpcea, N., Theodor, Avram Imbroane (1880 – 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie – decembrie 1978, p. 693

12.Vasiliu, Cezar, Dr., Pr., Marea Unire şi Biserica, în „Buletinul Calea de Lumină”, an V, nr. 56, decembrie 1998, http://www.allwebconcept.com/eglise/buletin_56 _98.htm

Notă asupra ediţiei

 

 

Volumul de faţă cuprinde articole reprezentative, selectate din publicistica diaconului Dr. Avram Imbroane. De asemenea, mai conţine o seamă de mărturii referitoare la Dr. Avram Imbroane, la activitatea acestuia şi a soţiei sale, d-na Sofia Imbroane, provenite din arhiva familiei Imbroane, ce ne-au fost puse la dispoziţie cu generozitate de către d-na Steluţa Crăiniceanu-Imbroane.

Selecţia a fost efectuată în aşa fel încât ediţia de faţă să cuprindă articole publicate în perioada 1910 – 1934, când Dr. Avram Imbroane a fost profund implicat în evenimentele majore care au schimbat faţa României.

În general, am optat pentru normele actuale de ortografie şi de punctuaţie. Dar, pentru a nu afecta savoarea textului original, am căutat să intervenim în text cât mai discret, doar în cazurile când a fost strict necesar.

Mulţumim pentru întreg sprijinul acordat în vederea alcătuirii acestei ediţii, în primul rând d-nei Steluţa Crăiniceanu-Imbroane, pentru bogatul material documentar oferit spre cercetare, precum şi pentru întreg sprijinul acordat de-a lungul desfăşurării acestei modeste încercări de restituire. De asemenea, trebuie să menţionăm că această antologie nu ar fi putut vedea lumina tiparului fără efortul susţinut al colaboratorilor: Ramona Onică, Stela Roman, Ion Volcu, Conf. Dr. Smaranda Vultur. Un cuvânt aparte de mulţumire pentru Constantin Jinga care s-a implicat şi în problemele de stilizare a textului. Tuturor, le adresăm sincere mulţumiri.

 

Din ziarul „Drapelul”

Din München

 

De la un prieten, fiu din acest Banat al nostru, am primit o epistolă lungă, din care extragem următoarele pasagii care vor interesa.

 

„München reprezintă toate frământările culturale actuale din Germania şi arta cea mai progresată.                 

De aceea, zilnic şi la tot pasul îţi simţi aci sufletul îmboldit spre viaţă şi muncă.

În genere se observă aci un interes deosebit de viu faţă de problemele mari ale societăţii omeneşti şi aceasta în sânul maselor şi cărturarilor. Saturaţi, dar neîndestulaţi sufleteşte de rezultatele ştiinţelor naturale, obosiţi parcă de atâta cultură a minţii, îşi întorc cu toţii privirile spre viaţa spirituală în totalitatea ei şi mai ales spre problema religiunii.

De aceea vezi bisericile pline de lume, iar în halele mari de prelegeri publice, dispute nespus de aprinse în ce priveşte creştinismul şi pe Întemeietorul lui.

Întrebarea principală este aceasta: întru cât poate satisface creştinismul trebuinţele religioase ale omului modern şi mai ales ce reprezintă Iisus Hristos pentru omul modern cu ideal religios şi moral? Răspunsurile negative ale liber-cugetătorilor şi moniştilor nu mulţumesc şi lumea mare vede şi simte că în Iisus Hristos a fost dat omenirii ceva din altă lume, un mister pentru mintea naturală, o rază din lumina Dumnezeiască.

Această recunoaştere vagă a unui adevăr mare îi mână pe toţi să se aprofundeze în Biblie şi la diferitele dispute rămâi uimit văzând până şi farmacişti, neguţători şi meseriaşi vădind cunoştinţe temeinice din Sf. Scriptură.

Ai aci necondiţionat impresia unui timp revoluţionar şi că, deşi creştinismul în esenţa lui se va întări, anumite lucruri care aparţin formei externe se vor prăbuşi. Protestantismul liberal e ameninţat în existenţa lui. Catolicismul în forme se va slăbi, dar în esenţă se va întări pe contul protestantismului liber. Foarte mult s-a discutat şi se discută asupra existenţei istorice a lui Hristos. Reprezentantul principal şi totodată cel mai gălăgios al curentului, care neagă existenţa istorică a lui Hristos, profesorul de filozofie din Karlshruhe, Arthur Drews, a ţinut nu de mult o prelegere referitor la această chestiune, la care a răspuns din partea romano-catolică, mai temeinic, în trei prelegeri, prof. Meyenberg din Lucerna.

Pe cale literală e disputa aceasta mai aprinsă – după cum desigur vei şti. De la prima prelegere a lui Drews, ţinută în februarie a anului curent la Berlin, au apărut unul după altul tratatele referitoare la această întrebare: pro şi contra. Dovezile aduse pentru existenţa istorică a lui Hristos din partea Teologiei au redus afirmările lui Drews la valoarea diletantismului reclamagist. Predica este mult şi foarte bine cultivată. În formă, în predare sunt mai tari romano-catolicii, dar în idei protestanţii, incomparabili mai tari.”

[„Drapelul”, nr. 136, din 14/27 decembrie 1910]

 

Scrisoare din München – I

Oraşul artelor – Fierbere religioasă. Lupta între religie şi ştiinţă – Monismul –  Darwinismul – Spiritul vremii – Unitatea bisericilor (urmare şi fine)

 

De importanţa acestei concepţiuni îşi dau seama toţi oamenii de ştiinţă cu privire clară în viaţă. În munca de specializare, individul, adâncindu-se tot mai mult în specialitatea sa, a devenit sclavul ocupaţiunii sale, s-a pierdut pe sine însuşi şi a pierdut legătura cu individul care lucrează în apropierea sa. În această tândărire, împrăştiere a puterilor şi a rezultatelor diferitelor ştiinţe fără o centralizare, zace pentru individ şi pentru societate un pericol imens.

Individul şi societatea îşi pierde conducerea centrală trăindu-şi traiul sub impresia întâmplătoare a momentului. Neavând valorile spiritual-morale conducerea, clădirea vastă a culturii materiale ajunge să se prăbuşească.

În faţa acestui pericol se caută o orientare generală. O parte mare a oamenilor de ştiinţă declară sus şi tare că ştiinţa nu va putea forma singură busola vieţii, deoarece nu poate da răspuns la ultimele întrebări ale existenţei. Pe lângă ştiinţă ori mai bine ca încoronarea acesteia stă, trebuie să stea, religiunea cu toate drepturile ei. În special religia lui Hristos dând valori spirituale-morale, care se extind dincolo de graniţele cunoaşterii omeneşti, favorizează, ca şi în trecut, cultura omenească în modul cel mai eminent.

Faţă de această accentuare a valorii imense culturale a creştinismului, mai ales monismul caută să-l combată pe acesta din toate puterile, şi anume în numele ştiinţei, mai ales al ştiinţelor naturale. Creştinismul, zice monismul, învaţă dualismul, el face deosebire între creator şi creaţiune. Acest dualism însă azi nu se mai poate susţine. Ştiinţa modernă ne necesitează să exprimăm teza: tot ce există formează o unitate şi afară de această unitate nu există nimic. Deci Dumnezeu e în lume şi egal cu lumea. De unde lumea?

Ea s-a dezvoltat din puteri eterne inerente ei. S-a dezvoltat! Dar cum? Unica încercare de a explica în mod mecanic, materialist această evoluţiune este teoria descendenţei, a lui Darwin. Toate fiinţele descind, se coboară de la câteva forme primordiale. Lupta pentru existenţă, variabilitatea, moştenirea calităţilor şi selecţiunea naturală sunt momentele care condiţionează această dezvoltare.

Omul încă e supus acestei evoluţiuni, el dezvoltându-se dintr-un strămoş primitiv, în decursul unui timp îndelungat. Omenirea se prezintă ca un corp organizat în luptă cu elementele naturii. Ştiinţa, muncă spirituală îndelungată, la care trebuie să participe toţi oamenii, îl vor face odată pe om domnul naturii şi va aduce pentru om un paradis pământesc. Din această poziţie a omenirii rezultă necesitatea unei ordini, a unei convieţuiri ordonate înăuntrul căreia are să se lase deplină libertate individului, ca să-şi poată dezvolta toate puterile întru cucerirea naturii.

Dacă ştiinţa n-a dat încă răspuns la toate întrebările omului, nu urmează că nu va răspunde nici în viitor la aceste întrebări.

Aceasta ar fi noua lege a omenimei, bazată pe credinţa în omenime, în puterile ei.

Ignoramus et ignorabimus, răspunde la acest vis corul naturaliştilor liberi de unilateralitate şi fanatism. O evoluţiune care fără o inteligenţă dătătoare de scop să fi produs lumea, e imposibilă. Experienţa zilnică ne învaţă că puterile naturii, acolo unde lucră ele singure fără inteligenţă ordinătoare, nu produc nimic, ci distrug, nimicesc. Faţă de menirea ce i-o dă monismul omenimei, se ridică fiinţa cea mai internă a omului. Având dorinţa unei fericiri veşnice şi neîmplinindu-se aceasta niciodată, omul ar fi cea mai nefericită fiinţă de pe pământ.

Generaţii să se jertfească pentru fericirea nebuloasă a unui viitor îndepărtat. În munca ce o dezvoltă individual pentru ajungerea acestui viitor să-şi găsească el mulţumirea individuală?

Ce se întâmplă însă dacă individul nu poate munci? Urmează o resemnare vagă, dacă nu o disperare. De această consecvenţă a învăţăturii acesteia îşi dau seama şi făuritorii ei, făcând concesiunea că da, numai cei tari vor putea trăi la adăpostul învăţăturii lor, multinaţionale. Dar ce plăteşte o concepţie de viaţă care nu poate sta în faţa vieţii? Răspunsul nu e greu de ghicit!

Şi de aceea e nespus de mişcător să vezi cum nu numai teologi în conferinţe şi de pe amvon, ci şi laici iau cuvântul întru apărarea concepţiei de viaţă închegată, ce ne-o dă creştinismul. Din cuvintele tuturor îţi dai seama că, pentru aceşti oameni, creştinismul nu e un sistem sec, ci un izvor de viaţă. Ei arată că pentru omul modern, care tinde către o potenţare a individualităţii sale, figura măreaţă a lui Hristos este exemplul cel mai escitător şi că în învăţătura lui îşi găseşte viaţa singurul fundament solid şi reazem în toate împrejurările. Această notă de seriozitate în aprecierea unei chestii vitale cum este creştinismul, pe care o găseşti la poporul german, îl deosebeşte de popoarele romanice în favorul lui şi-l scutesc de zguduiri, de care n-au rămas libere acestea.

Păcat numai că, în special în ce priveşte biserica romano-catolică, vântul ce bate dinspre Roma discreditează creştinismul în ochii neînţelegătorilor, care nu ştiu să facă deosebire între cauză şi persoanele care o reprezintă. Catolicii germani în totalitatea lor, dându-şi seama de această împrejurare, nu-şi ascund nemulţumirea lor, când văd că Roma nu înţelege spiritul vremii şi în special pe cel din Germania. Teologi de seamă, care n-au voit să se supună noilor ordinaţiuni papale, vorbesc pe faţă despre „o socoteală germană cu Roma”. Şi dacă numărul preoţilor catolici, care au de negat supunerea faţă de noile ordinaţiuni, nu e prea mare, e absolut sigur că, în totalitatea lui, cel puţin clerul catolic german doreşte alte vremuri în sânul bisericii catolice.

Mulţi, cei mai slabi din cler, s-au supus temându-şi existenţa, cei mai mulţi însă desigur din frica de a nu produce zguduiri în sânul bisericii catolice tocmai în mijlocul crizei culturii moderne profane. Spiritul vremii pretinde imperios reunirea creştinilor occidentali şi orientali. De importanţa acestui lucru îşi dau seama cei mai buni reprezentanţi ai bisericii catolice din Germania şi se deplâng numai că actuala constelaţie din Roma e aşa de nefavorabilă acestei idei. Glasul principelui Max, a profesorului de Liturgică din Freiburg în Svitera, e tipic în privinţa aceasta. Dânsul cunoaşte bine biserica catolică şi pe cea orientală, a scris cu completă competenţă. Iubirea sa adevărat creştinească, care trece peste fanatismul părinţilor, îl face să îndemne biserica sa proprie la făptuirea unei uniri cu orientalii, care să nu se prezinte ca o supunere, o îngenunchiere a acestora, ci ca o unire între două surori egale.

Şi dacă şi retractarea scrisului nu rămâne un lucru neînţeles – cel puţin deocamdată – glasul ce s-a ridicat nu întâmplător în principele Max rămâne şi e bine să rămână. Poate va fi auzit odată de cei chemaţi cu aceeaşi inimă, ca şi aceia din care e izvorât. Speranţa aceasta o nutreşte o bună parte a bisericii catolice germane, o crede însă realizabilă numai când actuala constelaţie din Roma se va schimba.

Cu aceasta, Onorate domnule redactor, am ajuns la sfârşitul părţii prime a comunicărilor mele. Rămâne acum ca într-unul din numerele proxime ale „Drapelului” să-mi încep împărtăşirile în privinţa organizaţiunilor de prosperitate publică ale oraşului München.

Până atunci, sănătate şi spor la lucru!

[Articol semnat: Raportor Dr. Avram Imbroane]

[„Drapelul”, nr.19, din 15/28 februarie 1911]

 

Scrisoare din München – II

 

Onorate D-le Redactor!

Vă trimit aci câteva comunicări privitoare la organizaţiunile de prosperitate publică ale oraşului München, ale acelor organizaţiuni care au în vedere promovarea bunăstării corporale şi sufleteşti a diferitelor straturi sociale, începând de la copiii sugători până la persoanele în etate adâncă, organizaţiuni susţinute de oraş, de biserică şi de grupările de natură privată ale societăţii. Aş avea dar să vă scriu despre activitatea ce o dezvoltă în organizaţiuni amintiţii factori, pentru promovarea bunăstării corporale şi sufleteşti a copiilor şi anume a celor încă neobligaţi a cerceta şcoala, a celor de şcoală, a celor orfani, a celor decăzuţi şi a celor cu defecte, despre grija de tineretul de ambele sexe, despre răspândirea culturii în mase, chestia igienei, chestia asigurărilor, grija de bolnavi şi săraci, etc.

Vă fac aceste comunicări sub impresia activităţii realizate aci, în oraşul München, în aceste domenii. Scopul însă nu mi-a fost şi nu-mi poate fi a parcurge toate aceste domenii în cadrul îngust al unei scrisori. Şi iarăşi, după cum nu o curiozitate vagă m-a îndemnat să cercetez organizaţiunile din chestie şi să le urmăresc afirmarea vieţii lor, ci anumite puncte de vedere, tot astfel din acest punct de vedere aş voi să îmi fac şi comunicările în privinţa lor.

Din motive aproape de împrejurările noastre româneşti, m-a interesat la aceste organizaţiuni nu atât partea ce şi-o ia din ele oraşul, ci acea parte a vieţii lor, pe care le-o dă biserica şi societatea prin grupările ei private, mai ales acele ale femeilor. În aceste organizaţiuni am voit să văd ce activitate practică socială – caritativă dezvoltă biserica catolică şi protestantă şi apoi diferitele reuniuni de femei. Şi fiindcă mi-a fost dat să-mi câştig informaţia în ce priveşte această activitate, nu numai la oraş, ci şi la sate, aşa dară la activitatea practică socială completă a numitelor biserici şi reuniuni, de aceea şi comunicările mele se vor referi la totalitatea activităţii practice-sociale a celor doi factori, servindu-mi cele observate în München şi în afară de München numai ca izvor pentru tractarea unei chestiuni de principiu.

Înainte de a intra în expunerea diferitelor ramuri ale acestei activităţi, vom face câteva observări generale!

Această activitate poate fi numită fără exagerare – măreaţă. Catolicul englez Nic. Weisman a numit biserica primelor secole: biserica catacombelor, pe cea din evul mediu: biserica şcoalelor. Biserica prezentului s-ar putea numi în mod analog „biserica reuniunilor”. Cum se explică intensitatea şi extensitatea acestei activităţi? Fără îndoială, printr-un interes viu şi o pricepere profesională pentru chestiune.

Grija bisericii catolice pentru binele nu numai veşnic, ci şi vremelnic al omului, a fost desigur aprofundată prin reformaţiuni, prin sentimentul naţional al clerului şi prin dezvoltarea socialismului.

Corespunzător accentuării din partea reformaţiunii din sec. al XVI-lea a tezei că religia creştină care n-are să fie o religie, în care să predomine elementul adorării pasive a lui Dumnezeu, ci o religie vie, care străbătând toate straturile societăţii omeneşti împarte de fapt tuturor ajutorul său spiritual şi material, începe biserica protestantă o activitate febrilă misionară în sânul credincioşilor, dând astfel şi bisericii romano-catolice imbold de a-şi aprofunda activitatea sa practică socială de până aci.

Pe ambele biserici le-au împintenit în această activitate ideea naţională şi socialismul. Ideea naţională, care mai ales de la învingerea raportată asupra Franţei, s-a dezvoltat în poporul german în proporţii uriaşe şi care e nutrită acum de interesul germanilor de a rămâne o putere mare cuceritoare de colonii, absolut indispensabile pentru susţinerea unui popor care în urma sporirii sale într-un timp de prevăzut nu s-ar mai putea nutri în totalitatea lui în patria mamă!

Mişcarea socialistă, ivită în urma stărilor sociale dezolate, cu exagerările ei anarhice şi primejdioase pentru o dezvoltare armonică a societăţii omeneşti.

Mai ales acest factor a provocat la muncă febrilă socială statul şi, ca colectiv al activităţii sociale a acestuia, biserica şi societatea. În biserica romano-catolică, mai ales enciclicele date de Leon al XIII-lea în legătură cu mişcarea socialistă au dat imbold clerului spre o activitate practică socială.

Existând interesul, s-a agonisit şi priceperea. La universităţi a sporit enorm numărul studenţilor în ştiinţele sociale. Acest număr cuprinde procente însemnate de teologi, care, după absolvirea studiilor, ca specialişti, dau o orientare sistematică activităţii practice-sociale a bisericii.

[„Drapelul”, nr. 6, din 12/25 ianuarie 1912]

 

Scrisoare din München – III

 

De ce m-am hotărât să fac aceste comunicări pentru „Drapelul”? Cititorii acestui ziar sunt în mare parte preoţii noştri gr. ort. şi gr. catolici. Fiindcă cunosc bine activitatea practică – socială a amintitelor biserici. Aş dori să fie aceste rânduri o reamintire a lucrurilor văzute şi un modest îndemn spre înfăptuirea celor văzute la noi acasă. Biserica ne-a mântuit în trecut de pieire prin strângerea turmei împrejurul ei şi prin răspândirea luminii ce-a putut-o răspândi conform puterii ei interne şi împrejurărilor externe. Această operă ea n-ar fi putut-o săvârşi, dacă n-ar exista în poporul nostru hotărât idealist, dragostea demnă de admirat pentru tot ce se ţine de legea sa, dragostea pe care şi azi, la diferite ocaziuni, ne face inima să salte de atâta idealism nobil al poporului nostru.

Această dragoste, însă, în faţa greutăţii traiului poporului nostru, care zilnic se potenţează, şi în faţa atacurilor ponegririlor din afară, poate uşor scădea ori adurmi, dacă nu vom reuşi cu toţii, şi biserica înainte de toate, să-i asigure o durabilitate prin aceea că vom cerca să-i dăm poporului mai mult decât i-am dat până acum, în privinţa socială şi economică.

Interesul pentru săvârşirea acestui lucru există la noi, trebuie însă câştigate priceperea necesară, ca munca să fie sistematică. Întrucât priveşte partea bisericii în această muncă, ea o poate dezvolta numai dacă clerul nostru va câştiga în seminariile teologice cunoştinţele necesare pentru o activitate practică-socială. Să nu ne amăgim pe noi înşine; afară de puţine excepţiuni, legătura intimă între popor şi preoţime lipseşte; poporul ţine la biserica sa din iubirea izvorâtă din firea lui idealistă şi, când apelăm la această iubire, tresar câmpiile, văile şi munţii noştri de puterea vieţii lui, dar biserica nu-i dă acel sprijin, care ar trebui să i-l dea. Câtă alinare dă biserica noastră săracilor, bolnavilor, ce grijă poartă de copiii sugători, de cei ce încă nu cercetează şcoala, câtă cultură răsfrânge ea în sânul bărbaţilor şi femeilor, ce face ea în privinţa întăririi economiilor şi a poporului nostru?

Fireşte, nu mă gândesc la o conducere formală a activităţii economice în sânul poporului din partea preoţimei, ci la o conducere spirituală.

Poporul însuşi îşi va ajuta din puterile lui şi se va conduce, numai să-i arătăm interesele lui şi să-i dăm îndrumarea necesară.

Principiul ajutorării proprii, fie în privinţa culturii, fie materiale, trebuie proclamat la noi pe toată linia. Aceasta a fost boala principală a vieţii noastre publice de până acum, că am crezut a ne putea ridica poporul prin ajutorul câtorva. Acest sistem a ruinat sănătatea şi punga câtorva şi n-a adus rodul dorit. Până nu vom reuşi să angajăm poporul însuşi la munca ce se cheltuieşte pentru binele lui, n-am făcut nici un pas înainte.

Să nu ni se obiecteze, că nu-i chemarea bisericii să poarte grija de organele economice ale poporului şi că preotului îi revine păstoria sufletească a credincioşilor în prima linie. Asta ar fi starea ideală a situaţiei, dacă factorii componenţi şi factorul cel mai important ar purta grija de întărirea economică a poporului nostru.

Câtă vreme suntem bazaţi numai pe forţele noastre trebuie şi biserica, ori ea înainte de toate, să sară în ajutorul poporului pe orice teren e necesitate! Dacă biserica din state naţionale, care îngrijesc de bunăstarea poporului lor, ţine să întregească această activitate prin ajutorul său, de ce n-ar dezvolta biserica noastră această activitate, când ea din altă parte nu vine? Şi grija de binele vremelnic al omului nici nu stă în contră cu evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu, ci grija de acest bine e un mijloc spre ajungerea acestui scop; inima suferinzilor de toate soiurile e prea adesea aplicată să se sălbăticească cu desăvârşire şi să nu mai creadă în Dumnezeu, iar pe fundamentul unui trai pământesc mai ordonat, mai uşor, se poate răspândi o credinţă luminată.

Azi, când şcoala noastră poporală e ameninţată, activitatea extrabisericească, dacă o putem numi aşa, a preoţilor şi activitatea extraşcolară a învăţătorilor e menită să cultive sufletul neamului nostru.

Această activitate are să culmineze în grija de binele corporal şi sufletesc al tineretului nostru, în organe anumite, în răspândirea culturii în popor, în întemeierea meseriilor la noi şi în concursul spiritual la organizarea economică a poporului nostru.

Ca îndemn spre această activitate servesc comunicările de faţă!

[„Drapelul”, nr. 9, din 19 ianuarie 1912]

 

Scrisoare din München – IV

 

Onorate D-le Redactor!

După ce am cunoscut izvoarele şi mijloacele din care şi prin care agoniseşte şi aprofundează clerul catolic şi protestant cunoştinţele necesare pentru o activitate practică socială, ne vom îndrepta privirea asupra câtorva din temele acestei activităţi şi anume asupra:

1) grijii de copii;

2) grijii de tineret;

3) grijii de săraci;

4) asupra răspândirii culturii în popor şi sfinţirea de petreceri populare;

5) ridicarea bunăstării materiale a poporului;

6) asupra activităţii în reuniuni în interesul celor crescuţi.

La grija de copii aparţine mai întâi grija de copiii sugători. Aci, în München, bisericile lucrează pe acest teren mână în mână cu societatea şi oraşul. Pentru o purcedere unitară în întrebări generale referitoare la această chestiune, formează diferite reuniuni o centrală. Ea susţine în toate părţile oraşului, pentru populaţia lipsită de mijloace, birouri de informaţie gratuită, referitor la îngrijirea copiilor sugători şi cercetarea mamelor sărace, acordă premii de alăptare, împarte gratuit foi volante în chestia îngrijirii copiilor, iar pentru o alimentare igienică a acestora susţine în diferite părţi ale oraşului aşa numite bucătării de lapte (Milchküchen) în care se înmânează lapte sterilizat pentru 10 pfenigi şi unde se serveşte mâncare ieftină pentru mame sărace, ori care în urma ocupaţiei lor n-ajung să-şi pregătească mâncarea acasă.

Atît această centrală, cât şi reuniunile singuratice şi bisericile (acestea după parohii) susţin anumite institute numite „leagăn” (Krippen) pentru îngrijirea gratuită ori pentru un preţ moderat a copiilor sănătoşi, care nu pot fi crescuţi în casa părintească, fiindcă le-au murit mamele ori fiindcă acestea sunt bolnave sau prin ocupaţiune afară de casă împiedicate să poarte grija copiilor lor.

Toţi aceşti factori susţin apoi „leagăne” şi pentru copii săraci. În instituţiile de categorie primă, copiii petrec permanent până la doi ani, ori numai peste zi, până seara, când mamele întoarse de la lucru îi duc acasă.

În cele din categoria a doua, copiii petrec permanent, de la naştere până la însănătoşire.

Îngrijitoarele copiilor sunt surori de caritate catolice ori protestante, apoi îngrijitoare profesionale ori voluntare, care fac spre acest scop cursuri anumite. Mai ales reuniunile de femei îndeamnă fetele, care au terminat şcoala şi au timpul necesar disponibil, apoi văduvele, ca să absolve aceste cursuri şi să intre ca voluntare în serviciul îngrijirii copiilor, făcând prin aceasta un bine şi câştigându-şi cunoştinţe teoretice şi practice atât de necesare pentru femei.

Cele mai multe din institutele amintite sunt interconfesionale, susţinute de reuniunile femeilor, la catolici sunt puţin răspândite, la protestanţi mai mult.

Patria lor e Franţa, iar înfiinţătorul lor F. Merbeau.

În urma îngrijirii amintite, sistematice, procentul de mortalitate a copiilor sugători în Germania a scăzut foarte mult.

Pentru îngrijirea copiilor de la 2 la 6 ani servesc azilurile de copii. Împrejurările sociale din apus, unde în urma muncii în fabrici a mamelor, mulţi copii ar rămânea fără supravegherea necesară, au dat cauză la înfiinţarea acestor aziluri. Imboldul pentru înfiinţarea lor a venit din partea bisericii: primul fu înfiinţat în Alsacia, de preotul Oberlin, la anul 1779. De aici, azilurile s-au răspândit prin toate ţările. Germania are astăzi ca la 2000, susţinute de reuniunile femeilor şi de biserici (în München fiecare parohie are câte un atare azil) şi reuniunile înfiinţate anume pentru acest scop.

Aşa numite „grădini de copii”, înfiinţate la îndemnul lui Friedrich Fröbel, sunt de origine mai târzie decât azilurile amintite, înfiinţate din iniţiativa bisericii. Prima grădină de copii fu înfiinţată prin Fr. Fröbel la 1840, prin modificarea metodei de ocupaţie şi a principiului de educaţie a copiilor în aziluri, mai ales pentru clasele mai avute. Aceste grădini, însă, la catolici şi protestanţi nu găsiră primirea în urma nedumeririlor religioase ivite în contra sistemului lui Fröbel.

Fröbel însuşi n-avea un punct de vedere religios, dar această sărăcire se observă în sistemul său. S-a trecut însă cu vederea că fiind principiile fundamentale ale sistemului său de natură metodică, ele nu sunt necesare de anumite vederi religioase.

Specialişti pe terenul grădinilor de copii au arătat că se poate folosi metoda fröbeliană, care prezintă necondiţionat un progres, fără să fie neglijate pretenţiunile unei creşteri religioase. E lucru curios că tocmai în Germania, unde s-a înfiinţat prin Fröbel prima grădină de copii, această chestiune nu este regulată prin lege, totul e lăsat în seama privaţiunilor şi reuniunilor.               

Conducătoarele amintitelor aziluri sunt în majoritatea lor surori de caritate catolice şi protestante.

Pregătirea şi-o câştigă în mod sistematic prin ospitare şi conlucrare în decurs de câteva luni într-un azil. În timpul mai nou, la catolici, Asociaţia Femeilor Catolice susţine mai multe seminarii pentru pregătirea profesională a cursurilor pentru conducerea acestor aziluri.

[„Drapelul”, nr. 11, din 24 ianuarie/ 6 februarie 1912]

 

Scrisoare din München – V

 

Onorate D-le Redactor!

Grija de orfani este aşa de veche ca şi biserica.

Bavaria dispune de 130 de case orfanale, dintre care trei părţi din patru sunt susţinute de biserica catolică.

În München însuşi sunt patru orfanotrofii catolice şi protestante. Cel catolic este una din cele mai frumoase clădiri ale oraşului – în stil gotic – iar ca organ şi conducere neîntrecut. Foarte instructivă este participarea femeilor din toate straturile sociale în toate cercurile oraşului.

Sub conducerea consiliului orfanal orăşenesc, aceste dame supraveghează creşterea orfanilor în familii, în casele orfanale ori în azilurile pentru copii.

Grija de copii de şcoală îşi află exprimarea în mai multe categorii de instrucţiuni. La acestea aparţin înainte de toate căminurile şcolare pentru supravegherea, ocuparea şi petrecerea copiilor săraci, care în timpul liber sunt lipsiţi de supravegherea părinţilor. Astfel de căminuri susţin şi bisericile, după parohii. Copiii sunt supravegheaţi de un preot, o soră de caritate, respectiv o diaconiţă.

În unele din aceste căminuri se serveşte şi mâncare pentru 10 pfenigi (12 fileri) la zi.

La protestanţi, numărul acestor căminuri este mai mare decât la catolici. Ele sunt adesea aşezate şi în edificiile şcoalelor elementare, unde un învăţător ori învăţătoare, plătiţi de reuniunea respectivă bisericească ori profană, supraveghează copiii în timpul liber.

Tot în interesul copiilor de şcoală susţin nu numai oraşul, ci susţin şi reuniunile femeilor şi bisericile, cantine şcolare, unde se serveşte un prânz pentru 10 pfenigi.

Parcă n-aş crede în această ieftinătate, dacă nu m-aş fi convins la faţa locului că este realitatea.

Oraşul favorizează negreşit foarte mult aceste cantine şi le sprijină şi cetăţenii cu avere, astfel încât ele dispun de fonduri însemnate.

Şi fiindcă este vorba de şcoala elementară, să-mi fie permisă o mică digresiune. Pentru deşteptarea şi cultivarea simţului de cruţare în copiii de şcoală, sunt aşezate în coridoarele şcoalelor automate. Copiii aruncă într-un astfel de automat 10 pfenigi, primesc o marcă, pe care o lipesc acasă pe o tăbliţă de carton anumită. După ce copilul a adunat 10 mărci de acestea, merge şi depune această sumă pe lângă un bilet, în casele de păstrare orăşeneşti. În felul acesta se obişnuiesc copiii cu cruţarea, încă de mici.

Pentru direcţiunea practică a învăţământului poporal sunt foarte caracteristice atelierele de măsuri şi cel pentru prelucrarea fierului – ataşate şcoalelor.

Elevii din clasa a VIII-a sunt obligaţi să lucreze în aceste ateliere mai multe ore pe săptămână, sub conducerea unor învăţători de la şcoalele profesionale de meserii.

Scopul acestei îndeletniciri practice este ca copiii să-şi însuşească o dexteritate oarecare în manevrarea uneltelor, să-şi însuşească simţ practic pentru viaţă, iar pentru mulţi este desigur cel mai bun îndemn pentru îmbrăţişarea meseriilor.

Pentru fetele din clasele superioare – să nu uităm că este vorba de şcoala elementară – sunt organizate la şcoală bucătării, în care se ţin pe seama lor cursuri de bucătărie teoretică şi practică.

[„Drapelul”, nr. 13, din 28 ianuarie/10 februarie 1912]

 

Pe banca acuzaţilor

 

Citind aceste cuvinte vei aştepta poate, cititorule, ca să-ţi anunţ un nou caz de martiraj al cutărui biet gazetar român. Vei crede, poate, că slovele acestea mărunte se aştern în grabă una după alta pe hârtie, pentru a-ţi povesti într-o răsuflare despre o nouă şi mare lovitură de ciomag, aplicată în numele dreptăţii eterne, unuia din umiliţii noştri robi ai condeiului. Şi curioşi îţi vor porni ochii să alerge de-a lungul sirenelor, ca să soarbă literele gros tipărite, care prezintă de la o distanţă considerabilă numele noului martir, pentru ca zărindu-l să-ţi deschizi buzele şi să-ţi verşi focul naţional asupra călăilor care execută dreptatea. Cu toată indignarea de care ţi-ar tremura atunci şi răsuflarea în faţa icoanelor urâte a acestei executări, ce bine te-ai simţi totuşi, când te poţi institui judecător tu pe tine însuţi asupra înfăptuirii nedrepte. Cum ştii tu să observi nedreptatea strigătoare la cer şi, din înălţimile dreptăţii cereşti, să slobozi fulgere în capul judecătorului care o făptuieşte.

Şi bine ai face.

Dar slovele ce se înşiruie aici nu vin de astă dată să-ţi prezinte o astfel de icoană „de justă indignare” şi nu-ţi dau deci nici ocaziune ca să te institui judecător atât de drept. Ele vor să săvârşească cu tine, iubite cititorule, un act nemilos, să te pună de astădată pe tine pe banca acuzaţilor.

De ce?

Motivul acuzei ţi-l dă următoarea scurtă poveste:

Într-una din zilele trecute, am asistat la un proces desfăşurat înaintea curţii cu juraţi, undeva în ţară. Trei flăcăi români erau acuzaţi că, aprinşi de rachiu, au ucis cu bâtele pe un al patrulea, el însuşi o persoană criminală, care mâncase odată pâinea robilor, şi peste tot cunoscută în sat, ca primejduitoare continuă a liniştei şi siguranţei publice.

Din frageda copilărie n-am mai avut până acum ocaziunea să văd desfăşurarea unui proces în condiţii ca cele ale acestuia.

Şedeau deci acolo pe banca acuzaţilor trei flăcăi români, iar de la spatele lor le strălucea peste capete nu aureolă de glorie, ci baionete ascuţite, ca şi un simbol al crimei săvârşite de ei. În faţă erau judecătorii, la dreapta procurorul şi apărătorul, la stânga juraţii, iar îndărăt, în bănci, public numeros. Trei flăcăi, tineri, în cea mai frumoasă etate! Unul mai voinic ca altul! Doi din ei par a nu fi depus demult surtucul cătănesc, căci i-a salutat pe judecători în cea mai cătănească ţinută. Doi erau încă necăsătoriţi, al treilea însă a lăsat acasă cinci copilaşi şi pe mama lor, care văd cu ochii acum prăbuşirea norocului lor, poate pentru totdeauna.

Privindu-i pe aceşti flăcăi, din rândurile publicului, ruşinea şi o durere grea ca plumbul s-au înstăpânit asupra sufletului meu... Şi priveam în jurul meu, aşa pe furiş, să prind cu ochii mişcarea sufletească a celuilalt public, în bună parte românească.

Aceste mişcări nu mi s-au părut defel agitate şi mâhnirea mea s-a potenţat atunci. Curiozitate puteam citi în ochii publicului şi încolo nimic mai mult. Trei tineri sălbăticiţi stau înaintea lor, care au să primească dreaptă răsplată pentru fapta lor mişelească. Încolo, faptul nu le povesteşte nimic, nu deşteaptă în ei un proces de judecată şi de reflexie, care mi se pare că trebuie să pornească inimos de la această scenă.

Eu vedeam trei suflete rătăcite şi, poate, pentru totdeauna pierdute; vedeam trei români meniţi să ne fie stâlpi ai neamului şi prin ei întreaga serie a românilor ce au şezut până acum şi a celor ce vor mai şedea – ştie bunul Dumnezeu până când – de aci înainte pe banca acuzaţilor. Vedeam cu ochii sufletului înşiruirea lor şi lacrimi au început a-mi fărâma ochii. Cum, Doamne, mă întrebam, aceştia sunt cu adevărat români, un sânge şi o lege cu mine? Aceşti oameni, ale căror suflete oarbecă încă într-un întuneric adânc, fac parte din neamul meu şi eu din al lor. Desigur – îmi dau tot eu răspunsul. Nu mi-e ruşine de ei? O da, dar nu mă lepăd, nu mă pot lepăda de ei. Sufletele acestea care aci, în această sală, le văd aşa de negre, le-am văzut şi cunoscut altă dată după partea lor strălucitoare. Şi mi-au robit de atunci sufletul, mi l-au încătuşat în robia unei dragoste mai adânci decât marea. Degetele le-am aşezat atunci spre închinare şi mulţumită am adus Tatălui lumii că şi eu fac parte din neamul acestor suflete alese.

Astăzi însă, azi, ce s-a întâmplat?  Iată, aceiaşi înfăţişare de oameni care altădată deştepta numai mândrie în pieptul meu, astăzi deşteaptă ruşine şi mâhnire.

Cum să-mi explic aceasta, unde e cauza care explică lucrul? Cine e de vină? Şi întrebându-mă astfel, mi-a venit în minte minunata pildă a Mântuitorului despre talantul îngropat. Dar m-am întrebat mai departe: cine ţine îngropat talantul, cine este vinovat pentru sălbătăcia acestor oameni? Şi iată, atunci, ca răspuns te-am acuzat pe tine, iubite cititorule, pe tine, pe mine şi pe noi toţi. Numai pe noi? Nu, nu numai pe noi, nici nu în prima linie pe noi, dar şi pe noi, aproape în aceeaşi măsură. Cei ce ne ţin cu sila poporul în întuneric sunt vinovaţi, dar şi noi, cei ce nu răspândim nici lumina ce-o putem răspândi în şirele lui.

Iată, suferim fără ca să ni se revolte întreg sufletul că poporul nostru dă cele mai mari procente ale criminalilor, azi, în secolul botezat al luminii. Suferim, ca să privească străinii cu dispreţ la aceşti reprezentanţi nenorociţi ai unui popor atât de ales ca al nostru? Mi se încleştează pumnii fără folos când, trecând pe lângă tribunal, îi văd faţada împodobită cu cămăşile măestrit lucrate ale românilor, care aşteaptă aci, afară, în stradă, ora judecăţii. Şi mă gândesc atunci la acele neamuri cărora în toiul muncii, în alergarea după câştig şi încântare, pare că nu le ajunge timpul, cât îl au din mila lui Dumnezeu, ci l-ar înmulţi de mai multe ori dacă s-ar putea. Şi ai noştri, iată-i pierzând timpul şi bani, averea şi noroc şi făcând parte din ceata dispreţuitorilor.

Până când, Doamne, vom mai suferi această stare? O de aş putea, iubite cititorule, să-ţi deschid larg sufletul tău, ca să cuprinzi toată nefericirea unui neam înfăţişată în aceste icoane! Şi, cuprinzând această nefericire, să te fac să mântui, să scapi de pieire, acolo în cercul tău unde eşti, măcar unul sau doi din cei mulţi, părăsiţi. Să-ţi iei timpul şi să afli mijloacele să săvârşeşti această faptă mare pentru noi toţi. Îţi faci tu datorinţa în această privinţă acolo, unde providenţa te-a aşezat? Nu premergi cumva însuţi cu exemplu rău, cercetând cârciumele şi înveninându-ţi sufletul cu „nectarul” ce ele ţi le oferă? Da, băutura, cârciumele sunt cea mai mare nefericire a noastră. Câţi n-o spunem aceasta, din câţi avem tăria să închidem pentru vecii vecilor la spatele noastre uşa celor cârciumi, fie şi numai pentru nefericirea ce porneşte de acolo pentru bietul nostru neam. De am avea dragoste pentru noi înşine, pentru poporul nostru, adevărată, largă, încăpătoare dragoste, piciorul nostru n-ar mai călca peste pragul cârciumelor. Am dărâma din temelie, să nu mai rămână piatră pe piatră zidurile lor şi le-am vărsa otrava în râuri, s-o ducă în largul mărilor şi deasupra acestei băuturi să plutească corabia care ne duce pe noi – oameni de cultură – pe noi români necăjiţi – spre regenerare şi înălţare. Va veni oare odată vremea ca să înţelegem că băutura spălăceşte şi îneacă vlaga vieţii noastre? Până când, Doamne, risipim, împrăştiem în vânt puterile şi talentele cu care ne-a înzestrat Dumnezeu?

Sau nu ne pasă că pierim, că ne prăbuşim? Dar avem responsabilităţi în lume faţă de Dumnezeu şi faţă de ai noştri.

O, iubitul meu, reculege-te în sufletul tău, înalţă-ţi privirea la steaua ta şi a neamului tău. Ce frumos străluceşte, ce curată este! Sufletul tău, ochii tăi sunt vrednici s-o vadă?

Seara şi dimineaţa şi toată ziua, aceasta să-ţi fie întrebarea. Ascultă-mi rugămintea!

[Semnat: I-ne]

[„Drapelul”, nr. 54, din 10/23 mai 1912]

 

Cultura socială a femeii – I

 

În cele următoare vom aborda o chestiune de însemnătate capitală pentru orice societate omenească şi, mai ales în zilele noastre, chestiunea culturii sociale a femeii.

Să distingem însă bine!

Când vorbim despre cultura socială a femeii, nu ne gândim la cunoaşterea formelor şi tactului social, prin care femeia se pune în contact cu lumea din afară, ci pogorându-ne mai adânc cu gândul nostru, dincolo de aceste forme şi de acest tact, în însăşi construcţia societăţii umane, ne gândim la acea sumă de cunoştinţe ce trebuie să le aibă o femeie care voieşte să contribuie, alături de bărbat, cu cuvântul şi mai ales cu fapta ei la promovarea diferitelor întrebări de existenţă şi înaintare materială şi spirituală a diferitelor straturi sociale.

Evident că aceste cunoştinţe se referă la însăşi cunoştinţa societăţii omeneşti, apoi la interesele materiale şi spirituale ale diferitelor straturi sociale şi în urmă la mijloacele de satisfacere şi promovare ale acestor interese.

Ne-am prea depărta de tema, ce ne-am propus a o dezvolta, dacă ne-am apuca să arătăm îndatorirea femeii la această promovare şi rezolvarea lor, apoi necesitatea cooperării femeii la această promovare şi rezolvare.

Vom fixa numai în treacăt adevărul că femeia, după însuşirile inerente firii ei, căci orice activitate socială este în prima linie a chestiei de educaţie socială, iar pentru aceasta femeia are incontestabil un simţ înnăscut mai dezvoltat decât bărbatul, o fire mai simţitoare şi mai pregătită pentru a se apropia de inima individului, ori indivizilor a căror educaţie are să facă şi o măsură mai potenţată de răbdare în opera de îndrumare a acestora şi în învingerea greutăţilor de tot soiul care stau în calea acestei îndrumări. N-avem decât să observăm opera de creştere a mamei în familie, ca să ne convingem de adevărul celor spuse.

Aici observăm un germene care, cultivat şi dezvoltat mai departe, este chemat să aducă cea mai mare alinare societăţii omeneşti.

Dar şi situaţia socială a bărbatului involuă a activitate socială poate chiar în prima linie din partea femeii. Bărbatul reprezintă în prima linie puterea şi această putere are să o pună el aproape întreagă în serviciul luptei de aservire a naturii şi în acela al luptei pentru existenţă în înţelesul mai strâns al cuvântului. Această luptă face din bărbat aproape un automat, un rob al ocupaţiunei sale, care nu numai că n-are răgazul necesar să se apropie în nevoile deaproapelui, dar se pierde chiar şi pe sine însuşi. În această situaţie are femeia chemare să cultive această legătură de la om la om, cu toate însuşirile sociale inerente ei.

Domeniile activităţii ei sociale sunt: purtarea de grijă a săracilor şi orfanilor, a bolnavilor, a prizonierilor, a tineretului şi anume a celui încă neobligat a cerceta şcoala, a celui de şcoală şi a celui din şcoală, mijlocirea ocaziunei de lucru, promovarea igienei publice, la combaterea alcoolismului şi participarea ei la mişcarea internaţională pentru pace.

Ca femeia să satisfacă aceste îndatoriri, deci, este imperios necesar ca simţul ei social să fie cultivat şi dezvoltat teoretic şi practic, în şcoală şi în viaţa de toate zilele, şi ca ei să i se împărtăşească în mod sistematic cunoştinţele privitoare la structura societăţii omeneşti şi la lipsele şi interesele diferitelor straturi care compun această societate. Căci aceste lipse şi interese nu sunt fenomene izolate uşor explicabile, ci productele unei evoluţiuni sociale complicate şi al unui complex de alte întâmplări şi fenomene ale vieţii culturale moderne.

Pentru  o astfel de înţelegere şi explicare a lipselor şi intereselor sociale este o instruire sistematică indispensabilă şi această instruire are să înceapă de timpuriu în şcoală şi să fie continuată şi aprofundată mai târziu în şcoli superioare şi apoi în viaţa particulară.

La început şcoala ar avea în prima linie să deştepte şi dezvolte simţul, interesul pentru starea de aproapelui şi anume înainte de toate prin instrucţia religioasă, căci religiunea are cele mai eficace motive pentru deşteptarea şi dezvoltarea simţului social. Una din problemele cardinale de care are să se ocupe instrucţiunea religioasă este de a îndupleca voinţa elevilor şi elevelor spre o exercitare în lumea aceasta a credinţei lor, spre aplicarea dragostei active faţă de aproapele.

Evident că, dacă astăzi contrastele sociale sunt aşa de înverşunate, dacă ni se dă să observăm în societatea modernă adesea o ură implacabilă între diferitele straturi şi clase sociale, în mare măsură poartă vina acestei aparţiuni sociale insuficienţa instrucţiunii religioase, care n-a produs dragoste activă faţă de aproapele, singura în stare să creeze puntea pentru nivelarea contrastelor sociale.

Instrucţiunea religioasă însă, oricât de conştiincios s-ar face, ea ne dă numai voinţa socială, ne înduplecă voinţa spre o activitate socială.

Aci însă singura voinţă socială nu ajunge, ci ne trebuiesc şi cunoştinţe sociale. Pentru a putea iubi trebuie să cunoaştem pe aceia pe care voim să-i iubim, apoi căile şi mijloacele prin care putem exercita în mod activ faţă de ei iubirea noastră.

Unde şi în ce fel trebuieşte împărtăşită cunoaşterea acestor căi şi mijloace, vom afla în cele ce vor urma.

[„Drapelul”, nr. 65, din 7/20 iunie 1912]

 

Cultura socială a femeii – II

 

Cea mai mică faptă săvârşită pentru binele comun plăteşte mai mult decât cele mai frumoase sentimente. Educaţia ce s-a dat până azi femeilor le-a dezvoltat mai mult sentimentele, mai rar judecata, dar aproape nicicând voinţa spre fapte. Sentimentele, dacă nu degenerează în sentimentalism, sunt desigur folositoare. Aceea ce însă cere în măsură mai mare viaţa complicată de azi este voinţa spre fapte sociale şi, de aceea, pe lângă cultivarea sentimentelor frumoase şi a judecăţii solide, femeilor trebuie să li se dea în prima linie acea cultură care le îndreaptă privirea spre societate cu toate lipsele ei şi care îi dă cunoştinţele necesare spre a corespunde funcţiei ce-i aparţine în societatea omenească: de a fi factor susţinător şi promotor de viaţă.

Ce folos de cunoaşterea literaturii frumoase, de aceea a istoriei, a atâtor limbi moderne, când femeia n-are cunoştinţele necesare pentru susţinerea şi promovarea vieţii. Iată, în clasele de jos lipsite de bunăstare şi cultură, bântuie mizeria în toate formele ei, în aceea a sărăciei, a boalei şi a morţii fără de vreme. Tinerii copilaşi, din lipsă de pricepere în îngrijire şi de mijloace de îngrijire, se sting în pragul vieţii, tot atâtea mărgăritare în pragul vieţii, minunat fiecare în felul său.

Casa în care au văzut lumina vieţii este neîncăpătoare, lipsită de curăţenie şi lumină, hrană nu-i sau nu e bună. Şi dacă scapă totuşi cu viaţă în oase, poate în urma unei tării moştenite – din aceste referinţe şi porneşte mai departe pe calea vieţii, câtă părăsire şi lipsă de îngrijire adesea şi de aci înainte. Mamele nu ştiu să-i crească şi, încărcaţi cu scăderi în toate variaţiunile, intră în viaţă ca să o sfârşească în puşcărie sau în ştreang. Ca şcolari nu au adesea supraveghere în afară de şcoală, ci lăsaţi jumătate de zi de capul lor, ajung din ispită în ispită şi pe urmă la ruină totală morală şi trupească. Şi dacă fac răul, cine şi în ce fel îl corectează în afară de şcoală? Se cultivă dragoste, pricepere, metode în această privinţă? Şi la ieşirile din şcoală li se dă oare totdeauna îndrumarea de lipsă pentru alegerea carierei? Şi nu se strică oare cei mai mulţi după ce părăsesc băncile şcolii, când, ieşiţi de sub ochii dascălului, sunt copiii nimănui? Cine grijeşte ca să fie plasaţi la cutare meserie mai rentabilă şi mai corespunzătoare pentru ei şi, după ce au fost aşezaţi acolo, cine le supraveghează îngrijirea şi purtarea? Cine le uşurează apoi câştigarea ocaziunii de lucru? Pe cei rătăciţi pe calea degenerării morale, cine caută să-i îndrepte şi, de cei ajunşi în puşcărie, cine se îngrijeşte? Sau ajunge ca ei să fie dispreţuiţi şi chinuiţi pentru rătăcirea lor morală? Şi după ce au ieşit din întunericul închisorii, cine le poartă de grijă, ca să-şi câştige lucru şi aşezare?

Iată aceste întrebări şi încă alte multe, la care trebuie să dea răspuns prin fapte.

La noi, românii, mai ales combaterea mortalităţii copiilor sugători, grija tineretului de orice categorie, promovarea igienei, combaterea bolilor, ajutorarea raţională a celor orfani şi săraci, combaterea imoralităţii, a degenerării şi necumpătării în toate formele ei, mai ales a alcoolismului, propagarea traiului cu măsură şi trezire formează tot atâtea ogoare vaste pentru activitatea socială a femeilor noastre, organizate şi încă neorganizate în reuniuni.

Până ce nu ne vom obişnui să observăm cu ochi reali aceste terenuri de muncă socială şi până nu ne vom apuca cu toate puterile noastre să săvârşim această operă socială, care să nu piardă din vedere nici o singură persoană din armata neamului nostru, în zadar jucăm teatru, ţinem adunări şi facem politică, căci lucrăm la acoperişul unei case fără fundament. Organizarea economică a poporului nostru şi această operă socială largă trebuie să formeze cele mai importante puncte din programul activităţii noastre naţionale de astăzi.

Şi, întrucât este vorba aici în special de educaţia socială a femeii române în vederea viitoarei activităţi sociale ce va trebui ca să o dezvolte, credem că este necesar ca simţul şi priceperea pentru această activitate să i se deie de timpuriu în şcoală. Toată educaţia ce li se dă fetelor ar trebui să fie îndreptată spre această ţintă, să intre în viaţă cu cultura serioasă socială.

[„Drapelul”, nr. 66, din 9/22 iunie 1912]

 

Cultura socială a femeii – III

 

Cursuri şi şcoli sociale, planul lor de învăţământ

Berlin Soziale Frauenschule

Planul de învăţământ

- Curs pregătitor: introducere în economia naţională, noţiuni elementare de drept privat, pedagogie, igienă, lucru de mână, gospodărie.

- Curs superior: probleme de etică socială, dreptul familiei, igienă socială, chestiuni sociale speciale (îngrijirea tineretului, săracilor, răspândirea culturii în mase, etc.)

Şcoala din Berlin e cercetată an de an şi de eleve originare din Ungaria, săsoaice din Sibiu şi Braşov.

*

Dar în ce fel s-ar putea da femeii cultura socială de care vorbim?

Cele mai chemate foruri sunt reuniunile noastre de femei. Ele au datoria să deschidă cursuri sociale, cu ajutorul medicilor, învăţătorilor, avocaţilor etc.

*

Ne lipseşte afluenţa necesară de la sate la oraşe.

Se constată la noi o lipsă de îngrijire socială pentru clasa de mijloc şi pentru lucrătorii din fabrici.

În oraşele cu populaţie românească, intelectualitatea română nu are o evidenţă în ce priveşte numărul şi mişcarea acestei populaţii.

În satele noastre, este o chestie vitală pentru noi ca femeii să i se dea cultura pentru îngrijirea copiilor, prin cele mai simple raţiuni de igienă şi de purtare a economiei casnice a ţărăncii.

Reuniunea Damelor Române din Lugoj a luat lăudabila iniţiativă de a înfiinţa un astfel de curs pe lângă şcolile existente.

Să se scoată şi broşuri de popularizare, căci multe femei nici laptele nu ştiu cum să-l fiarbă, pentru combaterea mortalităţii copiilor.

*

Să adăugăm la cele de mai sus şi chestia alcoolismului, acest dezastru social.

Un foarte important rol ar reveni la cursurile sociale dascălilor.

În Germania s-au încetăţenit aşa numitele Elternabende, conveniri de ale părinţilor cu dascălii, pentru împărtăşirea reciprocă a experienţei.

Se impune creşterea şi organizarea tineretului absolvent, grija pentru adolescenţi: băieţii să fie îndrumaţi spre meserii, iar fetelor care nu sunt să muncească să li se dea instrucţia necesară pentru o conlucrare benevolă pe tărâm social.

Astfel trebuie să lucreze o societate conştientă.

Paralel cu dascălul ar avea şi preotul să ţină prelegeri în cadrul cursurilor privitoare la creşterea tineretului, căci mai mult ca oricare alt factor social, are datorinţa să îndrume şi să conducă activitatea socială.

Dacă în cadrul acestor articole am reuşit să arătăm necesitatea de a da femeii şi o cultură socială solidă – pentru ca alături de bărbat să pornească o activitate socială de reformare, care să ne asigure sănătatea trupească şi sufletească – înseamnă că ne-am atins scopul ca să nu pierdem din vedere pe nici un membru al societăţii noastre româneşti.

[„Drapelul”, nr. 68, din 14/27 iunie 1912]

 

Aurel Vlaicu

 

Zile de sărbători şi zile de jale, iată cum picură de amestecate din nemărginit peste capetele noastre, dându-ne în complexul la viaţa asta trainică a neamului nostru: viaţa grea şi totuşi aşa de frumoasă, apărată de munţi de gheaţă şi totuşi fâlfâind sus flăcările focului ce o susţin!

Împiedicaţi, nu cădem, loviturile de moarte le apărăm şi-n dosul lor se deşteaptă energie minunată de viaţă!

Pe când ni se pregătesc înfrângeri, noi mergem din învingere în învingere, când ochii ni se tulbură de cele dintre noi, iată că privirea lor este atrasă spre albastrul cerului de un gest măreţ al neamului nostru şi-n ei se revarsă lumina dătătoare de viaţă din lumina soarelui, claritate din claritatea albastrului zenit, linişte şi siguranţă din liniştea şi siguranţa mişcării celei atât de complexe a corpurilor cereşti.

Aceeaşi mână, care a aşezat atât de sigur aceste mişcări, orânduieşte şi amestecul zilelor noastre; aceeaşi mână, care poartă peste crestele lumii întregi luminătorii de noapte şi de zi, ne ridică în înălţimile albastre aştrii principali ai neamului nostru.

... Ca să vedem şi să înţelegem că şi al nostru este cerul înstelat, că şi nouă ni s-a creat loc de înaintare şi strălucire în această lume, care va deveni tot mai completă, tot mai măreaţă.

La învingătorii mari din trecut ai neamului nostru se adaugă un nou victorios, la cântăreţii jalei şi bucuriilor noastre, un nou cântăreţ al biruinţei noastre viitoare: la doina jalnică a trecutului, răsunătoare prin munţi şi câmpii, un imn de biruinţă coborât din înălţimi ameţitoare.

Un copil al ţăranilor noştri ardeleni, fiul cu ochi scânteietori al satului Binţinţi de lângă Orăştie, trecând prin şcolile înalte ale Apusului, ajutat de talentul său, vine acum, înconjurat de nimb de biruinţă, erou încununat pe câmpiile îndepărtate de la Aspern, să ne povestească povestea aceasta a încrederii în noi, să ne cânte din înălţimi acest imn de biruinţă a noastră.

Vine încununat nu de sărăcia noastră, ci de Apusul saturat de cultură, înaintea reprezentanţilor celor mai aleşi ai acestei culturi. Streinii, care n-au avut cunoştinţa puterilor reale ale neamului nostru puţin lămuritor, au aclamat entuziaşti manifestarea sublimă a acestor puteri şi ochii noştri ni s-au umplut de lacrimi de bucurie în colibele sărace de acasă. Flăcăii noştri ţărani, al căror frate este eroul sărbătorit, se strâng la colţuri de stradă, în cot de livezi, la margini de pădure sau pe un petic din largul câmpiilor spre a-şi împărtăşi unul altuia, în graiul lor şăgalnic, cu mâna pe prăsele, aruncând ochii lor priviri săgetătoare, cu inima lor profundă în sentimente, povestea despre cel mai nou Făt-Frumos al neamului nostru.

Vitejia străbună reînvie în vinele lor atunci, sentimentul că şi ei pot însemna ceva în lupta nesfârşită de creare şi înaintare a roiului de oameni, le înseninează şi înalţă fruntea, muşchii lor se încordează şi cu încredere atât de binefăcătoare pleacă să poarte înainte coarnele plugului, să izbească în pământul bogat sapa şi să legene coasa adunătoare de roduri.

Meseriaşului român i se umple de lumină lucrătoarea lui îngustă: acul, ciocanul, barda, ghilăul şi toate celelalte unelte aducătoare de câştig se mişcă mai sprintene, sporind avutul, tihna şi înaintarea celor ce le mânuiesc.

Şi o ceată de intelectuali români, credincioşi paznici şi apărători neînfricaţi ai comorii noastre naţionale, cum îşi simt credinţa în izbândă întărindu-se şi puterile lor sporindu-se, auzind de preamărirea geniului românesc de către cei dintâi pionieri ai bătrânei culturi europene! Şi acum, când cel ce a semănat de acolo de sus, din bătaia razelor de soare atâta sămânţă de încredere în ogorul neamului nostru, vine în mijlocul nostru, ca să ne vadă şi ochii aceea ce ne-au auzit până acum numai urechile, ca să ne înmulţească seninul zilelor noastre, care din flăcăii satelor româneşti, care meseriaş ori intelectual român să nu dorească să vază înălţimile până la care se poate avânta mintea ageră a neamului nostru?

Care din noi să nu dorească a gusta din fericirea momentelor când Vlaicu al nostru va da drumul maşinii sale cuceritoare de văzduhuri nu în streini, ci acasă la noi, pe ogoarele noastre, să nu grăiască a-i arăta mai mult chiar decât acei streini din ţări îndepărtate dragostea cu care-l înconjoară un neam întreg pe alesul său fiu?

Dacă păşim atâtea zile de grea luptă, să nu simţim oare lipsă a trăi măcar câteva clipe din acelea mari, în care atins de aripile fericirii, iar zburătoarea printre oameni tresare de sufletul unui neam întreg.

Fraţi Români din părţile bănăţene, alergaţi la Lugoj în după amiaza zilei de 21 iulie, ca să vedeţi mărirea lui Vlaicu, ca o inimă născută din noi, plină de dar şi de putere!

[„Drapelul”, nr. 75 din 30 ianuarie / 13 februarie 1912]

 

La Lugoj!

 

O zi de rară sărbătoare ne-a venit nouă, românilor bănăţeni, în ziua de duminică 21 iulie a.c.: ziua zborului lui Vlaicu la Lugoj. Cine s-ar fi gândit la sosirea ei cu câţiva ani mai înainte? Un neam întreg, aruncat în vârtejul celei mai ameţitoare lupte pentru existenţă (scris cu litere mari), îşi duce traiul greu, fără a putea da în aceeaşi măsură şi lupta pentru progres, fără multe nădejdi, deci, de a putea adăuga şi el în timpul apropiat o nouă verigă în lanţul de aur al progresului general al omenirii. La aceea chiar, cu geniul neamului nostru, să se avânte din praful luptei pentru existenţă, ce ne absoarbe toate puterile, în şirul celor dintâi genii de progres, cine ar fi îndrăznit să se gândească? Dintr-un sat necăjit al Ardealului, unde poate încă plugul de lamă n-a perit cu totul din holdele românului, să se înalţe ţâşnind la înălţimi ameţitoare în zbor de vultur, copilul năzdrăvan al bădicului Vlaicu şi să plutească învingător deasupra capitalelor vechi de zile şi de cultură ale Împăraţilor îmbrăcaţi în profiră şi vizon – cine ar fi îndrăznit să creadă că va vedea cu ochii minunea aceasta?

Şi când s-a răspândit vestea despre împlinirea acestei minuni, un neam întreg a tresărit. Ovaţiile vijelioase ale apusului progresat ne-au trezit conştiinţa de sine, încrederea în noi. Atunci am început a ne da seama că ţăranul nostru, care fără multă învăţătură manevrează cu iscusinţă orice meserie, că acest ţăran, al cărui spirit a creat în poveşti cu predilecţie năzdrăvănii, legându-şi de acestea cel mai viu interes al sufletului său, că acest ţăran era predestinat să dea omenirii şi un năzdrăvan în zbor.

Şi, plini de mândrie că ne-am recunoscut pe noi înşine, n-am avut altă dorinţă mai vie, decât să-l vedem pe acest năzdrăvan trecând peste capetele noastre, să-i auzim vuietul balaurului cel ce poartă pe aripile sale şi coborât iarăşi la noi din bătaia razelor de soare, să-i sorbim privirile fulgerătoare ca unele ce ne spun prorociri de mare preţ, să-l strângem în braţe şi noi pe el, favoritul cerului şi al văzduhurilor, pe el, care din mănunchiul de lumină adus din înălţimi a făurit nimb de glorie în jurul hotarelor pământului nostru.

Iată cum eroul celei mai dulci poveşti – ce s-a răspândit până unde ajunge graiul şi hora românească – între noi este! Ochii lui, îndreptaţi spre înălţimile norilor, caută setoşi drumul din înălţimi, pe care duminică va da drumul balaurului său.

Iată, aici este ziua care ne-a făcut-o Vlaicu, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Veniţi şi vedeţi! Veniţi, voi, visători ţărani români, căci năzdrăvanul cu balaurul său e fratele vostru, copil crescut în brazda plugului şi în umbra tufei de păpuşoi.

Din nemărginită dragoste pentru voi, iată-l zburând la voi acasă. Lăsaţi deci coase, carul, caii şi boii să odihnească în umbra răcoroasă în acea zi şi veniţi să vedeţi fratele, cel care, punându-şi viaţa în joc, a făurit şi a răspândit în lume faima despre iscusinţa voastră.

Schimbaţi o mică parte despre bogăţia lanurilor voastre în aur strălucitor, ca să-l aduceţi dar de recunoştinţă, mulţumită şi îmbărbătare lui Vlaicu, cum au adus odinioară magii de la răsărit la Betleem.

Dacă atâtea lipitori s-au îmbogăţit în contra voinţei voastre din avutul vostru, cum nu veţi da din lucrul mâinilor voastre lui, ca să-şi desăvârşească Gloria neamului său. Nu pentru el vă îndemn să faceţi aceasta, ci pentru voi.

Veniţi cu copiii, bătrânii şi soţiile voastre, cum mergeţi la biserică şi cum vă adunaţi la joc, ca să vedeţi şi să înţelegeţi că şi noi avem un rost în lume, ca să se împrospăteze puterile şi dragostea voastră de muncă, văzând că nu vă istoviţi în zadar şi să puteţi din încrederea ce-o luaţi cu voi să vărsaţi odată în zile cărunte credinţă şi izbândă în sufletele copiilor şi nepoţilor voştri.

Cu crucea-n frunte veniţi şi voi, preoţi cucernici, adăugând la aurul darului vostru şi tămâie şi smirnă.  Căci sub ocrotirea altarului bisericilor voastre s-a plăsmuit Geniul, de ale cărui fapte vi se umplu azi de lacrimi ochii voştri iubitori. Veniţi să duceţi din lumină, în care el va pluti, lumină în altarele şi satele voastre. Veniţi, veţi avea o zi de mângâiere pentru truda voastră fără zile de repaus!

Acolo să fiţi şi voi dascălii neamului nostru, căci din a voastră învăţătură s-a zămislit cucerirea văzduhurilor, pe care o veţi vedea. În satul vostru Binţinţi a umblat la şcoală cel ce măsoară cu zborul său depărtările aeriene. Cartea voastră de citire, cu poveştile ei simple, a bătut lexicoanele Apusului. Veniţi şi vedeţi ce minte aleasă este aceea ce vi s-a încredinţat vouă spre cultivare. Ca să luaţi credinţă în puterea ei, dragoste pentru ea şi nădejde în biruinţa ei.

Şi a voastră este ziua aceasta, meseriaşi şi intelectuali români. Căci cel ce va zbura este şi el un meseriaş iscusit şi un intelectual genial. Zborul maşinii sale va face mai grabnic acul, mai stăruitor ciocanul şi mai sprinten ghilăul meseriaşului român.

Şi acelaşi zbor va da nou avânt de luptă căpitanilor, care duc fără şovăire din biruinţă în biruinţă un neam de luptători, spre ţinta lui luminoasă.  Vor simţi, văzând atunci satele noastre adunate sub drumurile aeriene ale maşinii lui Vlaicu, un strop din acea fericire, despre care numai luptătorii ştiu că este dulce.

Veniţi, veniţi cu toţii, fraţilor bănăţeni, aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Vlaicu să ne bucurăm, mângâiem şi întărim într-însa!

[„Drapelul”, nr. 77 din 5/18 iulie 1912]

 

„Sus să avem inimile!”

Spre înălţimile luminoase ale idealului nostru, sus să avem inimile! Între bubuit de arme şi clătinare a tot ce este putreziciune şi tremurarea tuturor celor nedrepţi şi tirani din cuprinsul bietei Europe, vremurile de azi, cu mai multă insistenţă ca oricând, ne cheamă spre aceste înălţimi.

Sus să avem inimile!

De când cu plinirea vremurilor ne-am deşteptat la nouă viaţă, la viaţa care se simte, în orice moment al ei, făcând parte din viaţa mare a unui neam întreg şi care, deci, zi de zi se aranjează şi trăieşte în armonie cu acest întreg mare, de-atunci, de când chemată în duhul vremilor privirea noastră s-a îndătinat să cuprindă tot întinsul locuit de cei de un sânge şi de-o limbă şi inima noastră a început să fie frământată de zbuciumările tuturor acestora, de atunci ne-am dovedit a fi aprinşi pentru tot ce viaţa mare a neamului nostru ne prezintă ca sfânt, ca şi condiţii indispensabile ale existenţei şi afirmării ei.

Cu înverşunare şi fără crâncnet încinsu-ne-am cu armele luptei. Şi din vremurile de mărire, ca şi din cele de restrişte, am hrănit tăria sângelui ce avea să poarte aceste arme.

Mucenicii bisericii noastre străbune, preoţii căzuţi sub loviturile spadelor oprimătorilor de pe vremuri ne-au trimis prin duhul pornit din inima şi de pe buzele lor credinţă până la moarte în sfinţenia idealurilor noastre şi iubirea lor nemăsurată.

Din fulgerarea armelor voinicilor lui Mircea, Ştefan şi Mihai, din focul ce a ars în inimile lor şi din luminile ce le-au aprins bucuria învingerilor în faţa altarelor ridicate de ei, ne-am aprins făclia nădejdii biruinţei noastre.

Din această credinţă, iubire şi nădejde s-a nutrit sângele nostru, a clocotit puternic şi am luptat pentru limbă, lege şi moşie, mai mult decât pentru viaţă. 

Şi nici o putere n-a putut înăbuşi clocotul sângelui, nici o îngenunchiare opri avântul sufletului nostru şi nici un uragan frânge tăria noastră.

În zilele de rând, când pe ogoare, în văi şi în munţi s-au îndoit spatele noastre sub povara muncii pentru asigurarea traiului, adurmit ca sub spuză, neatins, a stat jarul din sufletul nostru. La zile mari însă, când clopotele bisericilor sau glasul fruntaşilor ne-au chemat să prăznuim amintirea unor vremi sau persoane sfinte şi sfinţite, în zile de grea încercare, când am răpus leul de la Plevna, spre pornirea de atâtea ori repezită la lupta pentru limbă şi lege, jarul a luat flăcări şi de pâlpâitul lor s-au îngrozit cei puternici şi s-au cutremurat Goliaţii.

Când am pornit pe tineri roibii flăcăi şi în şirag de căruţe bătrânii ca să primească, aceia în urale, aceştia fărămând pe cei ce se apropiau cu făclia redeşteptării de sătuleţele lor, când florile copacului mare, care este neamul nostru, cărturarii noştri, au fost aduşi, de uraganele însufleţirii la un loc spre a arăta lumii puterea de viaţă şi de afirmare a copacului şi frumuseţea rodului lui, când satele noastre, chemate la alegeri, au împresurat oraşele, atunci s-a simţit puterea vieţii noastre.

Săraci, flămânzi, goi, dispreţuiţi odată, iată-ne astăzi ca unii care, în ciuda răpitorilor, am prins putere: ne-am umplut hambarele, ne-am alinat foamea şi, îmbrăcaţi în zale de fier, stăm cu fruntea ridicată în faţa celor ce ne-au dispreţuit.

Cu siguranţa deplină în suflet că, cu ajutorul Dumnezeului neamului nostru, vom elupta deplin libertatea pentru sufletele noastre.

Urâţi de atâţia şi de atâta vreme, noi n-avem loc în inimile noastre pline de mulţimea dragostei pentru viitorul nostru, pentru ura altora. Aprinşi, dar drepţi, stăm şi cerem ce ni se cuvine. Să ne putem lumina mintea cum merită vlaga ei şi să ne putem încălzi inima şi închina în faţa altarelor care ne sunt dragi nouă. Nu mai putem suporta mulţimea idolilor ce ni se pun în faţă, urându-ni-se închinare pentru ei, voim să vedem vecinic radierea feţei sfinţilor noştri şi să ne închinăm Dumnezeului nostru.

Că s-au întărit cei ce nu ne gândesc bine, că s-au lărgit hotarele lor, nu ne vom speria!

Avântul lor, departe de a ne opri pe loc, face ca aripioarele noastre să ia proporţia aripilor de vulturi.

Să dorim mai mult şi mai cu ardoare lumina din înălţimi, să ne adunăm toate puterile noastre spre a ne avânta spre ea şi a o avea deplină.

Aşa să ştie cei ce, crezându-se ameninţaţi, ne cer mâna prieteniei, nu frica de alţii, pe care n-o cunoaştem, ne va face să le dăm mâna acestora cu orice preţ. Mintea şi inima ne spune că, chiar pentru că s-au întărit aceia, şi noi trebuie s-ajungem la respiraţia întreagă, ca din aer liber şi sănătos să se cimenteze puteri peste puteri în noi. Numai aşa vom putea trăi şi să le ajutăm lor.

Aşa judecând şi simţind, cerem cu mai mult neastâmpăr ca nicicând, libertatea întreagă pentru avântul sufletului nostru. O cerem şi pornim mai hotărâţi ca oricând să o eluptăm. Nu vom lăsa capul nostru să se plece spre odihnă până atunci, nici sufletul să se bucure de clipe liniştite. Căci cu jumătate de viaţă nu vom putea nici rezista, nici fi de folos altora.

Şi cum, fugind de unii, să ne aruncăm slabi în braţele altora? Întreg lângă întreg, tare lângă tare, liber lângă liber, aşa voim să le întindem mâna celor ce ne-o cer.

Să cerem dar: curăţiţi solzii patimilor de pe ochii noştri şi învăţaţi învăţătura adevărată din dărâmarea din Balcani!

Vântul libertăţii naţionale, după înfrângerea tiranului de la sud, bate acu în părţile estice ale Europei mai puternic ca oricând. Nu vă astupaţi urechile, ca să nu-i auziţi vuietul, şi nu închideţi ochii, ca să nu vedeţi praful ce-l răscoleşte!

De frică acum nu vi se vor mai proşterne prieteni. Nu aşteptaţi dar zadarnic! A sunat puternic oara unor vremuri noi, înţelegeţi glasul ei!

Idei puternice ne duc de toţi înainte, mai puternic decât tăria vremelnică a popoarelor. Veţi fi atât de neînţelepţi să vă puneţi în calea lor spre a le opri cursul? Dar iată, v-o spunem rupt şi ales: Prieteni, numai liberi ne veţi avea!

Tu, poporul meu plin de credinţă, de dragoste şi de nădejde pentru viitorul tău! Dacă oprimatorii, oriunde şi oricare-ar fi, au cuvânt să se cutremure la vederea celor întâmplate în Balcani, popoarele dornice după lumină şi libertate trebue să înceapă a crede că e aproape ceasul, când Dumnezeul luminii şi al libertăţii le-o va da lor.

Sus să avem inimile!

Învingerile din Balcani, departe de a te speria, să deştepte în tine toate puterile, ca în asalt să-ţi iei viitorul tău, care întreg va rezista fără greş oricărei încercări de subjugare. Puternic este duhul trecutului, din care ne întărim. Sfânt este idealul care ne cheamă spre ei. Sânge fierbinte ne clocoteşte în vine. Mare este Dumnezeul neamului nostru!

Sus să avem inimile!

[„Drapelul”, nr. 131, din 10/23 noiembrie 1912]

 

„Ce probleme se impun”

„Reuniunea Damelor Române” din Lugoj în viitor?

 

... Scriitorul acestor rânduri, care, în şcoalele pline de copii răsăriţi în sănătatea ogoarelor satelor noastre, a văzut sănătate şi vlagă, n-a rămas mai puţin surprins şi în parte deprimat observând contrastul. El crede în tăria de fier a neamului său, care a rezistat atâtor furtuni, crede însă că făcând economie bună cu puterile ce ni le-a dat Dumnezeu, mai iute şi mai sigur ne vom elupta viitorul nostru. Prin redarea sănătăţii depline tuturor celor bolnavi trupeşte şi sufleteşte, prin oţelirea corpului şi sufletului neamului nostru, de care avem lipsă înainte de toate.

Cauza sănătăţii precare a copiilor? În sărăcia, ignoranţa şi moravurile rele ale părinţilor.

Vom găsi familii de lucrători şi lucrătoare de câmp sau în fabrici, familii de mici meseriaşi, care prezintă aproximativ aceleaşi mizerii ca şi clasa muncitoare din Apus.

Copii din leagăn lipsiţi de aer şi de lumină, de o îngrijire şi de o alimentaţie raţională, iar pe cei mai răsăriţi lăsaţi ziua întreagă de capul lor sau încuiaţi în odaie.

Mamele nu ştiu să fiarbă laptele, iar taţii îs robii alcoolului – veţi înţelege de unde vin feţele palide, anemice şi privirile stinse din şcoală. Fireşte, nu generalizez, avem în centru vlagă mai multă, la periferii însă prea multă mizerie.

Să se ţină cursuri igienice, să se publice broşuri – să dea sfaturi gratuite – ore de consultaţii.

Scriitorul acestor rânduri a avut ocaziunea să vadă funcţionînd astfel de centrale pentru îngrijirea tineretului. A văzut părinţi venind să ceară sfat în privinţa aşezării copiilor în cutare şcoală, plasarea la cutare meserie, etc., etc.

Am văzut dragostea şi priceperea cu care s-au ascultat plânsorile şi s-au dat sfaturile, urmărită fiind neîntrerupt executarea conştiincioasă a acestor sfaturi şi am înţeles taina mărirei acestor neamuri.

De la Damele Române din Lugoj, cu frumoase pregătiri, cu larg cerc de vederi, cu inimi nobile, de la Damele Române purtătoare a unor sănătoase tradiţii, dintr-un trecut plin de idealuri, aşteptăm cu drept cuvânt îndrumarea acestui curent social, menit să cimenteze sănătatea tuturor câţi sunt şi se numesc români şi care ţin la aceea ca Lugojul să fie „fruncea Banatului”.

[Semnat: Luno Caid (Diaconul)]

[„Drapelul”, nr. 136, din 22 noiembrie 1912]

 

Sentinţa magului:

Să nu aibă studenţii din Cluj societate de lectură

 

Aşa şi-a rostit sentinţa, din înălţimile sale, Ministerul de Interne ungar, magul – după vremuri al şovinismului maghiar şi, în vrerea acestui şovinism, a rostit-o puternic şi hotărât şi glasul lui fu prins şi dus – pe aripi de vânturi şi unde de ape – din hotar până-n hotar, iar lui i-a răspuns, ca un ecou prelung, strigătul celor mulţi şi al munţilor şi văilor: „să nu aibă!” – şi nu vor avea.

Tinerii neamului valah, copiii iobagilor descătuşaţi nu demult, ei – cei răsăriţi în întunericul şi închisorile văilor – aleluia să cânte cerurilor că au ajuns, din îndurarea înaltelor guverne maghiare, să-şi lumineze şi încălzească sufletele la lumina aprinsă de universitatea şovinismului unguresc din Cluj, încât să nu-şi mai aprindă şi ei undeva, mai departe de porţile acestei universităţi, o lumină a lor, care să nu fie!

Altui neam de aproape patru milioane de suflete, mai depărtat în zile de vremea iobăgiei, care s-a zvântat la o demnitate mai pronunţată şi la o conştiinţă mai clară, altui neam mai rezolut, mai dârz, mai neîmpăcat, cu minte şi inimă mai aprinsă, o, da, unui astfel de neam i s-ar cuveni poate chiar o universitate naţională.

Neamului românesc însă, care în ţara sa se simte încă iobag şi vede şi astăzi domni peste sine şi crede cu tărie în puterea acestor domni şi în statornicia acestei puteri puse de soartă, prezentându-se cu căciula în mână în faţa lor, nu cu fruntea ridicată şi cu ochii fulgerători, neamului acesta indolent şi lăsător nu i se cuvine nici o şcoală poporală, nici şcoli medii, nici universitate românească, ba nici cerc de lectură universitarilor lui.

Da, urmele iobăgiei încă mai sunt în sufletele noastre, ele şi urmarea lor: aşteptarea zadarnică a dreptăţii ce avea să coboare de la prea înaltul împărat şi a ajutorului ce avea să ne vină de la fraţi, împreună cu zădărnicia luptei purtate acum peste cincizeci de ani; toate acestea fac ca noi să nu mai fim în stare a crede în idealul nostru naţional, a ne încălzi şi însufleţi la razele lui şi, astfel, nici a cere dârz aceea ce alte vremuri pentru alţii au adus – dacă s-a cerut, chiar cu jertfa cea mai mare – ba şi mai mult şi mai rău ne-am deprins şi ne-am împăcat cu răpirile bunurilor ce biet le mai avem şi cu loviturile ce ni se aplică fără milă.

La cei care ar fi chemaţi să spună cuvânt hotărâtor, s-a prea înstăpânit calculul, care dacă te stăpâneşte mult face să-ţi răcească sufletul, să devină nehotărât şi îndoielnic, fricos şi neactiv, iar până la urmă să te-mpace cu situaţia creată de împrejurări.

„Numai cel ce îndrăzneşte câştigă”, zice proverbul.

Rezultate mari în viaţa popoarelor s-au ajuns mai mult prin acte îndrăzneţe, dictate de inima revoltată, decât prin calcule de la masa verde.

Când este în joc viitorul, existenţa unui neam, acest neam trebuie să pornească la luptă – fie că este vorba de o luptă cu arma legilor sau de o luptă sângeroasă – cu toată puterea materială şi morală de care dispune, mişcând totul pentru ca să câştige totul.

Un timp s-a putut opri pentru a calcula, dar odată trebuie să săvârşească actul de îndrăzneală, caracterizat prin cuvintele „ori, ori”, iar în această lumină la ce se poate ajunge fără jertfă?

Acel neam, care nu este mânat spre această zguduitoare fază a existenţei sale, a îmbătrânit înainte de vreme şi în zadar se mai mângâie cu speranţa unui viitor mai ferice.

Va şti oare neamul nostru – şi, înainte de toate, vor şti cei ce sunt chemaţi să vegheze asupra destinului lui – să tragă învăţătura adevărată asupra evenimentelor ce le trăim şi să devină mai dârz, mai îndrăzneţ?

Pentru Dumnezeu, este vremea să se spună din această parte cuvânt răspicat, în favorul nostru! Căci, iată, prietenii noştri n-au pierdut nimic din cutezanţa lor contra noastră.

Am văzut cu ochii noştri prăbuşirea domniei imorale din sudul nostru, dar nu s-au speriat şi nici n-au învăţat învăţătură adevărată din această prăbuşire. Din contra, propagă în gura mare că, iată: „este interesul fraţilor voştri mai mari, viitorul lor cere să vă lăsaţi desfiinţaţi prin noi.”

Ce teribil este pentru noi, ce tainic şi neînţeles, să ni se spună în auzul fraţilor noştri mai mari, împrieteniţi politiceşte cu cei ce spun „v-am sprijini cultura voastră, dar n-avem bani, însă iată dăm preoţilor şi învăţătorilor voştri – ca să ni-i despletească de biserică şi de şcoală şi, apoi, trăiţi aşa de liber ca nici o naţionalitate din ţară”, dar tot atunci, la cererea dragilor noştri tineri universitari, ca să li se aprobe statutele pentru un cerc de lectură, li se răspunde – cu un cinism care ne revoltă şi cea din urmă picătură de sânge – că individualitatea acestor tineri nu dă guvernului nici o garanţie că ei vor realiza scopul pentru care se înfiinţează cercul şi că nu se vor abate de la acest scop, aşa că statutele nu li se aprobă!

Să mai continuăm cu exemplele?

Dar cine din noi nu simte oare că nu s-a schimbat întru nimic atmosfera politică în care trăim de atâta timp?

Şi pe ce se bazează cutezanţa acestei atmosfere, dacă nu pe indolenţa noastră, care aşa de iute ne împăcăm cu loviturile ce ni se dau, găsind mâine aproape bun ceea ce combatem cu înverşunare azi, pe indolenţa noastră, care nici pretenţiile mai mici nu le rostim cu gura întreagă, ci ne dezvăţăm să cultivăm idealul nostru întreg, devenind zi de zi tot mai oportunişti, mici în vrere şi putere.

Iată, popoarele mici, dispreţuite de noi, nicicând n-au mers pe calea botezată „cuminte” de cei tari şi mari, ci – batjocoriţi – au mers pe calea dictată de raţiunea vieţii lor, iar astăzi batjocoritorii de odinioară s-au dimis să le recunoască valoarea.

Celor „prea cuminţi” uşor li se poate întâmpla să fie storşi ca lămâia şi apoi abandonaţi şi aruncaţi în întunericul cel de afară!

[Semnat: Luno Caid]

[„Drapelul”, nr. 137, din 24 noiembrie/7 decembrie 1912]

 

Din Bucovina. Lupta pentru limbă

 

Situaţia naţională a românilor bucovineni se prezintă din calea afară de dificilă.

Puţini la număr – abia 273.254 suflete – într-o ţară deosebit de frumoasă, dar relativ săracă, trăind în cadrele unei biserici naţionale, ai cărei membri ar putea fi  – vorba deputatului socialist Grigorovici – orice german sau evreu din ţară, cu o învăţătorime până nu demult în spirit străin, lipsiţi de şcoli româneşti mai înalte, expuşi pe toate terenurile invaziei sprijinite de guvern a tuturor neamurilor, fără o clasă socială mijlocie, sfâşiindu-se între sine de mai bine de zece ani în modul cel mai dureros, românii bucovineni ne prezintă o icoană, desigur, puţin încântătoare.

Cum au ajuns ei în această situaţie?

Aşa ni se pare că ne apropiem mai mult de adevăr, dacă învinuim pentru această stare politica austriacă, aceea care a ştiut, în cursul veacurilor, să înstrăineze sufletele românilor bucovineni prin instrucţiune.

De când partea Moldovei, numită acum – fără nici o îndreptăţire istorică sau topografică – Bucovina, a fost anexată Austriei, pe două căi s-a lucrat sistematic din Viena la slăbirea românilor: intelectualii, crescuţi în şcoli germane, au ieşit în viaţă saturaţi de cultură străină, dar lipsiţi de cultura proprie naţională, iar alături de această slăbire sufletească, s-a tins şi la o slăbire numerică a lor prin aducerea şi favorizarea străinilor, deci nu numai înstrăinare, ci şi decimare.

Cel mai mare rău de care au suferit şi suferă românii bucovineni – comunitatea bisericească cu rutenii – se explică şi el printr-una din cele două cauze menţionate: din înstrăinare, clerul bucovinean – pe acele vremuri aproape curat românesc – a cerut nu o biserică românească, aşa ca românii din Ungaria, ci o biserică greco-ortodoxă şi încă cu referire la elementul rutean din sânul ei.

Fără îndoială că alta – şi incomparabil mai favorabilă – ar fi azi situaţia românilor bucovineni, dacă aveau o biserică naţională.

Înstrăinaţi şi decimaţi i-au găsit deci pe românii bucovineni zorile redeşteptării tuturor neamurilor şi zorile redeşteptării neamului nostru, aduse din Bucovina de Aron Pumnul şi mai nou de marii dascăli din România liberă.

Lupta pentru reîntremare avea să fie grea şi de aici înainte, dar ea a început şi, dacă această luptă se ducea în mod organic şi respectând vechea tradiţie românească, se ajungea la izbândă.

S-au ridicat însă oameni crescuţi cu desăvârşire în spirit străin, fără nici o înţelegere pentru tradiţiile româneşti şi importanţa factorilor ce le susţineau, înscriind pe steagul lor numai lozinca democratismului internaţionalist, care a putut semnala întărirea poporului, dar a semnificat totodată ridicarea poporului contra preoţimii şi a şcolii împotriva bisericii, fără o ridicare şi faţă de întărirea nejustificată a străinilor.

În felul acesta, prin luptele purtate s-a ţinut în loc dezvoltarea firească a unui neam.

Iată însă că spiritul nou, naţionalismul sănătos al generaţiilor mai tinere, se ridică spre a decide lupta în felul dorit de toţi cei mai buni dintre băştinaşi.

Se şi aude lozinca viitorului, care – dincolo de lupta cu principii – poate să-i reunească pe toţi cei buni: lupta comună pentru limba românească, pentru validitatea limbii române în şcoală, în biserică şi în oficiile publice.

Această luptă tinde la scoaterea internaţionalismului din şcoală şi la dobândirea unui învăţământ naţional pe toată linia, la naţionalizarea bisericii prin scoaterea rutenilor din sânul ei şi la respectarea limbii române în oficiile publice, conform legilor de stat.

S-a hotărât să se organizeze adunări populare în numele acestei lupte, pentru ca în primul rând să se obţină – cum se face şi cu ceilalţi – recunoaşterea limbii române în oficiile publice.

În adunările de care am amintit au luat parte şi deputaţii din Parlament, care au făcut acolo aceeaşi cerere.

Totuşi, guvernul încă nu voieşte să declare şcoala românească drept şcoală publică. Şi astfel, în ce priveşte şcolile secundare, românii cu greu au obţinut şcoli mixte, dar n-au nici o şcoală medie curat românească.

La Universitate continuă să domnească o stare ruşinoasă, căci numai catedra pentru limba şi literatura română e românească, iar în loc de o catedră pentru istoria naţională, după o lungă şi grea luptă, s-a înfiinţat catedra pentru istoria popoarelor contemporane, cu limba de predare germană, pe când în Galiţia – provincie austriacă şi ea – polonezii au două universităţi, iar rutenii vor obţine şi ei una!

La fel, în oficiile publice, abuzurile pe chestia limbii se ţin lanţ, iar pretenţia că pentru Bucovina ar exista limba germană ca limbă oficială n-are nici o bază.

Să nu ne uimim oare că s-a putut întâmpla acum că însuşi Senatul academic din Cernăuţi să respingă un extras de botez, fiindcă era scris în româneşte?

Iar despre justiţie ce să mai spunem, căci nu se pledează decât în germană!

Se impune deci să începem lupta, pe care avocaţii sunt chemaţi în prima linie a o purta în numele legii, dar în acest scop ei au lipsă neapărat de sprijinul poporului şi mai ales a celor care – preocupaţi numai de interesele directe – s-au obişnuit să se adreseze cu mai multă încredere străinilor.

Deosebit de intransigent a vorbit deputatul socialist Grigorovici. Aşa s-ar cuveni să vorbească toţi câţi cer să fie numiţi „buni români”, cu inima întreagă şi rezolut.

El a atacat forurile politice autonome bucovinene pentru ţinuta lor antiromânească, căci binele poporului nostru este principiul suprem, iar pentru ajungerea lui este necesar să fie uniţi românii din Ungaria, ca şi cei din Bucovina, în cadrul unei mari republici austriece.

Şi, dacă nu există legi care să regularizeze chestia limbii, să se facă! Publicul românesc să nu uite că, dacă i-ai luat unui popor limba, i-ai tăiat fruntea, aşa încât să păzească cu sfinţenie limba strămoşească şi să vorbească oriunde, căci mult e dulce şi frumoasă, iar altă limbă armonioasă ca ea nu găsim!

În final, adunarea din Cernăuţi a votat două rezoluţii care au fost trimise Prezidiului Curţii de Apel din Lemberg şi Curţii de Casaţie din Viena, ca şi Rezidentului Guvernial din Cernăuţi.

[Semnat: Raportor]

[„Drapelul”, nr. 34 din 21 martie / 3 aprilie 1913]

 

Îndrăzneşte dar, poporul meu, îndrăzneşte!

         

Judecând asupra vieţii atât de frumoase a lui Iisus, vrând – nevrând te întrebi: De ce nu L-au iubit toţi câţi au trăit pe vremea Sa, pe Acela a cărui inimă a fost plină de iubire pentru omenime? De ce L-au persecutat contemporanii, când judecătorii rugaţi să-L judece s-au cutremurat, au tresărit şi au stat la îndoială? Pe El, Cel ce a propăvăduit armonie între oameni, jertfirea pentru binele lor şi voinţa lui Dumnezeu, adică pentru virtute; pe Cel ce a venit în lume atât de modest şi de retras, neaviind pe cei bogaţi, pe cei mari şi nici pe cei tari.

Iisus a trecut prin lume aproape lipsit de orice bucurie pământească, care până la moartea Sa nu L-a înţeles; El, Cel lipsit aproape de bucurie, împărţind bucurie; redând razele norocului acolo unde ele au dispărut.

Cum nu L-au cunoscut pe El, Cel ce a fost adevărul întruchipat? Ce faptă rea a comis, de L-au persecutat – deşi nu toţi – până la moarte?

Şi de ce au avut aceeaşi soartă toţi câţi L-au urmat, ucenicii şi mai apoi biserica Sa? Ba, mai mult, de ce s-au poticnit aproape toţi oamenii mari şi au căzut în groapa ce le-a săpat-o această lume?

Răspunsul ni-l dau chiar zilele noastre. Au nu beau şi astăzi atâtea suflete nobile din acelaşi pahar al suferinţelor lui Iisus, vroind să probeze binele, lumina, dreptatea? Lumea cea plină de egoism nu poate să înţeleagă altruismul acestora; el i se pare o nebunie şi, fiindcă încearcă să sugrume egoismul ei, caută să atingă viaţa visătorului ce-l propagă şi-l practică.

Şi astăzi, câţi declară război perversităţilor acestei lumi găsesc în lume cel mai neîmpăcat duşman. Toţi câţi vor să ridice lumea la înălţimea sufletului lor, să stârpească tot ce este ruşinos din solul ei, au să se teamă de răzbunarea celor care trăiesc pe urma răului şi urâtului din lume. Mâna care porneşte să plivească şi să cureţe grădina nu poate aştepta decât să fie înţepată de pălămida şi spinii ce caută să-i stârpească din rădăcini.

Întristătoare icoană, pentru cel ce priveşte cu ochii deschişi prin păturile încâlcite şi întunecate ale acestei lumi!

Dar numai pentru moment e întristătoare.

Căci iată, Hristos a biruit pe vrăşmaşii săi. Cum au lăcrimat ochii puţinilor săi prieteni, văzându-L în mormânt! Din înălţimea mândriei lor, cu ochii triumfători, priveau fariseii şi cărturarii la Cel care şi-a dat duhul pe lemnul crucii, deşi zicea că este Domnul vieţii – şi nici corpul mort n-au lăsat să-l vadă ucenicii; gura mormântului a fost astupată cu piatra şi intrarea pecetluită.

Dar s-a cutremurat Ierusalimul cu toţi puternicii săi, când dreptatea, crezută moartă pe vecie, a înviat! Îngroziţi duc vestea în cetate cei ce aveau să păzească corpul, mormântul, piatra şi pecetea. Mândria fariseilor se prăbuşeşte. Şi sfatul ce-l ţin, banii cu care caută să-i cumpere pe păzitori, minciuna ce o răspândesc nu le ajută la nimic. Învăţăceii lui Îl văd, Îl recunosc şi, plini de bucurie, pornesc să vestească lumii evanghelia Lui.

Crucea de pe Golgota, semnul morţii, devine simbolul învingerii adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Încă puţin şi puternicii lumii, din rândul cărora s-au ridicat împilatorii lui Iisus, se pleacă în faţa crucii, pe care a fost pironit şi a murit Acela care a stat neajutorat în faţa duşmanilor Săi, decât mielul în faţa mâinii ce-l junghie.

Şi acelaşi spirit, aceiaşi cântare de învingere se înalţă din locul de sânge, ce a rămas în urma tuturora, câţi au luptat împotriva minciunii şi a răutăţii, câţi au căutat, crezându-se, în fanatismul lor, uriaşi, să scoată lumea din ţâţâni şi s-o ridice la înălţimea spiritului lor.

Zadarnic luptă puterea omenească în contra adevărului, care nu este din această lume şi e mai puternic decât ea.

Toţi câţi suferă pe nedrept în această lume, indivizi şi popoare, găsească-şi mângâiere în această învăţătură, care porneşte biruitoare de la gura mormântului lui Iisus şi se desface din a secolelor alergare şi frământare.

Hristos a înviat!

Mângâie-te şi tu, poporul meu!

În necazul şi sărăcia zilelor tale, varsă bogăţia sufletească, care se cuprinde în vestea despre Înviere. Vatra familiei şi altarul bisericilor deopotrivă ţi-au fost dărâmate, sate şi ogoare deopotrivă încălcate. Şi însuşi corpul tău a sângerat printr-o mie de răni. N-a rămas părticică a inimii tale nerănită.

Şi azi? Pe orizontul vieţii noastre, nori negri caută să întunece razele soarelui dreptăţii noastre. Împrăştiaţi odinioară ca puii, prin fulgere şi trăznete, prin aceleaşi arme de foc sunt ţinute la distanţă sufletele noastre, ca să nu se întâlnească. Casă şi câmp, altare şi şcoli ni se clatină de mâini sacrilege; sufletul nostru setos se adapă cu fiere; capul neamului nostru se încununează cu spini; de trestie este lovită faţa noastră şi răstignirea ne ameninţă pe atâţia.

Curaj, neamul meu, curaj!

Îndrăzneşte şi iarăşi îndrăzneşte!

De nimica nu ai atâta nevoie ca de îndrăzneală şi vei învinge. Hristos a îndrăznit ca nimeni altul, apostolii au îndrăznit şi îndrăznit-au toţi aleşii lumii acesteia şi prin îndrăzneală întunericul a fost alungat de lumină şi minciuna înfrântă de adevăr.

Vezi cu câtă îndrăzneală a luptat Hristos, toate zilele câte le-a petrecut pe faţa negrului pământ. O lume a răscolit-o în contra sa şi nu s-a temut. Ca lupii flămânzi din pădure, ca leii pustiilor, aşa au ieşit în contra Lui fariseii şi cărturarii răniţi şi El a îndrăznit şi ei s-au retras. Pentru că îndrăzneala adevărului secătuieşte, ca prin minune, puterile sufletului mincinos.

Singur fiind în mijlocul tâlharilor, a îndrăznit Hristos. Fiindcă se ştia una cu Tatăl, fiindcă adevărul propagat de El venea de la Tatăl cel de veci. A îndrăznit fiindcă în sufletul Său nu slujea la doi Domni, ci cu toate puterile sale numai unuia, nu hotărât să înfrunte răutatea oamenilor, dar clătinându-se de viforul pornit de invidia lor, turburându-se de batjocura lor, uitându-se la mânia lor, nu năzuindu-Se să fie nobil, dar căutând să nu displacă nici oamenilor.

A îndrăznit, fiindcă a servit numai cauza Sa. Şi aceasta îi era atât de sfântă şi mare, încât nu I s-a părut de asemenea preţ să-şi cruţe puterile în lupta ce o da. Nimic din ele nu a împrăştiat în altă parte, pentru plăcerile şi desfătările ce i le oferea lumea. El, Care avea să servească o operă atât de mare, aşa avea să fie! Să închine toate puterile cauzei Sale: să Se jertfească.

De te simţi şi tu una cu Tatăl, neamul meu, şi te simţi una cu cauza ta, de-i slujeşti numai ei şi nu cauţi să fii servitor la doi stăpâni, de vei fi decis în pornirile tale privind numai cauza, şi nu uitându-te în faţa oamenilor, de nu-ţi risipeşti puterile întru nimicuri, ci ţi le ştii toate adunate pentru luptă, de te ştii gata de orice jertfă, dacă eşti pătruns de adevărul că nimic ce este mare, în lume, nu se câştigă fără jertfă, îndrăzneşte, neamul meu, îndrăzneşte şi vei învinge!

Adună pe ai tăi, cu aceeaşi îndrăzneală, cu care Hristos şi-a adunat turma Sa; vesteşte adevărul şi se vor ruşina mincinoşii – neurând pe nimeni în sufletul tău, ci numai iubindu-ţi cauza, cum nici Hristos n-a urât pe duşmanii Săi, deşi a fost silit să-i scoată cu biciul din casa Tatălui Său; aşa pomeneşte în fiecare dimineaţă a zilelor tale de luptă şi vei învinge.

Ca El să stai de îndrăzneţ şi de nemilos în faţa potrivnicilor, cu îndrăzneala Lui să stai la judecată cu tine şi cu cei ce te asupresc, să dezveleşti pe iluzii din sânul tău, cum l-a dezvelit El pe cel din sânul apostolilor; cu curajul Lui atacă slăbiciunile contrarilor şi vei birui. Cu îndrăzneala Lui să stai în faţa judecătorilor şi aceştia se vor cutremura.

Cu îndrăzneala Lui lasă să urce Golgota şi să fie răstigniţi cei prinşi de puterea potrivnică şi vei învinge.

Nu uita că numai în puterea ta zace slăbiciunea contrarilor şi numai de la ea poate porni învingerea ta. Hristos mereu şi-a instruit şi controlat pe luptătorii Săi, pe apostoli: „Ca să nu fie ca lumea, căci atunci nu vor birui lumea.”

Dacă aşa îţi pregăteşti pe fiii tăi, îndrăzneşte şi nu te teme de fierberea ce o produc în jurul tău adevărul ce-l propagi. Toate adevărurile mari au produs fierbere în lume. Fierberea însă este semnul învingerii sigure. Ea este descompunerea a tot ce este vechi şi putred şi ivirea a tot ce este nou şi mai bun. Adevărul învinge, deşi adesea abia dincolo de mormântul propagatorilor lui.

Astfel nu te vei înfricoşa de puterile tiranilor care, temându-se de lumină, vor să stăpânească în întuneric şi care pregătesc propagatorilor de adevăr exilare, închisoare şi eşafod. Şi Irod a poruncit odinioară să ucidă pe pruncii din jurul Vitleemului, crezând că va pieri astfel Hristos, şi azi iată că serbăm învingerea adevărului pe care l-a rostit copilaşul din Vitleem, osândit la moarte.

Fariseii şi cărturarii îşi apărau cu înverşunare stăpânirea legilor lor, Ierusalimul însă şi templul lor praf s-au făcut şi cei apăraţi de ei s-au împrăştiat pe suprafaţa întregului pământ.

Hristos a înviat! Învăţătura ce o culegem din ziua mare a Învierii Lui este aceasta: viaţa Lui să ne fie oglinda vieţii noastre, Învierea Lui simbolul Învierii noastre!

Îndrăzneşte dar, poporul meu, îndrăzneşte!

Hristos a înviat şi tu vei învia!

[„Drapelul”, nr. 44, din 13/26 aprilie 1913]

 

Congresul învăţătorilor. Apel

 

Fraţi învăţători!

Iată trâmbiţa care vă cheamă la lupta sfântă pentru drepturile voastre şi ale şcolii româneşti.

Voi, eroi fără nume, care de veacuri întregi răspândiţi cultura în masele mari ale poporului român, rupeţi-vă două zile din lupta continuă pentru binele altora şi sacrificaţi-le viitorului vostru.

Faceţi făgăduinţă că veţi fi cu toţii de faţă la măreaţa şi istorica adunare de la Cluj şi – prin aceasta – veţi arăta tuturor ce se cuvine, că sunteţi membrii unei corporaţii cu adevărat conştiente de înalta ei chemare.

Treziţi-vă! Puneţi mână de la mână şi umăr de la umăr pentru ca – printr-o organizare bine chibzuită – să pregătiţi calea spre o viaţă vrednică de starea voastră socială şi truda grea ce depuneţi întru luminarea poporului român.

La Cluj nu-i iertat deci să lipsească decât numai cei bolnavi şi mici la suflet!

[„Drapelul”, nr. 81 din 20 iulie / 2 august 1913]

 

„Pe cărări nouă”

 

Vă veţi fi convins cu toţii, ni s-au dat doar nenumărate ocaziuni până acum – că rolul, chemarea preţului zilelor de azi nu se mai poate mărgini, nu e permis să se mai mărginească numai şi numai la plinirea Sfintelor Taine şi la săvârşirea serviciilor dumnezeieşti şi că preoţimea de azi trebuie să studieze şi apoi să îmbrăţişeze cu dragoste tot mai mare toate acele mijloace care servesc interesele bisericii şi ale neamului nostru. Priviţi în juru-vă şi veţi constata că nu numai noi eram – şi suntem fără îndoială şi acum – nemulţumiţi cu preoţii noştri, ci vă veţi convinge că şi poporul e de aceeaşi părere. Cauzele acestei nemulţumiri nu le veţi găsi numai în neîmplinirea exactă a serviciilor dumnezeieşti, ci în lipsa de interes a multor preoţi faţă de interesele bisericii şi credincioşilor în fruntea cărora sunt puşi.

Căutaţi şi vă veţi convinge că, dintre ţăranii noştri – de intelectuali nici nu mai vorbesc – numai foarte puţini cunosc Sfânta Scriptură şi învăţătura bisericii noastre. Cauza? Singuri o veţi găsi, n-aveţi decât să cutreieraţi câteva sate! Duceţi-vă la biserică, apoi la şcoală în orele de religie şi problema va fi dezlegată! Întrebaţi credincioşii oricărui preot câte predici au auzit la biserică şi sunt sigur că nu veţi auzi despre 10% din preoţii noştri că, afară de pastoralele arhiereşti, ar mai fi ţinut încă 5 predici în decursul unui an întreg. Mergeţi şi asistaţi la vreo câteva ore de religiune şi veţi cunoaşte de ce copiii noştri nu cunosc religie! (În cele înşirate a se căuta şi cauza din care bisericile noastre nu numai vara, dar şi iarna sunt goale!).

Şi dacă activitatea ce o desfăşoară preoţii noştri pentru luminarea şi întărirea credinţei în popor e nemulţumitoare, apoi lipsa de interes ce-o vezi la 95 % din preoţii noştri pentru chestiunile sociale, culturale şi economice e cu adevărat strigătoare la cer.

Azi, rolul pe teren social şi cultural al „conducătorilor fireşti” se manifestă numai cu ocaziunea adunărilor poporale şi a campaniei electorale, iar rolul pe teren economic se mărgineşte, în mare parte, numai şi numai la înfiinţarea câte unei agenturi a cutărei bănci mai mari, ori – în foarte puţine cazuri – la înfiinţarea unei bănci noi, dară nu îndemnaţi de dorul şi dragostea de a îmbunătăţi starea materială a ţărănimii, ci din motive de ordin curat personal, din motiv curat egoist de a ajunge director de bancă şi în urmare la leafă nu puţin grasă.

În urma celor zise putem afirma – fără frică de păcat – că naţionalismul preoţimii noastre mai adesea se reduce la fraze frumoase, dar fără bază, fără suflet sau, după cum a zis un bărbat mare al nostru – bineînţeles neapreciat, huiduit chiar – „naţionalism între pahare”.

Îmi veţi zice poate că profesorii sunt de vină! A, nu! De mii de ori nu! Profesorii noştri şi-au dat silinţa ca să ne arate drumul pe care să apucăm, iar prin munca lor fără preget ne-au învăţat să înlăturăm toate piedicile, toate obstacolele din cale şi convinşi de adevărul ce-l propunem să dăm înainte fără şovăire! Spre ilustrarea celor zise, amintesc numai un singur lucru: pentru ca să facă posibilă şi în acelaşi timp spre a ne uşura nouă munca, au fost introduse de profesorii noştri orele de seminar: retorică şi cooperative. Rămâne acum ca pe baza cunoştinţelor câştigate în şcoală să clădim noi mai departe, căci la din contră demni suntem de dispreţ.

Împrejurările în care trăim noi, românii, sunt de aşa natură că preoţii sunt cei mai chemaţi să lucre pentru neam, în urma legăturii strânse ce ar trebui să existe între ei şi popor. E timpul suprem ca să nu mai parăm, ci să ne dăm seama de însemnătatea cuvintelor: „preoţii sunt conducătorii fireşti ai poporului!”

Că responsabilitatea ce o luăm asupră-ne e mare, de sine se înţelege, doar în mare parte de la noi şi de la învăţători atârnă viitorul neamului!

După cele zise urmează de la sine că, acei dintre noi care nu portă în suflet dragostea muncii mari şi adevărului, în serviciul cărora vom trebui să stăm, să-şi caute fericirea în alte părţi, pentru ca să nu fie mai apoi ei înşişi nemulţumiţi şi ca să nu producă prin neactivitate nemulţumire şi mâhnire în sufletul acelora care aşteaptă de la noi pregătirea unor vremuri mai bune!

Iar cei ce sunteţi gata de jertfe şi de lepădare de sine, înainte cu Dumnezeu, fără şovăire şi convinşi că muncii cinstite nimic nu i se poate pune în cale.

Recunoştinţă şi mulţumire căutaţi şi veţi găsi în convingerea că v-aţi îndeplinit datorinţa! Înainte de toate datorinţa şi de aceea la lucru, fraţi, că vremurile sunt grele, duşmanii mulţi, iar prietenii puţini!

[Semnat: Finic]

[„Drapelul”, nr. 107, din 26 septembrie 1913]

 

Teatrul românesc în Lugoj

 

Trei seri de lumină strălucitoare sosesc în curând la noi. Ca rupte din lumina cerească, ca scăldate în vrajă de basm. Cerute parcă din înălţimi de-al strămoşilor duh, trimise de-al neamului nostru geniu, întărire şi desfătare sufletelor noastre. În cadrul luminii lor va palpita viaţă, frântură din viaţa unui neam, prinsă de geniul unui creator, arătată frumos, în grai fermecător, trăită un moment în vibrări mai puternice de suflet de artişti şi din ele răsfrântă asupra inimilor noastre. Şi răsfrântă în inimi va lua proporţii fără hotar, se va întregi până la deplinătatea vieţii neamului, cuprinzându-i întreg trecutul, prezentul şi viitorul.

Toate sufletele în care a strălucit cândva mai puternic aurul vieţii neamului, toţi vitejii, învăţaţii, artiştii, preoţii şi dascălii acestui neam vor trece ca prin minune pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti şi de aripile duhurilor vor fi atinse fibrele inimilor noastre.

Şi în urma lor cetele nesfârşite ale atâtor generaţii de strămoşi, cu toată întunecimea şi strălucirea vieţii lor. În zile de jale şi de sărbătoare. Plângând şi cântând. În vârf de munţi, pe cleanţuri de stânci, în văi şi pe câmpii. Cu vijelia bradului din Carpaţi, zborul vulturilor de deasupra capetelor lor, cu şuşuit de pâraie, ţâşnit de izvoare, miros de flori, fetiţe la izvoare, flăcăi în alergare de roibi, frământări, lupte, înfrângeri şi biruinţe a cetelor albe ca zăpada munţilor, ca zilele de sărbătoare.

Minunata poveste care începe în vremuri cărunte şi va trăi cât neamul însuşi. Minunată, căci ne arată minunile sufletului unui neam. Sfântă, căci ea sfinţeşte sufletele noastre. Dorită, căci aşa de rar avem prilej fericit s-o trăim. Aleasă, căci despre un popor ales ne cuvântează.

Poveste despre viaţă scăldată în basme. Alături de oameni vom vedea basme. Lumea de basme, plănuită de fantezia bogată a poporului nostru, cu împăraţi bogaţi, balauri, Cosinziene, feciori năzdrăvani, Feţi Frumoşi, lumea eroilor de balade a haiducilor.

Întreaga lumea noastră reală şi închipuită acolo va fi, pe scena Teatrului din Lugoj, în serile de 6, 7 şi 11 Novembrie.

Noi, românii bănăţeni, am căutat şi până acum, după puterile noastre, să ne invocăm în suflet această lume. În atâtea sate ale noastre, ţărani isteţi, an de an, iarnă de iarnă, se adâncesc în ea prin creaţiunile unui Alecsandri şi a altor creatori. În puţinele noastre centre, mai ales în Lugoj, de când a început a răsări din ogorul iobagilor de odinioară ceata intelectualilor, s-a invocat aceiaşi lume, printr-un lanţ de reprezentări a unor părţi ale ei. De câteva ori, de foarte puţine ori ni s-a invocat în suflet mai puternic, mai vie, prin puterea superioară de invocare a acelora pe care îi numim artişti, în anii ’60 prin Millo, Pascali şi Eminescu, în zilele noastre prin Bârseanu, Mărcuş, Crişian şi ceilalţi tovarăşi cunoscuţi.

Acum, din metropola culturii româneşti, un mândru mănunchi de astfel de suflete extraordinare vin iarăşi la noi, mânate de mâna nevăzută ce-i poartă pe avântatele lor drumuri, să ne aducă trei seri de lumină strălucitoare. Seri ca rupte din lumina cerească, ca scăldate în vrajă de basm. În cadrul luminii lor va palpita viaţă, frântură din viaţa neamului nostru, prinsă de geniul creator, arătată frumos, în grai fermecător, răsfrângându-se din sufletul artiştilor asupra inimii noastre. Şi fiindcă ele par ca şi cerute de al strămoşilor duh şi trimise de al neamului nostru geniu, întărire şi desfătare, sufletele noastre cu toţii acolo vom fi, ca să le prindem povestea.

Seri pline de lumină, bine-aţi venit la noi!

Cu suflet însetat vă aşteptăm!

[Semnat: I-ne]

[„Drapelul”, nr. 113 din 10/23 octombrie 1913]

 

Sentimentul de conservare al neamului

 

Dl Iorga a făcut unui colaborator al ziarului „Românul” importante declaraţii în ce priveşte starea şi soarta neamului nostru şi grija ce ar trebui să se depună în această direcţie.

A atras apoi atenţia asupra avântului poporului grec, care şi-a desăvârşit opera naţională. În convorbirea avută cu dl Venizelos, acesta a subliniat că puterea cu care a săvârşit opera sa a fost trezirea sentimentului de conservare al poporului grec. Dl Iorga a exclamat: „aştept să se pronunţe acest sentiment şi la poporul român.”

Iată un mare adevăr, profesat şi de noi în coloanele acestui ziar.

... Nouă ne lipseşte o înţelegere serioasă a situaţiei în care ne aflăm, şi nu putem deci trage nici o consecinţă practică.

Starea poporului nostru fiind una dintre cele mai dificile, ni se impune lozinca „sănătatea trupească şi sufletească deplină” şi punerea acestei sănătăţi în serviciul binelui întreg.

... Observând că noi n-avem sentiment pentru viaţa practică şi că concepţia de viaţă ne este adesea prea uşuratică, am propus reforme din creştet până-n tălpi.

Ce-i drept, în teorie – cu gura cum s-ar zice – accentuăm că noi strănepoţii lui Traian suntem şi vrem să fim, dar viaţa ajunge în contrazicere cu teoria.

Sentimentul de conservare naţională cere două lucruri: fiecare membru al neamului nostru să caute să se conserve pe sine ca om şi ca român şi să contribuie la conservarea oricărui alt membru, cu care ajunge în atingere. Numai prin aceasta ne putem îngriji de conservarea neamului, care se compune doar din aceşti membri.

Punem astfel întâi întrebarea: cum caută fiecare din noi să se conserve pe sine ca om şi ca român? Şi ne gândim mai ales la intelectualii care sunt chemaţi să dirijeze mulţimea, să creeze curente sănătoase în viaţa ei.

Din păcate, pomelnicul păcatelor e într-adevăr mare şi astfel nu vom putea să-l desfăşurăm aci întreg.

Dar nici nu e nevoie. Ajungem să atragem atenţia asupra lui, să facem următoarele constatări:

Printre intelectualii noştri e prea mare numărul acelora care îşi hrănesc sufletul cu cultură străină. Ieşiţi din şcoli străine, ei sunt tipul cutărui intelectual străin, cu deosebirea că vorbesc româneşte.

Sufletul lor, fără să-şi dea seama, a devenit oportunist. Mic în proporţii, el nu mai crede în schimbarea lucrurilor, aşteptând ca „soarta să ne aducă alte împrejurări”.

Atmosfera de cafenea, cu ziare şi reviste străine, iar acasă romane străine şi abia câte un ziar românesc, iată izvoarele din care se adapă aceste suflete! Sau nu este adevărat că biblioteci româneşti în casele noastre constituie doar o raritate?

Şi va să zică aceasta că avem sentimentul de conservare a neamului?

Pe de altă parte, cum căutăm să ne întărim ca oameni?

Abia de curând se aude lozinca: „Să ne întărim şi să ne oţelim corpul”, însă puţini – consideraţi naivi – o propagă, iar mulţimea stă pasivă, cu zâmbet ironic pe buze, căci în cele mai multe centre n-avem nici măcar o reuniune de gimnastică. Cafenelele şi cârciumile le cercetăm cu diligenţe de şcolari, pe când grecii d-lui Venizelos aranjează jocuri olimpice.

Mai ales acest sentiment de conservare a sănătăţii ne lipseşte în mare măsură.

Şi dacă multora le lipseşte sentimentul de conservare proprie, nu putem avea nici sentiment pentru conservarea altora. Traiul uşuratec roade şi sănătatea meseriaşilor noştri, iar la sate să nu mai vorbim de boli şi de alcoolism.

Unde ne sunt intelectualii, care – din sentiment de conservare naţională şi fără a se îngrădi – să intre în lume şi să stea în mijlocul ei cu tot atâtea pilde de îndreptare?!

Când în atâtea ţinuturi alcoolismul ne prăpădeşte poporul, noi – intelectualii români – îi suntem de asemenea adoratori.

Câţi din noi şi-au zis vreodată „fiindcă poporul meu e ros de acest venin, eu – din dragoste curată pentru binele acestui popor, spre a-i fi exemplu de conservare şi întărire – scot alcoolul pentru totdeauna din casa mea?”

Ştim bine că mulţi vor zâmbi în faţa acestei cereri.

Acest zâmbet e însă o dovadă că n-avem adevăratul sentiment de conservare naţională.

De l-am avea, nu ni s-ar părea o altă îndatorire mai mare decât înlăturarea acestor obiceiuri păcătoase, care ne subminează sănătatea, precum şi cât mai multă cultură românească.

Da, sentimentul de conservare naţională e un lucru foarte mare.

De ni l-ar da Dumnezeu mai devreme!

[„Drapelul”, nr. 116, din 19 octombrie 1913]

Bine aţi venit!

 

În ogorul nostru însetoşat după cultură românească, bine aţi venit, slăviţi artişti români; dragi semănători, raze de soare, stropi de ploaie mănoasă, rouă binecuvântată!

Iată, brăzdat este ogorul şi flămândă aşteaptă glia sămânţa. Semănaţi! În grădina inimilor noastre deschise stau toate petalele trandafirilor. Raze de soare, cădeţi! Stropi de ploaie, scăldaţi-le! Rouă, învăluiţi-le!

Porniţi, porniţi, mândri semănători, cu paşi hotărâţi şi braţe vânjoase; şi voi, semănătoare, cu drăgălăşenia Rodichii şi glia recunoscătoare vă va săruta urma, din brazdă, ca primăvara, miros de pământ sănătos vă va învălui, cel mai îmbătător miros al lor, vi-l vor trimite în cale trandafirii.

Vor fi, astfel, zilele cât staţi la noi, zile de mândră primăvară, trezitoare a tuturor puterilor câte le are în sânul său glia şi câte aduc piepturile voastre. O viaţă intensă pornind în largul ogorului, îmbrăţişarea duhului de viaţă respirat de glie cu cel pornit de la voi.

Dare şi luare, de la plin la plin, din suflete încărcate în suflete încărcate. Pierderea în care se plămădeşte noua viaţă pentru noi şi pentru voi. Îmbrăţişare, dare, luare şi fierbere purtată de dragoste intimă, ce leagă pe semănător de glie şi glia de semănător.

Şi ce este mai măreţ sub soare, decât întâlnirea, îmbrăţişarea puterilor vii şi ţâşnirea de nouă viaţă din ele? Şi ce fericire mai mare este dată sufletului omenesc, decât aceea de a-şi simţi toate puterile trezite la cea mai vibrătoare viaţă şi pornind în proaspăt avânt spre înălţimi fără hotar?

Înţelegeţi, dar, cât este de adâncă cutremurarea ogorului pe care aţi pus piciorul, atât de adâncă cum a fost cu trei decenii înainte, când au păşit pe el Millo, Pascali şi Eminescu. Legând cu verigă de aur vremurile, simţim îndoit cutremurare pe cea de atunci şi pe cea de acum.

Cuprindeţi dar, vă rugăm, şi să cuprindă orice suflet drept şi fără orbirea răutăţii, de ce să slăvim cu puteri pe care nu le lăsăm întrecute de nimeni, ziua în care v-aţi hotărât să plecaţi la noi şi fericim clipa în care aţi sosit şi vă vedem.

Iată, brăzdat este ogorul şi flămândă aşteaptă glia sămânţa: Sămănaţi! În grădina inimilor noastre deschise sunt petalele trandafirilor. Raze, de soare cădeţi! stropi de ploaie, scăldaţi-le! rouă, învăluiţi-le! Şi glia recunoscătoare vă va săruta urma; din brazdă miros de pământ sănătos vă va învălui, cel mai îmbătător miros al lor, vi-l vor trimite în cale trandafirii.

Bine aţi venit!

[„Drapelul”, nr. 116, din 19 octombrie1913]

 

Societatea de lectură şi ajutorare a meseriaşilor români din Lugoj

 

Încă înainte de acestea cu zece ani, meseriaşii români au hotărât înfiinţarea unei societăţi pentru ocrotirea intereselor lor culturale şi profesionale. Statutele pentru înfiinţarea societăţii au şi fost prezentate Ministerului de Interne spre aprobare, care însă le-a fost refuzată, neadmiţându-se organizarea meseriaşilor pe bază naţională.

Ideea societăţii s-a susţinut şi mai departe vie, în sânul meseriaşilor noştri, care, pe lângă că sunt în număr respectabil – peste 300 – spre lauda lor fie zis, ştiu să aprecieze în deplină măsură foloasele unei societăţi a lor, sunt pătrunşi de un frumos spirit de înfrăţire şi conlucrare. Aceasta au dovedit-o căutând şi în lipsa unei organizări să convină ocazional şi să contribuie din venitul petrecerilor şi convenirilor aranjate la susţinerea instituţiilor noastre culturale.

E numai firesc deci dacă s-au gândit acum să încerce din nou organizarea, ca cu atât mai uşor să-şi cultive interesele lor şi să fie stâlp de întărire a vieţii noastre obşteşti peste tot. Mişcarea de organizare a pornit, cum e mai firesc, din mijlocul lor.

S-au ţinut în consecinţă câteva consfătuiri, la care au participat şi fruntaşi ai vieţii noastre publice; s-a modificat prin o comisie de trei vechiul proiect de statute, lărgindu-se conform spiritului timpului scopul societăţii proiectate şi făcându-se toate lucrările pregătitoare pentru adunarea generală constituantă, care a şi avut loc, marţi, în 8/21 aprilie 1913, a treia zi de Paşti.

Societatea, care se organizează pe bază naţională, are ca scop cultivarea generală şi profesională a meseriaşilor prin lectură, prelegeri, cursuri şi expoziţii, cultivarea spiritului de solidaritate între meseriaşi, a bunelor relaţii dintre meseriaşi şi sodali, grija de creşterea profesională a ucenicilor, perfecţionarea sodalilor, susţinerea unei vii propagande pentru îmbrăţişarea meseriilor şi pentru înfiinţarea tuturor însoţirilor menite să contribuie la delăturarea tuturor greutăţilor câte le întâmpină meseriaşii şi la buna prosperare a meseriilor, a da, în fine, din venitul fondurilor ajutoare meseriaşilor ajunşi la nevoie fără vina lor, văduvelor de meseriaşi, apoi sodalilor şi ucenicilor vrednici de a fi ajutoraţi.

Adunarea generală la care au participat cam 200 de meseriaşi români, în deplina apreciere a acestui prea frumos scop, sub conducerea maestrului cojocar Vasile Dobrin, a hotărât cu mare însufleţire înfiinţarea societăţii, a acceptat proiectul de statute care va fi prezentat forurilor competente spre aprobare şi a ales biroul şi comitetul societăţii contemplate şi anume: prezident, Ion Ferenţiu, maestru călţunar; v. prezident, Pera Păstila, căldăraş; secretar, Dr. Avram Imbroane, diacon; casier, Antoniu Biffi, maestru cojocar; membri în comitet: V. Dobrin, maestru cojocar; C. Bogdan, maestru argăsitor; D. Olarescu, maestru tăbăcar; G. Ciorogariu, măsar; P. Urdea, maestru cârnăţar; membri supleanţi: Pavel Udu, maestru opincar; V. Jucu, maestru cojocar; fisc: Dr. N. Ivanovici, avocat.

Pentru înscrierea membrilor s-a ales o comisiune specială, compusă din meseriaşii: Constantin Bogdan, Constantin Serafirescu, Pavel Stan cărora le revine îndatorirea de a face propagandă ca să se înscrie cât mai mulţi membri la societatea care va aduce mari foloase meseriaşilor români din Lugoj.

Din parte-ne, aderăm cu toată convingerea la mişcarea de consolidare a meseriaşilor noştri, o salutăm cu căldură şi ne angajăm bucuros a face cea mai întinsă propagandă pentru gruparea tuturor meseriaşilor români din Lugoj în jurul societăţii contemplate şi pentru susţinerea scopului ei înalt.

Cu Dumnezeu înainte.

[Semnat: Raportor I-ne]

[„Drapelul”, nr. 40, din 10/23 aprilie 1914]

 

„Doina” la Caransebeş. Note şi impresii

 

La 6 mai a.c. st. n., Societatea corală „Doina”, a fraţilor noştri din Tr. Severin, a dat un mare concert la Caransebeş, tot cu atât de bogat program cum s-a publicat deja în unul din numerele „Drapelului”.

Ne permitem să înregistrăm o enciclopedică recenzie asupra acestui concert, ale cărui tendinţe – deşi vădite – se pare a nu fi întâmpinat toată atenţia cuvenită, poate pentru motivul că societatea română de la noi începe să fie infectată şi ea de mediul străin în care trăieşte.

Directorul societăţii este I. St. Paulian, profesor de muzică la Liceul „Traian” din Tr. Severin, bine cunoscut şi apreciat de toţi cântăreţii Banatului.

Şef de orchestră este tânărul student Gr. Constantinescu, mânat de dorinţa „să li se ofere ocazia de a-i vedea şi ei pe fraţii lor de dincolo.”

„Simţiri româneşti” de Ion Vidu a făcut începutul concertului.

Temperamentul juvenil al acestui „mănunchi” de tineri ne-a făcut să simţim în inimile noastre o fală motivată pentru România de mâine.

Astfel se ridică un popor, cultivând deopotrivă ştiinţele şi artele. Consultaţi istoria, dacă nu e oare aşa!

„Pui de lei”, cântecul lui Ion Vidu, vă poate clarifica prin cuvintele sale – dacă le ştiţi – asupra avântului ce bate în inima tânărului nostru compozitor, pentru ce va să fie.

Salve ţie, tinere clarvăzător!

[„Drapelul”, nr. 58, din 28 mai 1914]

 

Din sursele şcolilor noastre

 

O constatare în ce priveşte critica ce se aduce şcolilor noastre din partea publicului se impune de mult

Această critică, zilnică, se rosteşte mai ales în centrele noastre, unde a devenit un caz în cadrul schimbului de vorbe asupra lucrurilor de interes obştesc, la cele dintâi cuvinte să se atace şcoala şi învăţătorii, că nu-şi îndeplinesc cu conştiinciozitate chemarea.

Aşa să fie oare? E lucru constatat şi conces de toată lumea şi în prima linie de învăţători, că legile şcolare mai nou îngreunează mult procesul şcolar. Cu toate acestea, ar fi paradox ca întocmai învăţătorii de la oraşe, care în cele mai multe cazuri sunt cei aleşi dintre învăţători, să nu-şi îndeplinească slujba cu sfinţenie.   

Ar fi oarecum un lucru de neînţeles ca aceşti învăţători care, în urma chemării lor, sunt zilnic avizaţi să-şi continue autoeducaţia, să nu fie întăriţi din carte şi din practică, din contactul cu copiii, în dragostea cea pentru chemarea lor şi voinţa de a-şi vedea cu tot sufletul lor de această chemare.

În cele mai multe cazuri nici nu este aşa. Cauza, că şcoala la oraşe nu dă acele rezultate pe care le doresc, ca roada muncii lor, învăţătorii înaintea tuturora, zace, în genere luat, afară de şcoală.

Ea se găseşte chiar de partea celor ce rostesc critica la adresa şcoalei. Şi poate în mod firesc. O societate tânără încă în cele culturale, compusă pe deasupra din foarte multe elemente semidocte, e firesc să nu-şi observe greşelile sale, ci să vadă oarecum aceste greşeli reflectate în afară. Un copil care ajunge în ceartă cu prietenul său, este întotdeauna mai mult decât convins despre nevinovăţia sa şi vinovăţia soţului său de joc. Şi cu cât greşelile sale sunt mai mari, cu atât mai mult le va vedea nu în sine, ci în prieten. Chiar aşa este o societate tânără, încă lipsită de puterea autocriticii.

Şi totuşi, pe partea acestei societăţi sunt greşelile care împiedică procesul în şcoală. Ele se rezumă în două greşeli principale: neinteresarea de şcoală şi neglijarea creşterii copiilor în familie.

Este evident că critica şi interesarea nu este acelaşi lucru. Poţi să critici o instituţie, în genere orice, fără să-i arăţi interesul prin ajutorul ce eşti chemat să i-l dai. Chiar aceasta este ţinuta publicului de la oraşe faţă de şcoalele noastre. La prima vedere, lucrul se pare paradox, dar şcoala noastră în oraşe are soarta cenuşăresei.

Cu drept cuvânt veţi întreba: cum, populaţia de oraşe, mai cultă ca cea rurală, să nu înţeleagă rostul şcoalei şi să o lipsească de sprijin?

Ca şi populaţia rurală, şi cea de la oraşe susţine şcoala prin grele jertfe materiale. Cultul la sate şi la oraşe se ridică la zeci şi zeci de procente după darea de stat.

Este însă de tot clar pentru mintea care judecă, că n-ai făcut de ajuns tu, societate românească, deşi ai făcut foarte mult, dacă ai asigurat plata învăţătorilor. Prin aceasta ai pus numai baze, pe care abia ai să zideşti.

Nu ajunge să fi grijit numai de existenţa învăţătorului, ci trebuie să grijeşti şi de existenţa şcoalei, după ce ai pus-o în picioare. Înainte de toate ai să prevezi această şcoală cu toate mijloacele necesare de învăţământ, să ţii apoi vie legătura între şcoală şi între casă, să te interesezi de progresul şi purtarea copilului în şcoală şi să dai ocazie învăţătorului să cunoască purtarea copilului acasă, în familie, ca să ştie ce medicină de îndreptare să-i aplice.

Chiar sub aceste raporturi, stăm însă la oraşe adesea mai rău decât la sate. Avem la oraşe edificii şcolare bune, corp didactic regulat salariat, dar nu în puţine locuri şcoalele, pompoase ca zidire, sunt lipsite de cele mai primitive mijloace de învăţământ: de maşini de comput, de hârtie, de tabelele necesare pentru învăţământul intuitiv etc. Urlă edificiul mare şi pompos de goliciunea din el.

Şi este evident că, după ce tu, societate, ai adus jertfa cea mai mare prin care menţii pe învăţători, nu ţi se mai cere decât o jertfă mică, ca să prevezi şcoala cu mijloacele necesare de învăţământ.

Nu mai vorbim de cazurile în care un corp didactic de la oraş, compus din două puteri, este neorganizat, fără director, fără conferinţe didactice, lipsit de organul care ar putea să facă ca copiii să cerceteze mai regulat şcoala, care ar fi chemat să susţină şi apere autoritatea corpului didactic de atacurile neînţelegătorilor şi răutăcioşilor. Aceste cazuri le credem totuşi sporadice, deşi ne caracterizează rău chiar advenind numai în câteva locuri.

Explicarea faptului fenomenului trist?

Şcoala noastră la oraşe a rămas în mare parte şcoala clasei mijlocii – mult, puţină cât o avem şi mai ales şcoala muncitorilor, a zilierilor săraci.

O acuză gravă se ridică de cine la adresa intelectualilor noştri de la oraş: că nu-şi trimit copiii la şcoalele noastre confesionale, decât cel multă în primii doi ani, ci la şcoalele de stat. În punctul acesta, intelectualii noştri au devenit oportunişti, s-au acomodat necesităţilor de viaţă îngreunate în mod artificial de către stat – în dauna sănătoasei dezvoltări sufleteşti a propriilor lor copii.

Astfel, în mare parte numai sarcinile îi mai leagă de aceste şcoale, dar nu şi interesul. Oricât în teorie, în cooperaţiunile noastre bisericeşti, par a se interesa de ele, în realitate le părăsesc pe zi ce trece tot mai mult.

Astfel, nu e mirare dacă şcoalele rămase în slujba clasei de mijloc, a muncitorilor şi zilierilor, care concep şcoala ca un fel de sarcină, până cel mult, să le mai ia de pe cap grija de copii în decursul zilei, n-au nici priceperea, dar nici timpul de lipsă, ca să se intereseze de şcoală, să-i dea sprijinul întru creşterea copiilor lor. Şi când apoi şcoala, spre adânca durere a înşişi învăţătorilor, nu dă rezultatele dorite, critică la copii nevârstnici pe bietul dascăl care, părăsit, se zbate ca peştele pe uscat şi sucombă sub povara greutăţilor venite de sus şi de jos.

Cunoscând faptul că şcolarii şi şcolăriţele de la şcoalele noastre elementare orăşeneşti se recrutează din clasa mijlocie şi mai ales din clasele muncitorilor, a zilierilor, se anunţă de sine a doua împrejurare, care cu urmările ei apasă ca plumbul asupra progresului în şcoală. Această împrejurare este neglijarea creşterii copiilor în casă.

Copiii din casele muncitorilor, ale zilierilor, sunt lăsaţi singuri, de capul lor, aproape ziua întreagă. În cele mai multe cazuri şi mama şi tata sunt duşi la lucru, în urma căruia trăieşte biata familie. Copiii acestor case, cât nu sunt în şcoală, aleargă uliţele, devin ştrengarii pe care îi întâlneşti la toate colţurile de stradă. Tot gunoiul, toată răutatea omenească, câtă se scurge pe cele străzi, se prinde de el. Ei, cei care au familie, n-au totuşi casă şi peste zi, nici masă. Într-adevăr, aşa este. În cercurile muncitorilor, deşi continuă a exista familia, legăturile fireşti de înrudire se dizolvă, tot mai mult comunitatea, casa. Tata trăieşte în munca sa, unde-o fi aruncat de soartă, singur; mama asemenea, singură în altă parte şi copilaşii părăsiţi, acasă, dar mai ales pe străzi. În izolarea lor, tata şi mama se întorc acasă încărcaţi de viţii, din care urmează înveninarea traiului lor şi a vieţii copiilor.

E numai firesc ca, din acest mediu dizolvat, să treacă pragul şcoalei copii lor murdari, zdrenţoşi, fără vlaga vieţii şi lipsiţi de orice creştere.

Opera de educaţie a învăţătorului se anunţă astfel extrem de anevoioasă. Strada şi mediul depravat de acasă îşi varsă tot gunoiul în şcoală şi tot ce curăţă învăţătorul în şcoală se acoperă de gunoi afară de şcoală.

Şcoala, izolată şi părăsită, având să crească copiii străzilor, nu poate produce rezultatele satisfăcătoare.

Nu vom zice totuşi să înceteze critica, căci şi ea este necesară, dar cerem ca să-şi câştige îndreptăţirea, ca ei să-i premeargă grija, interesarea de şcoală.

Copiii intelectualilor noştri să nu şadă în băncile şcoalelor de stat, ci în şcoală românească. De altă parte, intelectualii, care îşi au comodităţile vieţii tocmai din lucrul braţelor de muncitori, să le dea sprijinul cel mai necesar întru creşterea copiilor lor.

     Să nu scăpăm nici un moment din vedere adevărul că nici o instituţie culturală din lume nu poate produce rezultate, dacă este numai criticată şi total lipsită de sprijin. Noi aşa stăm cu toate instituţiile noastre. Le criticăm activitatea, dar le lipsim de sprijin şi interesare.

[Semnat: Luno Caid]

[„Drapelul”, nr. 31, din 15/28 martie 1914]

 

Din ziarul „Epoca”,

în seria articolelor „Ardealul vorbeŞte”

Bănăţenii şi războiul

 

Trăind în apropierea sârbilor, românii bănăţeni au cunoscut înverşunarea acestora împotriva austriecilor, din cauza tendinţelor lor de a înăbuşi orice avânt economic şi politic al Regatului Sârb. Această înverşunare şi-a ajuns culmea după anexarea Bosniei şi Herţegovinei. De atunci, noi, românii bănăţeni, ştiam cu cea mai mare siguranţă, cunoscând patriotismul sârbilor, că războiul prevăzut va izbucni curând. Şi, locuind în apropierea frontierei sârbe dinspre Ungaria, noi, cei ce am prevăzut războiul, am fost prinşi mai întâi în dansul lui nebun.

Austro-Ungaria ordonând la început mobilizarea parţială împotriva Serbiei, între cele dintâi a fost mobilizat corpul de armată din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Vârşeţ şi Biserica Albă.

Astfel, urgia şi jalea s-a făcut grea ca plumbul, mai întâi asupra acestor ţări ale neamului nostru avute, ştiutoare de carte şi foarte conştiente.

De mulţimea românilor veniţi sub arme s-au cutremurat celelalte neamuri din oraşele din Banat.

Trimişi cei dintâi în foc la frontierele Serbiei, românilor bănăţeni le-a fost rezervat ca celor dintâi sfâşietorul rol de a se arunca asupra elementului românesc, atât de numeros şi de valoros din armata sârbă, pe ei a căzut năpasta să vadă cei dintâi stingându-se între răniţii sârbi, fraţii lor de acelaşi sânge.

Duşi mai apoi în Galiţia şi în jurul Lembergului, au trebuit să dea piept cu fraţii lor din Basarabia.

Cât de mare este jertfa de sânge adusă fără voia lor de aceşti bravi români, se vede din faptul că din 22.000 soldaţi români mobilizaţi numai în Caransebeş, abia mai luptau în luna aprilie 300 inşi.

Ţinuturile amintite din Banat, prinse în zona războiului, formând de la Orşova la Mureş şi de la Mehadia la Panciova o vastă tabără de soldaţi, au fost cele mai „supravegheate” de penele de cocoş ale jandarmilor (rechiziţionări de vite şi alimente, pe scară întinsă).

În atmosfera încărcată şi agitată începu să lucreze mâna neagră a denunţătorilor şi intriganţilor. La fiecare colţ de stradă se bănuia câte un trădător şi un spion. Oamenii denunţaţi sub fel şi fel de pretexte au fost condamnaţi la amenzi şi închisoare.

Astfel, numai în ţinuturile Orşovei, până spre Caransebeş, au fost deţinuţi, fără nici o vină, pe baza unor simple denunţuri, zeci de fruntaşi români. Mii de unguri i-au condus într-o ploaie de pietre până la temniţă.

Deţinerea fruntaşilor români nu va mai putea fi dezminţită azi de legaţia austro-ungară din Bucureşti.

Iată numai câteva din semnele dragostei ce s-a arătat populaţiei române din Banat de către cei ce o stăpânesc, tocmai pe când cei mai buni fii ai ei îşi vărsau la frontiere sângele lor.

Se va înţelege deci pentru ce strigăm şi noi, alături de sârbi, „răzbunare”, alături de acei sârbi care au fost siliţi să rază inscripţiile sârbeşti de pe casele lor particulare, ca şi de pe edificiile publice, cum s-a întâmplat la Vârşeţ, alături de acei sârbi care au fost terorizaţi cum nu s-a mai pomenit, care au fost târâţi în mase în temniţele Timişoarei, Lugojului, Seghedinului şi executaţi, ca acel nefericit morar din Biserica Albă, silit înainte de executare să-şi târască coşciugul după el pe străzile oraşului.

[„Epoca”, nr. 171 din 27 iunie 1915]

 

„Aroganţa maghiară-germană”

 

... A fost deajuns ca neamul nostru să-şi de pe faţă, bărbăteşte, focul inimii sale, pentru idealul firesc ce-l urmăreşte, ca tovărăşia maghiaro-germană să-şi arate pe faţă sentimentele ce ni le-a păstrat întotdeauna...

[„Epoca”, nr. 201 din 24 iulie 1915]

 

„Intransigenţă”

 

Întreaga noastră luptă din Ardeal, împotriva duşmanului cotropitor, a fost purtată, în măsura trezirii conştiinţei colective a neamului, de o tot mai deplină intransigenţă naţională... am tras zid indestructibil între noi şi duşmanii noştri, între ostaşii credincioşi şi trădătorii cauzei comune... din tot scrisul şi toate faptele noastre se desprinde intransigenţa luptelor seculare, împinsă până la extrem de îndrăzneala duşmanului.

[„Epoca”, nr. 268 din 29 septembrie 1915]

 

Din ziarul „Banatul”,

respectiv „Banatul românesc”1

 

„Pentru sufletul lor”

                                                                        

Mărturisesc în toată sinceritatea sufletului meu că scriu aceste rânduri fără ură, fără patimă. Oricât de aprinsă ar fi fost vreodată dragostea de neamul meu, ea nu mi-a întunecat privirea şi nu a făcut să încolţească în inimă antipodul ei: ura. Prins în vârtejul celor mai cumplite lupte, când se părea că se va cere întru apărarea sufletelor noastre drepturi şi suprema jertfă, jertfa vieţii, nu am predicat soldaţilor apărători ai patrimoniului nostru naţional decât dreptatea cea mai înfocată pentru neam. De la această dragoste, întemeiată pe cea mai deplină dreptate, aşteptam săvârşirea celor mai întregi fapte, pentru a căror provocare mi se părea că nu era nevoie de biciuirea urâtului sentiment de ură. Mi se părea că în concordanţă desăvârşită cu întreaga stare sufletească a neamului românesc de pretutindeni, care nu a urât, nu a subjugat, nu a rănit niciodată şi nici unde sufletul altui neam, subjugat de atâţia alţii, cu trupul sfâşiat în atâtea părţi, trăind epoca de cumplită înăbuşire, acest neam a răbdat, dar nu a lovit, n-a urât, dar nici n-a renunţat un moment la dragostea fără hotare a tot ce alcătuia fiinţa sa cea mai intimă. Cu această armă de luptă el vrea să biruiască sau să fie biruit.

......................................................................................................

Picătură din această mare sufletească a neamului meu, aşa mă prezint şi eu astăzi, cu dragoste şi nu cu ură, în faţa prietenilor mei sârbi de odinioară, din acel colţ al Banatului, în care eu am răsărit, dar pe care ei îl stăpânesc astăzi. Mă prezint în faţa lor, în acel Vârşeţ aşezat sub poalele celui mai mărginaş pisc al Carpaţilor noştri şi invit în gândul meu să iasă din strâmtul cerc al oraşului, spre Dunăre în jos, spre miazănoapte, către frumoasa cetate a lui Iancu Corvinul, spre răsărit – înspre marea românescului ardelenesc şi spre apus… să cutreiere, ca acum câţiva ani, cu ochii lor sufleteşti, toate aceste sate româneşti, care prin hotărârea faptelor lor săvârşite întru învingerea dreptăţii noastre împotriva satrapilor stăpânitori, le-au stors din ochi lacrimi de entuziasm şi de admiraţie.

Pentru sufletul lor scriu azi aceste rânduri, pentru sufletul cărora minunate i-au fost şi îi sunt visurile.

Minunate i-au fost visurile, pentru că ele au fost ţesute de acel suflet aprins, vioi, scânteietor, specific bănăţenesc al satelor noastre.

V-aduceţi desigur aminte cum sârbii, alţi prieteni ai noştri de luptă, îşi purtau pe ai lor, chiar din oraşe, prin umilele noastre sate româneşti, mai bătrâni decât noi, mai cărturari decât ai noştri, dar mai mocniţi, mai adormiţi în înţelegerea şi dragostea fiinţei lor, să ia scântei din sfântul foc, care ardea în toate colibele româneşti, foc nestins de iubire nezgomotoasă, liniştită, nepretenţioasă, dar profundă, de limbă şi de lege.

Şi care din satele noastre, multe la număr, albe, curate, cu bună rânduială, cu gospodării înfloritoare, i-au înşelat în aşteptările lor? Plăsmuirile sufletului lor le-am găsit în frumoase biserici, în şcoli încăpătoare, în case naţionale, în cercuri culturale, în regiuni corale, în orchestre instrumentale şi biblioteci bogate.

Câţi sunteţi voi acolo, pe lângă ai noştri, cum vreţi să puneţi sub obroc făcliile puternice care ard aruncându-şi lumina până pe oglinda Dunării seculare?

Unde conştiinţa de neam este mai trează, decât în aceste ţinuturi, pe care cu atâta nedreptate voiţi să le subjugaţi vouă? Au nu vă aduceţi aminte cum zborul lui Vlaicu făcuse să se reverse asupra oraşului vostru toată măreţia vieţii româneşti din împrejurimi şi cum în această revărsare dispăreau ai voştri ca picurii în apă? Intrarea triumfală a satelor noastre în oraşul Vârşeţ, în sunete de fanfară, în haină de sărbătoare, călare pe roibii frumoşi, în căruţe sau pe jos, atunci când Sf. nostru episcop venea să sfinţească biserica din centrul nostru, au nu v-a dat senzaţia că copiii acestui pământ, pe care voi trăiţi din întâmplare, sunt stăpânii lui din moşi strămoşi?

Cum să nu rămână oastea noastră stăpână pe aceste plaiuri, când la intrarea ei în Banat i-a ieşit în cale, în toată mărirea sa, sufletul satelor noastre bănăţene, arătându-i ale cui sunt plaiurile.

Cum aţi putea să încuiaţi, să stingeţi lumina acestor suflete, când ele în nopţile târzii de iarnă, se adapă la izvoarele culturii româneşti, una şi nedespărţită, pe tot pământul nostru?

Treceţi calea până la Coşteiul de sub zidurile oraşului vostru şi veţi găsi acolo pe prietenii copilăriei mele, ţărani iscusiţi la minte, care de la coarnele plugului se întorc seara şi citesc pe Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Goga, Iosif, pe Victor Vlad etc. – N. Iorga i-a purtat prin toate epocile de luptă şi de mărire ale trecutului nostru vijelios, căruia sunt robiţi azi şi mâine şi de care nu-i va putea rupe nimeni, niciodată.

Să vină cei ce cred că vă cunosc pe voi şi nu ne cunosc pe noi, să vadă ce vreţi să ne luaţi!

Floarea neamului nostru trăieşte azi acolo de muncă cinstită, viaţa purtată de doina românească, compusă din străvechi rămăşiţe romane de obiceiuri şi de limbă, ca nicăieri altundeva.

În luptele grele date împotriva duşmanului secular, fără de voi, sârbi şi şvabi – au nu au fost românii noştri cei dintâi? Nu cred că aţi putut uita zguduitoarea arătare, când luptătorii aprigi ai satelor noastre treceau în şiraguri fără sfârşit prin liniştea oraşului vostru oportunist, escortaţi ca răufăcătorii de jandarmi călări ai stăpânirii, spre urna electorală. Numai la vederea acestui tablou, ai voştri au închis uşi şi ferestre şi au tras obloane, pe când ei, ţăranii noştri, tineri şi bătrâni, în impunătoare muţenie, se lăsau duşi între baionete sclipitoare spre datoria lor.

Pentru sufletul lor scriu astăzi, apărarea lui o iau, pe el vreau să-l fac cunoscut celor ce au să hotărască de soarta sa. Nu vă amăgiţi, nu vă înşelaţi şi nu înşelaţi pe eroicii noştri fraţi, veniţi în haine ostăşeşti peste Dunăre.

Sufletul satelor noastre româneşti nu doarme. Glasul lor nu a amuţit. Inimile le bat cu tărie, sângele le clocoteşte cald în vine. Dar suntem răbdători şi înţelepţi şi aşteptăm. Pentru tot ce le-aţi făcut şi le faceţi încă, nu vă urăsc. Aţi greşit căile, fraţilor, ei vă cheamă să apucaţi pe cele adevărate. Mulţi sunt duşmanii noştri şi duşmanii voştri. Să nu ne dăm în spectacol ruşinos în faţa lor astăzi şi să nu ne slăbim pentru ziua de mâine.

......................................................................................................

Pentru iubirea lor de neam cea mare, pentru sufletul care o poartă, pentru sufletul fraţilor noştri de pe văile Timişului, Caraş, Dunării bătrâne, care nu pot veni astăzi, dar care v-au vorbit vouă de atâtea ori, acolo acasă, chem fără ură, plin de dragoste, judecata voastră, fraţi sârbi, şi dreapta judecată a celor ce ne-au făgăduit-o nouă şi tuturora.

O chem eu, o chemăm noi, o cheamă un neam întreg şi ea trebuie să vină.

Pentru sufletul lor, al celor mulţi, al celor buni.

[Semnat: Preot]

[„Banatul”, nr. 5 din 28 februarie 1919]

 

Am fost neglijAŢi

 

Ne pare rău că trebuie s-o spunem, dar aşa este, am fost neglijaţi. Şi pentru aceasta toţi suntem vinovaţi: şi cei ce au neglijat şi cei ce au fost neglijaţi.

În timpul celor doi ani de zbuciumată neutralitate, opinia publică din ţară s-a frământat mult pe chestia „Ardealului”. Şi, când se spunea „Ardeal”, se înţelegea şi românii din Banat şi cei din Ţara Ungurească. Dar această înţelegere, luată în sens prea larg, a oprit opinia publică să aprofundeze chestiunea. Să se cunoască problemele speciale cum era şi cea a Banatului. Şi am ajuns astfel acolo ca nici opinia noastră publică să nu se prea pasioneze de problemă, nici străinătăţii să nu i se atragă prea mult atenţia asupra ei. Ne-a fost în chipul acesta rezervată multă durere. În ceasul al unsprezecelea, când era vorba să facem tot ce o profundă dragoste de ţară ne impunea, ca noile hotare să cuprindă şi cele trei judeţe bănăţene, poftite cu atâta zgomot de sârbi, mulţi dintre ai noştri, dintre cei fruntaşi, dintre cei buni să nu cunoască nici geografia, nici etnografia patru-unghiului dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi poalele apusene ale Carpaţilor.

Vina că am ajuns aici o purtăm şi noi, bănăţenii, dar ea apasă şi pe alţii. Înainte de toate, pe fraţii din Ardeal. O spunem aceasta fără intenţia de a-i supăra, numai pentru a constata adevărul. Orice accentuare prea pronunţată a Banatului li se părea acestor fraţi mai mari izvorâtă din patriotism local exagerat, li se părea limbuţie, tendinţă de a se afişa, mândria exagerată bănăţeană, separatism şi mai ştiu eu ce. Realitatea era alta şi suntem vinovaţi noi, bănăţenii, de a nu o fi scos în relief în ciuda tuturor criticilor. Cunoaşterea trecutului provinciei din chestiune, luptele date pentru ieşirea de sub tutela bisericească a sârbilor, situaţia politică şi culturală a românilor din Serbia, intoleranţa prea crescută a Aliaţilor de peste Dunăre trebuia să nu lase să ne amuţească glasul. În Banat, încă de la izbucnirea războiului european, până şi oamenii cu vederea mai clară de alte neamuri preconizau conflictul româno-sârb.

A fost şi nenorocul că prea puţini bănăţeni trecuseră munţii, ca să purtăm cuvântul, dorinţa de unire a românilor bănăţeni de la Severin la Dorohoi şi de la Carpaţi la Mare. Vecinătatea Serbiei, în luptă cu fosta Monarhie, a făcut ca trecerea frontierei în România să fie cu mult mai dificilă ca în părţile ardelene. Şi apoi tot aci, în Banat, s-a făcut prima mobilizare. Lumea a fost aruncată în foc cât ai bate din palme şi încă toată, de la tineri până la bătrâni, căci Banatul era în mod firesc, prin apropierea sa de Serbia, cel dintâi rezervor de soldaţi cesaro-crăieşti.

În chipul acesta numai puţini am trecut munţii şi ne-am achitat, pe cât am putut, de datoria de a ne ridica glasul pentru Unirea neamului.

Mai târziu, situaţia s-a schimbat. Numărul luptătorilor noştri cu vorba şi cu pana a mai crescut. El a sporit considerabil prin intrarea de bunăvoie în rândurile armatei române a altor tineri ofiţeri bănăţeni. Nu este desigur o întâmplare că, în comisiile trimise în Rusia pentru recrutarea voluntarilor, majoritatea o formau ofiţerii de origine bănăţeni din Oraviţa, Vârşeţ, Timişoara, Becicherec şi Panciova – tot atâtea puncte reclamate azi de sârbi. Şi istoria nepărtinitoare va arăta care este partea ce şi-au luat-o aceştia în opera de recrutare şi de propagandă, desfăşurată pe tot întinsul nemărginitelor stepe ruseşti.

Prezenţa bănăţenilor în corpul voluntarilor, al cărui şef astăzi este tot un ofiţer bănăţean, cel mai înalt în grad din toţi ofiţerii voluntari, a constituit o propagandă vie şi continuă pentru Banat. Această prezenţă, cât şi tratatul de alianţă încheiat de România cu puterile Antantei, ne-au dat siguranţa alipirii Banatului la România Mare. Pentru tratat se cuvine să-i păstrăm o vie recunoştinţă Guvernului român, care l-a încheiat, după discuţii îndelungate, cu Rusia (în numele Serbiei), tocmai în chestia Banatului şi fără un concurs mai efectiv din partea opiniei publice şi în special al bănăţenilor.

Împrejurările au reclamat mai târziu o mai energică susţinere a acestui tratat prin opinia publică. Bănăţenii şi-au dat seama de acest lucru mai ales atunci când armata sârbească de ocupaţie a împiedicat un număr mare de delegaţi bănăţeni să ia parte la adunarea din Alba-Iulia. Şi, în consecinţă, s-au şi mişcat şi au dat alarma, voind să înceapă o acţiune mai vie pentru salvarea Banatului. Atunci însă au intervenit din nou conducătorii ardeleni, liniştind lumea alarmată, că cercurile conducătoare vor face tot ce datoria le impune să facă în chestia Banatului. Şi nu zicem că ele n-au făcut ceea ce au promis. Dar trebuia să lase, ba chiar să ajute ca şi bănăţenii înşişi să se mişte cu orice risc, cu orice jertfă. S-a întâmplat însă altfel şi lumea din afară de Banat a putut să aibă impresia că locuitorii acestui binecuvântat ţinut nu s-au angajat pe faţă cu fruntea ridicată, fie şi cu cele mai mari jertfe, în lupta chemată să hotărască pe vecie de soarta lor. Mai dureros este că însuşi poporul a văzut şi a cunoscut aceasta. Nu este dealtfel primul caz când acest popor şi-a dat seama că lupta conducătorilor lui nu este la înălţimea aşteptărilor sale. Şi totuşi impresia este numai pe jumătate adevărată. Adevărat este că n-am avut în Banat numărul suficient de luptători mai remarcabili sau, cel puţin, n-au văzut concentrarea luptelor lor în aşa fel încât ele să dea siguranţa izbânzii. Lipsiţi de şcoli româneşti, în urma împrejurărilor speciale istorice ale Banatului şi în urma prea marei centralizări culturale în Ardeal, care reclama şi chema acolo şi puţinele noastre mijloace materiale, noi n-am produs un strat mai numeros de intelectuali cu aprindere vie, continuă, care să se exprime în fapte hotărâte şi sistematizate întru promovarea binelui public. Pe de altă parte, şi tendinţele existente au fost puse sub obroc; şi acestora li s-au tăiat aripile avântului; şi acestea au fost mereu, dacă nu complet, înlăturate sau cel puţin puse întotdeauna pe al doilea plan. Însufleţiţi de promovarea intereselor obşteşti, idealişti şi visători, intelectualii bănăţeni au fost în acelaşi timp naivi, modeşti, nu îndeajuns conştii de valoarea lor şi prin urmare uşor înlăturaţi, reduşi la tăcere. Importuri aduse peste noi din alte părţi au exploatat slăbiciunile noastre şi mai mult ne-au stricat, decât ne-au folosit.

Nu ştim, în momentul de faţă, care este soluţionarea chestiunii bănăţene. Un lucru însă este sigur: ne doare inima că am fost naivi, că am lăsat pe alţii să vorbească în numele nostru şi am ajuns, în loc să avem satisfacţie sufletească, că ne-am făcut datoria, să ne alegem cu impresia că am fost naivi şi neglijaţi. Căci ce putem zice alta, când de la Paris, unde din întreg complexul chestiunilor româneşti tocmai chestiunea Banatului se discută mai aprins, lipsesc tocmai Bănăţenii, deşi avem între noi şi buni cunoscători ai istoriei noastre şi oameni cu o clară orientare în ce priveşte relaţiile actuale etnografice de la noi. Prezenţa unui singur om, fie acela cât de bun, nu poate să ne dea liniştea sufletească, că în faţa areopagului care hotăreşte azi de soarta noastră pentru vecie n-am avut, în momentul cel mai critic, pe cei mai chemaţi apărători ai intereselor noastre, care sunt una cu acele ale neamului întreg.

Nădăjduim încă într-un sfârşit bun, dar oricare va fi el, pentru viitor, ne-am ales cu o învăţătură de mare preţ, deşi poate cu jertfe amare. Să ne vedem singuri de obele, ca să nu mai ajungem în situaţia tragi-comică de a ne plânge, că am fost neglijaţi. Acesta nu înseamnă nici bolşevism, nici răzvrătire şi nici separatism. Armonia, unirea are să fie de conlucrare, iar nu de faţadă. Vom căuta deci, bănăţenii, să ieşim din modestia noastră, să ne ridicăm cel puţin în chestiunile care ne privesc pe primul plan, pentru a ne face datoria, pentru a ne susţine interesele şi a ne mulţumi poporul, care în stadiul de cultură la care se găseşte nu şi-a meritat soarta ce i s-a  creat.

[„Banatul”, nr. 9, din 13 aprilie 1919]

 

SuferiNŢele noastre morale

 

Încheierea păcii mondiale întârzie încă, din cauze foarte explicabile. Oricine înţelege greutăţile soluţionării vastului complex de chestiuni care formează programul Conferinţei de Pace din Paris.

Între ţările şi ţinuturile care suferă de pe urma acestei întârzieri, este şi patria noastră mai restrânsă, Banatul. Iar dintre toate provinciile asupra cărora sunt îndreptate aspiraţiile noastre, desigur că acesta suferă mai mult.

Suferinţele de azi ale Banatului sunt de ordin material şi moral. Dintre neamurile care locuiesc pe teritoriul lui, unele le simt mai mult pe cele dintâi, altele pe cele de categoria a doua, după felul structurii sufleteşti a acestor neamuri şi după educaţia lor cetăţenească. În sufletul poporului românesc din cadrilaterul bănăţean desigur că sapă azi rane mai adânci suferinţele morale. Cronicarul ne spune că neamul nostru a luptat întotdeauna mai mult pentru limba şi legea sa, decât chiar pentru viaţa sa. Iar istoria de mâine a luptelor naţionale din fosta Ungarie ne va arăta urmaşilor ca pe cei ce am stat în fruntea acestor lupte. Şi întrucât obiectivul acestor frământări îl formează înainte de toate apărarea limbii şi a legii, deci a unor bunuri de ordin moral, şi suferinţele noastre de astăzi sunt din domeniul aceleiaşi lumi morale.

Rugăm pe toţi, de a căror atitudine depinde soarta noastră de mâine şi pe toţi executorii voinţei acestora să înţeleagă aceste suferinţe şi pe cât se poate să ne facă mai uşoară suportarea lor, până în ziua când ele vor putea fi complet ridicate.  Îi rugăm cu toată dragostea de care ne este plin sufletul pentru toţi binefăcătorii neamului nostru şi cu toată recunoştinţa pe care o datorăm îndrumătorilor pe căi mai fericite a omenirii. Îi rugăm însă şi pentru ponderenta noastră participare, ieri şi azi, la lupta pe urma căreia porneşte această nouă îndrăzneală.

Suferinţele noastre morale, multe şi mărunte, pe lângă cea mare de a nu ne vedea încă închegaţi într-unul şi acelaşi stat cu toţi fraţii noştri, ne vin mai ales din partea unor reprezentanţi ai opresorilor noştri de până azi.

Cea mai profundă şi insuportabilă din aceste suferinţe – din care decurg celelalte – o constituie însăşi prezenţa unora din acei reprezentanţi la locuri de conducere a noastră. Această prezenţă, care nu se poate împăca nici într-un chip cu dreptul de liberă dispunere de sine a neamurilor, constituie pentru noi o sfidare. Pe de altă parte, tot ea ne reaminteşte mereu atâtea îngenunchieri morale din trecut şi nu lasă să ajungă la repaos sufletul nostru şi mai ales sufletul poporului nostru. Acesta vede în ea cuibul permanent al uneltirilor împotriva justelor sale aspiraţii. Şi cu drept cuvânt, căci cine ar putea crede că oameni care au reprezentat până ieri cel mai înverşunat şovinism împotriva noastră, s-au schimbat peste noapte şi au renunţat la vechile lor deprinderi. Dar dovezile uneltirilor lor le observăm, le simţim în atâtea feluri. Ele sunt cuprinse în teorii ce se lansează şi în fapte ce se susţin sau se tolerează.

Ca pe vremurile vechiului sistem de opresiune politică, ne este dat să auzim că ni se contestă caracterul românesc al unor ţinuturi cu majoritate românească zdrobitoare, că ni se spune ca pe vremea lui Tisza că nu suntem români, ci numai de „naţionalitate” română.

Pe când noi suntem opriţi a numi – în baza dreptului de liberă dispunere – anumite ţinuturi „ale noastre”, alţii sunt îndemnaţi ori toleraţi să strige în gura mare că aici vor rămâne toate cum au fost sau va fi cel mult republica elveţiană – fiindcă voieşte aceasta o minoritate disparentă.

Noi suntem opriţi a îndemna poporul nostru să se organizeze. În acelaşi timp însă sunt lăsate să se strecoare printre noi persoane suspecte, pe care lumea le arată cu degetul şi care susţin legături cu bolşevicii, făcând propaganda ideilor acestora şi organizând, sub haina socialismului, bolşevismul.

Conducătorii „naţionalişti” ai poporului nostru sunt calomniaţi pentru a-i discredita în faţa poporului. În chipul acesta se propagă anarhia de care au nevoie cei ce abia aşteaptă să pescuiască în apa tulbure.

Anumiţi prieteni dintre celelalte neamuri conlocuitoare cu noi sunt împiedicaţi a face propagandă printre ai lor pentru alipirea lor la noi. Şi aşa mai departe.

Aci am arătat numai unele din suferinţele noastre morale, pe care le îndurăm direct sau indirect din partea persoanelor de care ne ocupăm şi a căror prezenţă la locul unde se găsesc nu este justificată nici prin calităţile lor morale.

De aceea, în câte un loc ne-am arătat pe faţă şi în mod zgomotos indignarea noastră împotriva lor şi de aceea ne rugăm ca ele să fie înlăturate şi înlocuite cu persoane de încredere din sânul poporului nostru, ca astfel să fie uşurate suferinţele noastre morale şi să fie garantată cea mai sigură bună rânduială şi linişte în viaţa particulară şi în viaţa publică a cetăţenilor.

[„Banatul”, nr. 12, din 1 mai 1919]

 

Nu voim boLŞevism!

 

Nu ameninţăm, ci răspundem unor ameninţări. Ultimele rămăşiţe ale reprezentanţilor susţinătorilor şi slugilor vechiului sistem de opresiune politică din fosta Ungarie nu vor să renunţe la acest sistem. Ei caută a-l reînvia prin toate mijloacele posibile. Încercările lor disperate le vedem, le simţim şi aci la noi acasă, în Banat. Le-am urmărit urzirea zi de zi. Nu le-am dat atenţie prea mare, socotindu-le zvârcoliri zadarnice, la care mai curând sau mai târziu se va renunţa. Vedem însă că, cutezanţa lor creşte şi ia proporţiile ameninţării. În acest stadiu şi răbdarea noastră este pe sfârşite şi a sosit momentul ca să rostim în această chestiune un cuvânt energic. Acest cuvânt se rezumă în următoarele: nu vă vom mai răbda: la ameninţarea voastră, a celor puţini, răspundem noi, cei mulţi.

Cutezanţa subiectelor de care ne ocupăm bate la ochi mai ales pe teritoriul judeţului Caraş-Severin. Am mai înţelege-o în Cenad, în Bichiş şi Ugocia, dar cum s-o înţelegem aci, în marea românismului din ţara lui Brediceanu şi a lui Doda?!

În adevăr, orice hartă etnografică ne arată pe acest teritoriu cea mai curată masă românească. Ca tot atâtea mărgăritare scumpe sufletului nostru se înşiruie satele româneşti de-a lungul tuturor râurilor, a tuturor căilor de comunicaţie şi la poalele tuturor frumoşilor munţi bănăţeni. În goana trenului, care urcă de la Orşova la Poarta orientală şi coboară de aci la Caransebeş întâi şi apoi la Lugoj şi la Timişoara, nu se aude decât dulcele grai românesc, ca un ecou permanent al graiului ce se rosteşte în fiecare clipă, de o parte şi de alta a drumului de fier, până în cele mai nepătrunse ascunzişuri ale munţilor. Şuşuitul Cernei, care acompaniază ecoul, ne spune, spre mângâierea sufletului nostru iubitor de neam, că acelaşi ecou răsună de-a lungul tuturor râurilor bănăţene, revărsându-se cu rostogolirea apelor lor, în valurile Dunării străbune şi trecând apoi prin porţile de fier, mai concentrat la fraţii din celălalt Banat.

Câteva colonii de muncitori, aşezate în această mare românească pentru exploatarea bogăţiilor pământului nostru, în oraşele: Orşova, Caransebeş, Reşiţa şi Lugoj, cu lumea măruntă a disparentului număr de funcţionari de alte neamuri, pripăşiţi printre noi, cantonierii de la drumul de fier, însoţitorii de trenuri, care cu vorba lor răstită împing lumea în vagoane, jandarmii şi „finanţii”, care nu vor să renunţe a-şi face apariţia în locurile unde au trăit atât de bine; încăpăţânarea unor domni de a rămâne cu orice preţ în fruntea bucatelor din Caraş nu schimbă întru nimic icoana etnografică a acestui pământ şi nu alterează conştiinţa noastră, că suntem din mila lui Dumnezeu şi vrednicia strămoşilor noştri stăpânii lui din vremuri străvechi.

Şi după cum dispar indivizii în marea poporului nostru, tot astfel trebuie să se înece vrerea lor în vrerea noastră. Spre paşnică împreună-vieţuire, dacă vor pleca urechea la cuvântul nostru.

Să înceteze deci încercările ce se fac, intrigile ce se urzesc şi ameninţările ce se rostesc pe şoptite şi cu glas tare, în case între patru ochi, pe stradă cu priviri semeţe, în presă şi în conventicole cu glas cutezător. Să nu se amăgească subiectele acestor acţiuni, îi ştim ce fac şi în ce căi umblă. Le adresăm ultimul îndemn să părăsească aceste căi. Altfel, ca mâine nu vor mai avea ce căuta în mijlocul nostru. Îi vom invita să-şi facă bagajele şi să plece de unde au venit. Iar întrucât sunt şi unii din ei fiii acestui pământ, să ia aminte că tare este voinţa noastră şi ea va îndoi şi fierul. Cu Speranţă împreună le zicem: „Sare-n sus, se face foc şi rămâne tot pe loc” – sau cu altă vorbă a poporului: „Geaba vii, geaba te duci, geaba mai rupi la papuci”. „Păcat de osteneală, că tot nu iese trânteală”.

Tot nu va fi bolşevism şi în Banat, cum nu va fi nici republică bănăţeană, oricâte drumuri s-ar face la Belgrad şi la Budapesta şi oricâtă cerneală ar strica cutare fiu de „magnat” ungur făcând jonglerie de statistică şi împărţind Banatul în cantoane elveţiene, pe hârtia atât de răbdătoare a gazetei.

Nu va fi nici republică sovietistă, după cum nu va mai fi integritatea Ungariei, oricât ar da cu pumnul în masă şi ar bate din picior cutare socialist. Nu ne vom speria de ameninţarea că va răsări ca din pământ Garda Roşie, menită să fie ultima apărare a lăcustelor şoviniste. Faptele celor „roşii” îşi vor primi cuvenitul răspuns din partea celor aproape patru sute de mii de români din Caraş. Conferinţa de Pace va decide, şi nu teroarea.

Se va auzi glasul nostru şi se va citi scrisul nostru, cu toată opreliştea socialiştilor adresată culegătorilor români, ca să nu îndrăznească să aşeze în cuvinte slova românească. La opreliştea lor, teroarea lor, pentru care s-a dat lozinca în oraşul Lugoj, le răspundem cu invitarea să-şi dea seama că toate drumurile la Lugoj vin din sate româneşti, că toată hrana lor le vine pe aceste drumuri.

Să înceteze cu o zi mai curând toată propaganda bolşevistă în mijlocul poporului nostru prin răspândirea pamfletelor, care ce-i drept nu ne pot prosti poporul nostru înţelegător şi cunoscător de oameni şi de rosturi, dar constituie o sfidare pe care mândria noastră de oameni nu o mai pot tolera. Să nu ne pângărească mai ales cu scrisul şi cuvântul lor murdar tot ce avem mai scump şi mai ales Ţara noastră românească şi capul ei încoronat. Noi nu suntem neam de rebeli ingraţi, ci popor recunoscător, care oricând este gata să-şi jertfească viaţa pentru binefăcătorii săi. Să se ştie o dată pentru totdeauna, că acea ţară şi acel cap încoronat, care cu jertfe deosebite în istoria neamului nostru ne-au dat unitatea neamului, sunt scumpe inimilor noastre şi toţi cei ce îndrăznesc să le pângărească îşi vor avea răsplata cuvenită.

Toţi şoviniştii de ieri, care cred că şi-au găsit protectori şi şi-au asigurat libertatea de acţiune înscriindu-se la socialişti, să ia aminte.

Suntem şi noi şi sunteţi şi voi, domnilor, ce-i drept, aceiaşi oameni ca şi înainte. Dar împrejurările s-au schimbat! Şi graiul şi braţele ne sunt libere astăzi. Să vă daţi seama de această schimbare. Nu mai este lumea cea veche. Nu mai suntem noi sub voi, ci voi sunteţi printre noi, aci acasă la noi, puţinei, în mijlocul nostru, al celor mulţi. Faceţi această constatare absolut conformă cu realitatea şi trageţi consecvenţele inevitabile. Fiţi prudenţi, domnilor, fiţi foarte prudenţi!

[Semnat: Imb.]

[„Banatul”, nr. 13, din 4 mai 1919]

 

 

Împotriva monopolului naţional

 

Lupta, pe care o dăm şi o vom da cu îndârjire din ce în ce mai mare în frontul extern, împotriva duşmanilor din afară, nu ne poate opri ca să nu ne purtăm, dacă este nevoie, şi în frontul intern, împotriva unor neajunsuri ale vieţii noastre publice, întrucât ele se desemnează clare şi poară în sine germenele răului. Mai ales nu ne poate opri pe noi, cei grupaţi în jurul gazetei „Banatul”. Din multiple consideraţiuni.

Suntem aproape toţi oameni tineri. Trăim încă zilele purtate de cel mai cald entuziasm, care nu cunoaşte şi nu vede decât ţinta, înspre care ne este împins sufletul. Şi nici o clipită piedicile şi compromisul cu ele. Oportunismul, târguiala cu împrejurările, sunt streine de atmosfera sufletului nostru. Aceasta ne-a făcut pe unii să trecem culmile Carpaţilor, în primele luni ale incendiului mondial, pe alţii, mai târziu, să ne grăbim paşii din stepele Rusiei spre acelaşi petec de pământ, care avea să pornească, şi la momentul considerat oportun a şi pornit, lupta sfântă pentru unitatea neamului.

Acelaşi entuziasm, hrănit de cea mai curată şi mai completă credinţă, ne-a aruncat în toiul năvalnicei lupte, ale cărei sângeroase episoade le-am trăit până la sfârşit, în toate variantele lor. În năprasnica încăierare, şi azi după încoronarea ei cu strălucitoare izbândă, felul sufletului nostru nu s-a schimbat şi nici modul lui de acţionare. Ce-am văzut acolo, pe unde ne-a purtat chemarea secolilor, porunca strămoşilor şi glasul instinctului naţional, ni le-au consolidat şi mai mult pe amândouă. În lupta celor mulţi, a tuturor pentru toţi, am înţeles şi am simţit mai mult ca oricând nimicnicia singuraticului în faţa intereselor totalităţii. Cum în fiecare din noi trăieşte numai o tremurare din atotcuprinzătoarea viaţă a neamului. Cât de drept spre ţintă, în luptă dreaptă, fără târguială cu imperfecţiile realităţii, fără milă pentru trădătorii ei, împingea înainte această viaţă. Cum lupta susţinută de ea dărâma cu putere elementară din calea ei minciuna şi altarele false. Văzut-am prăbuşirea atâtora şi n-am plâns în faţa ei, căci niciodată nu puteam înţelege mai bine, ca acolo, că ea trebuia să se întâmple.

Cu acest fel de a fi, cu această metodă de luptă, cu aceste credinţe tari, ca tăria neamului nostru, ne-am întors aci, de unde cu drag ne resfirăm energiile sufletului în alte lupte, necesare binelui public.

Luptători deci hotărâţi; neînchinându-ne zeităţilor trecătoare, nefiind în slujba şi deci în robia sufletească a nimănuia, şi mai ales a celor certaţi cu sine şi cu lumea, urmând numai poruncii conştiinţei noastre, întemeindu-ne pe straturile largi ale poporului, din sânul căruia am ieşit şi cu care singur căutăm legătura, nu ne sfiim a ataca toate problemele vieţii noastre publice. Cu îndrăzneală, făţiş, având în vedere numai cauza şi fiind fără cruţare faţă de toţi apostolii ei falşi.

Robiţi de suferinţele morale, care nu mai au sfârşit pe teritoriul mândrului nostru Banat, abordăm şi de astă dată problema curmării acestor suferinţe. Satisfacerea fără întârziere a voinţei româneşti de pe aceste meleaguri: Unirea noastră, a pământului şi a sufletului nostru cu împărăţia pământului şi sufletului românesc eliberat. Să cază barierele, să se ridice stăvilarele şi să se reverse viaţa noastră în marea vieţii româneşti. Toţi cei mai mari ai noştri, mandatari şi executori ai voinţii obşteşti să deschiză procesul cel mare şi pentru încheierea lui să fixeze un timp determinat. Vor avea toată susţinerea  noastră  întru lucrarea lor.

Să înceapă opera de unificare acolo, unde ea nu poate fi contestată de nimeni, aci în Caraş-Severinul cel atât de românesc şi să fie extinsă apoi treptat, cu cea mai mare energie, până la frontiera vestică naturală a cadrilaterului bănăţean. Toată suflarea românească, câtă trăieşte aci trista viaţă de mută mucenicie, aşteaptă aceasta. Gata spre orice jertfă, spre suprema jertfă. Nemaivoind să vază prelungindu-i-se cu nici o zi robia ruşinoasă, în care a fost ferecată tocmai în zile de generală prăznuire a libertăţii popoarelor.

Dar la orânduirea noii vieţi, care va avea să fie instalată după eliberare, să se ţină cont de voinţa majorităţii populaţiunii şi de porunca împrejurărilor celor noi.

Şi una şi alta cer imperios ca viaţa de mâne de aci să fie în adevăr viaţă nouă reprezentată prin oameni noi. Care să nu semene întru nimic cu viaţa din trecut, care deşi în esenţa ei, nu era astfel, dar prin cei ce o diriguiau, purta pecetea vieţii neîntregi, a vieţii de compromis, obosite, descurajate, pactiste. Îi mersese vestea departe şi cu ruşine auzeam vorba de ocară ce se rostea la adresa ei, fără vina celor mulţi care o reprezentau în adevăr. Ajunsesem să fim clasaţi printre cei din urmă fii ai neamului pentru că în adevăr nu avusesem tăria să înlăturăm pe cei ce ne precupeţeau viaţa.

Se monopolizase această viaţă a noastră publică în mâni obosite, care ele înşile nu-i vedeau de rosturile ei şi nu lăsau nici pe alţii să-i vază. Ne dezorganizasem astfel complet. Lipsite de credinţa în tăria vieţii noastre, aceste mâni, în vremuri când viaţa tuturor neamurilor creştea spre întregire, când se auzea ascuţitul săbiilor spre rotunzirea hotarelor, o închinau vieţii altora.

Destul ne-a fost din această monopolizare. Pământul acesta, cu toată viaţa lui, este al nostru al tuturora. El nu constitue o moşie particulară, ci o avere publică, o moşie lăsată din moşi strămoşi nepoţilor de astăzi. Şi tuturora deopotrivă. Toţi să fie întrebaţi deci, când este vorba de noua aranjare. Şi mai ales cei ce n-au şovăit niciodată, cei pururea consecvenţi şi intransigenţi şi înainte de toate cadrele tinere, care aduc şi credinţă şi putere întru întemeierea noii aşezări. Să nu ni se repete insulta că ele ne-ar lipsi. Pământul acesta ne-a dat înflăcărarea naţională a lui Brediceanu şi vijelia legendară a lui Dragalina. În cuprinsul lui sclipesc atâtea inteligenţe, începând de jos de la ţăranii cărturari, poeţi şi oratori, până sus la strălucirea cugetării reprezentate prin cărturari de mâna întâi.

S-ar putea oare, ca să nu se ţină cont  de aceste inteligenţe şi lucrurile să se aranjeze după culise de câţiva oameni numai?

Ar fi păcat şi ar fi dezastruos. Iată pentru ce ne înscriem împotriva monopolului naţional şi cerem ascultarea voinţii tuturor celor chemaţi să spuie un cuvânt, în clipe decisive ca acele, pe care le vizăm.

Dacă această dreptate nu ni se va face de sus, ni-o vom face noi înşine.

Altă cale nu ne rămâne de ales, decât cea indicată de binele obştesc şi de demnitatea noastră.

[„Banatul”, nr. 17, din 18 mai 1919]

 

 

Non possumus

 

Românii bănăţeni s-au prezentat astăzi, la Ciaba, M.M.L.L. Suveranilor români. Prin tot ce au ei mai reprezentativ, mai caracteristic, mai distins ca suflet şi mai învăţat ca entuziasm. Înalţi Prelaţi, preoţi, intelectuali mireni de toate categoriile, doamne din oraşe, ţărani şi ţărănci din frumoasele noastre sate bănăţene. Însoţiţi cu sufletul de toţi cei ce n-au putut pleca, de la copii până la moşnegi, din tot cuprinsul pământului nostru. Şi de toate generaţiile, de mai multe ori seculare, ale tuturor înaintaşilor noştri, din moşi strămoşi, până la genunchii celor de astăzi. De toţi străjerii Dunării de jos, apărători statornici, în a veacurilor alergare, ai acestui pământ şi prin el a celui ce este legat de el spre apus de soare, până la valurile mărilor albastre.

Da, astăzi Banatul n-a fost acasă. Ci întreg, din munţi până la Tisa şi din Mureş până la Dunăre, acolo, sub ochii prea luminatelor feţe a Regelui şi Reginei tuturor Românilor.

Nu spre a îndeplini o formalitate, luând parte cu flori, cuvântări şi coruri la primirea solemnă a unor persoane regale şi nu numai pentru a le arăta acestora toată dragostea unui neam întreg.

La Ciaba s-a desăvârşit astăzi un mare act istoric şi politic. Acolo s-a înfăţişat colţişorul acesta de ţară spre a-şi rosti, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, ultimul cuvânt al voinţei sale hotărâte, strigătul de alarmă a celor opt sute de mii de români.

Da, starea în care ne găsim astăzi, din piepturile noastre mai tare şi decât glasul dragostei, cuvântul voinţei noastre celei mai neclintite.

De ce am mai ascunde, astăzi, ceea ce ştie o lume întreagă, ceea ce cei mai autorizaţi şefi ai neamului, din locul unde se hotăreşte astăzi de soarta pământului, au spus: în chestiunea Banatului nostru s-a propus la Paris, de cei mai chemaţi, o soluţie care trebuie să trezească în inima noastră cumplită durere. Ea înseamnă pentru noi pierderea Torontalului, a părţilor sudice din Timiş şi a unei fâşii, la Dunăre şi pe valea Caraşului, din Caraş-Severin.

Toată presa fraţilor noştri de dincolo de Carpaţi este astfel plină de cea mai legitimă îngrijorare. Ea arată cum marile puteri au dat soluţii insuficiente pentru unele din popoarele mai mici şi face din acest punct de vedere o paralelă între noi şi Belgia, care după cumplite jertfe, este nevoită s-o spună, într-o moţiune votată de mulţimea cetăţenilor în Bruxelles, că se vede înşelată în aşteptările sale. Şeful guvernului român şi principalul nostru delegat la Conferinţa de Pace a trimis cuvânt acasă că, faţă de felul cum este tratată la Paris chestiunea Banatului, nu mai rămâne de urmat decât politica faptelor împlinite.

Atunci, atitudinea noastră, a românilor bănăţeni, este precizată, fixată de momentul politic în care ne găsim. Ea a trecut peste stadiul argumentărilor istorice, etnice, geografice şi tot ce mai poftiţi şi a apelurilor adresate lumii în baza lor şi a intrat în faza decisivă a declaraţiunilor de voinţă2.

Iar voinţa noastră neclintită a spus astăzi la Ciaba, nu Regelui românilor, cel care ştie aceasta, ci tuturor celorlalţi, pe care îi priveşte, cu puterea strigătului de alarmă: Non possumus!3

Românii bănăţeni nu primesc şi nu pot privi ca obligatorie pentru ei nici o soluţie care ştirbeşte integritatea teritorială a patriei lor mai restrânse. Oricare ar fi întâmplătoarele majorităţi relative în câte un colţişor al acestei patrii, neştirbit rămâne caracterul ei românesc, pentru sufletul românesc, care o străbate din hotare în hotare.

Non possumus! De acord cu atitudinea tuturor factorilor noştri conducători, am întărit cu jurământ la Ciaba voinţa noastră, ca Dunărea şi Tisa să fie hotarul de vest al României Mari. Şi acest jurământ, care este al tuturor celor 15 mil. de români, gata suntem a-l ţine cu orice jertfă, cu suprema jertfă.

Non possumus!

Dacă am suferit, am răbdat şi am tăcut n-a însemnat nici un moment că am renunţat. Astăzi, paharul suferinţelor s-a umplut, răbdarea ni s-a sfârşit, tăcerea se dezleagă şi se schimbă în cel mai hotărât cuvânt al voinţei noastre: nu vom lăsa cu nici un preţ să se întâmple ca 300 de mii de sârbi bănăţeni să împiedice 15 mil. de români să-şi întemeieze posibilitatea existenţei statului lor.

Patru sute de mii de români am jertfit la sudul Dunării, nu vom mai jertfi alte două sute de mii la nordul Dunării.

Fraţi blestemaţi le-am fi, dacă am preţui mai puţin viaţa lor, decât viaţa noastră sau mai mult viaţa noastră, decât viaţa lor.

Ei vor trăi prin noi şi noi prin ei. Altfel nu se poate.

Acesta este cuvântul voinţei noastre, rostit la Ciaba.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

[„Banatul”, nr. 20, din 25 mai 1919]

 

Ne cheamă Banatul

 

Din hotare în hotare, pe tot cuprinsul pământului românesc se rosteşte astăzi acest magic, fermecător de frumos şi mişcător cuvânt: Ne cheamă Banatul.

Olteni, munteni, moldoveni, ardeleni şi bănăţeni îl rostesc deopotrivă. Acasă, în jurul căminului, în gingaşa intimitate a sufletului lor – părinţii şi copiii. Din ochi, din buze, prin gesturi. Ca o poruncă a lui Dumnezeu, trimisă prin mijlocirea strămoşilor. Care bate la poarta sufletului lor, ridicându-se din înseşi temelia, din cenuşa pe care este zidită casa.

Şi dincolo de pragul casei, sub cerul liber, în adunări – bărbaţii. Ca poruncă coborâtă în sângele lor de sus, din izvorul tuturor energiilor omeneşti: de la Dumnezeu şi de la părinţii părinţilor lor.

În cazarme, pe câmpul de deprinderi şi în îndepărtate tranşee – soldaţii. Pe când îşi consumă, în tihnă abia apucată, coaja uscată a sărăciei lor de mucenici. Când îşi mlădiază corpul şi întăresc muşchii pentru frământarea în lupte. Şi când pornesc în coloane nesfârşite, pe sprintene picioare, ca căprioarele din munţii unde au răsărit, pe aripi de şoimeri ori pe ţeava de tun la hotare. În cântece de alarmă şi strigăte de război.

Ne cheamă Banatul!

Magic cuvânt, de ori unde eşti rostit pe şoptite, strigat cu putere ori cântat în glas de imnuri, te adună, porneşte şi pătrunde cu toată sfinţenia conţinutului şi tăria puterii în inimile noastre, a fiilor acelui pământ care cheamă. A acelora care furăm mânaţi de durerea lui pe Câmpia numită de strămoşi, ieri, a Libertăţii, iar de noi, mâine, a întregirii, a Unirii.

Ca apoi să te rostim noi mai cu tărie, din suflet cutremurat şi energii trezite, prin scânteierea ochilor, tremurarea buzelor şi încleştarea pumnilor.

Ne cheamă Banatul – să răsune de-aci până la Dunăre şi până la Tisa! Ne cheamă lumina şi bogăţia ogoarelor; aurul spicelor şi albastrul cerului. Şi ne cheamă mai ales umbra robiei, care stă gata să le cuprindă pe toate. O vedem la orizont şi ni se sfâşie inima de glasul semenilor îngroziţi de ea.

S-ar putea să lăsăm să se înece în jale şi Timişul şi Bega şi Caraşul şi Niergănul? Dar durerea ar face zăgazuri neînvinse acolo jos, la gurile lor, ca să nu se poată scurge la vale şi atunci ar curge în sus spre noi şi s-ar revărsa îngropându-ne sub ea toată bucuria vieţii noastre.

O, voi toţi dragii noştri, câţi priviţi în susul apelor spre răsărit de soare, iată azi vă auzim chemarea, ne adunăm, ne pregătim şi ca mâine pornim la voi. Mare este Dumnezeul neamului nostru, vom şterge cu sărutări nesfârşite lacrimile care curg şiroaie azi pe obrajii voştri. Voi fraţi buni, scumpi prieteni ai copilăriei mele, n-am murit încă şi până atunci trăiţi şi voi. Suntem vii şi tari ca inima din noi şi hotărâţi ca lupoaica ce-şi apără puii, ca mama ce moare pentru copii, ca vulturul ce zboară în înălţimi în ciuda tuturor vânturilor.

Am mai văzut şi alte furtuni. Nu sârbii vor putea pune hotar între noi şi voi. Prieteni le-am fost, pururea bine le-am făcut, pe vremuri din sudoarea feţei noastre şi-au zidit biserici şi şi-au întemeiat focare de cultură. Sărăcia noastră le-a fost izvor de bogăţie. Noi ne-am ofilit şi ei au înflorit. Şi azi tot ei ne batjocoresc, că au avut episcopii şi au avut biserici bogate şi fonduri grase şi – pe urma lor – bărbaţi cu carte. Dar pentru Dumnezeu, atâta sfidare, atât cinism, atâta batjocorire a adevărului!

Înarmaţi cu minciuna au năvălit asupra noastră prin surprindere şi vicleşug, când armata română, prinsă în Moldova, nu-i putea opri. Şi şi-au aşezat santinela cu puşca spre România, la Bahna, şi cu puşca spre Ardeal, la Mureş. Ca spre inamic.

Oameni fără credinţă, oameni fără Dumnezeu! În faţa lor nici un sentiment de nobleţe nu ni se mai deşteaptă în suflet. Au căzut din graţia dragostei noastre şi nu-i mai aşteaptă decât biciul de foc, care-i va scoate din raiul Banatului.

Ne cheamă Banatul.

Din înălţimi, Doamne, nu vei socoti prea aspră mânia noastră. Ia acest pahar de la noi! Dar dacă nu se poate să fie, nu după cum noi, ci după cum sârbii au voit.

[„Banatul”, nr. 26, din 8 iunie 1919]

Poporul nostru Şi conduCĂtorii lui.

Din prilejul aduNĂrii de la Lugoj

 

Măreaţa adunare din Lugoj a fost o surprindere pentru toată lumea. Şi pentru cei ce credeau că cunosc mai bine poporul nostru de la sate şi pe conducătorii lui.

Şi lucrul este explicabil. Niciodată, sub oblăduirea guvernelor multicolore maghiare, poporul nostru nu avu posibilitatea unei complete manifestări a neîntrecutului său suflet cu care birui secolii. Totdeauna acele guverne găsiră mijloacele pentru a împiedica această manifestare, prin toate gamele terorii şi prin corupţie în variante nesfârşite. Şi astfel, cu toată străduinţa şi munca entuziastă a conducătorilor, nu reuşirăm decât prea arareori să vedem poporul, până la cel din urmă om, în tabăra noastră. Majoritatea, marea majoritate chiar, dacă vreţi, era cu noi. Tot atunci însă vedeam şi dincolo, în societatea onorabilă a jandarmilor, notarilor, birtaşilor ovrei, fibirăilor şi a tuturor coditelor judeţene, până sus la prefect, destule cojoace româneşti şi căciuli cu pene ungureşti. Feţe sănătoase de români, desfigurate de otrava libaţiunii cu care se cumpărau sufletele.

La noi măcar, în unele părţi din Banat, am prea avut parte de cete de rătăciţi. Burdea şi Şieghescu, cu toate nuanţele şi subnuanţele lor, declarate ori mascate, le sporise considerabil numărul. Stricând pentru multă vreme bunul renume al bănăţenilor lui Doda şi Brediceanu. În ce măsură reuşiseră pseudoapostolii să ne deruteze poporul, exprimă în chip hazliu, dar perfect de adevărat, vorba unui ţăran unchiaş sfătos din ţinutul Orăviţii, spusă unui avocat din partea locului: „Domnule, cu sârbii ăştia nu ştiu cum să mai zic, poate că nouă ne-a trebuit câta (puţin) stof (pedeapsă), că am fost cam prea burdişti”.

Dar vremurile se schimbară. Poporul nostru ieşi din robia mai mult decât babilonică austro-maghiară şi cu aceasta deodată şi de sub tutela pseudo-ocrotitorilor şi falşilor apostoli. Pe când un glonte făcea să se coboare în mormânt, deodată cu nefericitul corp al lui Tisza, întreg sistemul legat de numele lui, carul de paie, care-l socotea ascuns între firele sale pe Constantin Burdea din Banat, ducea cu sine tot duhul blestemat al apostoliei înşelătoare din meleagurile bănăţene. Evaporară din sângele poporului nostru şi ultimele picuri de otravă. Sângele sănătos românesc începu să circule viguros şi sufletul reveni la original. Poporul se regăsi pe sine şi regăsi pe adevăraţii săi conducători.

Şi iată că, la cea dintâi probă, la cea dintâi chemare a conducătorilor, el îşi dezveli toată comoara sufletului său. Nu mai rămaseră burdişti, nu mai fură şieghescani, ci se cristalizară toţi românaşii verzi, cu sucul sănătos ca bradul din munte. Conducătorii n-avură decât să fie la locul lor şi să facă întrebuinţare de legătura lor cu masa, pentru ca să se producă toată feeria câtă învălui, cum nu s-a mai văzut vreodată.

Şi ei se dovediră a fi mai mult decât la locul lor. Ei oferiră ocazia să ne convingem că unul şi acelaşi entuziasm pentru un mai bun şi mai fericit viitor al neamului nostru hrăneşte pe toţi conducătorii noştri. Pe cei de la sate poate chiar mai mult, mai complet, decât pe cei de la oraşe, rămânând ei acolo, la pragul şcolii româneşti, sub straja turlelor ştrămoşeştilor biserici, în preajma mormintelor străbune, mai genuini, mai originali, mai neatinşi şi nealteraţi de multipla varietate a influenţelor străine de la oraşe.

Şi trebuie să le fim infinit de recunoscători, pentru că ne-au dat ocazia să revedem, în ediţie completă, toată sănătatea satelor noastre, spre nemărginita mângâiere a celor ce o căutam şi o doream, pentru însuşi viitorul nostru, mai ales în aceste vremuri tulburi.

Le suntem mulţumitori mai ales acum, când soarta Banatului nostru reclamă toată atenţia şi toate puterile sufletelor şi braţelor româneşti. Intervenţia dincolo de blestemata linie demarcaţională, în iadul tuturor despoierilor sârbeşti, pare inevitabilă. Şi în această situaţie, revelaţia de la 10 iunie este un adevărat balsam pentru sufletele noastre.

Popor şi conducători şi, în fruntea lor, venerabila noastră preoţime ne-au dovedit în această zi nu numai temeinică sănătate şi disciplină sufletească, dar şi nemărginită dragoste pentru acest pământ şi voinţă hotărâtă de a-l elibera cu preţul sângelui.

E rândul nostru acum ca, cu această sănătate şi voinţă, să pornim opera de eliberare. Şi o vom porni. Ne legăm cu jurământ sfânt că o vom porni. Bravul nostru popor şi minunaţii lui conducători să aştepte avizul nostru, el va urma.

[„Banatul”, nr. 28, din 15 iunie 1919]

 

Cerem intransigeNŢĂ

 

Germania a semnat pacea. Urmează acum să semneze Austria. Şi cu aceasta se pune problema mare a statelor, care se formează pe ruinele fostei monarhii habsburgice. Ele toate vor fi chemate, peste câteva zile, să rostească cuvânt hotărât privitor la condiţiile impuse de aliaţi, Austriei şi Ungariei. Şi în rândul lor şi Statul Român. Acesta, prin delegaţii săi, va avea să declare dacă acceptă sau nu condiţiile impuse Austriei şi Ungariei, întrucât ele ating direct interesele ţinuturilor ce trec din cadrele celor două state la România, dacă primesc condiţiile de la care aliaţii fac pendentă recunoaşterea României Mari: controlul minorităţilor, liberul tranzit şi internaţionalizarea Dunării şi dacă acceptă frontierele trasate cu abatere de la tratatul din 1916.

Toate aceste chestiuni privesc deopotrivă pe toţi românii, atât pe cei din vechiul regat, cât şi pe cei din România nouă. Chestiunea frontierelor, însă, interesează în mod deosebit pe aceştia din urmă, fiindcă este vorba de viitorul lor, fiindcă intră în discuţie marea şi grava întrebare, care atacă însăşi conştiinţa lor. Dacă pot admite ca frontiera să se tragă astfel încât o parte din fraţii lor, ca în Banat şi Crişana, să rămână iarăşi, şi poate pentru totdeauna, în afară de cadrele statului naţional român unitar.

De aceea, auzim din izvor competent că reprezentanţii autorizaţi ai vechiului regat pun pond deosebit pe cuvântul reprezentanţilor autorizaţi ai ţinuturilor vizate. Delegaţii oficiali ai României cer până astăzi pentru România Mare frontierele fixate prin tratatul de alianţă din 1916. Cei „patru” din Paris caută să impună, contra acestui tratat, alte frontiere. Revine noilor ţinuturi îndatorirea de a se rosti dacă, cu toată situaţia grea ce i s-a creat Statului Român prin formularea condiţiilor de care vorbirăm mai sus, ele îşi apără integritatea lor naţională, frontiera lor etnică şi naturală. Şi dau astfel mandat delegaţilor de a merge până la capăt pe calea intransigenţei accentuate până acum.

Glasul unora din reprezentanţii autorizaţi ai acestor ţinuturi, rostit în mod public, l-am şi auzit. El ne spune că miniştrii din România nouă: cei de dincoace de la noi, cei din Bucovina şi cei din Basarabia – sunt în această chestiune perfect solidari şi stau neclintit alături de guvernul român şi de delegaţii noştri de la Paris, pe baza tratatului din 1916, de la care nu se vor abate cu nici un preţ.

Fiindcă chestiunea frontierei este în mare parte chestiunea integrităţii Banatului, fiindcă deci este în joc, în complexul celorlalte întrebări, soarta noastră, a bănăţenilor, datori suntem să ne rostim cu ultima energie, pentru a da toată tăria morală reprezentanţilor amintiţi, întru apărarea noastră.

Şi rostirea noastră este aceasta: cu preţul sângelui şi a avutului nostru, cerem Tisa şi Dunărea hotar în Banat. Impunem tuturor factorilor noştri răspunzători îndatorirea sfântă de a reprezenta cu ultima energie această cerere a însuşi poporului român din Banat, care a formulat-o în mod categoric în grandioasele adunări din Lugoj, Caransebeş, Bozovici, Teregova şi Orşova şi este dorinţa şvabilor, a doua naţie mai importantă ca număr aci, după noi, prin accentuarea indivizibilităţii Banatului. Şi aceeaşi cerere am auzit-o pornind, spre nespusă mângâiere a sufletelor noastre rănite, din toate oraşele, orăşelele şi satele pământului românesc.

Noi, bănăţenii, intraţi cu toţii în „Liga bănăţeană pentru apărarea integrităţii Banatului”, când repetăm reprezentanţilor noştri legali această cerere, îi asigurăm că poporul nostru din cele trei judeţe îi susţine astăzi cu cuvântul şi este gata să-i susţină mâine cu arma în mână.

Dacă, desigur, la cântărirea acestei chestiuni sunt a se lua în considerare atâtea fapte de importanţă mare pentru viitorul Statului Român, dacă aceste consideraţiuni sunt o realitate, care cere să fie văzută, apoi realitate este, şi încă cea mai mare, voinţa de fier a românilor bănăţeni, care declară din nou în faţa lumii că, dacă s-ar putea întâmpla imposibilul, ca fraţii lor să-i părăsească, ei singuri se vor scula ca un singur om şi îşi vor face dreptate. Căci ei nu apără aci numai un singur colţ de pământ, ci înainte de toate o conştiinţă vie românească. Românii ameninţaţi să fie robiţi de sârbi nu sunt o cantitate oarecare de oameni neglijabili, ci partea cea mai aleasă a sufletului nostru de bănăţeni. Acolo, unde ei trăiesc, suflul românesc a stăpânit toate meleagurile, împreună cu oazele străine. Se poate ca să fie şi fraţi de-ai noştri care să nu ştie aceasta – noi, bănăţenii, însă o ştim.

Consideraţiunea despre mulţimea duşmanilor noştri nu ne pune pe gânduri. De aceştia am avut parte îndeajuns şi până acum şi iată că n-am pierit. Astăzi, când am crescut şi ne-am întărit, nu ne vom speria mai mult decât în trecut de ei. Dimpotrivă. Ca să le facem faţă ajunge acest unic, dar mare lucru: să facem zi de zi, prin toate mijloacele, opera de luminare şi închegare sufletească a ţărănimii noastre şi ea, cu noi împreună, va înfrunta orice vijelie.

Consideraţiunea că, prin faptul împlinit în faţa căruia am pune Conferinţa de Pace, ne-am atrage reprobarea aliaţilor, ne aduce aminte de vorba unui însemnat bărbat de stat român în zilele noastre, care reamintea că, la toate răspântiile istoriei noastre mai noi am avut marile puteri împotriva noastră (la unirea Principatelor, la alegerea lui Cuza, la aducerea în ţară a prinţului Carol, etc.) şi totuşi am biruit, fiindcă am reprezentat, ca şi astăzi, dreptatea, în faţa căreia şi cele mai mari puteri rămân neputincioase.

Tăria sârbilor o cunoaştem noi mai bine. Ştim că ea ar trebui să ne dea mai puţin de gândit. Şi că se vor supăra pe noi? Să le fie de bine, se vor supăra, şi iar le va trece, când bine vedem că sunt mai mulţi avizaţi ei la noi, decât noi la ei. Dacă nu înţeleg cuvântul, cine le e de vină?

Deci în rezumat: intransigenţă, energie, închegarea rândurilor, un efort al nostru al tuturora, pentru noi, pentru ale noastre, în sfârşit, şi vom trece peste dificultăţi ca prin minune. Istoria ne cheamă să dăm măsura vredniciei şi demnităţii noastre ca neam. Să nu facem ca ea să ne condamne.

[„Banatul”, nr. 34, din 2 iulie 1919]

 

Pentru Casa de EdituRĂ „Banatul”

 

În rândul pribegilor şi voluntarilor români, Banatul şi-a avut şi el pe fiii săi. În timpul celor doi ani de neutralitate a statului român, în presă şi în adunări s-a auzit şi cuvântul lui... În rândul ostaşilor porniţi la luptă grea întru unirea neamului, acolo au fost şi fiii lui, pe Cerna, pe Jiu, pe Olt, pe Argeş, pe Valea Prahovei, pe Siret, pe Dunăre, în Dobrogea şi la toate trecătorile Carpaţilor.

De asemenea, numără sute de ofiţeri şi mii de soldaţi bănăţeni, acel corp de voluntari despre a cărui acţiune s-a vorbit adeseori şi care, ajutaţi de bravii camarazi veniţi din Italia, fac astăzi paza Ardealului, Crişanei şi acum a unei părţi din Banat.

Ca mâine opera lor de unire şi închegare a neamului, alături de glorioasa armată a vechiului regat, va fi terminată şi ei se vor întoarce la căminurile şi ocupaţiunile lor obişnuite.

Prin aceasta însă nu vor putea înceta a fi luptători, în primele rânduri şi în viitor, întru înălţarea neamului lor. Dragostea de neam, în focul luptei li s-a întărit, în măsura jertfelor ce ea le-a cerut. De atâtea ori le este mai scump neamul, de câte ori au asudat sudori de sânge întru binele lui, de câte ori le-a muşcat arma vrăjmaşului din carne şi de câte ori moartea îşi preumbla coasa deasupra capetelor lor. În hora morţii sufletul lor s-a revărsat pentru totdeauna în marea vieţii româneşti şi călcâiul lor a concrescut în glia strămoşească.

În străinătatea unde au umblat şi în lumea pe care nu au cunoscut-o şi au învăţat să-şi iubească mai cu ardoare poporul lor care este ales între popoare. Examenul grozav prin care ne-a trecut neamul şi pe care ei l-au văzut mai de aproape a dovedit că poporului nostru trebuie să i se facă intensă şcoală culturală, socială şi economică, pentru ca el să poată ocupa în rândul celorlalte popoare locul ce îl indică talentele sale înnăscute şi să deie civilizaţiei bogăţia care poate porni de la aceste talente.

De aceea, hotărâţi sunt să continue lupta începută, aci acasă, pe terenul politic, cultural, social şi economic, cu aceeaşi intransigenţă şi impulsivitate, cu îndrăzneală deprinsă în război.

Mai ales nu se pot sustrage de la această luptă bănăţenii, când o parte din pământul lor geme în robie nouă, care ameninţă să se statornicească.

De aceea, unii din ei, câţi avură ocazia să steie strânşi laolaltă, porniră în Bucureşti şi continuă acum acasă, ajutaţi de prieteni, în coloanele ziarului „Banatul”, lupta pentru apărarea integrităţii Banatului şi, după ce vor fi în rând cu toţi fraţii lor, vor continua fără preget opera de consolidare a scumpului lor pământ natal.

Activitatea desfăşurată de ei prin acest ziar, ca şi toată acţiunea iniţiată şi susţinută de ei, pentru cauza Banatului, în legătură cu ziarul, este cunoscută, credem, îndeajuns tuturor fraţilor apropiaţi şi îndepărtaţi. Cu activul ei de partea lor, ei vor adresa în curând tuturor bunilor români un apel de ajutor întru înjghebarea unei case de editură şi întru consolidarea acestui ziar însuşi.

Casa de editură „Banatul” voieşte să fie focar cultural pentru întreg Banatul, servind, prin cărţile ce le va edita, prin librăriile şi cercurile de lectură ce le va înfiinţa, interesele culturale ale tuturor păturilor sociale şi în special ale ţărănimii, temelia neamului şi ale clasei de mijloc, întru întemeierea şi consolidarea acestei clase indispensabile pentru propăşirea noastră.

În aceste zile de cumplită disoluţie şi anarhie socială ne-am convins că, înainte de orice altă nevoie, un neam are nevoie de cultură. Ea este solul în care au să fie aruncate seminţele evoluţiei moderne.

Altcum, ele cad pe piatră şi nu răsar, ori produc foc şi pârjol acolo unde ar trebui să producă viaţă ideile democratice semănate în ogorul înţelenit al inculturii, care nu poate produce decât haosul. Numai cultura luminează sufletul individului, atenuează contrastele sociale, să se coboare cei de sus la umilinţa celor de jos, spre a-i ridica spre aceleaşi înălţimi ale luminii.

În ce priveşte programul ziarului „Banatul”, el se întemeiază pe principiile de democraţie naţională proclamate la Alba-Iulia.

Principiile însă încă nu înseamnă program. Acesta va avea abia să fie elaborat în baza principiilor. La fixarea lui, care trebuie să meargă paralel cu opera de consolidare a statului, credem că vom putea contribui şi noi. Astăzi ne ferim a înşira puncte de program, căci pe acestea are să ni le dea viaţa însăşi.

Două lucruri ţinem să relevăm aici: instrucţia poporului pe care o dorim cât mai generală şi mai completă şi asigurarea lui economică, pe care o voim întemeiată pe cooperaţie.

Ne socotim, fireşte, ca făcând parte din Partidul Naţional Român, înţelegem însă să cultivăm solidaritatea în fond, în fapte, nu în faţadă.

În cadrele acestui partid ne menţinem cea mai largă independenţă... (contra autonomiei – pentru descentralizare administrativă).

[Semnat: Finic]

[„Banatul”, nr. 36, din 6 iulie 1919]

 

 

Nicolae Iorga

 

Acum câteva zile o ştire fu adusă, ca scrisă cu litere de aur, de unanimitatea presei româneşti: Domnul N. Iorga a fost decorat cu cea mai mare decoraţie franceză, cea de Legiunea de Onoare în gradul de Comandor.

Franţa, ţara de geniu, ţara celei mai sclipitoare culturi şi a celui mai clocotitor entuziasm, care aprinse de atâtea ori lumea spre a o curăţi, spre a o face mai nobilă şi mai bună, decorează sclipirea geniului culturii, entuziasmului, nobleţii şi bunătăţii româneşti.

Rareori o ştire a putut trezi în sufletul tuturor românilor atâta bucurie, ca aceasta.

N. Iorga. Rareori în viaţa neamurilor un om a însemnat în aceeaşi măsură un stindard, o cauză, însăşi cauza cea mare a poporului său, ca Dl N. Iorga. A ne gândi la el înseamnă în adevăr a vedea, ca într-o fulgerare, toată perindarea armatei fără număr a tuturor strămoşilor, câţi trecură muncind, luptând şi murind pe toată faţa pământului nostru. A tuturor voievozilor cu înţelepciune de patriarhi acasă, în mijlocul poporului liniştit şi cu strălucitoare spade, pe neînfrânaţi roibi, în urma duşmanilor alungaţi din ţară, urmaţi de copiii, ce zic, uriaşii pământului nostru.

A ne gândi la el înseamnă a străbate cu cugetul toate drumurile şi de-a lungul lor toate oraşele şi satele, a lua în sus cursul tuturor râurilor şi a străbate cu ele toate văile, spre a vedea şi a cunoaşte toate oasele şi toată cenuşa sfântă pe care se întemeiază viaţa noastră de astăzi.

A ne gândi la el înseamnă a ne lăsa sufletul să zboare şi să se oprească rând pe rând la pragul tuturor bisericilor şi mănăstirilor, de la altarul cărora porni, fără întrerupere, în curs de secole şi de secole, din atmosferă de lumină, de tămâie şi de neprihănită bunătate, cuvânt de luminare, cuvânt de îndemn, cuvânt de mângâiere şi nădejde, în toate zilele de odihnă şi de luptă ale moşi-strămoşilor noştri, până la genunchele nostru de astăzi.

A ne gândi la el înseamnă a porni să dezgropăm din toate bibliotecile pe toţi cronicarii şi pe toţi marii dascăli ai neamului şi a le asculta cuvântul scris şi rostit, prin care ni se îndrumară paşii şi sufletul în trecut şi ni se îndrumă în viitor.

A ne gândi la el înseamnă a ieşi sub cerul liber al lui Dumnezeu, unde munceşte, înfrăţit cu pământul, cu codrul, cu apele şi cu păsările cerului, minunatul om, prin care trăim toţi, ţăranul român, spre a-l cunoaşte tot mai bine, a-l iubi tot mai mult, spre a-i ridica durerile, a-l înălţa cu sufletul şi cu trupul, pe el, armata care muri multă, ca să jubilăm noi, astăzi.

A ne gândi la Iorga înseamnă a îmbrăţişa cu nespusă dragoste pe toţi muncitorii, cei care cu atât de multe şi diferite unelte în mâini îşi secătuiesc forţele întru uşurarea traiului semenilor lor.

Spre toţi şi spre toate aceste ne cheamă figura, cuvântul şi scrisul lui pe fiecare şi pe toţi împreună, de la rege până la dascălul din cel mai umil sat. Ne cheamă de ani de zile, de zeci de ani de zile.

Căutând să ne aşeze membri vii şi activi în nesfârşita mulţime a neamului, întru înaintarea tuturor spre culmile divine ale destinului omenirii. Manifestând fanatică iubire pentru toate calităţile care duc înainte şi în sus spre acele culmi şi zdrobind fără milă, cu fanatismul convingerii desăvârşite, toată minciuna, tot răul, toate piedicile care ţintuiesc pe loc paşii neamului nostru.

Sufletul lui, munca lui şi metoda lui ne-au refăcut pe toţi şi ne-au adus la biruinţa de astăzi. Numai urmând lor vom avea mâine consolidarea dorită.

Iată pentru ce, cu prilejul unei atât de înalte şi binemeritate distincţii, trimitem d-lui Nicolae Iorga şi cuvântul nostru de închinare, întărit de făgăduinţa de a-i fi ucenici credincioşi după suflet, după muncă şi după metodă, robiţi de dorinţa de a ne sluji neamul şi a ridica civilizaţia umană, achitându-ne astfel de îndatorirea ce rezultă din fiinţarea noastră ca copii ai neamului şi odrasle ale neamului omenesc.

[„Banatul”, nr. 39, din 13 iulie 1919]

 

„Quatorze juillet” în Lugoj

 

Revista şi defilarea trupei – Toasturile – Manifestaţia de seară. Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane

 

Luarea Bastiliei a fost serbată de către garnizoana noastră cu un deosebit fast.

Încă de ieri, 13 iulie, atât cazarma din strada Caransebeşului, cât şi întrarea de la tabăra de lângă Dealul Viilor au fost împodobite de către soldaţii francezi cu verdeaţă şi o mulţime de steguleţe, oferind, mai ales arcul artistic de la tabără, o privelişte pe cât de frumoasă, pe atât de impunătoare. Asemenea a fost împodobită şi aripa prefecturii ce o deţine comandamentul francez.

La primărie a fost arborat de către autorităţile noastre, pe lângă drapelul românesc, şi un drapel francez.

Această sărbătoare a democraţiei franceze, triumfătoare asupra oligarhiei, această sărbătoare a Franţei nobile, a poporului francez, care, în aceste zile grele pentru neamul nostru, s-a identificat cu totul cu aspiraţiile şi revendicările noastre, ne-a oferit un prilej unic în felul său, de a arăta reprezentanţilor de aici ai acestui popor, că inimile noastre bat la unison cu ale lor, că după cum durerile şi temerile inimilor noastre află un ecou viu în presa şi opinia publică franceză şi o companie din jandarmeria română înşiruindu-se în faţa comandamentului francez aşteptau sosirea autorităţilor militare franceze. La 9 şi jumătate apare comandantul armatei franceze în zona franco-română a Banatului, colonelul Betrix, înconjurat de o sumă de ofiţeri francezi împreună cu colonelul A. Pop, Comandantul jandarmeriei din judeţul nostru, căpitanul Tornovschi, ofiţerul de legătură şi alţi ofiţeri români din jandarmeria noastră. Colonelul Betrix trece în revistă trupele franceze şi compania jandarmilor români, adresând cuvinte de laudă pentru ţinuta marţială a bravilor noştri voluntari din Italia. Explică în urmă în puţine cuvinte soldaţilor francezi însemnătatea zilei, asistând la defilarea companiei din armata franceză şi aceea a jandarmeriei române, cu ceea ce solemnitatea a luat sfârşit. Timpul ploios pare că voia să justifice insuficienţa acelora care nu au ştiut să dea un caracter comun acestei serbări, scoţând în relief astfel sentimentele noastre de dragoste către Franţa şi poporul francez. Afară de puţinii curioşi ce s-au oprit din drumul lor, erau de faţă la defilarea şi revista trupei reprezentanţii autorităţilor şi o parte din societatea românească, care în mod incidental luase cunoştinţă despre locul şi timpul solemnităţii.

După defilare s-a dat o gustare la comandamentul francez, la care au fost invitate autorităţile româneşti, în frunte cu dl prefect Dr. Dobrin şi P.S.S. Episcopul Frenţiu al Lugojului, subprefectul judeţului dl Dr. Baltescu, primarul Lugojului, Harambaşa, etc.

[...]

Seara, o mulţime imensă auzind că se dă serenadă d-lui colonel Betrix, încă de la ora 8 şi jumătate a umplut piaţa din faţa comenduirei franceze.

La ora 9 soseşte cu torţe şi lampioane mai întâi corul „Vidu” şi în urmă şi corul „Lira”. Colonelul apare la fereastra din etajul prim al prefecturii, înconjurat de toţi ofiţerii francezi. Corul „Vidu” intonează „Marsilieza”, ale cărei ultime acorduri sunt acoperite de strigăte: „Trăiască Franţa! Trăiască România! Trăiască Banatul întreg şi nedivizat!”. Corul „Lira” cântă „Iată ziua triumfală”. Directorul ziarului nostru4, rugat de asistenţă, rosteşte următorul discurs acoperit şi întrerupt adeseori de strigăte de aprobare:

 

Domnule Colonel,

 

Prin cântecele celor două coruri care se prezentară aci şi prin rostul meu, nu vă vorbeşte oficialitatea, ci publicul, poporul românesc din Lugoj.

Poporul, când se mişcă, nu îndeplineşte formalităţi. Numai ideile pot frământa adâncurile lui. Şi atunci, el merge drept înainte spre ţintă, călcând în picioare formalităţile, dând expresie fără rezervă ideilor şi sentimentelor ce-l stăpânesc.

Astfel şi poporul nostru, când se prezintă astăzi în faţa d-voastre, pentru a lua parte la serbarea dărâmării Bastiliei, serbare care deveni simbolul învingerii democraţiei asupra despotismului şi astăzi a luat proporţiile unei serbări universale a naţiunilor eliberate prin sângele Franţei, acest popor nu îndeplineşte o formalitate, ci răspunde chemării unor idei şi sentimente.

În exprimarea lor, el poate fi fără rezerve.

Franţa biruitoare este căutată astăzi de întreaga lume. Între cei ce o înconjoară astăzi plini de admiraţie şi de recunoştinţă, poporul nostru reclamă locul cel dintâi.

La 1887, în zilele grele pentru Franţa, în parlamentul român, în auzul unui rege de Hohenzollern, un reprezentant al poporului a strigat: „Unde fâlfâie steagul Franţei, acolo bat inimile noastre!”.

Când Franţa s-a aruncat în războiul mondial împotriva anacronismelor medievale, reprezentate prin puterile centrale, tot un reprezentant al poporului în parlamentul din Bucureşti a exclamat: „De n-am avea nici o revendicare naţională, am intra totuşi în învălmăşeala războiului cu Franţa, ceea ce înseamnă cu umanitatea şi dreptatea, cu lumea ce nouă, împotriva celei vechi.”

Orice cunoscător al poporului nostru a ştiut că intrarea României în război a fost decisă deodată cu intrarea Franţei.

Socoteam mai frumos să murim cu Franţa, decât să trăim cu barbaria.

Şi poporul nostru nu regretă imensele jertfe aduse, căci le-a adus alături de Franţa, nu numai pentru realizarea unităţii sale naţionale, ci pentru întronarea dreptăţii în lume pe seama tuturor popoarelor. Dacă ar fi nevoie, ar începe opera de la început.

Ea nu regretă jertfele aduse nici astăzi, când Conferinţa de Pace pare a-i refuza împlinirea tuturor justelor sale pretenţiuni. Nimeni şi nimic în lume, nici o greutate trecătoare nu va strica legătura sufletului său cu Franţa. El înţelege greutăţile momentane prin care trece Franţa, speră însă că ele vor putea fi învinse şi Franţa ne va putea da tot concursul ce doreşte să ni-l dea.

Dragostea noastră mare şi sinceră pentru Franţa, căreia avem să-i mulţumim pentru redeşteptarea noastră naţională, întărirea sufletului nostru cu cultură romanică, unitatea Principatelor Române şi unitatea noastră naţională, această dragoste a şi aflat răsunet în inima ei. Şi de aceea noi, bănăţenii, suntem siguri că va veni ziua eliberării tuturor fraţilor noştri din robia ce-i ameninţă. Această credinţă a noastră este tare ca granitul, aşa după cum am învăţat de la voi s-o avem. La Bucureşti se hotărăşte acum politica rezistenţei naţionale, bazată pe legăturile noastre cu popoarele latine şi în fruntea lor cu Franţa.

Iată de ce strigăm „Trăiască Franţa, geniul nostru ocrotitor, Trăiască Franţa, îngerul nostru păzitor! Trăiască Franţa, biruinţa noastră de mâine!” Ura! Ura! Ura!

[...]

La dorinţă, d-lui şi d-nei. colonel Betrix le-a fost prezentat directorul ziarului nostru, cu care s-au întreţinut mai mult timp ciocnind pentru Franţa şi România.

La 12 şi jumătate serbarea a luat sfârşit.

[„Banatul”, nr. 40, din 15 iulie 1919]

 

O datorie fAŢĂ de neam

 

Adresăm aceste cuvinte tuturor bunilor români din Banat. Intelectualilor, neguţătorilor şi meseriaşilor de la oraşe. Preoţilor, învăţătorilor şi ţărănimei noastre de la sate. Spre a le atrage atenţia asupra unei datorii imperioase faţă de neam.

Unitatea noastră naţională va fi ca mâine un fapt împlinit. Prin ajutorul lui Dumnezeu şi prin vrednicia dorobanţului român. Românii de dincoace de Carpaţi n-au putut contribui direct şi cu sângele lor la realizarea visului secular, în aceeaşi măsură ca fraţii lor din vechiul regat. Ceea ce însă nu înseamnă că dragostea de neam le-a fost mai puţin aprinsă şi voinţa mai puţin hotărâtă spre fapte mari. Fatalitatea împrejurărilor însă a făcut ca aparenţa să fie alta.

E datoria lor, faţă de ei, faţă de strămoşi şi urmaşi, să şteargă această aparenţă. Prin concentrarea tuturor forţelor întru înălţarea neamului. Iar această înălţare se va face prin promovarea culturii naţionale şi consolidarea vieţii noastre economice.

Pe amândouă şi le-a pus semne de biruinţă pe stindardul său, ziarul „Banatul” şi casa de editură ce voieşte a o fonda. A se înrola sub cutele acestui stindard este datoria oricărui român bănăţean. Nu vom putea fi acuzaţi de lipsă de modestie, când spunem aceasta. Desigur că şi alte grupări pot servi acelaşi înalt scop. Niciodată însă cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi credinţă făcătoare de minuni, cu aceeaşi impulsivitate, ca tinerii grupaţi în jurul acestui ziar.

Căci ei, cei ce au fost cu trupul şi cu sufletul în învălmăşeala morţii din care răsări viaţa noastră cea nouă, intră în lupta pentru consolidarea neamului cu puteri sufleteşti incomparabile. Ei au avut o credinţă şi ea a biruit. Ce poate să dea avânt mai mare acţiunii lor din viitor? Cei care s-au îndoit, puţin credincioşii, care n-au fost împinşi de sufletul lor spre fapte întregi, cum vor lua acelaşi zbor în înfăptuirile lor viitoare, ca aceştia?

Se va putea găsi cineva care să îndrăznească să pună la cântar dorul lor sincer şi învăpăiat de a-şi servi neamul, ca ieri în război şi mâine cu tot restul puterilor lor?

Visul secular s-a realizat. Vizionarii însă nu pot trăi fără visuri. Iar noul lor vis este acesta: să se ridice din inima Banatului un palat al culturii româneşti. Sus, în etajul lui, să se frământe minţile, să se zbată inimile şi să alerge pe hârtie peniţele. Jos, să rotească maşinile şi pe porţi să iese camioanele, ducând în cele patru direcţii ale Banatului cuvântul purtător de cultură românească.

Dacă Dumnezeu va fi bun să le asculte ruga lor, ei nu doresc să-şi închidă ochii până când lumea nu va citi pe frontispiciul unei pompoase case: „Palatul Banatului”. Numai când acest al doilea vis al lor se va fi coborât în pipăibila întruchipare, în lumea realităţii, ei vor putea să coboare liniştiţi spre a înmulţi sfânta cenuşă a strămoşilor lor.

Dumnezeu le e martor cât de mult doresc aceasta. Români bănăţeni, intelectuali, neguţători, meseriaşi şi ţărani, care din voi va ezita să alerge pentru a-i ajuta să realizeze acel vis, punând fiecare o pietricică la temelia palatului culturii româneşti din Banat?

[„Banatul”, nr. 41, din 18 iulie 1919]

 

Pro domo

 

Apare un ziar nou şi e firesc ca să se creeze în jurul lui o atmosferă. Unii îi aprobă scrisul, alţii dimpotrivă. Nimic nou şi surprinzător în aceasta. Mai ales când ziarul este mai radical, mai tranşant.

De atâtea săptămâni apare ziarul „Banatul” în Lugoj. În condiţiile pe care le cunosc cetitorii lui. Mulţi, cei mai mulţi, îl aplaudă. Cei cu conştiinţa curată. Oamenii care iubesc atitudinile clare, hotărâte. Toţi cei ce cred că un organ de publicitate, oglinda opiniunei publice, are datoria să vorbească deschis în toate chestiile, având în vedere binele public şi neuitându-se la faţa oamenilor.  Ceilalţi, tabăra oamenilor fără şira spinării, a celor interesaţi, ori a celor vizaţi prin scrisul nostru, fireşte, dezaprobă. Puţin ne supără. Dimpotrivă.

Nu de asta voim să vorbim în şirele de faţă. Ci de unele chestiuni de ordin principial, care privesc temelia de la care poate porni o critică.

Noi, românii din fosta Ungarie, până ieri eram robiţi. În această situaţie se impunea imperios solidaritatea. În numele ei ni se cerea însă de multe ori prea multă tăcere şi supunere. Azi situaţia s-a schimbat. Am devenit liberi, duşmanul extern e răpus şi noi între noi, fără supărare, putem răsufla mai liberi, cu toată solidaritatea în mare, de o necesitate indiscutabilă. Ne ajunge astăzi solidaritatea în intenţii, în fapte, cea de faţadă trecând pe planul al doilea. Şi atunci, credem că putem spune un cuvânt mai critic la adresa oamenilor publici, a instituţiilor publice şi a activităţii lor.

Mulţi însă din aceşti oameni şi instituţii, cum şi o parte din opinia publică nu suportă critica. Unii fiindcă sunt interesaţi şi este mai comod faţă de ea, alţii din obişnuinţă, din tradiţie. Ei nu observă deosebirea dintre trecut şi prezent şi aplică la acesta din urmă măsura celui dintâi. Cultul persoanelor, fetişismul le-au devenit o a doua măsură. În urma acestui fapt, ori de câte ori se găsesc în faţa celor ce ocupă o funcţie publică, ei devin timizi, circumspecţi. Cer şi altora să fie aşa şi consideră de un păcătos naţional, pe cel ce nu ar urma vederile lor!

Noi nu împărtăşim aceste atitudini şi deci nici nu ni le însuşim.

O a doua chestiune. Ar fi bine, ar fi de folos, ar însemna o mai mare încredere faţă de însuşirile fundamentale ale neamului, dacă s-ar admite că se pot găsi între fiii lui şi oameni care să facă critică dezinteresată, numai pentru promovarea binelui public. Iată: noi, cu conştiinţa curată, această critică credem că o facem. Cine ştie altfel, să iasă pe teren, să ne arate cu degetul, să ne şteargă de pe arena vieţii publice. Atâta hârtie le stă la dispoziţie, chiar şi coloanele ziarului nostru.

Şi în sfârşit a treia chestiune. De ce lumea nu voieşte să admită că cineva poate judeca cu mintea sa proprie, poate umbla pe picioarele proprii? De ce bănuiala, îndată ce se bat alte drumuri, decât cele obişnuite, că este cineva la spate, este o ocultă şi, haide, aşează-te la pândă, să prinzi iepurele din tufă.

Nu, oameni buni, la spatele nostru nu stă nimenea. Nici Partidul Liberal din România, nici dl Nicolae Iorga, nici dl general Averescu, nici vreo grupare ocultă de la noi sau de aiurea. Suntem numai noi de noi, câţiva tineri, săraci, fără influenţă, fără legături, fără neamuri la Ierusalim. Cine ne stă la spate ne sunt cititorii şi, ca mâine, să nădăjduim, masele mari ale poporului, care va avea ocazia să ne cunoască şi să ne judece după faptele noastre.

Aşa este şi cu principiile de luptă pe care le-am amintit în „Apelul” pentru societatea de editură. Nu ni le-a inspirat nimeni. Le-am scos din judecata şi inima noastră, a celor grupaţi aci şi, credem, din judecata şi inima majorităţii bănăţenilor.

Dacă n-am chemat pe mulţi la fixarea lor, n-a fost la mijloc nici gelozie, nici exclusivism, fiindcă nu doream un program de compromis, ci ceva întreg. Cine îl aprobă, se înrolează sub drapel – de el fiind vorba, şi nu de oameni. Cine nu, facă altfel, fără supărare.

Acestea am ţinut să le spunem astăzi, când pornim să ne închegăm şi înmulţim rândurile.

[„Banatul”, nr. 42, din 20 iulie 1919]

 

ÎnVĂŢĂturi din câteva zile

 

Organ de îndrumare a opiniei publice, suntem datori să-i dăm acesteia toate îndrumările, toate învăţăturile care se desprind, zi de zi, din complexul faptelor care se desfăşoară înaintea ochilor noştri.

Zilele acestea se petrecură, sau se petrec încă, aci în partea de apus a neamului nostru, în Banat şi la frontiera Crişanei, evenimente mari, asupra cărora ne oprim pentru a le aduce în raport cu judecata şi inima noastră şi, prin ele, cu voinţa noastră.

Patru evenimente au dominat, sau domină încă, opinia publică din ţinuturile de care vorbirăm: intrarea armatei române în Banat, venirea la noi a maestrului Manolescu, ofensiva ungurilor pe Tisa şi hoţiile sârbeşti în teritoriul ocupat de ei.

Întrebăm şi vom răspunde îndată: care este învăţătura care se desprinde din ele pentru noi şi mai ales pentru cei mulţi, pentru masele poporului nostru?

Prin soldaţii români şi prin Manolescu, vechiul regat ne-a trimis tot ce a avut el mai bun: armata sa şi cea mai mare glorie a scenei sale, a artei dramatice române. Ce este şi cum se prezintă armata română, am văzut cu toţii: ea este viaţă sprintenă, ea este ordine, ea este disciplină, ea este curăţenie, ea este avânt şi voinţă gata pentru orice jertfă. O lume de crainici, venită ca din lumea basmelor. Feţi Frumoşi, care merg la luptă ca la nuntă, împodobiţi cu haine nou-nouţe şi cu flori. Pentru că i-au chemat fraţii, i-a chemat ţara şi i-a trimis Vodă.

Ce-a fost Manolescu, am văzut de-asemenea. Generozitate, lărgime de suflet, revărsare de forţe elementare pentru zidirea sufletească a altora, a fraţilor săi. Cum au murit soldaţii români pentru noi, aşa îşi da tot duhul puterilor sale Manolescu, ca să ne arate cât ne iubeşte, cât de mult ţine să se consume chiar de tot, ca o lumânare, numai să pătrundă în inimile după care era dorit.

Soldatul român şi marele maestru Manolescu: doi Greingoire. Şi unul şi altul s-a dat pe sine cu totul durerilor altora. În chip sfâşietor de generos.

Văzându-i pe amândoi unul lângă altul, pe aceşti doi fii ai Ţării Româneşti, cu faţa trasă şi cu corpul slab, dar cu ochii sclipitori şi cu mişcări scăpărătoare, ne minunăm câtă comoară nesecătuită ascunde în sine mica Ţară Românescă, şi după ce a fost sub călcâi barbar, şi după ce a fost atât de jerpelită.

Ne minunăm. Dar cu atât n-am făcut de ajuns. Iată, soldatul român, părăsindu-şi sărăcia casei sale şi fiinţele dragi lui în jurul căminului, iată-l luptând şi murind eroic, iată-l pretutindeni apărând şi dispărând ca o stafie, ca o fantomă cu ghioaga în mână, răpunând unul câte unul vrăjmaşii: în „ţară”, în Basarabia, în Bucovina, în Ardeal şi acum la noi.  Vedeţi-l cum trece ca fulgerul, sclipind mai întâi şi în urmă lovind ca trăsnetul. Ascultând numai porunca comandantului, dar parc-ar fi porunca sângelui său. Trece prin mijlocul nostru, al celor ce suntem acasă, binişor, hrăniţi, înţoliţi. A celor ce ieri ne trăgeam la partea sedentară, din ură faţă de stăpân, şi a celor ce mâine, oare, nu vom face acelaşi lucru, din deprindere laşă?

Şi în urma lui şi cu el deodată, apare profetul, artistul, cu aceeaşi chemare, cu acelaşi strigăt de luptă.

Avem suflet oare îndeajuns, ca să ne zguduim, să ni se lumineze în minţi şi în inimi, să ni se lumineze şi calea pe care trebuie să pornim şi care este aceea a soldatului şi a profetului? Să pornim! Căci pe lângă ei, pe viul Dumnezeu, parcă suntem pironiţi locului, împietriţi.

„Când vin?” – întrebam mereu până ieri. Iată, au venit. Dar nu au răgaz. Pleacă. De ani de zile aşa n-au răgaz, aşa sunt zoriţi, aşa pleacă. Şi cum pleacă, ne cheamă cu ei. Bănăţeni, fraţii mei, înţelegeţi sfânta, muta, poruncitoarea chemare? Vedeţi să nu le pară că zadarnic au strigat stanelor de piatră să se mişte.

Pentru voi pleacă, pentru voi vă cheamă pe Tisa şi dincolo de Timişoara. Acolo lovesc porţile de intrare fiii lui Tuhutum, aci fură, pradă şi omoară pe înşişi fraţii noştri, ucigaşii de la Belgrad. Şi unii şi alţii haini, da, dar sunt în slujba neamului lor. Sălbatici de te ia groaza, da, dar sângele lor îi răpeşte cu sine.

Dragii soldaţi ai ţării noastre, ei, iată-i, nu le vor sta în urmă, aleargă să se măsoare în iubire şi glie şi în vrednicie.

Dar voi, dar noi, dar fiii pământului acestuia – ce fac, ce învaţă din toate acestea?

Iată marea întrebare, la care să ne grăbim a răspunde cu hotărâre în ceasul al unsprezecelea.

Români bănăţeni, răspundeţi astfel ca dorobanţul român şi maestrul Manolescu, profetul, ca cei doi Grengoire ai neamului nostru, ca ei şi cei nebuni de dragostea celor mulţi şi suferinzi, a voastră, a noastră, a gliei româneşti.

[„Banatul”, nr. 45, din 27 iulie 1919]

 

Burdea n-are loc în Banat

 

Adresăm aceste rânduri autorităţilor noastre. Credem că au datoria, întrucât ele reprezintă conştiinţa românească, cinstea şi demnitatea noastră, să ia măsuri urgente împotriva celui ce le-a călcat în picioare pe toate acestea mai mult decât oricine altul, împotriva lui C. Burdea.

În 26 iulie, acest călău al bănăţenilor a fost văzut de noi în gara Lugoj. Se întorcea din Budapesta, unde se refugiase astă toamnă, într-un car cu fân, de urgia poporului. Şi acum, nesupărat de nimeni, a plecat din Lugoj în trăsura deschisă la Caransebeş, în societatea foarte venerabilă a unui protopop român. Aflăm că Siguranţa i-ar fi aţinut calea, dar l-a lăsat iarăşi liber. Probabil aşteaptă instrucţiuni de la autorităţile superioare.

Este cazul deci să intervină presa, cerând în numele opiniei publice cinstite arestarea imediată a lui C. Burdea5 şi darea lui în judecată pentru trădare de neam. Dacă legile pozitive cunosc şi pedepsesc trădarea de patrie, conştiinţa opiniei publice democratică şi naţionalistă de astăzi ia numele suveranităţii naţiunii şi cere pedepsirea trădătorului de neam.

În vechiul regat au fost pedepsiţi pentru atitudine antinaţională oameni cu situaţii înalte: foşti miniştri, profesori universitari etc.

Şi la noi îşi poartă stârvul, nesupărat de nime, măcelarul de ieri, care pentru a ajunge la avere de milioane, la toate onorurile, până la acela de „excelenţă” şi de „consilier intim” al Împăratului, a făcut politica tuturor guvernelor maghiare, ne-a corupt şi demoralizat poporul, a pus mâna rând pe rând, cu ajutorul puterii, pe toate mandatele de deputat din Banat, pe Comunitatea de avere şi în sfârşit pe corpurile noastre electorale bisericeşti.

Dacă acest individ se consideră reabilitat, astăzi, numai fiindcă este român, atunci care este garanţia, că prin legăturile sale create în trecut nu va încerca în viitor alte acţiuni păgubitoare neamului?

Iată pentru ce cerem: în temniţă cu Constantin Burdea!

[„Banatul”, nr. 46, din 30 iulie 1919]

 

O atitudine a Banatului

 

În numărul trecut al ziarului nostru am adus articolul d-lui Nicolae Iorga, O atitudine a Banatului. În acest articol, marele dascăl al neamului arată că Banatul nu este un simplu teritoriu, o simplă parte anexată a Ardealului, ci „reprezintă o individualitate istorică şi actuală cu totul deosebită” şi că acest Banat nu are atitudinea indispensabilei şi imediatei supuneri faţă de C.D.R.6 pentru motivul că el nu este reprezentat în C.D.R. şi pentru alte motive şi, în sfârşit, că noi, bănăţenii, căutăm mai bucuroşi o apropiere de Bucureşti.

Ca întotdeauna, dl N. Iorga vede lucrurile bine, aşa cum sunt.

Nu discutăm astăzi chestiunea caracterului provinciei noastre, ne ocupăm însă bucuros cu atitudinea Banatului faţă de C.D.R. Ne bucurăm chiar, că dl N. Iorga ne-a dat prilej să facem aceasta.

Vom fi scurţi şi precişi. Bănăţenii, intelectuali şi popor, cu excepţia poate a vreunui prefect mai nou născut, sunt contra C.D.R., pentru că sunt contra oricărei autonomii, numească-se ea provizorie ori definitivă.

Sunt contra acestei autonomii dinainte de zămislirea ei. Pentru istorie fixăm aci adevărul, ştiut de toată lumea la noi, că delegaţii bănăţeni, câţi s-au putut prezenta la Alba-Iulia, au fost primii care au luat poziţia cea mai categorică contra ei şi contra unei uniri condiţionate cu vechiul regat român. În preziua actului istoric de la Alba-Iulia, ei s-au întrunit şi au cerut două lucruri: să li se îngăduie ca, paralel cu acţiunea statului român, să ducă şi ei o acţiune a lor particulară în chestiunea apărării Banatului şi al doilea să se facă unire desăvârşită cu Regatul Român, fără condiţii şi fără autonomie.

Am detestat orice autonomie, pentru că o consideram o indelicateţe faţă de imensele jertfe aduse de Ţara Românească şi o piedică pentru consolidarea noastră, a celor de dincoace şi pentru consolidarea statului român. Judecam că, prin autonomie, fie chiar provizorie, împiedicăm statul român să cază cu toată greutatea sa în balanţă în favoarea populaţiei noastre româneşti, care are să susţie concurenţă grea cu populaţia străină, mai ales la oraşe, unde aceasta a fost favorizată în atâtea feluri de toate guvernele maghiare.

Şi, din nenorocire, iată am avut dreptate. Toate resorturile C.D.R. nu sunt capabile să se organizeze şi să organizeze, pentru că n-au priceperea tehnică şi n-au personal. În lipsa personalului a fost angajată în diferitele ramuri de administraţie toată lumea şi bunii români şi toţi românii guvernamentali de ieri. Ba aceştia ieşiseră aproape în majoritate, fiindcă ei, care au fost în slujbă, au priceperea tehnică, pe când naţionaliştii care au stat departe de viaţa statului maghiar, n-au pregătirea tehnică.

Ferindu-ne deci de funcţionărimea din ţară am ajuns să dăm poporului nostru administraţia veche ungurească, nărăvită în limba românească şi să producem astfel cea mai mare nemulţumire în sufletul lui. Acesta nu înţelege nimic din noua schimbare de lucruri, dacă pe el îl „administrează”, sub altă firmă, aceleaşi elemente din trecut.

Iată, bunăoară la Adunarea din Timişoara, unde poporul a strigat pe faţă şi tare: Schimbaţi, d-lor, administraţia, luaţi-ne de pe cap pe „d-nii notari” (fixaţi atât de bine de Goga – N.R.).

Dar nu este vorba numai de notari. Până sus, la d-nii secretari de resorturi, găsim pe toţi nărăviţii guvernelor maghiare.

Ca bun român şi om care ţii la bunul renume al neamului tău, trebuie să simţi cea mai cumplită durere şi să-ţi plesnească faţa de ruşine când vezi socotindu-se sus  în toate slujbele ca şefi pe la judeţ, ca şefi de plasă, ca şefi de poliţie, etc. etc. elemente cu desăvârşire compromise ca sentimente româneşti şi ca cinste omenească. Şi când îl întrebi pe cutare domn prefect pentru ce se întâmplă aceasta, îţi răspunde: Ce vrei să fac, n-au oameni, domnule!

Iată-ne dar ajunşi acolo, unde prevedeam că vom ajunge.

Întreagă administraţia noastră, căile ferate, poşta şi telegraful nu sunt o organizaţie, ci o parodie. Aveam deci tot dreptul să detestăm autonomia încă în germene şi s-o detestăm mai ales astăzi, când o vedem în toată splendida ei desfăşurare.

Dar vom reveni.

[„Banatul Românesc”7, nr. 51, din 13 august 1919]

 

O atitudine a Banatului. [Revenim]

 

Revenim. Am zis că autonomia, chiar şi provizorică, este o nedelicateţe faţă de imensele jertfe aduse de vechiul regat şi o piedică în calea închegării noastre ca stat.

Ni se va răspunde că nu ajunge să criticăm, ci să arătăm mai cu seamă cum ne imaginăm noi stadiul de trecere de la statul maghiar la statul român.

Iată cum: în guvernul central era să avem 2-3 miniştri, dintre care un ministru delegat în Ardeal. Guvernul central avea să rezolve toate chestiile ce ne priveau cu ascultarea acestor miniştri, luând în considerare toate deosebirile de legi, instituţii şi obiceiuri. La resorturile diferitelor ministere erau să se înfiinţeze direcţii pentru ţinuturile noastre cu oameni de la noi sau cunoscători ai împrejurărilor de la noi. Resorturile ministerelor, cu ascultarea acestor consilieri transilvăneni, erau să facă organizarea administraţiei, judecătoriei, finanţelor, poliţiei etc. cu priceperea ce rezultă în mod firesc dintr-o îndelungată practică a vieţii de stat.

Fireşte că erau să fie numiţi în slujbe întâi oamenii de aci, cunoscători ai împrejurărilor de la noi; oriunde însă n-aveam oameni, trebuiau numiţi oameni pregătiţi din vechiul regat. Pentru că în definitiv noi, poporul nostru, de organizare de stat aveam nevoe şi nu de concurenţă între fraţi, nu de tragere în degete. Nu s-a făcut aşa şi este ridicol acum să vezi cum C.D.R.8 numeşte în centru şi în judeţe, în diferite slujbe, oameni absolut fără pricepere în resortul respectiv, numai fiindcă este „de ai noştri” ori fruntaş „membru în Partidul Naţional” cum s-ar zice. Cutare domn tinerel, fost funcţionar mai mititel la căile ferate, pe vremea ungurilor, ajunge director al C.F.R. din Ardeal, Banat şi părţile Ungurene. Altul ajunge după o pregătire analoagă director regional. Cutare domn avocat, care niciodată n-a putut fi luat prea serios de lume, ajunge procuror general al Ardealului. Altul, răsărit şi el din cutare colţ necunoscut, comisar de alimentaţie. Cutare, fiu al cutărui fruntaş ori fost secretar de avocat, e vrednic să fie secretar ministerial, ori chiar delegat la Conferinţa de Pace.

Pesemne noi, duşmanii de astăzi ai germanilor, credem în proverbul lor, care zice că cu slujba de la stat vine şi mintea de la Dumnezeu.

Oricum ar fi fost cu celelalte remificaţiuni ale vieţii de stat, ne închipuiam în orice caz că căile ferate, poşta, telegraful, armata şi finanţele erau să fie unificate a doua zi după unire. Aşa a şi spus decretul regal; noi, însă, am binevoit prea graţios a ne face direcţia noastră de C.F.R., de poştă şi telegraf. Şi am ajuns acolo, că agenţia „Dacia” este nevoită să trimită ziarului nostru telegramele în limba maghiară (în România Mare!), fiindcă personalul C.D.R. de la telegraf şi telefon nu ştie româneşte.

Am avut pănă nu demult două armate, am făcut două împrumuturi de stat, etc. etc.

Noi, bănăţenii, încaltea am fost văzuţi de Dumnezeu. La Verciorova, tren, poştă, telegraf, telefon, nu se deschide, fiindcă încă nu dispune C.D.R. Poşta, telegrame, ziare toate ne-ar veni mai de-aproape prin Verciorova. Dar nu se poate, căci trebue să treacă pe la C.D.R.

Populaţia noastră din ţinuturile muntoase, mai ales muncitorii din regiunile noastre miniere, mor aproape de foame.

Se intervine la Bucureşti să se trimită făină trimisă de aliaţi. Capitala promite şi trimite, fără multe forme, căci urgenţa era mare. C.D.R. se supără, că intervenţia s-a făcut cu „ocolirea” lui.

Am moştenit de la unguri vorba de „kis király” şi ne plăcu să ne constituim şi noi în potenţaţi, mai ales că atâţia coborâm din familii nemeşeşti.

Dar dacă separarea din punctul de vedere al deosebirii unor încheieturi de stat dincoace şi dincolo de Carpaţi se mai poate justifica, ce să zicem de barierele economice ruşinoase, care s-au pus între fraţi, pe culmile Carpaţilor, străpunşi de baioneta dorobanţului? Aş vrea să aflu şi eu în numele cărui principiu superior de stat şi de morală naţională s-a făcut aceasta.

Iată, în fuga condeiului, principalele consideraţiuni pentru care lumea de la noi nu este încântată de existenţa C.D.R. Şi mai mult lumea din Banat, care a avut şi care are toate dezavantajele din existenţa autonomiei şi este lipsită de toate avantajele culturale şi economice câte ne-ar veni peste noapte dintr-o legătură cât mai strânsă cu Bucureştii.

Iată explicaţia atitudinii Banatului, care nu doreşte nimic mai mult decât dărâmarea barierelor şi care este mândru a-şi fi ridicat cel dintâi cuvântul împotriva unui aranjament, care a pătat bunul nume de bun frate al ţăranului nostru de dincoace, fără ştirea şi vina lui. Având această satisfacţie particulară, ne doare, totuşi, că în compoziţie cu faptele de eroism ale poporului român, din capul şi inima noastră a celor de dincoace, n-a putut ieşi mai mult decât o creaţiune atât de bizară.

[„Banatul Românesc”,  nr. 52, din 17 august 1919]

 

Generalul Gheorghe MĂrDĂrescu

 

Am fost la Budapesta să văd armata română în inima Ungariei şi era firesc să caut să-l văz şi pe capul ei, pe generalul Gheorghe Mărdărescu.

Comandantul suprem al trupelor române este instalat în splendidul hotel „Gellért”, ridicat pe malul drept al Dunării, în Buda. Aci l-am văzut pe acela al cărui nume a trecut pentru totdeauna, scris cu litere de aur, în istoria dezrobirii noastre, a românilor de dincoace de Carpaţi.

La Florii, în această simbolică zi, vestitoare de primăvară şi înviere, a luat comanda supremă asupra trupelor române, pe care le-a dus în marş triumfal de la Ciucea, peste Tisa, la Budapesta, iar de acolo, după terminarea operei principale, le-a împrăştiat în tot întinsul pustei ungureşti şi peste Dunăre, până spre Laita, întru vânarea ultimelor fiare bolşevice.

Cine îşi dă seama de adâncimea suferinţelor noastre seculare, câte ne-au plecat genunchii, ne-au încovoiat spatele şi ne-au umilit până la pământ frunţile noastre de oameni cu demnitate, înţelege şi incomparabila satisfacţie ce ni s-a dat prin vitejia armatei române, care a făcut să fâlfâie în Budapesta tricolorul oprit odinioară la noi acasă şi să cânte pe străzile ei, pe unde trece armata, şi muzica română, toate imnurile şi marşurile noastre naţionale, pentru a căror cântare odinioară, în satele româneşti, am fost aruncaţi în temniţele ungureşti.

Şi mai ales se va înţelege satisfacţia sufletească a noastră, a bănăţenilor. Căci din noua glorie cu care s-a acoperit armata română se revarsă noi speranţe asupra Banatului, care îşi aşteaptă, cel din urmă, ziua mântuirii sale.

Ca fiu al neamului meu oropsit până ieri şi ca bănăţean, cu aceste sentimente m-am apropiat de luxosul palat al nemeşilor unguri de ieri.

Mă aşteptam să-l văz împrejmuit de cordoane militare şi cu uşile zăvorâte. Să aştepţi ceasuri întregi şi să treci pe la mai multe rânduri de sentinele până să-l vezi pe cel ce stăpâneşte cu tunul şi cu sabia Budapesta.

Dar nu. Un singur soldat şi un ofiţer stau la intrarea hotelului şi, dacă te-au putut lăsa ei să intri, ai şi ajuns la adjutantul care te anunţă, delicat şi gingaş, ca o fată mare, domnului General. Domnului General, constituit nu în dictator răzbunător şi implacabil, ci într-un blând şi zâmbitor sfătuitor, care, liniştit ca o stâncă, caută să pună în Budapesta, şi cu aceasta în inima Europei, linişte în locul răzvrătirii, ordine în locul haosului, sentimentul siguranţei şi al dragostei de viaţă în locul nesiguranţei şi al deznădejdii.

Uşile generalului sunt deci deschise la orice oră din zi pentru oricine vine la el cu gând bun şi cerându-i un sfat şi alinarea unei suferinţe.

În Budapesta tuturor îngâmfărilor care au adus ruina unui popor, ne-a găsit atât de bine să găsim întronată, prin figura distinsului general, modestia şi bunăcuviinţa ţăranului român, ca să se vază deosebirea între două civilizaţii, una, cea maghiară, care a dus în prăpastie, şi alta, cea românească, care ne-a ridicat aşa de sus.

Şi după cum noi prin singură puterea noastră am biruit vijeliile secolilor, fără ajutoare şi protecţii şi prin a noastră putere domolirăm tigrii din Budapesta, după ce îmblânzirăm urşii Uralului, tot astfel acest general s-a ridicat, de jos, din modestă stare socială, la strălucitoarea treaptă, unde se găseşte astăzi, numai prin vrednicia proprie. Şi fiindcă vrednicie înseamnă muncă, generalul este robul ei, din dragoste, din necesitatea vieţii sănătoase şi plină de măduvă, este în slujba ei ziua şi noaptea neîncetat.

Prin această energie de fier şi toate calităţile sufletului său, modestul copil de odinioară ajunge ca profesor la liceul militar din Bucureşti crescătorul atâtor generaţii de ofiţeri, care au învăţat de la el sentiment de datorie şi abnegaţiune. În cursul războiului pentru întregirea neamului, el este şeful de stat major al generalului Averescu, iar astăzi ciocanul care zace tare şi neclintit pe grumazul hienei ce-şi ridicase capul ameninţător în mijlocul Europei.

Satisfăcuţi, plini de mândrie şi recunoştinţă pentru fulgerătorul marş ce l-a comandat de la Ciucea la Budapesta şi pentru ceea ce reprezintă din adevărata civilizaţie românească, acolo unde s-a prăbuşit civilizaţia mincinoasă, care ne sfida până ieri, ne descoperim capetele şi ne plecăm frunţile în faţa marelui militar şi marelui român care este generalul Gheorghe Mărdărescu.

[„Banatul Românesc”,  nr. 58, din 31 august 1919]

 

Un apel CĂtre oamenii cinsTIŢi

 

Stau aci, în inima Banatului, uluit de cap, fără să pricep ce se petrece în jurul meu. Ar fi să-mi salte inima de bucurie. Am avut fericirea, după toate suferinţele şi clipele de neuitată înălţare ale războiului pentru reîntregirea neamului, să văd cu ochii în Chişinău unirea Basarabiei, în Cernăuţi unirea Bucovinei, la Alba-Iulia unirea Ardealului şi la Timişoara, deunăzi, unirea Banatului cu România mamă. A Banatului, da, căci eu cred, în mod fanatic, aşa cum cred în dragostea mamei mele, în unirea întregului Banat cu vechiul regat.

Toate acestea, întâmplate în mănunchiul cât un fulg din noianul veşniciei, a câtorva ani. În nămiaza vieţii tale, să vezi întruchipându-se ceea ce secoli de-a rândul au aşteptat şi tu nici treizeci de ani n-ai aşteptat de când te-ai trezit la conştiinţă, se poate mai mare satisfacţie? Mai multă răsplată, mai negrăită mângâiere la aşa puţină viaţă, viaţă adevărată se poate oare?

Şi totuşi, mărturisesc, o puternică melancolie luptă în inima mea să-mi înghită bucuria. Melancolie pentru numele Banatului, atât de scump sufletului meu.

În retragerea pe care o făceam cu armata română din faţa Sibiului, pe Valea Oltului, prin Muntenia, la Buzău, atâtea icoane zguduitoare ca suferinţă ori izbândă au rămas de-a pururea închise ca cea mai nepreţuită comoară, în inima mea.

Din mulţimea lor scot două azi: şiragul nesfârşit al refugiaţilor olteni, care trecea dinspre Craiova, prin Piteşti, spre Iaşi şi arderea petrolului de pe Valea Prahovei şi la Ploieşti. Că piereau soldaţii – am înţeles. De aceea sunt soldaţi. Dar când am văzut copii nevinovaţi strângându-se în drum de pribegie şi arzând până şi solul ţării, atunci abia am înţeles ce dă ţara pentru noi.

Şi în mod firesc m-am gândit, aşa deodată, la toată imensa jertfă câtă s-a adus de neamul nostru din bătrâni până să vie ziua de astăzi. Câţi martiri, Doamne, câte vieţi înăbuşite!

Dar tot atunci îmi resăriră în suflet icoanele călăilor. Acelor din neamul nostru. Şi faţă de jertfa celor buni niciodată n-am înţeles mai adâncă nemernicia acelor călăi de acum. Şi niciodată nu le-am jurat mai multă răzbunare, ca atunci. Să ajung să viu odată acasă, îmi ziceam, să-mi iasă în cale aceşti călăi, şi-atunci să-i vedem.

Şi cum vreţi acum, oameni buni şi fraţii mei iubiţi, să stau stârv nesimţitor în faţa lui Burdea, în faţa lui Corcan şi a tuturor puilor de viperă? Dar înţelegeţi, pentru Dumnezeu, că nu stau eu în faţa lor, ci o lume, care este în sufletul meu: toată ceata nesfârşită a eroilor, a copiilor, a moşnegilor pieriţi pentru înălţarea neamului. În faţa lor stau flăcările mistuitoare de la Ploieşti şi din ele se ridică irezistibil blestemul, veşnica condamnare pentru ei. Eu nu sunt decât unealta acestei lumi, ea îmi porunceşte şi eu acţionez. Smulgeţi-o din sufletul meu şi atunci eu voi fi stârv mut şi inert. Dar aşa?

Iată-l un altul! Unde a fost când mistuia iadul Ţara, de la un capăt la altul? Iată-l nedespărţit de duşmanii neamului. În intimă prietenie cu ei. În îmbrăţişare cu ei, în faţa paharului de şampanie. Rânjind de fericire, că viclenia prinde, pielea e scăpată, buzunarele sunt pline din isteaţa chivernisire a banului public, gura şi stomacul sătule. Ce vor ciocoii din Ţară? Ce himere, ce nebunii! Noi ăştia deştepţii, practicii, înţelegem cu adevărat viaţa. Ideal? Prostie. Cuiul şi cizma vorbesc şi alea sunt la nemţi! Noi, românii, nu putem avea aci, în această învălmăşeală, alt rost decât… să furăm de la cine putem, ca să iasă franci.

Şi îmi cereţi ca astăzi, găsind pe acelaşi om în inima vieţii româneşti, îndrăznind să patroneze viaţa cetăţenească liniştită, cinstită, ca mâine să o pungăşească – să tac? Nu, nu, dragii mei, iată ceea ce nu se poate!

Şi un altul stă tot acolo, care ieri striga: „Trădător” unui suflet tânăr ca şi al lui, dar cinstit şi neprihănit, care pleca din prinsoare de la Tomeşti la Bucureşti, să-şi lase un braţ în războiul sfânt al neamului.

Nu, nu voi tăcea, ci înainte de a le rosti numele, le strig lor şi să strige toţi oamenii cinstiţi cătră toţi cei de-o seamă cu ei: plecaţi dintre noi, oameni nevrednici! Am scăpat Banatul nostru de mari călăi, nu vom lăsa, cu preţul vieţii noastre, ca voi să le luaţi locul. Prea scump ne e pământul şi prea geloşi suntem pe numele lui. Pe mormântul atâtor martiri nu putem lăsa să umble atâţia şarlatani.

Afară! În lături! Iată ce cer să vă strige toţi oamenii cinstiţi.

Acesta este apelul ce li-l adresez şi care nu poate să rămână fără răsunet.

[„Banatul Românesc”,  nr. 60, din 5 septembrie 1919]

 

Poporul nostru Şi administrAŢia

 

Pentru poporul nostru, care îşi trăieşte toate zilele vieţii sale în cuprinsul satului, şi statul român România Mare se reduce, în mare parte, la satul său. Aci a simţit el toată povara statului maghiar până acum, tot aci va trebui să vie uşurarea, care va face în sfârşit să răsufle şi el liber şi să se simtă fericit, că s-a produs schimbarea dorită.

În ce măsură şi în ce fel se va produce aci schimbarea, în aceeaşi măsură şi în acelaşi fel va face şi el aprecierea calităţilor noului stat, care e al său, şi îl va aproba sau detesta.

Nimic din ceea ce se scrie şi se spune de noi, fie şi în cuvintele cele mai elocvente, nu va influenţa judecata lui şi nu va determina sentinţa ce o va rosti asupra statului român, decât ceea ce vede el din încheierile acestui stat la el acasă. Şi fiindcă covârşitoarea majoritate a cetăţenilor României Mari o formează ţărănimea noastră şi fiindcă noi toţi din ea ne tragem şi din sudorile ei trăim şi fiindcă ea ne-a dat România Mare şi tot ea va fi spada şi scutul ei, de aceea interesează mult aprecierea ce o face această ţărănime statului nostru.

Este evident, deci, că prima şi cea mai mare datorie a conducerii acestui stat este să facă, ca ţărănimea noastră să rostească, în cumpănirea ei totdeauna reală, sentinţă favorabilă statului român.

Iar pentru aceasta este nevoie, înainte de toate, de administraţie cinstită, democratică şi expeditivă. Să-i dăm poporului o administraţie românească, adică care să fie oarecum o emanaţie a sufletului său simplu, judecat, modest, înţelept, inteligent, uman. Va trebui deci să dispară tot ceea ce contrazice acestor însuşiri: înfumurarea nemeşească, judecata aprinsă ungurească, spiritul de paşalism, tratamentul de birişa cetăţeanului, birocratismul complicat, etc. etc.

Am trăit aproape un an în Rusia cutreierând-o în toată întinderea ei europeană. Şi misiunea mea a făcut să iau zilnic contact cu organele administraţiei ruseşti. Şi cu cele de la sate. Şi am văzut la „volost” – primărie, un fel de spirit patriarhal, lipsă de fast, muncă tăcută, liniştită, suflet larg, bun, gata oricând a te primi şi a-ţi da îndrumarea de lipsă şi sfatul cerut. „Starostele” satului era în adevăr un părinte, ca preotul de la biserică, în jurul căruia se adunau toţi sătenii ca la un loc, unde de sine se înţelege că au să se adune, căci aci se pun la cale toate ale lor.

La noi, primăria era un fel de cazarmă. Nu în zadar, se vede, i se şi zice pe unele locuri „căzarmă” unde nu poţi intra decât cu căciula în mână, la Măria Sa Domnul notar. Care vorbeşte răstit – asta înseamnă ungureşte – ca şi şeful jandarmeriei din localitate, care e nedespărţit de primărie, ca poporul să nu uite niciodată că aci este locul lui „teremtette”.

De-a fost ungur, de-a fost român „Domnul notar”, aceleaşi i-au fost manierele, căci aceeaşi le-a fost şcoala şi aceiaşi instructorii.

Şi iată ce zice acum poporul: să ni-i luaţi de pe cap, Domnilor, pe ăşti’ din lumea veche, îmbătrâniţi în rele năravuri (onoare excepţiunilor). Să-i mai schimbaţi, să-i mai treceţi la pensie (cât de bună, căci românul e mărinimos), să-i mai şi destituiţi. Mai ales pe cei ce, pe lângă toate celelalte însuşiri rele, mai erau şi coadă de topor în mâna străinului.

Şi noi trebuie să plecăm urechea şi să facem ce ni se cere. Bietul popor ştie ce-a suferit de pe urma „domnilor notăraşi”. Nici o sforţare nu va fi prea mare, ca să-l scăpăm de vechiul tip al acestui slujbaş nărăvit. Domnii subprefecţi aci să-şi concentreze toată energia. Să nu ne scuzăm că n-avem oameni. Sunt atâtea cazuri unde oamenii sunt şi noi totuşi îi lăsăm locului pe cei compromişi. Pentru că noi înşine suntem otrăviţi de străinism, pentru că am pierdut sensibilitatea aprecierii pornite din suflet românesc netulburat. Şi pentru că sunt atâtea interese, atâtea legături, între notarul nărăvit şi şeful său din centru.

[„Banatul Românesc”,  nr. 61, din 7 septembrie 1919]

 

În preajma alegerilor

 

Toată lupta noastră, a românilor de dincoace de Carpaţi, împotriva asupritorilor seculari, s-a bazat pe credinţa în poporul nostru. Oricare ar fi fost tristele probleme puse la ordinea zilei de guvernele maghiare în paguba noastră, le-am putut opune cea mai categorică rezistenţă pasivă sau activă, bazaţi pe credinţa în popor, pe care-l ştiam bun, înţelept, ascultător şi iubitor de legea sa românească. Acest popor, în adevăr, nici nu ne-a înşelat niciodată. De aceea toate încercările guvernelor maghiare de pe vremuri de a sparge unitatea şi solidaritatea noastră au rămas zadarnice. Dacă nu s-ar fi ivit în sânul intelectualilor noştri, otrăviţi pe ici pe colo de duhul străinismului, apostoli falşi, n-am fi avut de pe urma poporului niciodată fracţiuni ruşinoase ca acelea ale burdiştilor, şiegescanilor ş.a.

Avem oare motive astăzi, în România Mare, să nu mai credem poporului? Eu sunt deplin convins că nu, fără îndoială; că multe s-au schimbat în sufletul lui, ca şi în al nostru al tuturor, pe urma cataclismei mondiale. Cu toţii aşteptăm ca viitoarea organizaţie de stat să rezolve în favoarea mulţimii atâtea probleme de ordin cultural, social şi economic. Aceste aşteptări însă nu au înăbuşit în noi, intelectuali şi popor, conştiinţa naţională. Intelectuali şi popor am rămas şi astăzi credincioşi legii, limbii şi moşiei noastre. În toate satele se prăznuieşte astăzi, cu toată poezia de câtă este capabil sufletul poporului nostru, dreapta sărbătoare a reînvierii neamului românesc. Cei ce vorbesc de o anarhie, care s-ar fi înstăpânit pe ici pe colo, asupra satelor noastre, sunt sau necunoscători ai poporului sau interesaţi sau rău intenţionaţi. Aparenţa de tulburări, anarhii locale, îşi are totdeauna explicarea într-un rău local, care n-are decât să fie înlăturat, lecuit, ca nemulţumirea, botezată de cei cărora le convine, „anarhie” sau „bolşevism”, să dispară.

Toţi cei ce cunosc în adevăr poporul nostru, cei dezinteresaţi şi bine intenţionaţi în ce priveşte viaţa noastră publică, nu pot decât să constate că conlucrarea poporului nostru întru întemeierea statului tuturor românilor ne este pe deplin asigurată.

Cu o singură şi mare condiţie însă: ca metoda conlucrării din trecut să nu se schimbe.

În trecut, faţă de autocraţia şi teroarea guvernelor maghiare, noi am opus democraţia noastră. La porunca de sus, am răspuns cu întrebarea poporului. Problemele puse în discuţie, întâi în presă, au fost duse în faţa lui, în cadrul acelor admirabile adunări poporale, care vor constitui pururea un titlu de mândrie pentru metoda luptelor noastre politice din trecut. În ea s-a cuprins şi toată tăria acestor acţiuni. Zadarnică le era strigarea deputaţilor unguri şovini din Budapesta, că trimişii noştri de acolo nu reprezentau voinţa poporului. Acest popor, din adunări de mii şi zeci de mii, trimitea în aceeaşi capitală babilonică glasul de confirmare a aceloraşi doleanţe rostite prin trimişii săi.

Conlucrarea cu poporul o observam în toate acţiunile noastre politice. Şi la candidările pentru locurile de deputaţi în camera ungară. Aci mai ales să o căutam pentru ca să iese cu atât mai mult în evidenţă impunerea de candidaţi arbitrară care venea din partea oficialităţii ungureşti şi pentru ca să dăm o cât mai largă, mai sănătoasă, mai neatacabilă bază mandatului deputatului nostru şi a cuvântului, pe care avea să-l rostească în lumea politică arbitrară din Budapesta.

Astfel s-a întâmplat ca în toate cercurile noastre electorale, însuşi poporul, cu conducătorii lui locali, să-şi aclame pe candidaţii săi. Şi cercurile au aclamat, cu foarte puţine excepţii, totdeauna pe cei mai vrednici candidaţi. Conducerea centrală nu avea decât să ia la cunoştinţă votul totdeauna demn al circumscripţiei, unde candidatul putea fi excepţionat din punctul de vedere naţional sau al moralităţii publice.

Ce ne-ar putea face, mai ales acum în preajma alegerilor pentru constituanta României Mari, când în definitiv nu este între noi decât o emulare înspre mai bine, să schimbăm metoda din trecut? Doar numai lipsa de încredere în poporul nostru şi în conducătorii săi fireşti. Numai întrucât ar putea exista temerea că poporul nostru ar fi capabil să trimită în parlament elemente dizolvante din punctul de vedere al închegării statului nostru. Dar această temere nu poate exista.

Atunci? Dacă anumite circumscripţii se arată nemulţumite cu impunerile sau semiimpunerile ce se fac de sus, vina, să fim sinceri, nu o putem găsi la ele. Ele au avut o anumită educaţie din trecut, care a dat cele mai bune rezultate. În numele căror interese să le cerem să se abată de la ea? Lor nu li se poate cere decât ca să ofere mandatul unor oameni cu dezinteresată dragoste de neam, capabili şi oneşti. Dacă candidatul lor întruneşte aceste condiţii, centrul n-are decât să ia la cunoştinţă candidarea, corectura putând avea loc numai în cazul contrar, dar şi atunci pe calea convingerii poporului la el acasă, în cerc. Şi poporul se lasă convins. De câte ori văd o exprimare demnă a voinţii cercului, n-am unde vedea urmele anarhiei, a nedisciplinei, a spargerii solidarităţii. Orice român care are credinţa în poporul său, care judecă dezinteresat şi cu intenţii curate, oricine ţine să fie, conform sfintei noastre tradiţii din trecut şi a postulatelor zilelor noastre, liberal şi democrat în gândire, în vorbe şi în fapte, nu poate judeca altfel nici pentru faţa şi simpatia oamenilor, sau pentru aceasta chiar mai puţin decât pentru orice altă consideraţie.

[„Banatul Românesc”, nr. 68, din 28 septembrie 1919]

 

Pentru ziarul „Patria”

 

Organul oficial al C.D.R.9, în numărul său din 26 septembrie, aduce un prim articol intitulat „Încercări de dizidenţă”.

Se spune în acest articol că toate încercările de dizidenţă din sânul vechiului Partid Naţional nu pot pleca din nici un motiv de ordin principiar, ci numai din motive de ordin personal, întrucât nici un nou partid nu poate fi mai naţional şi mai democrat decât Partidul Naţional şi întrucât şi el este pentru o unire necondiţionată şi definitivă cu vechiul regat. În acest înţeles autorul articolului, care ar fi făcut bine să arate cine este, asumându-şi răspunderea pentru cele scrise, condamnă încercările pentru întemeierea unui Partid Ţărănesc, organizarea Partidului Naţional Radical la Cluj, „ieşirile” ziarului „Timişiana” din Lugoj şi ale ziarului nostru împotriva C.D.R.

Nouă ne dedică următorul pasaj: „De altfel din coloanele altui ziar bănăţean, ce apare acum la Timişoara, ne-a mai fost dat să vedem ieşiri împotriva C.D., care ‘n-ar urmări unirea completă cu Patria-mamă’. Se vede că aceasta este calul de bătaie al unor bănăţeni, dar ce folos, calul e de lemn şi nu va face nici un pas ca să-i ducă în galop, acolo unde vor ei sau poate vreau alţii să îi aducă.”

Şi înainte de acest pasaj, vorbind despre eventualitatea formării unui nou partid prin dl Biberea, (după dl Ienciu, cel cu Partidul Ţărănesc) exclamă cu ironie anonimul autor: „S-ar adeveri încă o dată proverbul, că tot Banatu-i fruncea”.

Nu ne simţim noi obligaţi a răspunde în numele tuturor celor condamnaţi. Nici chiar în numele „Timişanei”, deşi acest ziar apare aci la noi, în Lugoj.

Răspundem însă în numele acestui ziar, „Banatul”, care n-a apărut acum în preajma alegerilor şi ai cărui oameni, cu bună credinţă,  nu pot fi acuzaţi că sunt conduşi în acţiunile lor de motive de ordin personal. Ei au luat parte la războiul pentru întregirea neamului, ei au dus propagandă pentru aceeaşi întregire până departe de creierii munţilor Urali şi au dus în coloanele acestui ziar şi pe alte căi, care vor putea fi cunoscute odată, inimoasa luptă pentru smulgerea Banatului din braţele armatelor sârbe de ocupaţie. Ei au fost în mare parte iniţiatorii, organizatorii şi purtătorii de cuvânt ai măreţelor adunări din Banat.

Aceşti oameni constată, înainte de toate, că Patria şi-a adus cam târziu aminte de „ieşirile” lor împotriva C.D.R.

În meritul chestiunii, în numele lor, eu, subsemnatul, care am scris şi semnat acele ieşiri, răspund următoarele:

Proiectul de rezoluţiune original, care avea să fie votat la Alba-Iulia, vorbea nu despre o autonomie provizorie, ci despre una care avea să dăinuiască până la înlăturarea tuturor deosebirilor de organizare, câte au rezultat  în urma evoluţiei istorice, între noi şi fraţii din vechiul regat. Cei dintâi care au luat poziţie făţişă împotriva acestui proiect au fost delegaţii bănăţeni. Nu voim însă prin aceasta să afirmăm că ardelenii n-ar fi avut aceleaşi vederi. Dimpotrivă, susţinem şi astăzi că autonomia, chiar şi în haina provizorie, a fost proclamată împotriva dorinţei şi voinţei majorităţii poporului nostru de dincoace de Carpaţi.

În şedinţa de sâmbătă a Comitetului Naţional, au urmat lungi şi aprinse discuţii asupra proiectului cu autonomia fără termen. Dl Dr. Al. Vaida Voevod a tras cu creionul peste punctul respectiv, lăsând să se înţeleagă că nici nu admite să fie adusă în discuţie ideea autonomiei. Dl Dr. Ştefan C. Pop se ferea de ea cu cuvintele: „Nu mă faceţi, d-lor, să iscălesc un lucru pe care îl consider un păcat împotriva neamului meu”. Au intervenit în discuţie, împotriva autonomiei, şi elementele tinere, care nu făceau parte din Comitetul Naţional. Socialiştii însă care nu introduseseră ei autonomia în proiect, dar după ce ea fusese preconizată, ţineau cu dinţii de ea, n-au voit să admită aceste elemente la discuţie şi ele au fost scoase din sala de dezbateri a comitetului. S-a convenit atunci, într-o comisie mai restrânsă, asupra formulei „autonomie provizorie”, pe care însuşi dl Maniu a numit-o, în adunarea de seară a bănăţenilor, „Schönheitsfehler”.

Această autonomie provizorie a fost proclamată duminică. Lumea adunată a plecat de la Alba-Iulia fără să îi înţeleagă rostul. Şi credem că, dacă aruncă acum o reprivire asupra activităţii C.D.R., organul executiv al autonomiei, va vedea şi mai bine cât de puţin justificată a fost autonomia. Căci legea agrară şi electorală se puteau face şi fără autonomie.

Noi am arătat în cele două articole, pe care „Patria” le numeşte „ieşire”, cum se putea trece prin timpul de tranziţie fără autonomie, care a fost greşită din punct de vedere al politicii externe, a fost un act de nedelicateţă faţă de jertfele vechiului regat şi o piedică, ca vechiul regat prin toată organizarea sa de stat să cadă de la început în balanţă în favoarea noastră faţă de multele elemente străine, pe care noi nu le putem singuri contrabalansa şi din cauza cărora noi nu ne putem organiza statul român.

Ne-am organizat deci cum am putut, cu elemente străine şi cu români compromişi prin atitudinea lor din trecut. Rezultatul: o nemulţumire generală, încât toată lumea abia aşteaptă ziua când se va isprăvi cu domnia C.D. Să intrăm în amănunte? Nu face. Noi nu acuzăm, ci constatăm numai o greşală. A o spune este un păcat naţional? Sinceritatea, consecvenţa noastră, a bănăţenilor, de a spune şi astăzi ceea ce am spus de la început e o dovadă de bărbăţie şi de adevărat naţionalism.

Şi acum încă un cuvânt. Dumnezeu ne este martor, că atunci când spunem aceste lucruri nu stă nimenea la spatele nostru, decât glasul strămoşilor, care ne strigă să căutăm elemente de unire cu patria-mamă, şi nu de dezbinare.

Prin fiinţarea de până acum a autonomiei nu s-a înlăturat nimic din deosebirile de organizare dintre noi şi fraţii din vechiul regat, în schimb s-a produs mult resens, care ne temem că îşi va lăsa urme în suflete încă mult timp.

Dar vom continua.

[„Banatul Românesc”,  nr. 70, din 3 octombrie 1919]

 

A doua grEŞEALĂ

 

Avem convingerea că săvârşim a doua greşeală, când ne pregătim să intrăm în parlamentul României Mari în cadrele Partidului Naţional.

Cea dintâi a fost autonomia. Greşeală mare, istorică, ireparabilă. Pentru că momentul istoric, porunca strămoşilor, privirile duşmanilor aţintite asupra noastră, consideraţii de politică externă, jertfele aduse de vechiul regat, neputinţa noastră de a ne organiza temeinic fără concursul statului român, primejdia vrajbei şi a înstrăinării în locul apropierii, toate acestea ne cereau imediata dărâmare, fie şi a celor mai neînsemnate bariere şi calda, imediata, necondiţionata revărsare şi unire a sufletelor.

Nu mai vorbim de descoperirile defectelor, pe care le ştiam ori le bănuiam dinainte şi care aveau să iasă desigur la iveală în paguba viitorului nostru.

Şi acum, iată-ne gata să săvârşim a doua greşeală.

Partidul nostru Naţional este un partid regional. El cuprinde oameni dintr-un ţinut geografic determinat şi are în vedere, înainte de toate, interesele acestui ţinut şi interesele acestor oameni. Un partid însă care porneşte să contribuie la zidirea României Mari, trebuie să fie regnicolar, să poată cuprinde pe cetăţenii din orice regiune şi să aibă un program, în care să intre nevoile tuturor ţinuturilor.

Ne închipuim, deci, că trebuia desfăşurat drapelul unui nou partid, în care aveau să intre români din toate provinciile. Era să fie convocat un congres la Bucureşti, Sibiu ori la Alba-Iulia al tuturor românilor, din toate provinciile, care doreau dincoace şi dincolo de Carpaţi primenirea moravurilor politice: al tuturor care au dat dovadă în trecut sau prin ideologia lor dau acum dovadă, că pun interesele obşteşti mai presus de interesele de partid, ori de interesele personale.

Se întâlnea acolo înainte de toate generaţia tânără din vechiul regat, de la noi, adevăraţii cetăţeni ai României Mari, care aveau, pentru a fi aceasta, pregătirea necesară, credinţa şi consecvenţa probată. Apoi toată pleiada oamenilor care au stat deoparte şi nu s-au lăsat prinşi în mreaja politicianismului, iar dintre cei mai vechi de zile, toţi aceia care au propovăduit curăţenia moravurilor politice şi toţi câţi prezentau garanţia că pot evolua şi ţine paşi cu lumea nouă.

Se făcea în chipul acesta o comunicare a sufletelor de la om la om, se descărcau atâtea energii noi de la individ la individ, se făcea o revărsare a fiecăruia în totalitatea celor mulţi, se cunoşteau oamenii, se întâlneau fraţii, se făcea imediata, calda, adevărata unire a tuturor. Duh nou, curat românesc, sănătate morală era să fie dusă şi adusă în toate colţurile româneşti. Era să fie o armonioasă, unisonă vibrare a inimilor, o primenire, o refacere, o renaştere generală.

De la acest fel de colaborare a tuturor elementelor bune de pretutindeni a aşteptat vechiul regat concursul împotriva politicianismului detestat.

Dar ni s-ar putea răspunde, că această colaborare va urma mai târziu, că ea poate începe chiar în parlament, între diferitele partide care au program mai apropiat şi metodă de organizare şi luptă ireproşabilă.

Răspundem că nu va mai fi acelaşi lucru. Vor sta faţă în faţă partide organizate, cu şefi şi interese de partid. Se vor lega oamenii de mandatele căştigate şi şefii nu îi vor putea înlătura cu una cu două, în interesul unei colaborări sau contopiri cu alţii, în numele unor interese superioare. Ne-am şi prezentat acolo, în parlament, şi noi, cei de dincoace, cu atâta balast, de care nu ne-am scuturat de dragul mult trâmbiţatei solidarităţi.

Oare în adevăr aşa avea să se prezinte parlamentul României Mari: de o parte luând loc deputaţii din vechiul regat, de alta cei de la noi, de alta bucovinenii şi în alt colţ basarabenii, ca trimişii unor state federative? Ne mai rămânea să ne diferenţiem şi în moldoveni, munteni şi olteni, ca tabloul să fie complet.

Şi acum vă închipuiţi ce unire poate ieşi de aici (pentru că numai pe ea o putem avea în vedere): partide compuse după regiuni stau unele lângă altele sau, pe unele chestiuni, faţă în faţă. Oamenii care le compun nu se cunosc şi au unii despre alţii păreri rele, d.e., noi despre cei din ţară, că sunt prea personali în luptele politice etc., ei despre noi, că ne-am cam ameţit, ne-a cam otrăvit străinismul, că nu ne cunoaştem „Ţara” pe care ne apucăm s-o criticăm, că confundăm pe câţiva cu ţara, că suntem prezumpţioşi, că avem – din presa şi gura duşmanilor – idei preconcepute despre „Ţară”.

Se vor produce deci ciocniri intensive între cei ce aveau să se unească. Se vor uita partidele unele la altele cam cu coada ochiului, cam peste umeri. Şi se va uita cam zâmbind întreaga „Ţară” la noi, cei ce mergem „în cornore”, cum s-ar zice, să o moralizăm. Se vor supăra şi cei buni, din „Ţară”, şi credem că ei formează marea majoritate, când ne vom prezenta noi toţi în faţa ţării lor întregi cu poza de moralizatori.

Creem stări de fapt, cadre după regiuni, cu care uşor ne obişnuim şi apoi rămân. Nu ne dăm oare seama ce înseamnă acest veşnic a ne feri unii de alţii, de parcă am fi leproşi? Aşa nu se fac uniri mai trainice, ci peticiri.

Facem bloc cu bucovinenii şi cu basarabenii ca să înfrângem politicianismul, ciocoismul din ţară? Dar dacă acesta va arăta cu degetul pe politicienii şi ciocoii noştri? Oare prezentându-mă aşa turmă, fără să fi făcut şi între noi selecţiuni mai radicale, nu vom face acolo impresia că ne-am prezentat la Bucureşti în numele puterii, cu dorinţa să punem mâna pe guvern?

În fuga condeiului, acestea voiam să le spunem din multele câte se mai pot spune în această chestiune.

Cu ce scop? Ca să ne uşurăm inima şi să se constate odată, ceea ce poate nu ni se recunoaşte astăzi, că bine am văzut şi că ne-am făcut datoria de adevăraţi cetăţeni ai României Mari.

[„Banatul Românesc”, nr. 74, din 12 octombrie 1919]

 

Pro domo

 

Gruparea de oameni de la acest ziar şi prietenii lor de idei au mers, de la apariţia organului nostru şi până astăzi, pe o cale dreaptă, neşovăitoare.

Independenţi şi consecvenţi în gândire şi deci şi în scrisul şi atitudinea lor. Nepuşi la cale şi nesusţinuţi de nimeni, afară de masele mari ale cititorilor.

Ideile primordiale care au dat naştere grupării şi organului au fost două: apărarea integrităţii Banatului şi unirea deplină, necondiţionată, a tuturor ţinuturilor româneşti într-un stat naţional românesc. Ele sunt şi astăzi ideile conducătoare în lupta ce o ducem cu fanatismul celei mai curate convingeri.

Fără a ne confrunta cu partidele istorice din vechiul regat, dar nici cu Partidul Naţional de dincoace de Carpaţi, noi ne declarăm în toate chestiunile teritoriale, cât şi în chestia minorităţilor, partizanii rezistenţei faţă de hotărârile Conferinţei de Pace.

Dezaprobăm în consecinţă pe toţi acei confraţi, indiferent de partidul politic din care fac parte, care sub formula unei înţelegeri, tranzacţiuni cu orice preţ, cu aliaţii, ascund ideea renunţării la integritatea Banatului. Împrejurarea că unii membri ai Consiliului Dirigent şi foarte mulţi membrii ai Partidului Naţional sunt aderenţii acelei formule de renunţare este unul din motivele care ne face să nu mergem nici cu C.D., nici cu Partidul Naţional, ci să batem înainte calea independentă apucată de la început. Ea corespunde cugetelor şi simţirilor tuturor românilor bănăţeni, afară de puţinii care s-au abătut de la ea de dragul unor situaţiuni, ceea ce înseamnă interese. Evident că noi, bănăţenii, al căror trup şi suflet este ameninţat să fie mutilat, nu putem adera la acea formulă şi deci trebuie să ne ridicăm în chipul cel mai hotărât împotriva acelor fraţi, fie din vechiul regat, fie din Ardeal, care ne strigă să ne astâmpărăm, să renunţăm la Torontal sub cuvânt că „am luat destul”.

Ideea unirii ne-a făcut şi ne face să fim împotriva oricărei autonomii provinciale, care nu poate folosi neamului nostru, ci naţionalităţilor din cuprinsul statului român. Asigurările ce ne vin de la Sibiu, că autonomia noastră va înceta, nu ne mulţumesc. Ne-am fript o dată şi ne vom feri, ca să ne frigem şi a doua oară. Din cabinetele unor miniştrii transilvăneni a străbătut până la noi şi ideea unirii federative. De altă parte ne este cunoscut – hai să-i zicem – vehementul schimb de idei care are loc între membrii C.D., unii solicitând desfiinţarea onorabilei corporaţiuni, alţii cerând stăruitor o amânare şi mutarea la Cluj.

Ce să-i faci. Mulţi din venerabilii domni nu sunt, nu pot fi cetăţenii României Mari. Atâţia din ei, până în primele zile ale reînvierii noastre naţionale sau chiar până în ziua de astăzi, n-au fost în vechiul regat, pe care nu-l cunosc decât din presa iudeo-maghiară. În sufletele lor, aceştia au fel de fel de remăşiţe din trecut, care le întunecă privirea şi le otrăvesc inimile. Câţi din ei nu s-au speriat în ziua când ţara românească a ridicat arma împotriva vechiului stăpân, exclamând: „Asta ne-a mai trebuit!” Câţi nu s-au uitat cu un fel de compătimire la acea mică ţară „balcanică”, care se face de râs când îşi închipuie că ea poate doborî vechea împărăţie culturală, apuseană a habsburgilor.

Nu, nu domnilor, n-am uitat încă acele figuri bizare, care treceau în timpul neutralităţii cu fel de fel de afaceri dincolo, în ţara în care ne luam de gât cu spionii Puterilor Centrale, mustrându-ne pentru pasul „nesocotit” ce l-am făcut când am trecut Carpaţii şi persiflând idealismul şi credinţa noastră.

Dar despre cei ce ne-au vorbit de rău aci, în faţa ungurilor, ce să zicem? Şi de toţi câţi s-au lepădat de „Ţară” şi de străduinţele ei?

Cum poţi, iubite prietene Goga, să mergi tu braţ la braţ cu toţi aceştia, să intri cu ei în parlamentul României Mari? Nu-i urâm, căci ne sunt fraţi, dar nu putem colabora cu ei, căci nu ne înţelegem nici astăzi, cum nu ne-am înţeles nici atunci, când noi am plecat unde am plecat şi ei au rămas unde au rămas. Ei cu ei şi noi cu noi.

Ce frumos era, dacă toţi câţi au avut o credinţă vie în sosirea României Mari, toţi câţi ne-am întâlnit, fără să ne fi înţeles înainte, în Bucureşti, şi toţi câţi au venit în urmă din stepele Rusiei ne-am fi unit aci acasă rândurile, ne-am fi păstrat omogenitatea gândurilor şi acţiunilor şi am fi căutat legătura, nu cu nărăviţii politicieni din Regat, ci cu toţi acei buni – o, cât de buni prieteni, pe care i-am cunoscut acum sau îi cunoaştem de mult „dincolo” – şi cu ei împreună ne puneam în fruntea celor mulţi şi celor buni de dincoace şi de dincolo, înlăturând de la conducere pe toţi cei slabi de credinţă, pe toţi cei ameţiţi şi otrăviţi, pe nărăviţii, pe toţi „unşii” politicianismului de profesie!

Dar aşa, prietene, s-a prea amestecat armata şi nu va câştiga lupta, căci lupta împotriva politicianismului, tare în intrigă, tare în tragere de sfori, e grea şi această luptă nu o poate câştiga, decât o armată ai cărei soldaţi au dat probele credinţei, probele dezinteresării, probele hotărârilor întregi şi neclintite.

Noi, ăştia de la Banat, ne socotim ca făcând parte din această armată, pe care o doream mai mare astăzi, dar care va fi cu siguranţă mai mare mâine.

E greu braţul stăpânirii prietene şi, şi mai greu dacă vei lăsa tu, ca el să ne lovească. Se poate întâmpla, deci, ca puţini să ne strecurăm până în inima României ca mandatarii poporului. Dar acolo vom întâlni mulţi şi adevăraţi prieteni, acolo ne vom întâlni şi cu tine, sunt sigur, şi cu toţi tovarăşii noştri de idei şi de luptă de până ieri şi vom desfăşura steagul adevăraţilor cetăţeni ai României Mari.

Până atunci, noi, cei de la Banat, mergem singuri, săraci, fără fonduri de propagandă şi fără fonduri electorale. Nu ne alipim nici de partidele politice existente din ţară, dar nici la Partidul Naţional, în care intră toate elementele înşirate mai sus, în fuga condeiului, toţi oamenii de jumătate, toţi transfugii de ieri, toţi neoromânii, ai căror şefi, mă întreb, Doamne, cum poate fi Goga, cum poate fi Maniu?

Sau poate suntem noi vizionari nebuni, incorigibili, care nu înţelegem realitatea lucrurilor... Se poate.

[„Banatul Românesc”,  nr. 76, din 17 octombrie 1919]

 

 

 

Constituirea gruPĂrii politice Uniunea NAŢionaLĂ

 

Consecvent cu ideile politice profesate în coloanele acestui ziar, oamenii grupaţi în jurul lui şi prietenii convingerilor lor politice, după mai multe consfătuiri ţinute la Lugoj şi Timişoara, au hotărât organizarea unei grupări politice independente, sub denumirea Uniunea Naţională.

Gruparea Uniunea Naţională, înţelegând să răspândească principiile sale politice în toate ţinuturile României Mari şi în toate păturile neamului nostru, va face întrebuinţare în acest scop de toate mijloacele legale de propagandă, cum sunt presa, întrunirile publice şi trimiterea în parlament a unui număr de deputaţi care să dea expresie acolo, în faţa ţării întregi, convingerilor sale politice.

În consecinţă: ea declară ca organ al său ziarul „Banatul Românesc” din Timişoara, de sub conducerea d-lui Dr. Avram Imbroane; hotărăşte intrarea în campania electorală pentru parlament şi punerea candidaturilor de deputaţi în cercurile arătate mai jos.

Ea îşi zice grupare, şi nu partid, căci iniţiatorii şi membrii ei dezaprobă înfiinţarea unui partid, care să cuprindă numai membrii de dincoace de Carpaţi, având astfel un caracter regional. Gruparea se consideră înaintemergătoarea unui viitor partid politic regnicolar, care să cuprindă membri din toate provinciile româneşti şi să îmbrăţişeze în programul său toate problemele politice, culturale, sociale şi economice ale tuturor provinciilor româneşti, ceea ce înseamnă ale statului român întreg.

Ea nu merge cu Partidul Naţional, tocmai fiindcă el este un partid regional.

Recunoscând şi apreciind cu toată pietatea serviciile istorice aduse neamului nostru de acest partid, credem că misiunea sa s-a terminat în momentul înfiinţării statului tuturor Românilor. Problemele vitale ale acestui stat privesc toate provinciile româneşti din care el se compune şi pe toţi cetăţenii săi.

Numai partidele regnicolare reprezintă de fapt neamul românesc întregit, statul tuturor românilor şi numai ele pot contribui în mod real la unificarea completă a acestui stat. Partidele regionale în parlamentul român ne dau impresia nu a unui stat unit, ci petecit, ele ar putea reprezenta numai o unire federativă. Pe de altă parte, este clar că prin însăşi existenţa lor, care înseamnă deosebire de metodă de acţionare, deosebire de tradiţii politice, deosebire de oameni care în lipsa unei colaborări mai strânse nu au ocazia să se cunoască, să se apropie, să se unifice sufleteşte, ele nu contribuie la închegarea statului, la nivelarea deosebirilor din trecut, ci la statornicirea acestor deosebiri. Prin ciocnirile inevitabile ce se vor ivi între ele, se vor stabili raporturi reci între fraţii doriţi unii de alţii, până ieri, şi s-ar putea periclita însăşi unitatea statului român.

Dar gruparea Uniunea Naţională, care se constitue provizoriu până la constituirea partidului regnicolar, nu poate merge cu Partidul Naţional şi din alte motive.

Partidul Naţional a decretat, ce-i drept, unirea cu vechiul regat, dar a decretat până la constituantă fiinţarea unei autonomii pe seama românilor de dincoace de Carpaţi. Delegaţii bănăţeni, câţi s-au putut strecura la adunarea de la Alba-Iulia, s-au pronunţat împotriva acestei autonomii pe care atât ei, cât şi totalitatea românilor bănăţeni, o detestă până astăzi, ba astăzi chiar mai mult, după ce s-au cunoscut roadele ei, asupra cărora s-a stăruit în coloanele acestui ziar şi pe care le cunoaşte toată lumea.

Gruparea noastră, prin însăşi înfiinţarea ei, voieşte să zică că membrii ei, ca şi toţi românii bănăţeni, neinteresaţi, nu se identifică cu activitatea C.D.R., organul executiv al autonomiei, şi declină de la ei orice răspundere pentru această activitate.

Aceeaşi grupare voieşte să fie un control real, că unirea definitivă şi necondiţionată cu vechiul regat se va face acum în constituantă fără nici un fel de amânare, nici din motive principiare, nici din motive tehnice.

Chestiunea Banatului vine şi ea la rândul ei să motiveze înfiinţarea acestei grupări. Noi, bănăţenii, nu facem nici un secret din nemulţumirea noastră cu felul cum am fost reprezentaţi la Conferinţa de Pace în ce priveşte această chestiune.

Faţă de stadiul actual al acestei chestiuni, noi ne declarăm partizanii rezistenţei faţă de hotărârile Conferinţei de Pace şi ne desolidarizăm de toţi acei fraţi ai noştri, din orice partid ar face parte, care sub formula unei înţelegeri cu orice preţ cu aliaţii, ascund renunţarea la integritatea Banatului.

Întrucât soarta ar voi ca Banatul să rămână deocamdată ciuntit, gruparea noastră îşi înscrie pe stindardul său lupta pe noua chestiune naţională, care va fi în viitor chestiunea românilor din Banatul rămas sub sârbi şi din întreg cuprinsul statului Iugoslav.

Gruparea noastră se declară de asemenea partizana rezistenţei faţă de toate clauzele Tratatului de Pace de la Paris, care ating suveranitatea statului şi a neamului românesc!

De altfel, cu politica externă ea se declară pentru continuarea legăturilor de alianţă cu puterile din Entente şi în special pentru cea mai amicală colaborarea cu Franţa şi Italia, surorile mai mari ale neamului nostru, cărora le datorăm eternă recunoştinţă.

Până la constituirea partidului regnicolar, gruparea noastră va colabora cu toate acele partide ale căror principii politice sunt identice cu ale grupării noastre şi pe care le cuprindem în următoarele 12 puncte:

·  Intransigenţă în chestiunea integrităţii Banatului.

·  Unirea fără condiţiuni a tuturor provinciilor dezrobite, cu România mamă.

·  Asigurarea existenţei statului naţional român prin democratizarea tuturor instituţiilor de stat şi prin administrarea lor în spirit de legalitate şi cinste.

·  România Mare este un stat naţional. Toate instituţiile de stat vor avea acest caracter. În acest cadru, naţionalităţile se vor bucura de cele mai largi libertăţi.

·  Rezolvarea cât mai grabnic şi în spiritul cel mai larg, a reformei agrare. Aplicarea ei imediată.

·  Descentralizarea administrativă pentru ocrotirea intereselor regionale.

·  Naţionalizarea industriei şi comerţului.

·  Organizarea şi ocrotirea muncii. Armonizarea intereselor de clasă, care să asigure bunăstarea tuturor şi să excludă orice exploatare.

·  Educaţia culturală, politică şi economică a poporului nostru, în special organizarea economică a ţărănimii, meseriaşilor şi neguţătorilor, bazată pe principiul cooperaţiei.

·  Unificarea celor două biserici într-o biserică naţională română cu un patriarhat român.

·  Credem că vremurile noi cer oameni noi. Trebuie deci înlăturaţi oamenii compromişi prin atitudinea, activitatea şi legăturile lor din trecut, pentru a se asigura autoritatea conducătorilor în faţa maselor, căci cei care au sacrificat în trecut interesele poporului românesc nu prezintă garanţii că le vor servi cu credinţă în viitor.

·  În fine, pe lângă susţinerea intereselor generale ale statului român şi în deplină armonie cu acestea, în deplină armonie cu interesele generale ale statului român, gruparea va apăra interesele politice, culturale şi economice speciale ale bănăţenilor.

*

Având înscrise pe stindardul său de luptă aceste principii, gruparea aşteaptă înfiinţarea viitorului partid regnicolar de la generaţia mai tânără de pretutindeni a neamului nostru şi de la toţi acei buni români, fără deosebire de vârstă, care şi până acum au profesat democraţia, naţionalismul şi curăţenia moravurilor politice.

În acest înţeles ne vom întâlni ca mâine şi cu o mare parte a membrilor Partidului Naţional de astăzi; nu ne vom putea întâlni însă şi cu toţi transfugii neamului nostru de dincoace de Carpaţi, cu toţi indiferenţii de până ieri faţă de cauza mare a neamului, cu toţi neoromânii de astăzi, care se adumbresc şi ei sub aripile Partidului Naţional.

Lansând aceste principii în publicitate, aşteptăm ca marele public românesc să se rostească asupra lor şi, dacă el le va aproba, să ne dea tot concursul întru izbândirea programului nostru de luptă.

Aşteptăm. În special tot concursul fraţilor noştri bănăţeni: a ţărănimii noastre, a preoţilor şi învăţătorilor, a meseriaşilor şi neguţătorilor, a muncitorilor de toate categoriile, a funcţionarilor şi a tuturor intelectualilor români cu judecata independentă de oficialitatea trecătoare să nu ne lipsească de concursul lor şi să-şi dea voturile pentru candidaţii de deputaţi ai grupării noastre, care sunt deocamdată următorii:

·  Dl Ion Vidu, profesor de muzică, pentru circumscripţia Balinţ, jud. Caraş-Severin.

·  Dl Dr. Avram Imbroane, directorul ziarului „Banatul Românesc”, pentru circumscripţia Lugoj (jud. Caraş-Severin) şi Gătaia (jud. Timiş).

·  Dl Petru Nemoian, pentru circumscripţia Racaşdia, jud. Caraş-Severin.

·  Dl Trifon Laţia, avocat în Lugoj, pentru circumscripţia Sacul, jud. Caraş-Severin.

·  Dl Cornel Bojinca, pentru circumscripţia Bocşa Montană, jud. Caraş-Severin.

·  Dl Constantin Murariu pentru circumscripţia Belinţ.

Cu prilejul constituirii grupării noastre s-a expediat M. Sale Regele Ferdinand şi d-lui profesor Nicolae Iorga la Bucureşti următoarele telegrame:

*

Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand

Bucureşti

Gruparea politică Uniunea Naţională, constituită astăzi în oraşul Timişoara, din foştii pribegi în România şi voluntari în armata română, ca înaintemergătoarea unui partid politic regnicolar, care să cuprindă pe toţi cetăţenii României Mari, câţi au profesat şi profesează cu sinceritate democraţia, naţionalismul şi curăţenia moravurilor politice, Vă împărtăşesc M. Voastre, făuritorul României Mari, Regele democraţiei şi naţionalismului românesc, sentimentele lor de neţărmurită gratitudine, iubire şi loialitate cu asigurarea că adevăraţii cetăţeni ai României Mari, care au suferit pentru ţară şi o cunosc în trecutul şi prezentul ei, sunt gata să vă dea şi ultimul rest al puterilor lor pentru aşezarea statutului tuturor românilor pe temelia democraţiei, naţionalismului şi curăţenia moravurilor politice.

În numele Uniunii Naţionale

Dr. Avram Imbroane

directorul ziarului

„Banatul românesc” 

*

D-sale Nicolae Iorga, profesor

Bucureşti

În Timişoara, cetatea lui Iancu Huniade, s-a constituit din oamenii grupaţi în jurul ziarului „Banatul Românesc”, foşti pribegi în România şi voluntari în armata română şi din prietenii convingerilor lor politice, o grupare politică independentă, sub numirea „Gruparea Uniunii Naţionale”, independentă de Partidul Naţional şi de partidele politice existente din vechiul regat. Această grupare se consideră ca premergătoare a unui partid politic regnicolar, care să cuprindă generaţia tânără neprihănită din întreg cuprinsul României Mari şi pe toţi românii de bine care au propovăduit şi până astăzi democraţia, naţionalismul şi curăţenia moravurilor politice. Această grupare Vă trimite D-voastră, care aţi fost şi sunteţi şi astăzi apostolul acestor principii, expresia admiraţiunii şi omagiilor lor.

 

*

Cu acest prilej transmitem salutul nostru tuturor pribegilor politici şi tuturor foştilor voluntari în armata română şi în special fraţilor voluntari bănăţeni, ofiţeri şi soldaţi, pe care îi socotim cei mai apropiaţi tovarăşi în lupta noastră.

*

Adeziunile la gruparea noastră se vor trimite pe adresa ziarului „Banatul Românesc”,  Timişoara, Schloss-Gasse 8.

[„Banatul Românesc”,  nr. 78, din 23 octombrie 1919]

 

 

Români, dĂruiŢi pentru

CĂminul elevilor români din TimIŞoara!

 

Eforia şcoalelor sec. din Timişoara a decis înfiinţarea unui cămin pe seama elevilor români din Timişoara. Pentru înfăptuirea cât mai în grabă a acestei idei măreţe, Eforia a lansat un călduros apel, îndemnând lumea românească să contribuie la fondul căminului. În acelaşi timp, s-a cerut sprijin Un. Cons. Dirigent. Această nobilă acţiune a Eforiei s-a pornit sub auspiciile cele mai favorabile.

*

Ştiind că nu este suflet de român care să nu fie pătruns de necesitatea înfiinţării unui internat român de băieţi în Timişoara – avem toată nădejdea că aceste exemple de dărnicie îşi vor găsi în curând urmaşi. „Banatul românesc” îşi deschide cu ziua de azi o subscripţie proprie, publicând în fiecare număr numele donatorilor şi sumele colectate.

Ne adresăm preoţilor şi învăţătorilor, aceşti neobosiţi apostoli ai neamului nostru, rugându-i să îndemne lumea de la ţară să subscrie pentru această operă de folos naţional, colectând ei înşişi, cu orice ocazie care se prezintă. Nu trebuie să uităm că mai de urgenţă decât cărbunii şi cartofii e, pentru neamul nostru, şcoala.

Avem nevoie imediată, nevoie absolută de şcoală. Ne lipseşte o întreagă clasă socială, a orăşenilor, pe care trebuie s-o formăm, a cărturarilor, fără care un neam înseamnă că merge spre pieire. Aceste clase nu se pot forma decât prin şcoală. Ne administrează şi acum cum ne administrează, vedem cu ochii toată ziua – străinii. Trebuie să ne formăm funcţionari şi numai o şcoală bună nu-i poate da.

Trebuie să adunăm de la sate copiii de ţărani – pământul cel bun al neamului românesc – şi să-i întreţinem în şcoli.

Pentru aceasta, însă, nimeni nu trebuie să dea înapoi – să subscrie fiecare cât poate, din toate colţurile Banatului, ca să dăm un adevărat semn că înţelegem interesele românismului. Banul celui sărac va fi binevenit alături de darul mărinimos al bogatului, dacă va face mai multă bucurie, pentru că el constituie o dovadă: dovada că vrem să trăim aci stăpîni; să ne reluăm locul de altădată.

[„Banatul Românesc”, nr. 79, din 26 octombrie1919]

 

 

RĂspuns unui pamfletar

 

În turneul electoral am văzut din întâmplare un ruşinos pamflet iscălit de dl Dr. Lucian Georgevici, avocat, editorul ziarului „Banatul” şi candidat de deputat în cercul Recaş.

Cunoşteam demult veninul acestui om, venin pe care îl varsă cu un curaj vrednic de o altă cauză asupra mea, acum, în toiul mişcării electorale cu intenţia ca să mă discrediteze în faţa alegătorilor.

E curios! Dl C. R. Munteanu publică o declaraţie şi dl Georgevici răspunde atacându-mă pe mine de sus în jos. Eu pamflet nu voi scrie, oricât s-ar zvârcoli dl Georgevici. Mai ales acum nu, căci mi-ar fi ruşine de alegători10. Până astăzi, noi nu ne-am ocupat în ziar cu persoane, mai puţin cu „poliţaiul” Georgevici. Am discutat idei şi principii.

Dacă însă dl Georgevici vrea să dezvelim lucrurile, o vom face-o a doua zi după alegeri.

Până atunci, în ce priveşte chestiunea ziarului, ţin să insist deocamdată fără nici un istoric asupra următorului fapt: dl Georgevici şi dl Cosma, actualul prefect, au avut în mână, după cum însuşi dl Georgevici o recunoaşte, primul număr „Banatul” din Bucureşti, cu câteva zile înainte de a apărea „Banatul” din Timişoara. În acel număr din Bucureşti se spunea, dar, că gazeta pribegilor şi voluntarilor bănăţeni apare în mod provizoriu la Bucureşti şi va trece la Timişoara, când ea va fi evacuată de sârbi. Îi adresez acum d-lui Georgevici şi tovarăşilor săi întrebarea: nu simţeau d-lor nici o obligaţie morală să onoreze iniţiativa voluntarilor bănăţeni, care mai făceau tocmai pe acel timp şi în Banatul ocupat de sârbi, importante servicii cunoscute de toată lumea cinstită din Banat? Ce i-a împiedecat, dacă chiar aveau titlul fixat, să revină asupra lui, căci gazeta d-lor a apărut cu câteva zile în urmă? Aici este esenţa chestiunii. Domnii avocaţi, şireţi, au grăbit scoaterea ziarului lor tocmai fiindcă apăruse ziarul de la Bucureşti. Dl profesor Velcean, care este în Timişoara, poate adeveri acest lucru. Şi s-au grăbit să-l înregistreze la tribunal, ca să ne ia nouă orice posibilitate de a scoate ziarul „Banatul” în Timişoara.

Voi reveni pe larg asupra acestei chestiuni. Va vorbi şi dl Dr. Justin Nemet, care, desigur, este un om iubitor de adevăr şi vor vorbi şi alţii. Fi cu răbdare, onorate domn Georgevici, vom arăta ce-aţi făcut în Timişoara până astăzi şi publicul va judeca.

Deocamdată, mai insist numai asupra chestiei cu drumurile la Bucureşti şi plata fixă. Ei bine, dl meu, scrisul d-tale în această chestiune este pur şi simplu criminal. Întreabă M.C.G. şi pe toţi bănăţenii deportaţi la Belgrad ce căutam noi la Bucureşti? Dl-e Dr. Cosma, d-le Dr. Adam, d-le Dr. Cioban, d-le Dr. Crăciun, nici D-voastră nu ştiţi de ce călătoream la Bucureşti, eu cu colegii, nebunii de noi, pe când dl Georgevici şi Cosma îşi sorbeau liniştiţi cafeaua la Kronprinz? Ei bine, d-lor, nimic alta mai bine decât bagatelizarea unei acţiuni atât de folositoare pentru Banat arată motorul şi posnicia luptei ce aţi pornit-o împotriva noastră, d-voastră, care v-aţi ferit să luaţi contactul cu primii ofiţeri de legătură români veniţi în Timişoara şi nu le-aţi dat măcar o cameră să locuiască! La revedere, d-lor, noi suntem puţini, d-voastră mulţi. Haide, vă rog, ieşiţi toţi, mai vărsaţi venin. Vă vom răspunde şi nu noi vom roşi.

[„Banatul Românesc”,  nr. 80, din 29 octombrie 1919]

 

Cuvânt alegĂtorilor mei

 

Spre voi se îndreaptă glasul inimii mele, bravi alegători din cercul Lugoj şi din cercul Gătaia. Spre toţi împreună şi spre fiecare în parte.

Aţi aflat desigur, cu toţii, bunavestire: Duminică am fost ales deputatul vostru în primul parlament al României Mari. Şi, după cum înainte de alegeri v-am adresat cuvânt de chemare, tot astfel vă trimit acum de jos, de la Gherman, până sus, la Sărăzani, cuvânt de caldă, de cea mai caldă mulţumire.

Eu şi colegii mei de la Uniunea Naţională ne simţim în toate fibrele inimii noastre, cetăţeni ai României Mari şi bănăţeni din creştet până în tălpi.

Pornind de la aceste puncte de vedere, am dus toată acţiunea în coloanele acestei gazete, am dus toată campania electorală. Ele ne-au dat puterea să biruim ieri şi să ne bucurăm astăzi de această biruinţă.

N-am învins noi, ci a triumfat ideea României Mari şi ideea Banatului. De aceea e sărbătoare mare în sufletele noastre, în sufletele tuturor bunilor, dezinteresaţilor români din Banat şi desigur şi din alte ţinuturi româneşti.

Închid ochii mei trupeşti şi las sufletu-mi să zboare din nou prin toate frumoasele ori necăjitele voastre sate. De la Lugoj, la Sîlha, la Coştei, la Gruni, la Boldur, la Hodoş, la Jabăr, la Satul-mic, la Olosag, la Pogăneşti, la Boteşti, la Jureşti, la Drânova şi la Sărăzani; şi de la Gătaia, la Murava, la Ferendia, la Clopodia, la Gherman, la Pârcosu, la Buchin, la Sculea, la Birda, la Şipot, la Şoşdea, la Gerteniş, la Cadar şi la Duboz. Ce frumoase zile am trăit eu în mijlocul vostru şi voi alături de mine.

Pentru că cuvântul meu a coborât în rândurile voastre şi peste satele voastre ideea României Mari şi ideea Banatului şi cu ideea tot duhul, toată viaţa, toată sărbătoarea, câtă este legată de ea. Şi pentru că mintea voastră aleasă a prins ideea şi inimile voastre aprinse au cuprins în ele tot duhul, toată viaţa, toată sărbătoarea. La cuvintele mele au răspuns bătăile inimilor voastre; la aprinderea ochilor mei, lacrimile ochilor voştri. Dreptatea şi bucuria aşteaptă de atâtea secole, la capătul atâtor suferinţi, tăria concentrată în inimile noastre. Dumnezeu a văzut şi a ştiut ce-a fost în inimile voastre, de aceea ne-a fost atât de frumoasă biruinţa.

Fiu al acestui Banat, concrescut în glia lui şi cu sufletul legat de oasele strămoşeşti din cuprinsul gliei, mi-am chemat fraţii la noua viaţă în România Mare.

Să-i văd răsărind în oraşele şi satele bănăţene din toate părţile şi înşiruindu-se la muncă întreagă pentru întemeierea noii lor vieţi. Liberi ca păsările cerului, cu fruntea ridicată, conştienţi de forţele cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi încrezuţi în ele. Că nu-i ţară ca Banatul, şi nici român ca bănăţeanul.

Cetăţean al României Mari, v-am arătat ce înseamnă aceasta. Şi v-am chemat spre unirea care se face dintr-o dată, năvalnic ca revărsarea apelor, ca potopul. Şi m-aţi înţeles, căci fiul vostru fiind, din sufletul vostru am vorbit. Unire, unire imediată şi necondiţionată – a răsunat prin satele voastre. Unire cu toţi fraţii, prin toate mijloacele şi pe toate cărările. Se cadă zăgazurile, să se rupă stăvilarele şi să curgă cu apele râurilor viaţa noastră în marea vieţii neamului nostru de pretutindeni. Dacă au mai fost zăgazuri şi stăvilare, noi nu le-am voit, noi nu le-am ridicat. Dacă ni s-a tulburat viaţa în dosul lor, noi nu suntem vinovaţi. S-o afle fraţii şi să transmită adevărul urmaşilor.

Şi iarăşi ca bănăţean, eu, şi ca bănăţeni, noi am juruit că nu putem lăsa un pălmac din pământul nostru şi nici un suflet în nouă robie. Ne-am cutremurat când am vorbit de aceasta, s-a cutremurat sfântul nostru pământ sub noi şi cutremurarea s-a transmis urmaşilor. Nu va fi odihnă acum şi în viitor, în inima pământului bănăţean şi în inimile fiilor lui, până va fi tăiat trupul lui şi sufletul lui în două.

Aşa am simţit, aşa am vorbit, aşa am jurat să trăim şi să umplem cu munca zilele vieţii noastre. Aşa aţi venit la urnă şi aţi biruit. Dând dovadă istorică de idealismul sufletului bănăţenesc. Aceasta am voit eu să se dovedească şi vă mulţumesc pentru neamul meu, pentru Banat, că mi-aţi ajutat să se dovedească aceasta. Iată istoricul înţeles al biruinţei de la Lugoj şi de la Gătaia.

Şi te felicit pe tine, Lugojule, inima idealismului bănăţean, cetatea nemuritorului Brediceanu, şi vă fericesc pe voi mândre sate din cercul Lugoj şi Gătaia pentru istorica biruinţă. Vă fericesc pe voi, venerabilii părinţi ai satelor noastre, apostoli neprihăniţi şi pururea neşovăielnici ai naţionalismului românesc. Şi pe voi, dascăli, luminătorii chinuiţi, uitaţi de vreme şi de bine ai chinuitului nostru popor. Şi pe voi, albinele satelor şi neamului nostru, ţărani nebiruiţi de greul vieţii şi de vijelia vremurilor, care ne-aţi păstrat tot ce avem: limba, legea şi moşia.

Şi vă fericesc în special pe voi, prea vrednici meseriaşi şi plugari din Lugoj, copiii lui Brediceanu, ostaşi care nici o clipită n-aţi părăsit, de când vă ştie lumea, cutele steagului tricolor. Aţi înscris în istorie faima numelui nostru.

Drept răspuns la mândra, la româneasca voastră ţinută, mintea şi inima mea se deschid largi, să vă înţeleagă şi să vă cuprindă cu toate aspiraţiile şi cu toate durerile voastre.

Vouă vă închin, şi prin voi României Mari şi Banatului meu, şi ultimul rest al puterilor mele.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

[„Banatul Românesc”,  nr. 85, din 9 noiembrie 1919]

 

Scrisoare deschisĂ D-lui Dr. L. Georgevici

Loco

 

Domnule!

În nr. 42 al ziarului „Banatul” a apărut un comunicat semnat de d-ta, în care se afirmă, că d-ta m-ai împiedicat pe mine să fac fond de un milion, pentru scriitorii idealişti, din câştigul de pe spatele ţăranilor români bănăţeni, cu petrolul ce l-aş fi primi prin ministrul Duca, şi tot d-ta n-ai permis să se facă fuziunea ziarelor din Timişoara cu un preţ de 60000 cor.11 plătibile din partea d-voastră mie.

Află, te rog, că pentru aceste neruşinate calomnii şi pentru toate cuvintele înjurioase ce mi le-ai adresat mie şi colegilor mei, te-am dat chiar azi în judecată.

Acolo, în faţa judecătoriei, vor avea să declare dl prefect Dr. Aurel Cozma, care cunoaşte toate discuţiile urmate în jurul fuzionării, fiindcă le-a patronat, unde şi când a fost vorba ca fuziunea celor două ziare să se facă la preţul a 60000 cor. plătibile mie? Tot acolo se vor rosti în acea chestiune şi onorabilii domni: primar Vidrighin, protopop Oprea, avocaţii Dr. Chiroi, Dr. Obădeanu, Dr. Adam, părintele Avram Corcea ş.a. care au luat parte la conferinţa de la prefectură, în care s-a făcut fuziunea.

Şi se va lămuri şi chestiunea fondului de care se vorbeşte în comunicat.

Se va dovedi atunci cum cele mai frumoase şi mai idealiste planuri ale unui om cinstit şi sărac, care a adus atâtea jertfe în războiul pentru întregirea neamului şi care n-are alt păcat, decât acela al independenţei gândurilor şi sentimentelor sale, sunt exploatate de inconştienţi împotriva sa, cu scopul discreditării publice.

Dragii mei, o lume întreagă mă cunoaşte de cel mai dezinteresat om, să vă temeţi deci de verdictul care se va rosti mai curând sau mai târziu împotriva d-voastră şi din partea oamenilor şi din partea lui Dumnezeu.

[„Banatul Românesc”,  nr. 88, din 16 noiembrie 1919]

 

Chestia Banatului în Parlament

 

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane

D-lor deputaţi, d-le preşedinte, vă asigur că am cu mult mai adâncă dragoste de neam şi cu mult mai multă şi înaltă stimă pe această Cameră, ca să doresc să văd iarăşi iritaţiunea de astăzi din această Cameră, şi-l asigur pe dl preşedinte că voi fi cât se poate de scurt. Nu am nici un fel de legătură cu întrebările pe care le-a făcut dl Păşuica şi declar în mod onorabil că nu am avut nici un fel de cunoştinţă prealabilă că ele se vor face. Dacă iau cuvântul, o fac provocat de însăşi banca ministerială. Dl Păşuica, motivat sau nemotivat, a adresat guvernului o interpelare, la care guvernul e dator să răspundă. Atunci, însă, când d-nii miniştri au răspuns, au răspuns înţepat la adresa Banatului şi, ca fiu al Banatului, mă simt dator să iau cuvântul, ca fiu al acestui Banat, care astăzi e ameninţat a fi tăiat în două.

D-lor deputaţi, în această atmosferă, foarte regretabilă pentru momentele de seriozitate şi de criză prin care trece neamul nostru, voi fi cât se poate de scurt. Răspund înainte de toate d-lui Eugen Goga – prietenul, cum m-a numit şi d-sa. Mă surprinde foarte mult că tocmai d-sa a fost acela care să-mi bănuiască convingerile şi sentimentele mele politice.

Regret cuvântul d-lui Goga, care a spus că ar fi în Ţara Românească o dragoste recentă pentru Banat. Eu nu admit că sunt în Ţara Românească asemenea sentimente. (Aplauze prelungite). Regret, d-lor, fără a fi angajat la nici unul din partidele istorice din Ţara Românească – şi desfid pe oricine ar putea să-mi atribue acest lucru – regret, pentru că asemenea cuvinte face şi mai adânc abisul politic din această ţară. (Aplauze). Eu sunt de dincolo de Carpaţi şi consider munca şi datoria în aşa fel, încât să colaborăm cu toţi românii de bine din întreaga Românie Mare. (Aplauze). Nu însă, d-lor, ca prin asemenea atitudini să contribui la învrăjbirea unor lupte sterile pentru neamul nostru. (Aplauze).

D-lor, ca să revin la obiect, spun că cuvintele mele au fost provocate prin banca ministerială; s-a spus că în Banat s-ar fi dus o campanie de discreditare împotriva Consiliului Dirigent. D-lor, mi se pare că se face aici o regretabilă confuzie. Eu aşa ştiu şi cred că şi d-nii miniştri ardeleni ştiu, că au fost nemulţumiri nu numai în Banat, ci şi în Ardeal, nemulţumiri izvorâte din neajunsurile economice. Personal nu m-am ocupat de ele şi vă declar deschis că eu nu le cunosc în detaliu, dar ştiu că au fost. Dovadă că au fost este însăşi împrejurarea, după câte ştiu eu, că în sânul Partidului Naţional s-a cerut o anchetă parlamentară pentru constatarea unor abuzuri. (Aplauze; zgomot). Eu n-aş fi făcut nici această declaraţie, dacă nu s-ar fi adus învinuiri la adresa Banatului. Da, a fost în Banat o campanie şi nu îmi este ruşine să spun că am fost unul dintre fruntaşii acestei campanii. Mărturisesc însă în faţa lui Dumnezeu şi a neamului meu că nu am fost condus în această campanie nici de motivul de a discredita pe fruntaşii neamului nostru din Ardeal, nici n-am fost plătit sau îndemnat de cineva din Regatul Român, cum în mod ruşinos am fost bănuit, şi am făcut acest lucru dintr-un idealism românesc curat. (Aplauze).

Puteţi să combateţi, dar n-aveţi dreptul să bănuiţi o provincie care a dus campanie idealistă.

Se poate ca glasul Banatului să fie greşit şi eu cred că a greşi este lucru omenesc, dar este îndeobşte cunoscut că delegaţii Banatului la Adunarea de la Alba-Iulia s-au pronunţat împotriva autonomiei din Ardeal, căci n-au găsit-o folositoare.

Această autonomie a fost combătută de opinia publică din Banat, pentru motivul că era considerată piedică în calea procesului de unire a neamului nostru.

Dacă îmi daţi voie, vă voi dezvolta pe larg această chestiune cu altă ocazie, pentru ca d-voastră să nu aduceţi învinuiri la adresa unei provincii, când ştiţi bine ce a fost acolo.

Cât priveşte învinuirile de natură economică, ele nu s-au adus, d-lor miniştri, numai în Banat, ci în teritoriul întregului Ardeal.

Atâta am avut de zis.

[„Banatul Românesc”,  nr. 101, din 21 decembrie 1919]

 

Uniunea NAŢionaLĂ de la Lugoj

 

Vorbirea d-lui Dr. Avram Imbroane. După note luate ulterior

Frontierele României Mari sunt aproape trase.

Închegarea ţării este operă care abia de acum înainte trebuie săvârşită. Parlamentul trecut avea menirea să pună bazele acestei închegări. În alegeri, însă, nu a ieşit o majoritate unitară, ci mai mult fracţiuni de partide. Pe blocul format din unele din ele nu s-a putut rezema o guvernare serioasă. Această guvernare n-a fost posibilă nici pentru faptul că oamenii din guvernare nu aveau experienţa necesară. S-a dovedit cu prisosinţă că oamenii provinciilor mari nu sunt pregătiţi pentru conducerea unor ţări. Acest lucru noi l-am prevăzut şi de aceea noi am ferit pe deputaţii ardeleni să plece la Bucureşti cu prezumţii şi preocupări. Rezerva lor putea să fie motivată în trei chipuri. Sau din punct de vedere principiar, al unor idei, al unor programe noi, necunoscute încă în vechiul regat, sau pe cinste sau, în sfârşit, pe alte combinaţiuni politice interesate. Idei politice noi n-am putut duce într-o ţară, unde se înscrisese în lege principiul exproprierii pentru utilitate publică, unde se introduse votul universal, opt ore de muncă şi participare la beneficii. În ce priveşte cinstea, mi se pare că gospodăria C.D. ne scuteşte de a intra în detalii. Rezerva motivată de combinaţiuni politice este la rândul ei cea mai reprobabilă. Dacă conducătorii Partidului Naţional au avut nevoie de toată tradiţia partidului, pentru a-şi crea un piedestal politic şi a-şi asigura combinaţiuni ministeriale, atunci rezerva este foarte explicabilă, dar ea constituie în acelaşi timp şi cea mai puţin patriotică atitudine.

Greşelile săvârşite de conducătorii Partidului Naţional, nematuritatea fracţiunilor din bloc şi incapacitatea guvernului au dus ţara în pragul anarhiei. Guvernul Averescu a trebuit să fie chemat la conducerea ţării, ca ultimă rezervă pentru asigurarea ordinii de stat.

Tot prin greşeala conducerii numitului partid, care nu a înţeles să declare un sprijin complet unui guvern numit de Rege pentru salvarea ţării. Urmarea a fost dizolvarea parlamentului şi ordonarea unui nou apel la voinţa alegătorilor. Supărarea fracţiunilor din fostul bloc, de a fi fost dizolvat în chip anticonstituţional, este deplasată şi tendenţioasă, când luăm în considerare gravitatea situaţiei în care s-a produs.

Guvernul Averescu face acum apel către ţara întreagă să-i dea concursul. Care va fi răspunsul nostru, al bănăţenilor? Este clar că, dacă am avut o atitudine de opoziţie faţă de guvernul provincial de la Sibiu-Cluj, nu mai putem avea aceeaşi atitudine faţă de un guvern de la Bucureşti, care ne oferă toate garanţiile pentru organizarea provinciei noastre. În politică, rezultatele vorbesc. Deasupra tuturor simpatiilor sau antipatiilor faţă de persoane şi grupări stă îndatorirea de a face resolvire aci, la noi. Din acest punct de vedere este imposibil ca o minte ordonată să-şi poată închipui ca ţinuturile unite cu vechiul regat, tocmai în epoca de zidire a voinţei naţionale, să stea deoparte. Dar acţiunea de la periferia provinciilor se reazemă pe acţiunea din centrul guvernului. Această acţiune de la centru are să fie examinată de noi, cei de la periferie, din punctul de vedere al sincerităţii de realizare a programului impus. Năştea întrebarea dacă guvernul Averescu este într-adevăr un guvern democratic şi dacă oamenii ce-l compun reprezintă forţe reale pentru realizări politice. Răspunsul ce l-am găsit în mintea noastră la aceste întrebări a fost favorabil pentru luarea unei hotărâri. Noul guvern poartă timpul personalităţii generalului Averescu, omul revendicărilor populare, care a venit la putere în numele lor, care nu poate sta la guvernare, decât respectându-le credincios şi care va cădea când se va despărţi de ele. De altfel, după alegeri, cabinetul va suferi o remaniere corespunzătoare rezultatelor alegerii. Majoritatea va asigura stabilirea guvernului şi remanierile se vor putea face, oricâţi au ceva de spus şi de făcut, în mod sincer şi hotărât, în interesul poporului, asigură capacitatea de muncă a guvernului. Libertatea de acţionare este asigurată prin lipsa unor stabiliri de valori, de multe ori problematice, în vechi partide istorice. Spiritul de care este condusă noua guvernare este acela al realizării imediate. Exproprierea s-a făcut, împroprietărirea individuală însă s-a amânat din cauza unor pretinse dificultăţi tehnice şi unor dificultăţi pe tema cine dă mai mult. Guvernul a instituit o comisie pentru împroprietărirea individuală, având încredere că ţăranii vor şti să-şi împartă şi singuri pământul. Reforma agrară în Ardeal va fi aplicată în sensul cum a fost hotărâtă de Marele Sfat.

Dacă ar fi vorba de modificări, guvernul ar consimţi la lărgire de drepturi în favoarea ţăranilor, niciodată la restricţiuni. Pentru a intra în ordine şi legalitate, guvernul va pune în aplicare o mulţime de legi votate în trecut şi nepuse încă în practică. În ce priveşte politica externă, generalul Averescu a declarat că nu şi-ar putea închipui un guvern românesc care să nu facă uz de toate mijloacele, pentru a asigura neamului patrimoniul naţional neştirbit. În special, s-a obligat a continua acţiunea de salvare a Banatului ştirbit. Colaborări cu persoane străine de partidul pe care se reazemă guvernul generalului nu pot angaja guvernul la acţiuni contrare voinţei partidului propriu.

Guvernarea provinciei noastre, guvernul are de gând să o facă prin elemente româneşti de la noi, lăsându-ne, în ce priveşte instituirea lor, mână liberă. Nu va pregeta însă să cadă cu toată greutatea sa în balanţă în favoarea noastră, trimiţându-ne din vechiul regat forţe, acolo unde noi nu le avem, pentru a accelera procesul de unificare.

Aceste consideraţiuni ne-au făcut să ne declarăm a angaja acţiunea noastră alături de aceea a guvernului şi de a intra în noul Partid al Poporului, convinşi fiind că nu blocurile, ci numai partidele mari, puternice de guvernare, pot asigura stabilitatea şi durabilitatea în acţiune. Cu stânga extremistă nu putem merge. Regionalismul Partidului Naţional, combătut de noi de la început, întâmpină şi mai hotărâtă opunere din partea noastră, astăzi. Partidul Liberal, uzat în război şi în epoca de refacere, nefiind la guvernarea ţării, nu putea să ne dea sprijinul imediat pentru guvernarea necesară acum, la noi acasă. Pentru simpatia ce bănăţenii i-au păstrat-o, pentru apărarea integrităţii Banatului, nu putea fi amânată încercarea de a ne apropia de rezolvarea problemelor de existenţă actuală.

[„Banatul Românesc”,  nr. 23, din 16 aprilie 1920]

 

Discursul d-lui Imbroane

 

Iau cuvântul în numele grupării politice „Uniunea Naţională din Banat” şi aş putea zice în numele întregului popor bănăţean.

Eu şi colegii mei am hotărât să constituim cu dl general Averescu, Partidul Poporului.

Şi fiindcă a vorbi înaintea d-voastră înseamnă a vorbi în faţa ţării întregi, vă voi motiva acest gest al bănăţenilor. Îmi stăpânesc emoţia şi voi da cuvântul, înainte de toate, judecăţii, ca să se vadă că ceea ce facem azi e pornit dintr-o adâncă dragoste de neam.

Nu voi supăra pe nimeni, dar voi spune că în Banat s-a deschis mai întâi focul regionalismului politic. (Aclamaţii). La noi s-a spus mai întâi că ţara a pornit în război fără condiţii, aşa că şi noi suntem datori să ne revărsăm fără condiţii în marea sufletului românesc.

Atunci se vor topi greşelile, de aci şi de acolo. Am cerut unire fără condiţiuni. Nu avem nevoie de autonomie politică, căci la baza ei stă o lipsă de credinţă, duşmanii noştri seculari au încercat să ne ţină departe de neam.

S-ar fi putut ca aceste tendinţe să fie bazate pe socoteli de politicianism personal.

Noi, bănăţenii, suntem democraţi. Dar în această ţară nu e oare democraţie? Ideea exproprierii şi a împroprietării, a votului universal, opt ore de muncă etc. nu au aşteptat decât organul sincer democratic care să le înfăptuiască.

Nimic nu justifica regionalismul politic. Am spus de la început, când s-a constituit Consiliul Dirigent, că e greşit ce spuneau fruntaşii ardeleni, că sunt superiori oamenilor de stat din Regat.

Adevărul este că stăpânirile străine au împlântat în sufletele noastre greşeli. Separatismul din calcule politice este cel mai condamnabil.

Partidul Naţional şi-a desăvârşit opera lui. O spun pe faţă aceasta, căci eu sunt plecat din masele populare. Separatismul politic luase o întruchipare reală în continuarea Partidului Naţional. Un partid regional însemna vrajbă în ţinuturile alipite. Noi, bănăţenii, am cerut atunci un guvern central sub conducerea Bucureştilor, iar nu Consiliu Dirigent sau Partid Naţional.

Avem nevoie ca statul român să vină cu toată greutatea sa în balanţa poporului nostru. Noi am înţeles insuficienţa noastră, şi ca pregătire, şi ca oameni, şi că din această cauză de separatism nu poate trage foloase decât duşmanul neamului.

Iar în Banat pe mine m-a votat poporul, iar candidatul Consiliului Dirigent era pentru separatism. Am pierdut luni de zile fără să fim folositori ţării, cu prezumţia superiorităţii ardelenilor. Când generalul Averescu a desfăşurat steagul, noi am fost cei dintâi care să venim sub cutele sale. Ne-am gândit mult până să facem acest pas. Dar l-am făcut şi drumul nostru la dl general ne-a dus prin masele populare. (Aplauze furtunoase).

Am fost şi la sate şi am văzut că el reprezintă azi speranţele poporului şi e simbolul dorinţelor lui. Dar, venind la d-voastră, nu venim legaţi nici la ochi, nici la mâini. Suntem soldaţi gata de luptă, dar cu ochii îndreptaţi spre masele poporului.

Înainte de toate, declar că nu renunţăm la ideea salvării integrităţii scumpei noastre ţărişoare, a Banatului. (Aplauze furtunoase).

Cer sprijinul d-voastră, căci am auzit şi din gura generalului Averescu că d-sa nu se va da înapoi să salveze întreg patrimoniul naţional. Vom şti să ne opunem curentelor reacţionare, ca şi celor anarhice.

Am spus în Banat că nu intrăm în nici unul din partidele istorice. Noi nu facem critica unui trecut, ci numai unui viitor.

Vechile partide au cadre vechi şi pietrificate.

Aci, în Partidul Poporului, sunt cadre noi, unire sinceră şi valoarea şi sinceritatea să se poată manifesta.

Nu venim cu ură, ci cu glasul de unire a tuturor. Vom fi sinceri, dezinteresaţi şi sprijinitori ai democraţiei ordonate.

Trăiască generalul Averescu, comandantul marii şi valoroasei armate! Trăiască soldaţii Partidului Poporului!

 

După invitarea d-lui Imbroane, dl Simu citeşte o declaraţie în numele bănăţenilor foşti membri ai Partidului Naţional, care s-au despărţit de acest partid, ca să intre în Partidul Poporului.

[„Banatul Românesc”,  nr. 25, din 21 aprilie 1920]

 

Un cuvânt ŢĂRĂnimii noastre

 

Sămănătorii de vrajbă îşi preumblă paşii şi glasul prin mijlocul vostru, dragi ţărani ai albelor noastre sate. Le vom zice pe nume, căci trăim azi timpuri hotărâtoare pentru viitorul nostru, timpuri de spovedanie. Sunt „ţărăniştii”. Sunt aceia cei ce seamănă în frumosul vostru suflet sămânţa necredinţei în „nădrăgari”, în „domni”, în „căputaşi”, înfăţişându-i pe toţi drept mincinoşi, exploatatori, prefăcuţi, interesaţi, vânduţi etc. Numai ei ar avea urechea plecată spre durerile voastre. Şi vin şi vă răscolesc aceste dureri cum răscoleşte vijelia praful şi vă umplu ochii, ca să nu mai puteţi vedea şi înţelege. Mulţi din voi le pricep cuvântul astfel, că „domnii” trebuie daţi la o parte de la conducerea neamului, locul lor având să-l luaţi voi înşivă.

Cei ce credem că a face astfel înseamnă a săvârşi un păcat de moarte împotriva statului român, datori suntem să luăm cuvântul şi să la strigăm propovăduitorilor: opriţi-vă; iar vouă: luaţi seamă!

România Mare s-a zidit prin jertfa tuturor păturilor noastre sociale. Voi, ţăranii, aţi dat grosul armatei, fiindcă sunteţi cei mai mulţi. Dar fără conducerea intelectualilor, armata voastră ar fi fost o turmă, pe care era să o împrăştie cu uşurinţă duşmanul! Pe acelaşi loc a curs şi s-a împreunat sângele vostru cu sângele lor, săvârşindu-se astfel o sfântă unire de sânge şi suflet.

Am murit şi am înviat cu toţii, pentru acelaşi sfânt ideal. Şi, când este vorba acum să închegăm visul care s-a coborât în mijlocul nostru prin vrednicia tuturor, s-ar putea oare să ne batem joc de acest vis întruchipat, de rodul muncii noastre? Câţi dintre noi, „domnii”, nu vom înţelege că a vă ocroti, a vă întări pe voi înseamnă a asigura viaţa, trăinicia casei noastre naţionale? Dar se poate oare ca din multă dragoste, din multă lăcrimare, din atâta fărâmiţare de puteri să se nască minciuna? Niciodată. Şi, dacă s-ar încerca acest lucru, el nu este cu putinţă. Votul obştesc este cuţit în mâinile voastre, cu care tăiaţi orice bubă. Nu va îndrăzni nimeni să nu-şi însuşească păsurile voastre, căci atunci nu va mai avea votul vostru, care astăzi nu se mai poate falsifica, că sunteţi mulţi, sunteţi toţi la urmă.

Iată deci ce vă zicem noi: a îngriji de soarta voastră înseamnă a face legi bune pentru voi. Pentru a croi aceste legi, este nevoie de pregătire, de carte. Închipuiţi-vă că n-ar mai intra în parlament decât ţăranii. Ce-ar putea să facă chiar pentru voi, un asemenea parlament?

Dar cine suntem mai ales noi, „domnii” din România nouă? Aproape până la unul ţărani, pe care voi, satele româneşti, ne-aţi trimis în lume să învăţăm carte, ca să fim de folos tot vouă. Se poate oare ca să vă lepădaţi acum de proprii voştri fii, care vin acum în mijlocul vostru, ca să vă ridice la ei? Dar nu aşteptaţi de la aceşti fii să propovăduiască ura de clasă la sate. Numai cei fără Dumnezeu în suflet pot să propage astăzi vrajba de clase, numai speculanţii, numai pescuitorii în apă tulbure. Adevăraţii voştri fii, adevăraţii voştri prieteni înţelegem şi v-o spunem şi vouă ca să o ştiţi, că grija parlamentului trebuie să cuprindă toate păturile neamului nostru: durerile tuturor să le lecuiască, cum ar face un tată bun cu copiii săi, nepărtinind pe nici unul în paguba celuilalt.

Înţelegeţi, buni şi blânzi fraţi, că toţi împreună am visat România Mare, toţi am făcut-o, toţi împreună trebuie să o închegăm. Altfel facem şi păţim ca ruşii, altfel sfărâmăm casa ce o ridicăm şi pe ruinele ei, goi şi istoviţi şi săraci, vom fi puşi în jug şi mai greu de duşmanii de ieri, care stau la pândă şi atâta aşteaptă.

Fiţi treji, vegheaţi şi închideţi porţile satelor voastre dinaintea celor ce vin să propovăduiască la voi ura împotriva „domnilor” care vă sunt, Dumnezeu îi ştie, cei mai buni, cei mai devotaţi, cei mai nemincinoşi prieteni.

[„Banatul Românesc”,  nr. 27, din 25 aprilie 1920]

 

D-lui General Averescu, Prim-ministru, BucurEŞti

    

Românii bănăţeni, întruniţi în congres, astăzi, 25 aprilie, la Lugoj, pentru constituirea Partidului Poporului în Banat, a celui dintâi partid care cuprinde în cadrele sale fraţi din toate ţinuturile româneşti, vă transmit D-voastră, în calitate de şef al guvernului şi preşedinte al partidului, expresiunea devotamentului lor şi patriotica asigurare că vă pun la dispoziţie toate forţele lor pentru opera de închegare a României Mari, încredinţaţi că D-voastră, cel care cu sabia în mână aţi făurit gloria militară a României, fiind astăzi simbolul şi reprezentantul revendicărilor maselor populare, veţi merge fără frică pe calea dreaptă înspre ţinta realizării acestor revendicări.

 

MajesTĂŢii sale Regelui Ferdinand, BucurEŞti

 

Românii bănăţeni, întruniţi astăzi, 25 aprilie, prin mii de reprezentanţi din toate unghiurile provinciei noastre, în congres la Lugoj, pentru constituirea Partidului Poporului, trimit cu neţărmurită dragoste şi loialitate celui mai mare şi celui dintâi Domn al tuturor românilor, care şi-a însuşit în chip atât de minunat idealul acestora şi aduse împreună cu glorioasa Regină şi întreaga casă domnitoare toate jertfele pentru întruchiparea lui, iar astăzi, El, Regele ţăranilor, s-a pus în fruntea mişcării de realizare a postulatelor democratice a maselor populare şi muncitoreşti – asigurarea supunerii lor omagiale şi neclintita lor credinţă către tron şi patrie.

În numele Congresului,

Avram Imbroane

[„Banatul Româesc”,  nr. 28, din 28 aprilie 1920]

 

Discursul d-lui Avram Imbroane rostit DuminiCĂ la Lugoj

 

Dl Dr. Avram Imbroane începe prin a arăta că îşi dă seama de răspunderea grea ce şi-o ia asupra sa, când vine să vorbească prin această adunare Banatului întreg şi să îndemne pe bănăţeni să intre în Partidul Poporului. De aceea ţine să netezească calea cuvintelor sale spre inimile ascultătorilor. Îi roagă deci pe aceştia să se coboare în colţul de cea mai înaltă sinceritate a inimilor lor şi de acolo să-l asculte. Numai de acolo se vor putea convinge dacă oratorul vorbeşte şi făptuieşte din inimă curată. Şi dacă glasul inimii lor le-ar spune că în tot ce vorbeşte şi face şi în toată acţiunea sa politică nu este şi nu a fost purtat de sinceritate, să-i spună aci în adunare şi va amuţi glasul gurii sale. Să i se răspundă dacă este sau nu crezut, că nu a servit şi nu serveşte persoane şi nici interese particulare, ci numai binele public. Adresează, în această ordine de idei, întrebare deschisă tuturor celor ce-l bârfesc: cui, când şi pentru ce sumă s-a vândut? S-o spună precis şi pe faţă, înaintea ţării, şi oratorul se va executa.

A treia chestiune: este consecvenţă în ce-a spus şi a înfăptuit el, de când a păşit în arena vieţii publice, sau nu? De ce i se spune, mai ales din partea aşa-numiţilor „ţărănişti”, că a trecut pe la toate cluburile politice, când adevărul curat ca aurul este că nici nu ştie măcar unde sunt instalate, la Bucureşti, aceste cluburi, afară de cel al Partidului Naţional şi al „ţărăniştilor” şi de propriul său partid, al cărui club l-a cunoscut abia în ziua congresului din Arenele Romane?

Dar nu-l putea purta nici mintea, nici inima pe la vechile cluburi politice. Să se citească tot ce s-a scris în „Banatul Românesc” de la început, să se vază programul politic al fostei grupări Uniunea Naţională şi se va convinge foarte uşor oricine, că oratorul şi cu toţi prietenii săi nu s-au gândit nici măcar un moment s-o apuce pe căi politice bătute, ci pe o cărare nouă, pe care să se întâlnească mai ales generaţia mai tânără din tot cuprinsul României Mari, oamenii noi ai vremurilor noi, generaţia din tranşee, adevăraţii cetăţeni, după suflet şi aspiraţii, ai României Mari. Nu voiau prin aceasta, mai ales ei, cei de curând veniţi la sânul mamei, să rostească cuvânt de condamnare pentru vechile partide politice, căci socoteau că n-au venit să judece un trecut, ci să colaboreze la întemeierea unui viitor. Dar era firesc ca ei, cei mai tineri, cei nelegaţi de şefi, de vechi cadre şi de fatale interese omeneşti, ci cei noi să caute noutatea. Simţeau multă şi nouă viaţă în toate fibrele inimilor lor şi pe aceasta căutau să o reverse largă, fără zăgazuri venite din alte vremi în jurul lor. Cine ar putea să condamne acest cuvânt tineresc, această dorinţă de revărsare neîmpiedicată a conţinutului inimilor lor?

Şi atunci au pornit singuri, răzleţi, pe calea lor, aşteptând să se întâlnească pe ea cu toţi semenii lor după etate şi după suflet. Cinstiţi şi generoşi, cum este firesc pentru tineri, ei au recunoscut tot meritul înaintaşilor lor. Au preamărit cu evlavie, dacă vreţi, trecutul Partidului Naţional, dar şi-au pus şi ei semnătura pe ultima pagină a cărţii acestui partid şi au închis cartea însăşi, socotind că ar însemna să se ia în deşert, dacă ea s-ar purta şi s-ar citi în vremurile cele noi. Rândurile ei vorbesc de negre lupte duse împotriva duşmanilor seculari. Cum se potriveşte duhul acesta de apuse lupte, în casa fraţilor?

S-a închis deci cartea şi s-a pus la păstrare, în casa noastră.

Aşa au judecat minţile şi au simţit inimile noastre. Şi în această judecată şi simţire n-au condamnat cu ură pe conducătorii de până ieri ai acelui partid, ci i-au combătut cu căldură, cu înverşunare, cum îi combatem şi astăzi. Suntem generoşi şi zicem: poate că este firesc ca oamenii să nu se poată despărţi de trecutul lor, noi cei tineri vedem însă nepreocupaţi viitorul nostru al tuturora şi apucăm mai uşor pe calea lui. Simţim atât de dureros, cum pare că nu-şi dau seama acei conducători, lipsa de credinţă, care este la baza acţiunilor lor. Drumeţi întârziaţi din alte vremuri, ei nu pot avea credinţa vremurilor noi. Au avut credinţă că, din marea învălmăşeală a lumii, va ieşi biruitoare dreptatea noastră? N-au avut-o, n-au putut-o avea. Poate că greul luptei din trecut, multele decepţii i-au făcut mai neîncrezători.

Şi cu această stare sufletească au intrat şi în noua viaţă. Noi am avut credinţa tinereţii, neclintită chiar şi atunci când focul mistuia ţara sau chiar întărindu-se în această flacără.

În iadul de suferinţă al tranşeelor şi dincolo de ele s-a plămădit o lume nouă, care este pe de-a întregul a noastră. Dacă au mai rămas oameni mari în cadrele vechi, ei nu mai sunt acolo decât după formă, obosiţi sau întârziaţi sau opriţi de autoritatea bătrânilor, cu sufletul însă aci sunt, în mijlocul nostru şi mâne vor fi şi cu corpul.

Nu înseamnă această atitudine în special a noastră, a bănăţenilor, nici ostilitate faţă de alte grupări vechi politice, în special faţă de acele care au binemeritat pentru cauza dreaptă şi sfântă a Banatului nostru. În parlament am fost printre aceia care au avut nota justei aprecieri şi dreptei recunoştinţe. Dar nu ne putem conduce în orientarea noastră politică numai după puncte de vedere de politică externă.

Noi căutăm noi cadre, unde să fie mai mare libertatea de acţiune, unde nu sunt pietrificări din trecut, căutăm adunarea elementelor mai tinere şi masele populare, şi nu punct de stabilitate în agitata noastră viaţă politică, pe care se poate zidi o junime democratică, dar naţionalistă, înainte de toate ordonată, care să nu ducă, prin biciuirea patimilor mulţimii, ţara, la marginea prăpastiei.

S-a format Partidul Popular. Jos din însăşi masele populare reprezentate în partid prin o jumătate de milion de membri şi sus prin o pleiadă de oameni noi, strânşi în jurul generalului, care simboliza revendicările celor de jos şi aducea punctul de stabilitate în mijlocul anarhiei. Mergând cu masele poporului am ajuns şi noi sub steagul lui, şi nu din idolatrizarea personalităţii sale.

Că au venit la noi, la sutele de mii de ţărani şi la sufletele clocotitoare ale tinerilor şi cadre mai vechi, ce are a face. Poate că se simt încă tineri, poate că i-a înfiorat în adevăr fulgerarea sufletului ţărănimii noastre pe firmamentul ţării în război şi prin cutremure s-au schimbat. Dar dacă nu s-ar fi schimbat? Suntem fără frică, căci armata bună este multă şi noi suntem tineri şi bătăioşi.

N-am intrat nici cu ochii, nici cu mâinile legate. Masele şi noi vom duce partidul unde trebuie, trecând peste orice piedici. Ne vom jertfi pentru aceasta toate puterile noastre, dându-ne seama că facem parte din generaţia de jertfă, care a început în tranşee şi trebuie să-şi aibă continuarea în noi până când va fi pusă cu trăinicie temelia ţării. Copii de ţărani în mare parte, odrasle tinere răsărite din masele largi ale poporului, unde am putea chema poporul să se unească în acţiune politică folositoare pentru ţară, decât acolo unde este poporul din vechiul regat, garanţia mai nemincinoasă a aranjării democratice a vieţii noastre de stat, stavilă sigură în calea anarhiei. De aci, din mijlocul ţăranilor adunaţi într-o tabără de pe amândouă coastele Carpaţilor şi de dincolo de Prut, adresăm cuvânt de chemare tuturor celor ce au acelaşi cuget: veniţi la noi! Spargeţi vechile cadre, care nu se mai potrivesc în noua casă, treceţi peste consideraţii de şefii şi interese şi veniţi aci, pe platforma de viaţă robustă, cinstită, nemeşteşugită, a poporului nostru. Ofiţeri de ieri, conduceţi înainte armata voastră. Ieri, voi aţi ordonat şi masele s-au jertfit; azi, vă ordonează vouă nu masele, ci marile lor interese, de care este legat viitorul nostru, ele vă ordonă şi voi sacrificaţi-vă. Iată ce ne-a adus în Partidul Poporului, iată ce interese voim să servim.

Suntem Partidul Poporului, suntem ai poporului, dar nu suntem „ţărănişti” şi nu suntem „socialişti”. Între doi poli se mişcă sentimentele şi acţiunile noastre: între democraţie şi naţionalism.

Cel dintâi ne cheamă spre toate înfăptuirile menite să ridice sus, sus de tot pe ţărani şi muncitori, robii sfintei munci, pe care numai se poate întemeia viaţa sănătoasă, demnă şi trainică.

Dar suntem în acelaşi timp naţionalişti, patrioţi şi nu nesimţitori internaţionalişti. Nu putem să ne facem părtaşi la acţiuni de răsturnare socială. Căci ar însemna să ne aprindem acum ca nebunii noi înşine casa care ni se zidi prin atâtea jertfe. Cum ar fi putut să dispună din sânul neamului nostru nemăsurata dragoste care ne zidi această casă, încât să ne urâm pe noi înşine şi să facem jocul duşmanilor de ieri. Armata de azi ar auzi, ridicându-se din pământ, blestemul armatei de ieri.

Nu putem propovădui ura de clasă, când avem astăzi mai mult ca oricând atâta nevoie de armonia tuturor. În ea am murit şi am înviat, în ea numai ne putem întări şi închega. Alungaţi deci voi, deştepţi ţărani, de la porţile sufletelor voastre, pe toţi cei ce iau ţărănismul în deşert, pe cei ce nu vin decât să vă speculeze, decât să-şi asigure un mandat promiţându-vă lucruri cu neputinţă de făcut, numai ca să vă câştige voturile voastre. Noi, cei ce vorbim aci, ce suntem? Ţărani ca voi, dar umblaţi în lume, luminaţi. Vom şti deci chiar mai bine decât d-voastră ce trebuie să facem pentru voi. Credeţi în dragostea noastră, a celor ce vă iubim, dar ne şi cutremurăm la gândul că prin agitaţiuni nesocotite s-ar putea socoti sfatul nostru.

[…]

Sunteţi mii de ţărani adunaţi aci şi atâţia intelectuali de la oraşe şi de la sate. Nu admit să se găsească în mijlocul d-voastră unul, care să plece urechea sa mai aproape de bătăile inimilor mulţimii, decât noi, cei ce astăzi vă chemăm să veniţi cu noi.

Din comoara satelor noastre s-au format doar sufletele noastre. Tot ce avem bun în ele, de la voi am primit. Şi aceasta formează frumuseţea şi mândria vieţii noastre.

A vă ridica pe voi înseamnă a mări bucuria vieţii noastre. Vă vom căuta în toate unghiurile Banatului, acasă la voi; să vie, să ne iese înainte, să ne ţie calea cei ce ar îndrăzni să ne arunce în faţă că minţim şi le vom răspunde. Avem încredere în înţelepciunea voastră, care pune la locul lui pe fiecare.

Nevoile statului nostru sunt multe. Guvernul de acum, susţinut de partidul nostru, s-a legat înaintea ţării să le facă faţă tuturor. Mai presus de vorbe, de discuţii, el pune fapta. Şeful guvernului este general, el ştie că bătăliile se câştigă nu făcând săptămâni şi luni de zile planuri, ci săvârşind în fiecare ceas o acţiune.

Guvernul trecut şi blocul care l-a susţinut şi-a pierdut timpul cu discuţii şi ceartă. Asta a şi fost pricina căderii unuia şi a dizolvării celuilalt. Guvernul de acum voieşte să fie al făptuirilor zilnice. El a ordonat demobilizarea, trimiţând astfel braţele de muncă în brazda plugului şi la oiştea carului.

Pământ ţărănimii voim să dăm toţi. Dar să dăm. Pe când în parlamentul trecut s-a certat lumea cât pământ să se dea, guvernul de acum s-a şi apucat, fără a mai aştepta parlamentul să dea. S-a numit la Bucureşti un comitet agrar, care face împroprietărirea ţăranilor pe pământ, care s-a expropriat mai înainte prin lege. În vechiul regat, până la toamnă, acest pământ va intra în proprietatea ţăranilor. Alături de împroprietărire se poate face în parlament discuţie cât să se mai exproprieze. Dar alături de vorba din parlament, va fi fapta de pe ogoare. Este aceasta cinstit sau ba? Cel ce dă întâi dă de două ori, zice un proverb străbun.

La noi, dincoace de Carpaţi, rămâne reforma agrară aşa cum a fost votată de marele sfat. Şi aci guvernul va căuta ca lucrările de împroprietărire să se facă cu cât mai multă stăruinţă şi grabă. După ce se va da ceea ce este hotărât, se va reveni şi se va mai da. Guvernul va căuta mai ales în vechiul regat să mărească stocul de vite, redus atât de mult de urgia războiului.

Aprovizionarea ţării cu hrană şi îmbrăcăminte formează de asemenea una din principalele sale preocupaţiuni. Pentru Banat sunt pe drum sute de vagoane de cereale şi mai multe zeci de vagoane de pânză, stofe, haine, etc.

Pentru înlesnirea aprovizionării se vor forma, dincoace de Carpaţi, trei centre de aprovizionare: la Braşov, Cluj şi Timişoara (pentru Timiş-Torontal, Caraş-Severin, Hunedoara, Arad şi Cenad). În grija sa pentru muncitori, guvernul a înfiinţat ministerul muncii, care va iniţia o largă legiferare socială. S-au instituit comisiile de arbitraj pentru ocolirea guvernelor şi apărarea drepturilor muncitorimii, dar şi a patronilor.

În solicitarea sa pentru binele cetăţenilor, guvernul a hotărât să egaleze drepturile funcţionarilor de la noi, cu acelea ale funcţionarilor din vechiul regat. El va cere însă funcţionarilor să servească cu credinţă poporul, iar acestuia să respecte autorităţile şi legea pentru a pune ordine în ţară. Se vor lua toate măsurile să se aşeze în toate ramurile administraţiei funcţionari români sau bine cunoscători ai limbii noastre, spre a-i lua poporului dreapta impresie, că s-a schimbat numai firma, încolo tot notarul şi finanţul ungur porunceşte!

Se fac cu grabă toate lucrurile pentru unificarea monedei. Pentru a putea lucra, însă, guvernul are nevoie de concursul cetăţenilor. Să ne venim în fire, să ne apucăm de muncă, să respectăm ordinea.

Prea ne-am deprins cu nelucrarea şi cu câştigul uşor. Facem cuvenitul apel la toţi bunii fii ai ţării, iar celor răi, celor interesaţi, celor ce stau în slujba duşmanilor, le punem în vedere mâna de fier, care va înlătura dezordinea fără cruţare.

Programe politice? Dar câte nu găseşti la toate partidele, dar câte nu s-au publicat în broşuri şi prin ziare şi nu s-au citit chiar şi în parlamentul trecut. Este o adevărată licitare şi supralicitare în ce priveşte reformele democratice.

În puzderia de vorbe, însă, se uită fapta. Guvernul de acum şi-a ales-o pe aceasta, dovadă că a făptuit în curs de câteva săptămâni neasemănat mai mult decât cel trecut în câteva luni. Dar nici nu s-ar putea să fie altfel. El a venit la putere în numele revendicărilor maselor populare. Cu ele stă şi cu ele cade. Şi acum încă un cuvânt, în special către publicul din Banat.

Provincia noastră, ca şi fosta Transilvanie, este în plină organizare. Toate sunt încă de făcut. Suntem abia la începutul organizării: cum să-mi închipui că Banatul să se pună în opoziţie faţă de guvernul central de la Bucureşti, care nu voieşte alta, decât să ne ofere toate mijloacele, tot concursul ca să ne organizăm.

Am coborât gospodăria Consiliului Dirigent, pe cel de-al doilea guvern care se instituia pe lângă cel din centru. Am aşteptat să vină acesta, să-i dispară din cale toate piedicile de organizare şi unificare, şi acum să-i facem noi dificultăţi? După cea mai bună a noastră chibzuială, înţelegem că aşa ceva nu se poate! Vechiul regat nu doreşte să ne tiranizeze, cum s-a spus cu atâta uitare de sine la Braşov; el nu voieşte să ne inunde prin funcţionari şi colonişti, ci vrea să ne dea tot ajutorul pe care l-am aşteptat de secole şi de care avem atâta nevoie, spre a ne croi statul nostru aci. El voieşte să continue opera de unificare începută în tranşee cu atâta lărgime de suflet. El cheamă şi angajează la muncă toate puterile noastre de muncă. Acolo însă unde ele lipsesc, vor fi aduse din vechiul regat, şi noi cerem şi ne rugăm ca să fie aduse.

Acestea sunt cuvintele noastre, pe care nu vom întârzia să le spunem în adunările poporale ce vor urma pe tot cuprinsul Banatului.

Nu-mi mai rămâne decât să vă citesc două telegrame şi o moţiune, pe care le supun aprobării d-voastră (Este vorba de telegramele şi moţiunea publicate în nr. 28 al ziarului nostru şi care au fost votate cu mare şi unanimă însufleţire).

[„Banatul Românesc”,  nr. 29 şi 30, din 29 şi 30 aprilie 1920]

 

 

 

 

DuPĂ încheierea sesiunii

 

Sesiunea extraordinară a parlamentului român s-a închis. Senatorii şi deputaţii s-au întors la vetrele lor. Repaosul însă le va fi scurt. Cu toţii vor avea să se prezinte în cercuri, pentru a lua contactul cu alegătorii, pentru a-i informa asupra activităţii parlamentului, cei din majoritate pentru a organiza Partidul Poporului, iar cei de dincoace de Carpaţi şi pentru a pune cea mai zeloasă stăruinţă ca ţăranii să intre de fapt, sub forma de arendă forţată, în posesia întregii cote de pământ ce le revine în temeiul decretului lege existent.

„Ţara are nevoie să fie guvernată – a zis primul ministru, la o consfătuire a majorităţii”. Pătrunşi de tot spiritul de înaltă datorie ce se degajă din acest cuvânt, parlamentarii vor porni să cutreiere satele, trecând peste micile şi urâtele preocupări mai ales ale presei din provincie care, deşi aproape de masa cetăţenilor, pare atât de străină de adevăratele şi realele lor nevoi. Poate fiindcă trăieşte departe de capitală, poate că până în prezent în special Banatul nu are cu putinţă să fie informat zilnic prin firul telegrafului despre problemele ce se pun la centru, unicul fir telegrafic civil care leagă provincia noastră cu capitala fiind vechi şi neputând fi înlocuit uşor din cauza lipsei de material.

În situaţia aceasta, parlamentarii, oricărui partid ar aparţine, au îndatorirea să-şi inspire presa şi întreaga opinie publică de acasă în sensul celor mai înalte şi mai patriotice preocupări. În toate ţările unde e linişte, se lucrează cu febrilitate la refacerea lor. Graţie înţelepciunii poporului nostru şi disciplinei incomparabile de care a dat şi dă dovadă zilnic armata română, în ţara noastră, de la o frontieră până la cealaltă, pacea internă este garantată. Nimic nu ne împiedică să punem în valoare toate nesfârşitele bogăţii ale ţării şi să angajăm la muncă toate braţele vânjoase ale cetăţenilor ei.

Atâtea din ţările care au fost mai greu încercate de urgia războiului s-au refăcut aproape complet. Locul de frunte şi de onoare îl ocupă sub acest raport eroica şi minunata Belgie. Să ne inspirăm din exemplul ei.

Să facem din toate puterile noastre ca, cu o zi mai devreme, cetăţenii acestei ţări să ajungă să simtă adevărata bucurie a României Mari.

Aşa cum suntem de la război încoace, fără îndoială că această bucurie a fost mult tulburată de multele lipsuri câte ne mai pasc încă şi astăzi. Lipsuri foarte explicabile şi, de aceea, inevitabile. Ele nu pot însă să înăbuşe credinţa noastră întemeiată de mai bine şi nici optimismul sănătos cu care trebuie să pornim la lucru.

Pătrunşi de această credinţă şi de acest optimism, parlamentarii invită toate forţele vii ale neamului şi statului nostru la muncă voioasă şi stăruitoare. Lupta de partide să nu otrăvească sufletele şi să nu întunece privirile oamenilor, într-atât încât să nu mai vadă problemele mari sociale şi economice care se ridică mari şi grele, în proporţiile munţilor, la tot pasul ce-l facem la sate şi la oraşe.

Intraţi în rândul fericiţilor cetăţeni ai Regatului Român, era firesc ca şi noi, românii de dincoace de Carpaţi, să ne construim sau să intrăm în diferite partide politice. Acest fapt nu cuprinde în sine nici un fel de primejdie pentru interesele ţării, cu singura condiţie, însă, ca luptele politice ce se dau să fie totdeauna din preocupări de ordin personal. Căldură, da; nobila pasiune în urmărirea unei idei, da; control sever reciproc, cât mai mult; pasiune urâtă, însă, niciodată.

Toate jertfele fără seamăn câte le-a făcut acest nobil popor pentru a ne păstra şi a ne preda intactă toată comoara ce se cuprinde astăzi înlăuntrul fruntariilor României Mari şi toate însuşirile sale alese ne impun numai această atitudine, şi nu alta.

Cu ea se reîntorc parlamentarii noştri acasă, în mijlocul alegătorilor şi fraţilor lor, pe ea vor căuta să o păstreze în orice împrejurări, ea constitue şi singurul răspuns demn de un mandatar al naţiunii la toate atacurile unor confraţi, care, prinşi în mreaja micilor certuri provinciale, lipsesc de la datoria lor atunci când scrisul lor este dictat de pasiuni veşnic urâte şi puţin onorabile pentru cei ce se lasă răpiţi de ele.

[„Banatul Românesc”,  nr. 123, din 1 septembrie 1920]

 

 

 

 

Calomnii

 

Zilele trecute, fiind în Bucureşti pentru aranjarea mai multor chestiuni de interes obştesc privitoare la Banat, cineva mi-a atras atenţia asupra unei informaţii publicate în ziarul „Luptătorul”, în care s-ar spune că eu aş fi vândut în mod particular patru vagoane de zahăr trimise pentru aprovizionarea populaţiei din Banat şi, din câştigul realizat, mi-aş fi cumpărat un automobil în care mă preumblu zilnic, sfidând bunul simţ al privitorilor.

Am avut prilejul să mă conving că informaţia de acest cuprins apăruse de fapt în „Luptătorul” şi că ea reproduce o ştire senzaţională, tipărită cu caractere mari în ziarul „Timişoara” din Lugoj, care a fost trimis cu multă bunăvoinţă chiar şi Ministerului de Interne la Bucureşti.

M-am lămurit şi am înţeles.

Încă în Bucureşti fiind, am lăsat o dezminţire pentru presa din capitală.

Colegii şi prietenii mei de la „Banatul românesc” au dezminţit de asemenea faptul, chiar înainte de a lua contactul cu mine, bine ştiind că cele publicate în „Timişoara” şi reproduse în „Luptătorul” constituie o neruşinată calomnie la adresa mea. Întors acasă, aflu că „Banatul” din Timişoara şi „Lupta” din Lugoj ţes înainte firul mizerabilei calomnii.

E rândul meu, acum, să spun un cuvânt la adresa confraţilor care sunt atât de geloşi de reputaţia mea şi caută cu atâta râvnă să-mi susţină prestigiul în faţa opiniei publice.

Domnilor, veţi avea să răspundeţi în faţa justiţiei pentru noroiul pe care căutaţi să-l aruncaţi asupra mea. D-nii prefecţi: Cornel Drăgulina şi Dr. Dumitru Chiroiu, ca şi dl primar Stan Vidrighian şi dl subprefect Dr. Victor Mercea, care vor fi chemaţi ca martori în această chestiune, vor face, servind numai purul adevăr şi nicidecum persoana mea, să primiţi şi pedeapsa cuvenită şi înfierarea publică pentru atâta neomenie de câtă daţi dovadă. Iar publicul se va convinge definitiv de care parte este adevărul şi unde stăpâneşte împărăţia minciunii. Va înţelege lumea câtă nedreptate se caută să i se facă unui om care de ani de zile îşi sacrifică toată liniştea şi odihna pentru interesele obşteşti ale Banatului, pe care le serveşte cu toate puterile sale.

O, domnii mei, domnule Biberia, domnule Vidu şi domnilor cum vă mai cheamă, fiţi liniştiţi, puteţi să trăiţi încă zece vieţi şi nu veţi ajunge în situaţia pe care înţeleg din ce motive d-voastră o căutaţi, ca să-mi dovediţi că sunt în stare să-mi fac cele mai urâte interese pe pielea poporului meu, pe care îl iubesc cu atâta ardoare, pe care îl servesc necontenit şi de care d-voastră vă bateţi joc când îi daţi să citească asemenea minciuni neruşinate.

Credeam că vă astâmpăraţi, domnilor, văd însă că este absolută nevoie ca înşişi alegătorii mei să intervină şi să cureţe cu energie ogorul din Lugoj de toate buruienile şi să închidă porţile Lugojului pentru neobănăţeni şi calomniatori.

[„Banatul Românesc”,  nr. 147, din 1 octombrie 1920]

 

Infamii

 

Să-mi ierte cititorii această expresie, pe care mă văd obligat s-o aplic celor scrise de „Banatul” sub titlul „O veste senzaţională privitor la o pretinsă atitudine de trădare în chestiunea Banatului”.

Iată textul infamat:

„Conform hartei acesteia (este vorba de harta Freitag), iugoslavii au făcut propunere fostului premier Vaida încă în luna februarie, la o înţelegere, dar când dl Vaida să intre în dezbateri cu vecinii sârbi, prin păcatele celor care au răsturnat guvernul Vaida şi în prima linie se înţelege prin păcatele politice ale celor de acasă – imbroniştii – dl Vaida fiind demisionat n-a putut continua opera până la sfârşit. Următorii premierului şi, între ei, imbroniştii n-au făcut, precum suntem informaţi, nici un pas înainte; din contră, după terminarea definitivă a chestiei graniţei noastre dinspre sârbi, vom destăinui activitatea persoanelor din anturajul celor care au trădat cauza Banatului, imediat cum s-au văzut la putere”.

Când dl care a ticluit acest text n-are habar de cele scrise, era firesc să spună pe de o parte lucruri inexistente şi dat fiindu-i intenţia infamei pe de altă parte.

Iugoslavii nu i-au făcut d-lui Vaida propuneri „la o înţelegere” în chestia Banatului. Ei, care deţin partea reclamată de noi, n-aveau nici un interes să facă această propunere. Au obţinut doar maximul din ceea ce au putut cere. Reprezentanţii noştri iarăşi nu li s-a părut prudent să facă o asemenea propunere, căci s-ar fi găsit în situaţie de inferioritate faţă de sârbi.

Dl Vaida a încercat altceva, ca să producă modificarea stării actuale. Ştiu ce, nu cred însă că este în interesul cauzei ca s-o spun acum. Este adevărat că întreprindea acest ceva tocmai în timpul căderii. La răsturnarea d-lui Vaida, nici eu, nici colegii mei n-au contribuit cu nimic. Neoliberalii de la „Banatul” să-şi întrebe şefii de la Bucureşti, care în calitate de oameni serioşi ştiu din ce cauză a căzut dl Vaida şi desigur nu împărtăşesc părerea epigonilor de la „Banatul”, că prin această cădere s-ar fi produs vreo nenorocire în chestia Banatului.

Ceea ce a încercat dl Vaida se încearcă şi acum, de actualul guvern, fără să aibă aprobarea liberalilor, după cum n-a avut aprobarea nici încercarea de tranzacţionare a d-lui Vaida. Dar, atunci, nou născuţii din Timişoara sunt în contrazicere cu părinţii de la Bucureşti. Şi atunci, d-lor de la „Banatul”, să ne fie permis a vă întreba noi, cei care am fost întotdeauna pentru integritatea Banatului, cum dovedeşte atitudinea ziarului nostru şi atitudinea mea şi a colegilor mei deputaţi în parlament, d-voastră sunteţi pentru soluţia d-lui Brătianu sau a d-lui Vaida, care se bat cap în cap?  Cine a trădat cauza Banatului? D-voastră, care aţi fost pentru semnarea tratatului în parlamentul trecut, sau noi, care am citit cunoscutul protest în aplauzele călduroase ale Partidului Liberal? Publicaţi, vă rog, tot ce aţi scris în această materie – dacă sunteţi oameni de onestitate publică – şi publicaţi şi articolul „Boierii liberali” apărut în ziarul d-voastră, ca să se vadă admirabila d-voastră consecvenţă, a d-voastră, domnilor, care m-aţi „acuzat” pe mine în scris şi verbal că am trecut la liberali, ca astăzi să faceţi d-voastră ceea ce aveaţi aerul să-mi imputaţi mie ca o crimă naţională.

Dar în ce fel am susţinut eu cauza Banatului de la citirea pomenitei declaraţii încoace şi în ce fel au susţinut-o şefii d-voastră?

Eu, care reprezentam vederile colegilor de la ziar şi a celor grupaţi în jurul lui în chestia Banatului, am prezentat alături de dl Dr. Ion Sârbu, la Paris şi la Londra, un memoriu în care ceream din nou Banatul întreg.

Memoriul se găseşte în mâna d-lui Dr. Vaida, întrebaţi-l vă rog dacă este aşa sau nu. În actualul parlament, eu şi colegii mei ne-am abţinut de la votare la tratatul cu Austria, care nu privea Banatul, ci am vorbit contra tratatului cu Ungaria, pe când naţionaliştii d-voastră de ieri au votat, cu dl Vaida în frunte, şi pentru unul şi pentru altul.

În ce se cuprinde astăzi acţiunea d-voastră pentru Banat?

D-voastră defăimaţi lumea pe chestia aceasta, fie că noi, cei care luptam pentru ea încă sub sârbi, pe când şefii d-voastră timişoreni îşi sorbeau liniştiţi şvarţul la „Kronprinz”, am pus la dispoziţia actualului guvern, cu ajutorul prietenilor noştri de acasă, nou şi bogat material statistic (însoţit de o hartă minuţioasă) privitor la Banat.

S-a confirmat aceasta în plin parlament de către dl Take Ionescu – de ce mai încercaţi să mistificaţi lucrurile cu atâta neruşinare?!

Dar, domnilor, iată v-o spun, acum sunt acasă, stau de vorbă cu d-voastră sub iscălitura proprie. Să iasă şi unul din d-voastră la fel, de pildă Dr. Aurel Cosma, şi să arătăm care din noi doi s-a procopsit decât cu România Mare.

[„Banatul Românesc”,  nr. 150, din 5 octombrie 1920]

 

În pliNĂ aCŢiune

 

Guvernul şi majorităţile parlamentare sunt în plină acţiune.

Şeful guvernului, generalul Averescu, în cinstea şi consecvenţa ce-l caracterizează, a confirmat prin fapte lozinca că guvernul şi partidul său sunt guvernul şi partidul muncii.

Sesiunea extraordinară a parlamentului a fost prelungită în mod cu totul neobişnuit şi necunoscut parlamentelor anterioare, până când întregul ei program de acţiune a fost absolvat.

Din marele număr de proiecte votate, ajunge să amintim pe acelea prezentate de ministerul de război, privitoare la ocrotirea invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, legea islazelor şi legea despre reglementarea conflictelor de muncă, ca să se vadă că în această sesiune extraordinară, care nu avea decât să ia măsuri imediate pentru garantarea ordinii de stat grav ameninţate, s-a săvârşit opera legislativă de cea mai mare importanţă naţională, socială şi economică.

Nu ne oprim de astădată decât asupra operei de reglementare a muncii, a cărei utilitate cu adevărat naţională şi socială a trebuit să fie recunoscută de orice om de bine din ţara aceasta. Căci cu ajutorul ei a fost înfrântă, spre cea mai mare mulţumire a tuturor cetăţenilor dornici de o viaţă de stat paşnică, febrilă şi ordonată, greva generală, care tindea să aducă în locul acesteia anarhia şi haosul.

Dar nu numai tentativa de răsturnare a ordinii sociale a fost înfrântă. Însuşi socialismul anarhic, bolşevic a fost distrus pentru totdeauna în ţara noastră. Elementele iresponsabile de la conducerea maselor muncitoreşti au fost definitiv înlăturate. Muncitorii dornici de muncă au scăpat de sub teroarea lor. Elementele cu pregătire corespunzătoare şi cu răspundere vor putea să dea organizaţiunilor muncitoreşti adevărata îndrumare, folositoare şi muncitorilor şi ţării.

Astfel, generalul Averescu, care a săvârşit prin faima numelui său de părinte al poporului opera de împăciuire şi de închegare în sânul ţărănimii, salvează, cu ajutorul colaboratorilor săi, pentru a doua oară, ţara din pragul anarhiei care ameninţa să dărâme temelia României tuturor românilor, aşezată pe mormane de oase şi tincuită cu sfânt sânge de jertfă.

În liniştea deplin asigurată, sesiunea parlamentară, care se deschide la 28 noiembrie, va putea să înceapă marea legiferare financiară, agrară şi socială, administrativă, electorală, etc.

Toate pregătirile necesare unei asemenea legiferări de istorică importanţă pentru închegarea României Mari sunt făcute. Miniştrii de resort, jertfind liniştea şi comoditatea de vacanţe, au cutreierat ţara în lung şi-n lat pentru a-şi lua informaţiile privitoare la opera ce are să-i fie săvârşită.

Comisiile parlamentare instituite pentru studierea şi pregătirea proiectelor de legi sunt în plină lucrare. O serie de proiecte de legi financiare sunt ca şi terminate. Proiectul de lege electorală este gata. Reforma administrativă formează obiectul de studiu zilnic al comisiei administrative întrunite la ministerul de interne. Comisia pentru reforma agrară este convocată definitiv pe ziua de 18 noiembrie, la Bucureşti. Lucrările ei promit a fi dintre cele mai rodnice şi înălţătoare din câte s-au săvârşit vreodată în interesul neamului nostru. Ministerul resortului şi preşedintele comitetului agrar, domnul Garoflid, a parcurs, însoţit de oameni de specialitate, toate ţinuturile României, spre a se convinge personal de stadiul lucrărilor pregătitoare şi spre a-şi lua la faţa locului informaţiile necesare pentru alcătuirea reformei agrare, parte din experienţa proprie, parte din experienţa comisiilor judeţene care au prezentat ministrului în scris toate observaţiunile lor privitoare la modificarea decretelor legi în vigoare.

Astfel, ministrul care, pe unde a umblat, numai urme de reacţionar n-a lăsat, este deplin înarmat pentru munca grea ce-l aşteaptă.

Deputaţii, membri ai comisiei, la rândul lor duc şi ei toată experienţa făcută în cursul vacanţelor privitoare la această materie şi vor aduce mai ales nesfârşit entuziasm şi dragoste de muncă pentru aşezarea pietrei unghiulare la temelia României Mari.

Toată această lucrare de legiferare va fi prezidată de un guvern reîmprospătat ca forţă, care va rezolva în mod fericit şi dificila chestiune a transporturilor şi va lăsa în istoria ţării noastre pagini pe care cu satisfacţie şi mândrie le vor citi urmaşii.

Găsindu-ne în toiul acestei acţiuni patriotice şi naţionale, nu avem timpul să ne oprim prea mult asupra operei de dărâmare încercată încă de elemente acaparatoare şi anarhice „naţionale”, care în aceste timpuri, de urâtă acaparare a tuturor bogăţiilor şi de anarhie generală, în mod firesc nu ne puteau lipsi nici nouă.

Dacă vor continua şi intensifica însă opera lor de dărâmare, să vă găsiţi ac şi pentru cojocul lor.

[„Banatul Românesc”,  nr. 179, din 14 noiembrie 1920]

 

 

 

 

 

 

La chestiunea Banatului

 

Note din discursul d-lui Dr. A. Imbroane rostit la întrunirea de protestare împotriva ciuntirii Banatului, la 16 decembrie, la Timişoara

Dl Dr. A. Imbroane face o expunere istorică asupra chestiunii Banatului, arătând stadiul actual în care ea se găseşte, scopul întrunirii şi direcţia în care trebuie să se mişte acţiunea pentru salvarea Banatului. Dintre toate ţinuturile româneşti, din punctul de vedere al realizării idealului naţional, Banatul a fost cel mai nedreptăţit de soartă. Să ne ierte deci fraţii noştri din celelalte părţi ale României Mari, dacă în mijlocul tuturor dificultăţilor de la ordinea zilei, Banatul îşi ridică glasul chemând atenţiunea tuturora asupra sorţii sale. Aceasta nu înseamnă că bănăţenii vor să înmulţească greutăţile cu care luptă România pentru închegarea ei, ci numai că nici o dificultate din lume nu-i poate face să-şi uite de junghierea vieţii lui proprii.

Soarta vitregă care a ajuns Banatul se explică prin situarea sa geografică şi printr-o serie de greşeli săvârşite de cei ce luaseră asupra lor apărarea lui.

După prăbuşirea frontierelor inamice, oastea română se găsea exact la extremitatea de răsărit a ţării româneşti, la cea mai mare îndepărtare posibilă de Banat. Această armată, în calea căreia se mai găseau şi rămăşiţele armatei germane, nu a avut posibilitatea să ocupe îndată Banatul, deşi se ştia că acest ţinut este cel mai primejduit din punct de vedere al încorporării sale în România Mare.

Încă în anul 1915, reprezentanţii României la Belgrad au semnalat la Bucureşti pretenţiile sârbilor asupra Banatului.

 

De ce au intrat sârbii în Banat

Pe de altă parte, era cunoscut că cele mai mari dificultăţi diplomatice le-a cauzat României tocmai chestiunea Banatului, din cauzele principale ale întârzierii intrării sale în acţiune. Chiar şi după semnarea tratatului din 1916, care ne da Banatul întreg, în zilele de strâmtorare ale armatei române în Moldova, ruşii au pus la Iaşi din nou în discuţie chestiunea Banatului. Se ştia, prin urmare, în cercurile conducătoare româneşti, că Banatul este prim judeţ. Cu toate acestea nici o acţiune militară nu era posibilă.

Nici măcar informaţii exacte asupra caracterului trupelor care intraseră de pe frontul macedonean în Banat nu existau la Iaşi, în lipsa oricărei legături dintre armatele din Balcani şi armatele române. Sârbii, profitând de avantajele situaţiunii geografice, împotriva ordinelor primite, au intrat în Banat. Populaţia băştinaşă din această provincie nebănuind nenorocirea, a stat cu braţele încrucişate în faţa trupelor pe care le credeau aliate şi trupe de ocupare temporală. Mai mult încă, ea a primit cu entuziasm trupele de la a căror intrare în Banat începe nenorocirea de astăzi. Căci acestea, săturate de şovinismul cunoscut sârbesc, nici n-au mai voit să audă mai târziu de ordine care le impuneau evacuarea.

Aliaţii, pe de altă parte, le-a menajat, tratându-le cu un evident sentimentalism binevoitor.

 

Ce au făcut voluntarii pentru Banat

Îndată ce o mână de tineri bănăţeni, foşti pribegi şi voluntari în armata română, întorşi din Moldova în Banat, în scurt timp după intrarea trupelor sârbeşti, au arătat prin rapoartele lor repetate guvernului şi armatei, starea nenorocită din Banat, a reînceput lupta aprigă pentru salvarea Banatului. În această luptă, însă, care trebuia să fie înainte de toate diplomatică, s-au săvârşit greşelile de care făcurăm amintire mai sus.

Bănăţenii, alarmaţi de trista situaţie în care ajunseseră, au cerut la adunarea de la Alba-Iulia conducătorilor Partidului Naţional de pe vremuri, ca o delegaţie a lor să plece îndată după adunarea de la Alba-Iulia, la Bucureşti, spre a se prezenta miniştrilor aliaţi şi a protesta împotriva încălcării Tratatului şi spre a pleca apoi la Paris, împreună cu delegaţia oficială a statului român.

 

Cum au fost reprezentanţii la Paris

Propunerea bănăţenilor n-a fost admisă, spunându-se din partea conducerii că Banatul va fi îndeajuns apărat de delegaţia oficială, care număra printre membrii ei, în calitate de secretar al unui delegat, şi pe un bănăţean. Greşeala mare săvârşită în acel moment s-a văzut mai târziu.

Când domnii Dr. Ion Sârbu şi Dr. Avram Imbroane, în calitate de delegaţi ai deputaţilor bănăţeni, s-au prezentat la Paris şi la Londra pentru a cere printr-un vast memoriu redeschiderea chestiunii Banatului, ei au trebuit să audă, în special la Londra, din gura bărbaţilor de stat englezi, reproşuri binevoitoare pentru sosirea întârziată a unei delegaţii bănăţene. Nu s-a înţeles din partea celor chemaţi ai noştri că mai ales în zilele în care tratatele au căzut şi s-a accentuat tot mai mult o pornire vădită împotriva diplomaţiei secrete şi personale şi în acelaşi timp principiul de autodeterminare a popoarelor, prezenţa unei delegaţii bănăţene la Conferinţa de Pace era necesară. Apărarea Banatului de către delegaţia oficială putea să producă impresia, mai ales asupra celor care erau interesaţi să aibă această impresie, unei tendinţe imperialiste. De aceea, acţiunea oficială trebuia neapărat să fie secundată şi ajutată de acţiunea paralelă de propagandă a unei delegaţii bănăţene. Prezenţa ei la Paris putea să înlăture, în mare parte, şi alte greşeli săvârşite acolo: amintim numai una. Bănăţenii, dacă erau prezenţi, nu lăsau desigur pe Ionel Brătianu să săvârşească marea greşeală de a nu primi oferta de plebiscit făcut de domnul Vestnici în şedinţa plenară a conferinţei.

Tot ei aveau să săvârşească, cel puţin în aceeaşi măsură ca sârbii, opera de propagandă în privinţa căreia delegaţia nu avea voie să se dovedească zgârcită. Dacă bănăţenii au fost satisfăcuţi de intransigenţa cu care se apăra chestia Banatului cu armele diplomaţiei, din informaţiile culese mai târziu în mod precis la faţa locului, ei au trebuit să constate cu durere aproape totală lipsa unei propagande mai intensive.

 

Cine a cedat linia Vârşeţ – Biserica Albă

Nemaiinsistând cu detalii asupra celor întâmplate la Paris, constatăm numai că împotriva voinţei noastre şi fără de nici un concurs din partea noastră, s-a decretat, din partea Conferinţei, nenorocita linie demarcaţională.

Dl Brătianu declarând că se dezinteresează de orice discuţie care ar privi stabilirea unei frontiere în Banat, comisia a fixat singură o frontieră, care trecea la 15-20 km spre apus de linia ferată Vârşeţ – Biserica Albă.

În urma unui protest ridicat de sârbi, ea a revenit şi a decretat frontiera aşa cum se prezintă astăzi. S-a hotărât deci de noi, fără noi, şi înainte de a se fi întâmplat acest lucru bine era să se fi consultat încă o dată în mod precis opţiunea publică de acasă şi în special cea din Banat. Fatalitatea a voit ca greşelile săvârşite până aci să-şi aibă continuarea: aceiaşi oameni, care n-au înţeles glasul bănăţenilor la Alba-Iulia, să semneze şi ultimatul în care se cerea României retragerea trupelor în dosul frontierelor, care erau a fi considerate definitive. Suntem convinşi că dacă dl Vaida nu lua asupra sa odioasa semnare, aliaţii trebuiau să revină şi asupra frontierei din Crişana, dar mai ales asupra celei din Banat. Imensa majoritate a poporului românesc era pentru politica de rezistenţă şi desigur că membrii Partidului Naţional de pe vremuri n-au reuşit în alegeri cu lozinca de semnare. Dar, în sfârşit, fatalitatea s-a întâmplat.

 

Memoriul nostru

Mai rămăsese ultima speranţă.

Aveam în chestiunea Banatului o hotărâre unilaterală a Conferinţei de Pace, fără concursul nostru, şi o semnătură forţată, cu ocazia căreia s-a lăsat să se înţeleagă că sunt posibile îndreptări. Nu exista însă un tratat cu caracter internaţional semnat de alţii, de noi şi de sârbi, cu obiectul special al chestiunii Banatului. Înainte de a se produce acest instrument internaţional, aveam nădejdea să-i convingem pe alţii să redeschidă chestiunea Banatului.

În acest sens a lucrat atât delegaţia oficială plecată la Paris, după retragerea d-lui Brătianu, cât şi delegaţia parlamentarilor bănăţeni compusă din domnii: Dr. Ion Sârbu şi Dr. Avram Imbroane. Această delegaţie a prezentat, atât la Paris cât şi la Londra, un memoriu care cerea redeschiderea chestiunii. Pornind de la principiul pe care Conferinţa de Pace pretindea că l-a adoptat ca bază a tuturor hotărârilor sale, adică de la principiul respectării voinţei popoarelor, memoriul căuta să arate că hotărârea dată de Conferinţa de Pace era în flagrantă contrazicere cu acest principiu. Ca să se dovedească acest lucru, memoriul cerea sau trimiterea unei comisii internaţionale în Banat, pentru a se convinge că frontiera trasă nu satisface pe nimeni, sau admiterea plebiscitului, pentru a dovedi acelaşi lucru.

În restul său, cuprindea o largă documentare a pretenţiilor noastre. Ţinând seama de faptul că ţările din apus sunt ţări de opinie publică, delegaţii au luat şi contact personal cu diferiţii bărbaţi de stat francezi şi englezi şi au găsit în lumea aceasta o largă înţelegere pentru nedreptatea săvârşită în Banat. Ei au numit linia demarcaţională trasă în Banat o nebunie, care tocmai de aceea nu trebuie şi nu poate să rămână.

Delegaţia, la rândul său, a lucrat în aceeaşi direcţie şi şeful ei, dl Vaida, a afirmat că ar fi obţinut promisiunea constituirii unei comisii de arbitraj, sub preşedinţia unui înalt şi influent personaj politic. Părea că se va ajunge la un rezultat, deşi obstacolele de învins erau nespus de mari. S-a întâmplat însă ca guvernul Vaida să cadă şi dl Vaida să comită marea greşeală să nu consimtă a rămâne şi pe mai departe delegatul României pe lângă Conferinţă, după cum a fost rugat de la Bucureşti.

 

Integritatea Banatului mai presus de interesele de partid

Ambiţiile personale s-au dovedit şi de astă dată mai tari decât îndatoririle patriotice, la un om care, semnând, a luat oarecum obligaţia morală asupra sa de a corecta o situaţie pentru care şi-a luat răspunderea.

Îndată după venirea noului guvern, acţiunea bănăţenilor a fost reluată. Cu ocazia congresului Ligii Poporului, dl Dr. Avram Imbroane a ţinut să declare în mod public că, intrând în Partidul Poporului din consideraţiuni de politică internă, nu înţelege să renunţe la atitudinea precizată în chestiunea Banatului. Şi atunci, tot în mod public, şeful Ligii Poporului şi al Partidului Poporului, dl general Averescu, a declarat că cauza Banatului este şi cauza întregului guvern.

Cu ocazia semnării tratatului cu Ungaria, glasul de protest al bănăţenilor a răsunat din nou prin gura d-lui deputat Avram Imbroane, după cum s-a întâmplat aceasta şi cu ocazia semnării tratatului cu Austria. Nou material statistic bogat a fost pus la dispoziţia ministerului de externe, însoţit de hărţi şi membri, după cum însuşi ministrul de externe a recunoscut-o în discursul său.

După întoarcerea d-lui Take Ionescu din străinătate, deputaţii bănăţeni din Partidul Poporului, iar în urmă toţi deputaţii bănăţeni fără deosebire de partid s-au prezentat d-lui ministru de externe cerându-i lămuriri asupra stadiului în care se găsea chestia Banatului şi pentru a stărui ca, plecând la Belgrad, să pună în joc toată influenţa politică a d-sale şi toată popularitatea de care se bucură la sârbi, pentru a-i face pe aceştia să înţeleagă că o alianţă încheiată cu ei cu sacrificarea Banatului va rămâne un petec de hârtie fără viaţă, care nu va folosi nici unora, nici altora.

 

Acţiunea deputaţilor bănăţeni

S-a lansat chiar ideea ca parlamentarii români să ia contact cu guvernul şi parlamentul din Belgrad, pentru a căuta soluţionarea chestiunei prea importante. S-a aflat cu ocazia acestor întâlniri că la Paris s-a semnat, acum de curând, din partea tuturor statelor care au ieşit din fosta monarhie austro-ungară, un protocol în care aceste state îşi recunosc în mod reciproc actualele frontiere şi îşi aranjează toate relaţiile care decurg pentru ele din tratate.

În faţa cuvântului de mirare şi de protest al deputaţilor bănăţeni, dl ministru de externe pretinde că prin această nouă semnare nu s-a făcut nimic nou, ci s-a confirmat două semnări anterioare şi că ea nu înseamnă decât lichidarea greşelilor săvârşite de diplomaţia noastră în chestiunea Banatului.

 

Cine poartă răspunderea

În faţa acestei stări de lucruri, deputaţii bănăţeni au lua hotărârea să readucă chestiunea în parlament, pentru a se stabili acolo în mod definitiv asupra cui cade răspunderea nenorocitei situaţii create.

Din aceeaşi consideraţiune au fost convocate şi întrunirile din Banat, pentru ca şi ele să susţină opera de lămurire care va trebui să urmeze curând în parlament.

Acţiunea parlamentară şi extra-parlamentară mai urmăreşte şi scopul ca, după ce s-a constatat eşecul diplomaţiei, indiferent de numele persoanelor care au dus-o, să se încerce contactul de la popor la popor, pentru ca să se lichideze în chip norocos o situaţiune nenorocită şi pentru noi şi pentru sârbi, singurele popoare care prin calităţile lor pot garanta echilibrul şi pacea în orientul Europei. Ţara şi Banatul nu sunt ale d-lui Ionel Brătianu, nici d-lui Take Ionescu, după cum nici regatul iugoslav nu este proprietatea unor bărbaţi politici sârbi orbiţi de fanatism, ci proprietatea de avuţie naţională a celor două popoare, care la cotitura istorică, unde se găsesc, vor trebui să se înţeleagă şi să-şi dea seama.

Va trebui să se arate şi în parlament, după cum s-a spus în adunări, că nu poporul românesc poate fi bănuit de tendinţe imperialiste când caută să-şi încorporeze Banatul, ci numai curând anumiţi bărbaţi de stat sârbi, care contau să bage în statul iugoslav şi cel din urmă sat sârbesc.

 

Banatul e o ţară, nu o provincie

Românii şi în special bănăţenii nu fac decât să apere integritatea unei ţări. Căci Banatul nu este un colţ de ţară, ci este o ţară, în sine însăşi. Această ţară a fost totdeauna unitară în cursul istoriei sale. Ea a trăit timp îndelungat chiar viaţă independentă, dezlegată de orice legături cu pământul împrejmuitor. Ea este un organism viu economic şi sursă pentru viaţa populaţiei din Banat şi un izvor de bogăţie economică şi culturală pentru Europa întreagă.

Acest organism viu a propus o conştiinţă şi mândrie de sine fără pereche, pe care o găsim la orice bănăţean, fără deosebire de limbă şi lege.

Expresia el o găseşte în cuvintele ţăranului român bănăţean: „că nu-i ţară ca Banatul”. Prin această conştiinţă se explică că întreagă populaţie din Banat, chiar şi sârbii, au hotărât împotriva împărţirii lui… Toate manifestaţiunile vieţii publice din Banat, câte s-au produs de la prăbuşirea monarhiei austro-ungare şi până astăzi, au afirmat individualitatea Banatului.

 

Numai Banatul întreg e valabil

Mai caracteristică este din acest punct de vedere mişcarea pentru înfiinţarea unei Republici Bănăţene, imediat după prăbuşirea frontierelor. Ea a pornit din sânul unor cercuri care nu erau nici filo-române, nici filo-sârbe şi care, neştiind ce se va întâmpla exact în viitor, ţineau să spună un lucru înainte de toate, că orice s-ar întâmpla, Banatul, această ţară unitară, să nu fie împărţită.

Acelaşi lucru l-au accentuat întrunirile şvabilor, ţinute pe vremea ocupaţiei sârbeşti, care puneau mai presus de alipirea Banatului la orice ţară, menţinerea integrităţii sale. Acesta este şi astăzi spiritul public adevărat în întreg Banatul, în frunte cu mândra sa capitală, Timişoara.

Şi desigur că n-ar putea să fie o mai mare bucurie pentru populaţia bănăţeană, decât acela că integritatea Banatului a fost salvată.

Iată că tendinţele noastre nu sunt şoviniste, nici imperialiste.

 

Numai Dunărea e frontieră definitivă

Ele izvorăsc din realităţi vii, care vor înfrânge orice încătuşare vremelnică. Şi istoria ne spune că nici o stăpânire din sudul Dunării la nordul ei şi nici de la nordul Dunării la sudul ei nu s-a putut menţine în aceste ţinuturi.

Românii au trebuit să se retragă de la nordul ei, ca şi turcii de mai târziu, după cum nici ungurii n-au putut să menţină Belgradul ocupat de ei. Banatul este palma braţului la Dunăre şi la Tisa.

Oricine trăieşte pe această palmă se găseşte în mod firesc în sfera de acţionare a muşchilor braţului. Iată pentru ce populaţia bănăţeană, deşi îndurerată, nu este totuşi deznădăjduită, fiindcă îşi vede salvarea în realitatea vie şi în conştiinţa ei trează. Ea invită, pe aceste două consideraţiuni, statul iugoslav să caute înţelegerea.

Dacă aceasta nu se va întâmpla, ea are răbdare, fiind sigur că nu vor trece ani până când focularul de energie bănăţeană nu va atinge fireştile sale frontiere de expansiune.

 

Nu polemici, ci acţiune consecventă

Iată pentru ce s-a pornit acţiunea parlamentară şi cea extra-parlamentară din adunările populare.

Cei care bănuiesc acţiunea aceasta, care doar nu este izolată, ci este continuarea firească a unei acţiuni neîntrerupte, începute pe timpuri, când bănuitorii îşi sorbeau în linişte cafeaua, vor fi poate iertaţi de Dumnezeu şi de bonomia bănăţeană. Ca să intrăm cu ei astăzi în polemici înseamnă să coborâm o chestie mare în sfere mărunte.

Noi nu am luptat niciodată în cauza Banatului pentru a susţine prin ea personalităţi politice, după cum nici astăzi nu vrem s-o exploatăm pentru dărâmarea altor personalităţi politice. Când este vorba de Banatul nostru, ne este indiferentă personalitatea politică a oricărui bărbat de stat român. Mai ales că greşeli mari şi de neiertat au făcut şi unii şi alţii. Trecem deci peste ele la ordinea zilei şi căutăm să chemăm popoarele interesate, mai mari şi mai nemuritoare decât orice individualitate personală, să se apropie de ele şi să caute apropiere.

În loc de bănuieli, ar trebui să ni se recunoască mai vârtos consecvenţa că, în orice partid ne-am găsi pentru consideraţiuni de politică internă, chestia Banatului nu o abandonăm.

[„Banatul Românesc”,  nr. 207, din 18 decembrie 1920]

 

Pentru calomniatori

 

Sosind acasă din Bucureşti, am aflat de la prietenii mei că ziarul „Banatul”, pe care nu am vreme să-l citesc, continuând înainte cu nobila meserie de a înjura şi a calomnia, a ajuns la afirmaţia îndrăzneaţă că în anturajul meu s-ar găsi o persoană care ar face spionaj în favorul sârbilor. Faptul imputat fiind de o gravitate excepţională, oamenii „Banatului” au fost somaţi să arate în termen de trei zile cine este persoana trădătoare de neam din anturajul meu.

Această somaţie a avut darul să-i zăpăcească complet şi să-i facă să caute o formulă de muşamalizare. Şi astfel, iată-i propunând un juriu de onoare, în loc de a vorbi tare, deschis, la gazetă, acolo unde au început-o. Noi le-am înţeles jocul şi nu vom intra în cursă. Nu primim formula propusă.

În mod public s-a ridicat o acuzaţie, în mod public trebuia susţinută. Câtă vreme acest lucru nu s-a întâmplat, noi suntem la largul nostru de a califica procedeul o odioasă calomnie şi de a face cunoscut subiectului lui, că l-am dat chiar astăzi pe mâna procurorului. Pentru că oricât ne-ar repugna să ne ocupăm de apucături josnice, cea mai ticăloasă calomnie, care ne-ar fi părut că este imposibil să fie plasată chiar şi în coloanele „Banatului”. O asemenea calomnie este aproape de tot de ucidere. Şi numai oameni lipsiţi de orice scrupul moral, numai apaşii pot s-o formuleze. Şi apaşii, în interesul binelui obştesc, trebuie urmăriţi fără cruţare şi striviţi.

Personal ar trebui aproape să mă bucur că ei îşi descopără calităţile şi le duc la absurd. Căci aceasta este cea mai sigură cale de a ajunge la ridicol. Şi aici au ajuns calomniatorii de la „Banatul”. Ei singuri au făcut ca orice om cu bun simţ să le întoarcă spatele şi să le arate tot dispreţul de care s-au învrednicit.

Ridicolul atins de astăzi pentru orice om drept şi măsura cu care trebuiesc cântărite toate necuviinţele şi murdăriile câte se plasează la adresa mea şi a prietenilor mei în coloanele „Banatului”. Ce poate să mai creadă lumea de simţul de dreptate al acelor oameni, care au mers în uitarea lor de sine până la a ne acuza de trădare de neam? Dar se prea poate, că lumea cea bună n-a crezut nici până acum altceva despre aceşti domni, decât că sunt o asociaţie de oameni care s-au coalizat pentru a-şi face viitor prin şantajarea şi atacarea oamenilor la lumina zilei şi în drumul mare, ca cei din urmă hoţi de la răspântia drumurilor.

[„Banatul Românesc”,  nr. 2, din 4 ianuarie 1921]

Hristos se nAŞte, mĂrIŢi-L!

 

Hristos se naşte!

Măriţi-L voi, toţi câţi aţi ieşit din întuneric la lumină şi din robie la viaţă!

Măreşte-L mai ales tu, neam românesc, oropsit de veacuri. Din leagănul zămislirii tale, El ţi-a fost simbol, mângâiere şi credinţă. Ca El te-ai născut, sărac, în regiune străină vieţii strămoşilor tăi. Ca Fiul Omului, veacuri de-a rândul n-ai putut să-ţi pleci capul spre odihnă, alungat de pe şes în munţi şi din munţi la şes, de puhoaiele barbare. Ca şi Lui, săracii şi dezmoşteniţii soartei ţi-au aparţinut. Şi aceştia, pentru credinţa lor, crucea suferinţelor o au purtat, simbol având însă înaintea ochilor lor scăldaţi în lacrimi crucea Ta şi piroanele Tale.

Dar nu numai simbol de suferinţă, ci şi mângâiere şi credinţă. Cu Tine, blând copil şi mărit Domn, acest neam s-a văzut de mult înviat. Şi iată vedenia, astăzi, realitate. De aceea, sfânt simbol, dulce mângâiere şi neclintită credinţă – naşterea Ta o mărim şi învierii Tale ne închinăm.

Hristos se naşte!

Măriţi-L voi, toţi câţi zaceţi încă în împărăţia întunericului şi trăiţi viaţa robiei. Cei din cuprinsul ţării noastre, din hotare în hotare. Toţi câţi răspundeţi la numele de Român. V-aţi adunat, de pe unde v-a aruncat urgia vremurilor, o turmă şi un păstor. De pe Nistru, de pe Prut, de pe Tisa, de pe Mureş, de pe Timiş, de pe Jiu, de pe Olt, de pe Argeş, de pe Milcov şi Siret şi până-n Marea Neagră. Dar întunericul învăluie încă multe din vetrele voastre şi din robia străinului şi a ciocoiului încă n-aţi ieşit.

Ca astăzi, Hristos se naşte, măriţi-L! Şi voi renaşteţi, bucuraţi-vă! A voastră este, mai ales a voastră, întunecaţi şi robiţi fraţi, viaţa României Mari. Pe blândul copil şi tot dreptul Domn vă jurăm că a voastră să fie. Noi am întrezărit sosirea ei de mult şi ne-am bucurat de decenii. Voi n-aţi avut nici vedenia, nici bucuria. Vi le-a adus însă astăzi Hristosul lumii, hristoşii neamului. Vom face dar să vă bucuraţi acum voi, care nu v-aţi bucurat odată.

Să vă bucuraţi voi, cele mai nenoriate din femei: irosite mame şi istovite văduve, care zadarnic aşteptaţi încernite şi cu ochii împâienjeniţi la poarta din stradă, şi nu în pragul casei, arătarea Feţilor voştri Frumoşi, plecaţi în cumplite războaie. Să vă bucuraţi şi să săltaţi ca puii de cerb în răcoarea dimineţii, voi, goi, înflămânziţi şi însetoşaţi copilaşi orfani ai crâncenului nostru război. Ca voi, nimenea n-a plătit mai scump bucuria ce vi se cuvine. Brazii voştri, din a cărei tulpină aţi răsărit, s-au prăbuşit la pământ şi voi aţi rămas, pădure de mlădiţe tinere, în bătaia tuturor vânturilor.

Să vă bucuraţi voi, cei care presaţi bucată din trupul vostru în temelia ţării, spre veşnică fiinţă şi tărie.

Voi toţi, infirmii crudului măcel.

Frumuseţea chipurilor voastre o aţi pierdut şi toată bucuria, câtă v-a putut-o da această frumuseţe. Dar ciuntindu-vi-se trupurile, vi s-au mărit sufletele. După această mărire să vă fie şi bucuria cu care vă suntem datori.

Să te bucuri tu, străjer neclintit al ogoarelor noastre. Pe acestea tu le-ai muncit şi tu le-ai apărat. Dar belşugul al străinului şi ciocoiului era. Iată dreptatea venind.

Ale tale vor fi amândouă. Ciocârlia în zare va cânta deasupra stăpânului gliei, nu a robului ei. Şi doina ta de jale se va preface în hora de bucurie a copilaşilor tăi. Şi şcoala şi cartea vor fi ale tale. Şi sufletul tău îmbogăţit va străluci înaintea neamurilor, ca spicul de aur al lanurilor tale.

Să vă bucuraţi şi voi, chinuiţi muncitori, rupţi din lume şi închişi în măruntaiele pământului ori în pereţii mohorâţi ai fabricilor şi uzinelor. Munca voastră, muşchii voştri, măduva oaselor voastre, lumina ochilor voştri, prinse toate în lumea infernală a ciocanelor, motoarelor şi sirenelor, nu vor mai putea fi speculate de cămătarii fără suflet. Bogăţiile solului şi subsolului nu mai pot fi favoarea unora şi nefericirea altora. Ele sunt ale naţiunii întregi. Toţi vor trebui să-şi ia partea de muncă, ca să aibă cu toţii partea dreaptă la beneficiu. Voi, mai mult decât oricine, ne-aţi învăţat să preţuim munca şi s-o proclamăm ca singura temelie de existenţă îndreptăţită a fiecăruia.

Hristos se naşte! Măriţi-L voi, toţi cei pomeniţi aci! România nouă se naşte, bucuraţi-vă toţi câţi n-aţi avut încă parte de bucurie. Ea va cuprinde sufletele voastre, v-o juruim astăzi, în ziua cea mare a bucuriei naşterii. Căci altfel n-ar putea dăinui nici bucuria noastră, în aceeaşi mare solidaritate a neamului românesc. Iar ca aşa să fie, să nu încetăm a fi purtătorii sufletului românesc unul, în timp şi spaţiu.

În el să trăim, în el să evoluăm, în el să ne făurim bucuria şi fericirea. În marea neamului care ne cuprinde pe toţi din hotare în hotare. Astăzi, din nou, Hristos se naşte.

Măriţi-L! Astăzi, toţi fiii Ţării să renaşteţi şi, de aceea, în Mărita Românie bucuraţi-vă!

[„Banatul Românesc”,  nr. 3, din 6 ianuarie 1921]

 

Drum drept

 

Oricine ar răscoli colecţia acestui ziar s-ar putea convinge că atitudinea sa politică de la început şi până astăzi este consecventă, că ea constituie un drum drept şi merge spre o ţintă clară. Această atitudine îşi joacă expresia precisă în actul de constituire a grupării politice Uniunea Naţională.

Două puncte principale marchează această atitudine: lupta împotriva regionalismului politic şi propaganda pentru întemeierea unui nou partid al tinerei democraţii naţionale, care să fie expresia conştiinţei maselor populare trezite la viaţă după crâncenul război european. Cele două puncte sunt strâns legate unul de altul şi de aceea lupta se dă combinată, şi pentru unul şi pentru altul.

Spunem hotărât că partidele istorice din vechiul regat nu mai au nici o justificare de a trăi în România Mare. Cadrele lor sunt prea înguste, programele lor cu totul insuficiente, iar metodele lor de luptă cu totul condamnabile. Din aceste motive, tânăra democraţie română din vechiul regat luase atitudinea definitivă împotriva lor. Se aştepta aportul fraţilor „de dincolo”, ca această democraţie să iasă biruitoare pe toată linia şi să cucerească viaţa politică a noului stat român. Mai mult încă, se credea că fruntaşii politici ai noilor provincii vor lua ei iniţiativa pentru concentrarea tinerei democraţii române într-un singur şi mare partid, care să-şi recruteze membrii în tot cuprinsul ţării. Mai ales se aştepta mult sub acest raport, din partea conducătorilor Partidului Naţional de pe vremuri.

Noi, cei grupaţi de la început în jurul acestei gazete, cunoşteam această aşteptare a fraţilor din vechiul regat, cum trebuia de altfel să o cunoască oricine a avut fericirea să pătrundă şi înainte de război în tainele vieţii Regatului Român. Şi în această cunoştinţă de cauză, am cerut fruntaşilor noştri politici de pe vremuri să încheie frumosul trecut al Partidului Naţional, să părăsească orice gând de regionalism politic, să plece la Bucureşti, să cheme la sfat toate personalităţile care reprezentau tânăra democraţie naţională şi să desfăşoare cu ele împreună flamura noului partid. Stăruiam ca aceşti fruntaşi să nu scape unica ocazie ce li se oferă, aureola, ascendentul moral cu care veneau şi atmosfera de avânt naţional, pentru a face cel mai bine ţării şi neamului. Mai adăugam că, dacă nu vor face aşa, grupuleţele democratice din vechiul regat singure nu vor putea birui în alegeri, complet, vechile partide. Că, astfel, în primul parlament vor intra încă frânturi din aceste partide şi tânăra democraţie va trebui să-şi macine o bună parte din forţele sale în lupte sterile pentru distrugerea acestor frânturi, în parlament.

Pe de altă parte, Partidul Naţional, intrat în parlament în izolare politică, va fi o piedică în calea procesului de unificare, iar lupta politică ce se va deschide în mod fatal între el şi vechile sisteme va da impresia păgubitoare a unei lupte de regionalism.

Dar, celor care ne găseau pripiţi în tendinţa noastră politică şi susţineau, cu toate aparenţele unei prudente politici, că închegarea partidului vizat nu poate urma decât mai târziu, după ce elementele care aveau să-l compună se vor fi cunoscut mai de aproape. Le răspundeam că, ceea ce se putea face atunci cu uşurinţă, se va face mai târziu cu mult mai greu. Căci, formându-se bisericuţe politice cu şefi şi cadre, ele nu se vor desfiinţa bucuros pentru a se contopi în marele partid aşteptat.

Cât de justificate erau toate prevederile noastre politice, dovedeşte întreaga desfăşurare a vieţii politice a statului român, de la unire şi până astăzi. Conducătorii Partidului Naţional au pierdut pentru totdeauna ocazia de a săvârşi o misiune epocală în viaţa statului nostru. Importanţa ce li se dădea a scăzut mereu, iar rolul lor în viaţa politică a ţării este redus cu desăvârşire. Soldaţii lor, credincioşi pe vremuri, i-au părăsit.

Unii intrând în Partidul Poporului, care avea să fie instrument sigur de guvernare a ţării şi cheag de concentrare a tuturor elementelor democratice avansate. Alţii, evoluând în sens invers, căutând şi găsind în baza vechilor lor preocupaţiuni interesate, contactul cu vechile partide şi în special cu Partidul Liberal. Şi numai puţini mai trag încă, întârziaţi, la carul politic al domnilor Maniu şi Vaida. Aceştia din urmă n-ar mai putea exista decât speculând dificultăţile procesului de unificare. Mărturisim însă cu toată francheţa că elementele tinere, foarte puţine la număr, câte îl reprezintă în Banat, făcând abstracţie de la tendinţele de regionalism politic, ne inspiră toată simpatia pentru faptul că, dacă, luându-se după şefi, nu s-au vărsat încă în marele Partid al Poporului, au incontestabilul merit din punctul de vedere al unei evoluţii politice sănătoase, de a nu se orienta politiceşte înspre vechile bastioane. Şi ele merg, recunoaştem, pe un drum drept, deşi altul ca al nostru.

Cu desăvârşire alta este situaţia soldaţilor trecuţi la Partidul Liberal. În numărul viitor vom avea neplăcerea să arătăm toată inconsecvenţa politică a acestora şi urâta direcţie în care au evoluat. Vom face aceasta pentru a răspunde la nevrednica campanie de calomnie pe care o duc împotriva noastră. Acesta va fi adevăratul răspuns. Căci tăria unui partid nu zace în metoda de luptă, fie cât de draconic contemplată, cum fals cred acei domni, ci în lumea ideilor pe care o reprezintă acest partid, în cinstea şi consecvenţa lui politică şi în legătura pe care o are sau nu o are cu revendicările maselor populare, cu alte cuvinte în îndreptăţirea lui de a fi sau a nu fi.

Şi acest răspuns, în ceea ce priveşte pe neoliberalii noştri bănăţeni, va urma în numărul viitor şi nu pentru ei, căci nu este vorba de chestii personale, ci pentru marele public, fiind vorba de atitudini politice, care interesează viaţa statului nostru.

[„Banatul Românesc”,  nr. 5, din 11 ianuarie 1921]

 

Drum…

 

Vorbim astăzi de drumul pe care au apucat foştii soldaţi ai parlamentului naţional din Banat, înregimentaţi în Partidul Liberal. Am pus puncte după cuvântul „drum”, căci este greu să caracterizăm obiectul ce-l exprimă printr-un singur cuvânt. Va fi nevoie de o caracterizare mai perifrastică, mai peripeţioasă, aşa după cum este şi drumul.

Soldaţii dezertori, şi în special cei din Timiş-Torontal, al căror organ este ziarul „Banatul”, şi-au început acţiunea politică în România întregită prin a fi cei mai devotaţi membri ai Partidului Naţional. Cine a urmărit desfăşurarea luptelor politice din Banat cunoaşte vehemenţa cu care am fost atacaţi, colegii mei şi eu, din pricină că am avut nemaipomenita cutezanţă să atacăm Partidul Naţional pentru încăpăţânarea lui de a voi să trăiască cu orice preţ şi în România Mare. Voind să arătăm gradul acestei vehemenţe, ajunge să reamintim aci celor ce uită uşor că, la conferinţa de reorganizare a Partidului Naţional din judeţul Timiş-Torontal, care a avut loc în sala primăriei din Timişoara, în faţa alegerilor de deputaţi pentru primul parlament, şeful actual al Partidului Liberal a numit „trădători de neam” pe toţi aceia care ar îndrăzni să părăsească rândurile Partidului Naţional. Şi s-a procedat împotriva noastră, a celor ce cădeam în această categorie, în consecinţă – cum s-ar zice. În viaţa socială, în contactul particular, în viaţa publică am fost evitaţi, lăsaţi la o parte, ca nişte fii rătăciţi ai neamului. Să mai vorbim de felul cum ne-a tratat ziarul „Banatul”? Dar vom deschide toate delicateţile de care am fost învredniciţi, pentru că am spart solidaritatea naţională şi am intrat în slujba Partidului Liberal, ceea ce însemna, în limbajul „Banatului”, în serviciul boierilor şi ciocoilor. Acest partid a însemnat toată mişcarea noastră, pentru ca prin ea să pună mâna şi pe ţinuturile alipite, ca să le stăpânească şi pe ele ca pe un paşalâc, după cum au stăpânit vechiul regat. Toţi ofiţerii informatori transilvăneni şi bănăţeni trimişi de la Bucureşti, încă înainte de adunarea din Alba-Iulia, dincoace de Carpaţi, pentru a face cele mai preţioase servicii noului stat român, erau timbraţi de agenţi liberali. Toată lupta politică dusă mai târziu de unii din aceştia, între care în primul rând noi, cei din Banat, împotriva Partidului Naţional, era prezentată ca o operă de detronare a conducătorilor acelui partid şi de întronare a fruntaşilor politici din „ţară” şi în special a celor liberali. Toate elogiile se aduceau celor dintâi şi toate criticile, celor din urmă. Până şi lupa noastră începută pentru apărarea integrităţii Banatului a fost interpretată ca introducere la acţiunea de intrare în Partidul Liberal, deşi noi protestăm cu cea mai mare energie, împotriva acestei interpretări.

Atitudinea aceasta războinică şi de discreditare a fost văzută la ţară, în decursul campaniei electorale, şi continuată încă şi mai mult apoi, când s-a desfăşurat acţiunea noastră parlamentară. Când blocul din care făcea parte şi Partidul Naţional a ajuns la guvern, iar liberalii erau în opoziţie, „Banatul” a dus între multe altele înverşunatul articol „Boierii liberali”, în care liberalii erau prezentaţi ca cei mai reacţionari ciocoi, ca cei mai responsabili de starea înapoiată, în Regat, căci ei au pus stăpânire pe toate bogăţiile ţării, exploatându-le ca o moşie particulară, numai spre folosul lor şi în paguba ţărănimii jefuite, rămase în sărăcie şi în întuneric.

Când am vorbit în primul parlament în chestiunea Banatului şi când mi s-a dat banchet în calitate de reprezentant al Banatului, şi nu pentru atitudinea mea în politica internă, pe care încă n-o manifestasem, „Banatul” a tras clopotul în dungă, dând alarma în Banat: iată liberalul, feriţi-vă de el! Şi aceasta, pentru că mai ales liberalii din parlament, care şi ei erau pentru integritatea Banatului, mi-au susţinut discursul, şi pentru că ei au fost şi iniţiatorii banchetului dat în cinstea Banatului, deşi invitate au fost a lua parte la el toate grupările politice. În acelaşi sens a fost explicată şi ieşirea mea în parlament împotriva acelor deputaţi de dincoace de Carpaţi, care şi-au început debutul parlamentar prin a ataca vechile partide din regat.

Deşi acea ieşire nu pornea dintr-o solidarizare de acţiune cu acele partide, ci din convingerea că noi, cei de dincoace, nu mergeam la Bucureşti ca să criticăm trecutul, ci să colaborăm la făurirea viitorului.

Furia „Banatului” împotriva ciocoismului din vechiul regat a continuat şi după dizolvarea primului parlament, până în momentul miraculoasei schimbări la faţă, când critica acerbă la adresa vechilor partide şi, deci, şi a Partidului Liberal, se preface în preamărirea fără margini a acestuia. În preajma ultimelor alegeri pentru parlament, arhiliberalul organ de astăzi aduce manifestul Partidului Liberal din Alba-Iulia, care face un straşnic rechizitoriu trecutului tuturor partidelor „ciocoieşti” din vechiul regat, indicând misiunea acelui partid de a deosebi ţărănimea din Regat, pentru că abia după două-trei luni în urmă să-i plângă de milă neputinciosului partid personal al domnilor Maniu şi Vaida şi să proclame Partidul Liberal ca singurul partid capabil să refacă şi să închege România nouă.

Iată, schiţat aci, drumul parcurs de neoliberalii grupaţi în jurul ziarului „Banatul”. Drum pe cât de lipsit de consecvenţă, pe atât de caracterizat de o nemaipomenită îndrăzneală în a sfida orice bun simţ, orice pudoare. Căci oamenii care mergeau pe el, schimbând cu desăvârşire rolul, atacau acum invers, din tabăra vechilor sisteme, pe cei ce mergeau pe drumul drept al democraţiei radicale, pe care pretindeau că merg şi ei până bine de curând, ca pe nişte demagogi plini de vanitate; şi, procedând astfel, nu-şi dădeau seama că, netrăind între sălbaticii din Africa, uşor vor putea fi demascaţi şi arătaţi acelora pe care caută să-i amăgească, în toată goliciunea lor.

Ceea ce li se întâmplă acum.

Şi vom continua.

[„Banatul Românesc”,  nr. 6, din 12 ianuarie 1921]

 

Pentru ce doUĂ drumuri?

 

Am arătat, în două articole, drumul nostru şi drumul neoliberalilor bănăţeni. Vom căuta, astăzi, să explicăm pentru ce trebuia unii să apucăm pe un drum, alţii pe altul.

Iniţiatorii curentului politic reprezentat prin „Banatul Românesc” înfăţişează o generaţie mai nouă, în comparaţie cu conducătorii grupării de la „Banatul”.

Această generaţie mai nouă, a frământărilor celor mai recente timpuri, era firesc să reprezinte aceste frământări. Şi este iarăşi natural, ca cealaltă să reprezinte timpul ei şi ca ea să nu aibă suficienta înţelegere a timpului celui mai proaspăt. Aşa este în toată lumea şi nu putea fi altfel nici la noi. Această deosebire s-a văzut şi s-a simţit la noi, dincoace de Carpaţi, şi înainte de război şi se desemnează şi mai mult astăzi, după război. Problema care forma, înainte de război, aproape singura noastră preocupare, era problema naţională pură. Astăzi, la porţile sufletului nostru bat şi alte valuri, acelea ale problemelor sociale şi economice.

Cine nu-şi aduce aminte că, în luptele naţionale date contra şovinismului maghiar cotropitor, generaţia noastră cea mai tânără era mai avansată în pretenţii şi mai impetuoasă în procedare, faţă de generaţia precedentă, care era mai moderată, mai timidă, mai cu puţină credinţă sub amândouă raporturile? Cităm numai două exemple: lupta dintre „Tribuna” şi „Românul” şi tratativele cu Tisza.

Dar vom aduce suprema dovadă: atitudinea uneia şi celeilalte în momentul decisiv al războiului european. Desigur că nu poate fi o simplă întâmplare faptul că, în timpul neutralităţii statului român, nouăzeci şi nouă de procente a celor ce au trecut în vechiul regat, pentru a lua parte acolo la propaganda pentru intrarea în acţiune a României şi mai târziu la războiul naţional, aparţineau generaţiei celei mai tinere. La un moment dat ne-am întâlnit, în capitala visurilor noastre, aproape toţi colegii mai reprezentativi de la liceele naţionale din Ardeal şi de la universităţile maghiare. Pare că ne-am fi înţeles dinainte, şi totuşi nu ştiam unii de alţii până în momentul când ne-am văzut, cu sufletul şi ochii aprinşi, pe străzile Bucureştilor.

Prezenţa Părintelui Lucaciu, a celei mai frumoase figuri politice din generaţiile premergătoare, în mijlocul tinerilor războinici de la Bucureşti, nu alterează întru nimic teza susţinută de noi aci, după cum n-o alterează nici prezenţa de pe vremuri sau de astăzi a tinerilor în tabăra cealaltă. În cazul dintâi, curentul, mişcarea era a tinerilor şi Părintele Lucaciu, împreună cu foarte puţini alţii, nu făcea decât să meargă cu curentul, după cum nici tabăra cealaltă de pe vremuri sau de astăzi nu este a tinerilor întârziaţi în ea, ci a generaţiei celeilalte, care ea o reprezintă şi o conduce.

Faţă de această atitudine a celor mai tineri, nu vom pune declaraţiile politice sau cele de fidelitate a generaţiei celeilalte, pentru că ele ar putea fi justificate de aceasta prin prudenţa politică şi prin forţa majoră, ci prinsorile ce le făceau figuri foarte reprezentative ale ei, până în ceasul al unsprezecelea, că germano-austro-ungarii vor ieşi biruitori din război. Căci aceasta exprimă credinţa intimă.

Continuând înainte cu dovada, vom întreba iarăşi: să fie oare întâmplare că cetele voluntarilor din Rusia şi Italia au fost formate, în zdrobitoare majoritate, de generaţia cea mai tânără? Nu ne-am face plăcere nici nouă, nici altora, dacă am arăta atitudinea unora din generaţia cealaltă din punctul de vedere al acestei mişcări.

Iată deosebirea mare şi izbitoare între cele două generaţii, pe tema problemei naţionale înainte de război şi în decursul acestuia. Iată două drumuri. Excepţiile nu fac decât să întărească regula.

Se putea, era firesc oare ca aceeaşi deosebire între două generaţii să nu se accentueze şi astăzi, după război, pe temele care se adaugă la cea naţională sau o susţin, o lărgesc: pe temele sociale şi economice?

Conştiinţa maselor populare deşteptate, mizeria socială şi economică a tuturor dezmoşteniţilor, care totuşi au sângerat mai mult în război, trebuia să găsească un alt ecou, o altă rezonanţă în sufletele cele mai tinere. Şi aceste suflete şi pentru ocazia de a le fi prins şi pentru ambiţia de a reprezenta în chip logic vremurile noi, trebuie să intre în lupta pentru biruinţa noilor curente sociale şi economice. În chip firesc, ele nu pot fi de partea acaparatorilor de bunuri, câte le poate oferi pământul şi sufletul unui neam, nici a celor ce încalcă încă libertăţile spre care tind toţi nedreptăţiţii. Şi atunci iarăşi în chip firesc ei caută alte drumuri, drumuri noi, alte instrumente de realizare a noului program, decât cele vechi. Generaţia premergătoare ţine încă la clişeele vechi şi le caută pe drumuri bătute, acolo unde le găseşte.

Aşa se face că oamenii domnului Cosma se treziră în Partidul Liberal, partid de egoistă şi sistematică acaparare a bunurilor naţiunii în folosul celor „ai noştri”, iar noi, în Partidul Poporului, care voieşte să organizeze exploatarea avutului naţional în aşa fel încât nu o grupare, nu un partid, ci naţiunea întreagă şi mai ales braţele ei muncitoare, la sate şi în fabrici, să tragă maximum posibil de beneficii.

Partidul Poporului are tendinţa ca numai o pânză rară să-l despartă de tabăra social democraţiei naţionale şi ordonate din apus. Aci era locul nostru, cu direcţia veşnic înainte.

Cum era să ne găsim noi dincolo, când nu puteam avea concepţia societăţilor pe acţiuni nici în politică, nici în economia naţională, ci pe aceea a cooperaţiei naţionale, întemeiată nu pe solidaritatea de partid, ci pe solidaritatea naţiunii întregi!?

Dimpotrivă, acaparatorii noştri, societăţile pe acţiuni, bancherii era firesc să se găsească, mai curând sau mai târziu, în tabăra cealaltă.

Fără a intra în amănunte, asupra cărora nu se poate opri un articol de ziar, credem a fi arătat deosebirea celor două drumuri şi de ce noi, cei de la „Banatul Românesc”, trebuia să apucăm pe unul, iar cei de la „Banatul” pe altul.

[„Banatul Românesc”,  nr. 7, din 13 ianuarie 1921]

Noi ŞI nAŢionaliTĂŢile

 

Suntem informaţi că anumite cercuri interesate, printr-o propagandă sistematică, ne prezintă în faţa cetăţenilor români de altă naţionalitate ca fiind reprezentanţii celui mai deşănţat şovinism românesc şi duşmanii declaraţi ai acestora.

Nu am putut controla în ce măsură a prins această propagandă şi ce ecou a produs ea în rândul naţionalităţilor.

Propaganda însă se face şi, astfel, noi ne simţim datori a lămuri opinia publică a naţionalităţilor,  pentru a o feri să nu cadă în curse şi să nu fie speculată în scopuri meschine de partid.

Trei împrejurări mai ales au putut contribui la facilitarea acelei propagande. Întâi, faptul că întemeietorii acestui ziar şi majoritatea celor ce scriu în coloanele lui au luat parte activă la războiul pentru întregirea neamului. Al doilea, lupta du