înapoi

Dr. Avram Imbroane

Testament politic

din publicistica unui liberal bĂnĂŢean

Dr. Avram Imbroane

Testament politic

din publicistica unui liberal bĂnĂŢean

Ediţie îngrijită de

Adrian Onică, Roxana Pătraşcu

Cuvânt înainte de

Mihai Şora

Prefaţă de

Constantin Jinga

Cronologie de

Remus Jurca-Unip

In memoriam

Horia Musta

Editura Marineasa

Timişoara, 2003

La realizarea acestui volum au colaborat:

Ramona Onică, Stela Roman, Ion Volcu,

Conf. Dr. Smaranda Vultur

Coperta: Constantin Jinga

Carte apărută cu sprijinul

d-nei Steluţa Crăiniceanu-Imbroane şi al

Fundaţiei Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare

© Steluţa Crăiniceanu-Imbroane şi

Fundaţia Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare

ISBN 973-631-036-1

Cuprins

Mihai Şora

Cuvânt înainte.................................................................... 5

Note.......................................................................................... 7

Constantin Jinga

Cine a fost Dr. Avram Imbroane ?............................... 8

Note ........................................................................................ 19

Remus Jurca-Unip

CRONOLOGIE......................................................................... 22

Bibliografie selectivă despre Dr. Avram

Imbroane............................................................................. 31

Notă asupra ediţiei........................................................ 32

Din ziarul “Drapelul”................................................. 33

Din München........................................................................... 33

Scrisoare din München - I ..................................................... 34

Scrisoare din München - II..................................................... 35

Scrisoare din München - III................................................... 39

Scrisoare din München - IV................................................... 41

Scrisoare din München - V.................................................... 44

Pe banca acuzaţilor.............................................................. 45

Cultura socială a femeii - I................................................... 49

Cultura socială a femeii - II.................................................. 51

Cultura socială a femeii - III................................................ 53

Aurel Vlaicu.......................................................................... 54

La Lugoj!................................................................................. 56

“Sus să avem inimile!”............................................................. 59

“Ce probleme se impun”.......................................................... 62

Sentinţa magului: Să nu aibă studenţii din Cluj societate

de lectură .............................................................................. 63

Din Bucovina. Lupta pentru limbă....................................... 66

Îndrăzneşte dar, poporul meu, îndrăzneşte!...................... 69

Congresul învăţătorilor. Apel............................................ 73

“Pe cărări nouă”.................................................................... 73

Teatrul românesc în Lugoj................................................... 75

Sentimentul de conservare al neamului............................ 77

Bine aţi venit !......................................................................... 79

Societatea de lectură şi ajutorare a meseriaşilor români din Lugoj 80

“Doina” la Caransebeş. Note şi impresii............................... 82

Din sursele şcolilor noastre................................................ 83

Din ziarul “Epoca”, în seria articolelor

“Ardealul vorbeşte”................................................... 87

Bănăţenii şi războiul............................................................. 87

“Aroganţa maghiară-germană”.......................................... 88

“Intransigenţă”...................................................................... 88

Din ziarul “Banatul”, respectiv “Banatul

românesc”......................................................................... 90

“Pentru sufletul lor”........................................................... 90

Am fost neglijaţi.................................................................... 93

Suferinţele noastre morale................................................. 96

Nu voim bolşevism !................................................................ 98

Împotriva monopolului naţional...................................... 101

Non possumus......................................................................... 104

Ne cheamă Banatul............................................................. 106

Poporul nostru şi conducătorii lui. Din prilejul Adunării

de la Lugoj ........................................................................... 108

Cerem intransigenţă............................................................ 110

Pentru Casa de Editură “Banatul”................................... 113

Nicolae Iorga....................................................................... 115

“Quatorze juillet” în Lugoj................................................ 117

O datorie faţă de neam....................................................... 120

Pro domo................................................................................ 121

Învăţături din câteva zile.................................................. 123

Burdea n-are loc în Banat.................................................. 125

O atitudine a Banatului..................................................... 126

O atitudine a Banatului. [Revenim]................................... 128

Generalul Gheorghe Mărdărescu...................................... 130

Un apel către oamenii cinstiţi............................................ 132

Poporul nostru şi administraţia........................................ 134

În preajma alegerilor.......................................................... 136

Pentru ziarul “Patria”........................................................ 138

A doua greşeală................................................................... 141

Pro domo................................................................................ 143

Constituirea grupării politice Uniunea Naţională......... 146

Români, dăruiţi pentru Căminul elevilor români din Timişoara! 152

Răspuns unui pamfletar...................................................... 153

Cuvânt alegătorilor mei.................................................... 154

Scrisoare deschisă D-lui Dr. L. Georgeviciu...................... 157

Chestia Banatului în Parlament....................................... 158

Uniunea Naţională de la Lugoj ......................................... 159

Discursul d-lui Imbroane.................................................... 162

Un cuvânt ţărănimii noastre............................................. 164

D-lui General Averescu, Prim-ministru, Bucureşti .......... 166

Majestăţii sale Regelui Ferdinand, Bucureşti.................. 166

Discursul d-lui Avram Imbroane rostit Duminică la Lugoj 167

După încheierea sesiunii....................................................... 173

Calomnii................................................................................ 175

Infamii................................................................................... 176

În plină acţiune..................................................................... 178

La chestiunea Banatului.................................................... 181

Pentru calomniatori........................................................... 189

Hristos se naşte, măriţi-L!................................................... 190

Drum drept........................................................................... 192

Drum …................................................................................. 194

Pentru ce două drumuri ?................................................... 197

Noi şi naţionalităţile........................................................... 200

Strigătul conştiinţei româneşti - România a românilor! 202

Povestea unor milioane....................................................... 204

Îngrijorare............................................................................ 208

La chestiunea frontierei din Banat................................... 210

Strigăt de alarmă: Ne pier satele româneşti în Banat!.. 212

Idealul mântuitor............................................................... 215

Anul Nou............................................................................... 217

Învierea care ne trebuie....................................................... 219

Spre adevăr … ...................................................................... 220

Răspuns unui calomniator.................................................. 223

Cuvântarea d-lui. Avram Imbroane ................................. 231

Octavian Goga..................................................................... 234

O crudă ironie....................................................................... 235

Biruinţa naţionalismului.................................................... 237

S-a sfârşit comedia?............................................................. 239

Administraţia publică......................................................... 242

Salvarea ţării. [Discurs rostit] cu prilejul adunării generale

a “Astrei”............................................................................... 244

Ion Românul......................................................................... 246

Mare manifestaţie politică de la Timişoara..................... 250

“Credinţa noastră”.............................................................. 253

Către alegătorii români din circumscripţia electorală

Bocşa Română...................................................................... 255

Înfiinţarea Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor 257

“Jos cu politicianismul!”...................................................... 259

Între oameni, bunăvoire...................................................... 261

Din ziarul “Renaşterea”........................................... 265

Nu anarhie, ci disciplină naţională.................................... 265

Chemare la luptă................................................................. 266

Reintegrarea neamului în drepturile sale........................ 268

10 Mai..................................................................................... 270

Partidul Liberal şi opinia publică...................................... 272

Şedinţă solemnă - Cuvântarea d-lui Dr. Avram Imbroane 274

Mântuire............................................................................... 279

Din activitatea parlamentarilor noştri.......................... 281

În chestie personală............................................................. 284

În plin haos politic............................................................... 286

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane, rostit la Adunarea

naţională din Lugoj, în anul 1919 ...................................... 288

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane, rostit în Camera

Deputaţilor, pe timpul guvernului Iorga, la bugetul

Sănătăţii publice, la 14 decembrie 1931 ............................. 291

Scrisoarea d-lui Avram Imbroane..................................... 298

Să fim bine înţeleşi. În jurul atitudinii noastre politice.. 301

Răzvrătire împotriva justiţiei sociale............................... 304

Mobilizare naţională.......................................................... 307

Aniversarea Unirii................................................................ 312

Discursul rostit de dl Dr. Avram Imbroane cu ocazia

serbărilor pentru comemorarea lui D.Ţichindeal,

în Becicherecul Mic, la 4 decembrie 1932............................ 313

Naşterea Domnului............................................................. 317

Mulţumiri şi nădejdi............................................................. 318

Spre mântuire....................................................................... 319

Manifestaţiile antirevizioniste. Chemarea d-lui Avram

Ibroane de la 28 mai............................................................. 322

Naştere - renaştere.............................................................. 325

Testament politic....................................................... 328

Pentru Episcopia Timişoarei. Apelul d-lui. Dr. Avram Imbroane 328

Ultima cuvântare ţinută la Timişoara.

Despre reformarea şi solidaritatea naţiunii române...... 330

Addenda............................................................................. 335

Note, articole şi amintiri despre Dr. Avram Imbroane... 335

Leonard Pankerov............................................................... 335

Gala Galaction.................................................................... 335

Camil Petrescu..................................................................... 338

Dr. Al. Vaida-Voevod.......................................................... 338

Zaharia Munteanu............................................................... 339

Dr. Pompiliu Ciobanu........................................................... 339

Dr. Dimitrie Nistor............................................................... 340

Necroloage.......................................................................... 343

Gala Galaction.................................................................... 343

Sever Bocu............................................................................. 346

Aurel Bugariu...................................................................... 347

Necrolog în “Revista Institutului Social Banat – Crişana” 348

O familie pentru un ideal..................................................... 350

Sofia Dr. Avram Imbroane (1884-1933).............................. 350

Momente din refugiu şi război............................................ 350

Apel către femeile bănăţene ............................................. 354

Raport prezentat Adunării Generale a Asociaţiei Cercurilor

de Gospodine ......................................................................... 354

Activitatea D-nei Sofia Imbroane în cadrele “Asociaţiei Cercurilor

de Gospodine” şi pe terenul industriei casnice naţionale 356

Moartea şi funerariile Sofiei Dr. Imbroane...................... 363

Cuvântul funebru al P. Sf. Sa Episcopul Grigorie al Aradului 365

René Ch. Brasey, În memoria Sofiei Imbroane................... 368

Din viaţa Sofiei Imbroane.................................................... 369

Omagiul “Asociaţiei Cercurilor de Gospodine”................ 371

Cuvântul “Şcolii de Menaj Regina Maria”........................ 373

Cuvântarea d-lui prof. R. Ch. Brasey................................ 374

Adunarea generală a Asociaţiei Cercului de Gospodine.

Comemorarea Sofiei Dr. A. Imbroane şi iniţierea

construirii clădirii Şcolii de Menaj.................................... 376

Steluţa Crăiniceanu Imbroane, Comunicare ţinută la Asociaţia

Astra, Secţia Folclor, în noiembrie 1993............................ 380

Surorile Sofiei Dr. Avram Imbroane.................................. 382

Nicolae Imbroane, fratele lui Avram Imbroane.............................382

Doru A. Imbroane, cel de al doilea fiu al lui Avram Imbroane

Confederaţiunea dunăreană - O nouă tentativă criminală

a revizioniştilor................................................................... 383

Amintiri din război. Un Crăciun la Iaşi............................. 385

Cuvântarea d-lui Doru Imbroane, cu ocazia constituirii

Tineretului Regional Liberal din Timiş-Torontal în

şedinţa din 14 ianuarie 1934................................................. 387

Cuvântarea d-lui avocat Doru Imbroane ....................... 390

Petre Crăiniceanu................................................................ 392

Interviu cu d-na Steluţa Crăiniceanu-Imbroane

Ăsta este rostul omului, să ajute, nu să fie egoist şi să

trăiască numai pentru el ................................................... 395

Fundaţia Dr. Avram Imbroane............................................ 417

Note....................................................................................... 419

Horia Musta

IN MEMORIAM..................................................................... 420

Note ...................................................................................... 421

album de familie........................................................... 422

Mihai Şora

Cuvânt înainte

Bănăţenilor dintre cele două războaie, numele de Avram Imbroane le aducea pe loc în minte figura unui luptător neobosit pentru integritatea Banatului în sânul unei Românii pe care sacrificiul a sute şi sute de mii de soldaţi şi întorsăturile favorabile ale istoriei aveau, după atâta aşteptare, s-o facă să coincidă grosso-modo cu întregul teritoriu locuit din străvechime de vorbitorii acestei limbi romanice orientale care – de-a lungul vremurilor schimbătoare – le-a definit mereu identitatea.

Cum însă bănăţenii dintre cele două războaie ne-au părăsit pentru o lume mai bună, iar celor de azi (mulţi dintre ei neo-bănăţeni) numele acesta le spune mai nimic, îmi iau îngăduinţa să depăn câteva amintiri de pe la sfârşitul anilor douăzeci, – nu, desigur, pentru a evoca figura luptătorului, a tribunului, a omului politic de mare anvergură, în întregime devotat binelui public (revine, de drept, istoricului acelui timp şi acelui loc), ci pentru a arunca puţină lumină asupra atmosferei familiale, asupra cordialităţii acelui micro-mediu în care luptătorul pentru marile cauze ale naţiunii îşi refăcea plinul ca să spun aşa, reîncărcându-se cu energie în vederea înfruntărilor cărora urma să le facă faţă.

O familie cu cinci copii, trei băieţi şi două fete, într-o casă încăpătoare, înconjurată de o grădină ce mi se părea imensă, privită cu ochii mei de atunci şi în care ne pierdeam jucându-ne de-a ascunselea. Băieţii – Bujor, Doru şi Sorin – erau mai mari decât mine; fetele – Geta şi Luci, mai mici. (Legătura cu ele o făcea sora mea, colegă de clasă cu Geta.) În raport cu noi, Bujor şi Doru aparţineau categoriei celor „mari”. Sorin, însă, doar cu o clasă deasupra mea, făcea şi el parte din grupul nostru; aşadar: doi băieţi şi trei fete. Cum locuiam în acelaşi cartier şi făceam parte din aceeaşi parohie (care se brodise a fi cea a tatălui meu, preot în „Fabric”), ne vedeam destul de des – evident, la ei, unde eram mai la larg şi aveam loc de desfăşurare pe măsura apetitului nostru de zbenguială.

O familie cu cinci copii, cum am spus, – şi cu o mamă artistă… şi e foarte posibil ca tocmai în asta să fi constat secretul acelui loc miraculos: o mamă artistă, neînchistată în aşa-zisele „principii imprescriptibile” (mutabile şi ele), cu vederi largi, înţelegătoare a fanteziilor copilăriei.

Dar, dincolo de acest miracol comun al copilăriei – care, oriunde în lume (şi în orice fel de împrejurări), este, prin sine, întotdeauna, vârsta deschiderii şi a disponibilităţii de a se lăsa impresionată de fiinţa misterioasă a ceea ce ne înconjoară – dincolo de asta, cum spuneam, a mai fost şi miracolul individual al ecloziunii unui tânăr din toate punctele de vedere excepţional, cum s-a vădit încă din adolescenţă Doru Imbroane. Cu trei-patru ani mai mare decât mine, el îi surprinsese pe profesorii liceului Diaconovici-Loga, când s-a hotărât să absolve într-un singur an clasele a V-a şi a VI-a (şi a făcut-o!), obţinând note din cele mai mari la toate materiile, iar în anul următor să facă acelaşi lucru, cu acelaşi rezultat final, pentru cele două clase următoare¹, trecând cu brio şi examenul de bacalaureat la vârsta de 16 ani.

Printr-o întâmplare providenţială, spre sfârşitul anilor treizeci, l-am reîntâlnit – sau, mai de grabă, l-am întâlnit în sfârşit (căci încrucişările noastre întâmplătoare de până atunci nu erau vrednice de acest nume) – la Paris. El, în preajma susţinerii tezei de doctorat în drept; eu, pentru studii postuniversitare, în vederea unui doctorat. El, cu logodnica lui (şi cu cele două surori mult mai tinere); eu (mai grăbit în privinţa asta), cu soţia mea. Apropierea s-a stabilit cât ai bate din palme, prietenia s-a sudat fără întârziere, – în acest grup noi aducându-l şi pe Eugen Ionescu, de care eram foarte apropiaţi, iar lor alipindu-li-se un fost timişoarean, Franz Emanuel, care, sub numele de François Erval, avea să devină, după război, unul din ştabii editurii Gallimard, spiritus rector al faimoasei colecţii de eseuri intitulată „Idées”.

De acea mirifică atmosferă pariziană, a unei civilizaţii ajunsă la apogeu şi bântuită de spectrul declinului, care-şi risipea cu frenezie resursele de strălucire, am profitat din plin în răgazurile pe care ni le lăsa activitatea studioasă pe de o parte, presimţirea viitorului întunecos pe de alta.

Între timp, Doru îşi punea la punct teza, cu ample dezvoltări teoretice care, la susţinere, aveau să smulgă comisiei de doctorat menţiunea summa cum laude, – cu care avea să se întoarcă în ţară sperând să-şi poată investi energia şi competenţa, probitatea şi elanul creator în desăvârşirea a ceea ce părintele său apucase să săvârşească. Sigur, avea proiectul de a se dărui carierei publice. De a-şi dedica priceperea şi puterea de muncă, nu doar menţinerii, ci mai ales creşterii – prin strădania lui, fireşte, dar alături de şi împreună cu întreaga strălucită generaţie din care făcea parte – standardului de civilizaţie atins de societatea românească prin strădania generaţiei căreia-i aparţinuse tatăl lui, Avram Imbroane. Soarta a vrut însă altfel şi viaţa i s-a curmat într-un mod năprasnic, – tot aşa cum şi istoria României avea la rându-i să se frângă câţiva ani mai târziu, pentru următoarea jumătate de secol.

Să ne aducem aminte cu pietate, atât de Avram Imbroane, care a apucat să-şi dea măsura, spre binele neamului din sânul căruia s-a ivit şi pe care l-a slujit cu credinţă de-a lungul întregii lui vieţi, cât şi de fiul său Doru, căruia destinul i-a fost potrivnic.

Iar amintirea lor să ne fie îndemn spre a le urma exemplul.

Bucureşti, 29 ianuarie 2003

Constantin Jinga

Cine a fost Dr. Avram Imbroane?

Cu toate că a fost una dintre personalităţile de marcă ale vieţii politice, ecleziastice şi culturale româneşti din prima jumătate a secolului trecut, despre Avram Imbroane s-a vorbit sporadic şi mai mult în şoaptă, atât înainte de 1989, cât şi după această dată, din motive greu de înţeles.

S-a născut la 19 decembrie 1880, în satul Coştei, nu departe de Vârşeţ, în Banatul sârbesc de astăzi. Părinţii săi, Mihai şi Romaniţa, erau ţărani înstăriţi. De altfel, familia Imbroane se regăseşte în scriptele bisericii din Coştei încă de la anul 1795, Mihai, tatăl lui Avram, descinzând din ramura lui Toma Imbroane. Mama, Romaniţa, era născută Mităr şi provenea din Vrani (România). Mihai şi Romaniţa Imbroane au avut doi fii, pe Avram şi pe Nicolae. Nicolae Imbroane (20 octombrie 1883 – 16 martie 1961, Vărădia), fratele mai mic al lui Avram, a fost avocat la Vârşeţ¹. Ei au locuit în Coştei până în anul 1925, când s-au mutat la Vărădia².

În satul natal a făcut Avram, fiul cel mare, primele şase clase de şcoală, apoi a mers la gimnaziul din Biserica Albă (Banatul Sârbesc). Aici are primele necazuri cu autorităţile, după ce este surprins purtând discuţii în marginea cărţii lui Vincenţiu Babeş, Die Sprach und Nationalitätenfrage in Österreich, şi susţinând egala îndreptăţire a naţionalităţilor din Austro-Ungaria³. Persecutat, este nevoit să-şi întrerupă studiile şi să plece acasă⁴. La insistenţele lui Avram Corcea, învăţătorul din Coştei⁵, părinţii Mihai şi Romaniţa decid să-l înscrie la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Opţiunea se vădeşte a fi de bun augur, în ciuda dificultăţilor materiale, care îşi vor afla soluţii fericite: Avram Imbroane devine meditator pentru copiii din familia Dr. Baiulescu şi, astfel, capabil de a se întreţine singur, iar Virgil Oniţiu, directorul şcolii, îi permite unele înlesniri legate de taxele şcolare⁶. Pe lângă aceasta, aici are prilejul de a se afirma la întâlnirile Societăţii Literare a liceului şi, astfel, de a fi remarcat de către Valeriu Branişte. Valeriu Branişte îi este profesor, iar mai târziu, peste ani, cei doi se reîntâlnesc la Lugoj, în redacţia ziarului „Drapelul”⁷. Rezultatele la învăţătură sunt excelente, astfel încât, în 1901⁸, îşi ia bacalaureatul şi obţine o bursă din partea Societăţii „Emanoil Gojdu” din Banat, bursă ce-i oferă posibilitatea de a urma cursurile Universităţii din Budapesta, unde Avram Imbroane studiază dreptul. Societatea „Emanoil Gojdu” era alcătuită din personalităţi bănăţene ce urmăreau să contribuie la cristalizarea unei intelectualităţi româneşti în Banat şi, pentru aceasta, ofereau burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.

Perioada studenţiei budapestane va fi de scurtă durată pentru Avram Imbroane. Datorită reputaţiei sale deja câştigate la Braşov, el este ales ca secretar al Societăţii de Lectură „Petru Maior”. Orientarea pe care o imprimă întrunirilor acestei Societăţi nu va fi deloc pe placul autorităţilor maghiare. Este declarat „element periculos” şi înrolat în armata imperială, în regimentul de honvezi din Vârşeţ, mai întâi, de unde va fi trimis, spre finele anului 1901, la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă din Seghedin⁹.

La încheierea stagiului militar, Avram Imbroane devine student în teologie al Universităţii Frantz Joseph din Cernăuţi. Aici îl cunoaşte pe Grigorie Pişculescu, viitorul Gala Galaction, mai în vârstă decât el cu un an, precum şi pe viitoarea lui soţie, Sofia Topor. Sofia Topor provenea dintr-o familie bucovineană cu tradiţii până în secolul al XV-lea¹⁰. La Cernăuţi, Avram Imbroane obţine doctoratul în condiţii dintre cele mai bune şi, o dată cu aceasta, posibilitatea de a urma cursuri post-universitare la Viena, Leipzig, Berlin. La întoarcere i se oferă posibilitatea de a ocupa un post de cadru didactic la Universitate, dar el refuză şi revine în Banat. În scrisoarea de refuz adresată Senatului cernăuţean, îşi motivează opţiunea spunând că vrea să facă „şcoală politică şi naţională” poporului român din Banat¹¹.

Soţia sa îl va urma pretutindeni. Îndrăgostită, la rându-i, de arta populară şi de etnografia românească, Sofia Imbroane îşi va dedica viaţa, alături de soţul ei, colecţionării unor piese deosebit de valoroase de ţesături populare şi salvării acestora de la dispariţie. Eforturile sale s-au vădit a fi salutare îndeosebi în ceea ce priveşte ţesăturile populare bănăţene, pe cale de dispariţie, în epocă. Colecţiile Sofiei Imbroane au fost apreciate cu premii deosebite în cadrul unor expoziţii internaţionale, cum ar fi: Viena, Bruxelles, Roma¹².

La întoarcerea în Banat, Avram Imbroane este angajat, din 1902, în cadrul consistoriului din Caransebeş¹³. Apreciindu-i calităţile, superiorii săi îi oferă posibilitatea de a-şi perfecţiona studiile la Universitatea din München, unde Imbroane va audia, între altele, cursurile de economie ale lui Luglio Brentano¹⁴ şi, după cum se poate vedea şi din corespondenţa de presă susţinută de acolo, va reţine cu mult discernământ o seamă de idei sociale şi politice aflate pe atunci în dezbatere, idei ale căror urme se regăsesc în activitatea sa politică de mai târziu. Experienţa germană i-a fost de bun augur şi Sofiei Imbroane. La întoarcerea în ţară, aceasta va milita pentru emanciparea femeii prin educaţie şi, ulterior, va ctitori primul liceu românesc de fete din Timişoara¹⁵.

Avram Imbroane nu mai revine la consistoriul din Caransebeş, ci va ocupa un post de redactor „membru intern” la ziarul „Drapelul” din Lugoj, alături de Valeriu Branişte. De asemenea, devine şi diacon predicator la biserica ortodoxă din Lugoj¹⁶. În paralel, începe să se implice tot mai profund în viaţa politică. Astfel, în anul 1906 organizează la Vârşeţ o conferinţă pentru alegerea unui deputat român în Dietă¹⁷, iar în 1910, la Moraviţa, tot el se află la baza alcătuirii comitetului pentru susţinerea candidaturii lui Caius Brediceanu pentru funcţia de deputat la Budapesta¹⁸. Tot aşa, colaborează la manifestările Astrei lugojene, condusă la acea vreme de către C. Grofşoreanu. În anul 1912 se ocupă cu organizarea zborului lui Aurel Vlaicu la Lugoj şi în 1913 susţine şi întreprinde toate demersurile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a turneului bănăţean al Teatrului Naţional din Bucureşti¹⁹. În acelaşi timp, era preşedinte al Societăţii de Lectură şi Ajutorare a Meseriaşilor din Lugoj²⁰, preşedinte al Reuniunii de Cântări, preşedinte al Societăţii pentru Fondul Teatrului Român²¹ etc., iar în 1913 participă el însuşi la alegeri²². Activitatea lui nu a scăpat vigilenţei autorităţilor, care îl declară, în cele din urmă, „agitator periculos”²³. Astfel, în toamna lui 1914 se refugiază în România. Drept represalii, familia lui, rămasă în Coştei, este persecutată. Tatăl său este arestat şi întemniţat la Sopron²⁴.

Ajuns în Bucureşti, Avram Imbroane se angajează ca profesor la liceul „Sf. Sava” şi este numit diacon la mănăstirea Cernica²⁵. Va milita şi aici, cu aceeaşi pasiune, pentru drepturile românilor bănăţeni. Avram Imbroane, asemenea colegilor săi de generaţie din Banat şi Ardeal, care se împărtăşiseră şi cultivaseră un spirit cu totul aparte în timpul studenţiei la Cernăuţi, nu vedea rezolvarea chestiunii românilor din Imperiu decât într-un mod radical, anume prin dezlipirea de Austro-Ungaria şi unirea cu ţara mamă, România. Astfel, aflat la Bucureşti, el va milita fără rezerve pentru intrarea României în război alături de Antanta, convins fiind că, pe această cale, se va putea ajunge la realizarea României Mari. Pentru aceasta, desfăşoară o activitate publicistică intensă. Colaborează la ziare ca „Universul”, „Adevărul”, iar în „Epoca”, Nicolae Filipescu îi acordă o rubrică permanentă: „Ardealul vorbeşte”²⁶. În anul următor, 1915, publică, în colaborare cu preotul ardelean Vasile Lucaciu, o broşură de propagandă românească, Ziua Învierii – unde prezintă viziunea viitoarei Românii, aşa cum ar fi putut arăta aceasta după război²⁷. Este vorba despre un ideal, în slujba căruia se va angaja de aci înainte cu trup şi suflet. Astfel trebuie înţeles, fără doar şi poate, gestul său făcut public de a adera la Federaţia Unionistă pentru realizarea unităţii naţionale. Actul de adeziune va fi publicat în numărul din 20 septembrie 1915 al ziarului „Epoca”²⁸, iar semnătura lui Avram Imbroane se învecinează, aici, cu aceea a lui Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Ion Grămadă ş.a.²⁹. Este important de ştiut că din Federaţia Unionistă mai făceau parte personalităţi precum: Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu, Dr. C. I. Istrati, Dr. L. Cantacuzino ş.a.³⁰. Adeziunea la Federaţia Unionistă, precum şi întreaga activitate desfăşurată în sprijinul românilor bănăţeni va fi aspru amendată de către tribunalul din Cluj, care îl pune sub urmărire penală sub acuzaţia de „crimă de complot împotriva patriei”³¹. În acelaşi timp, autorităţile imperiale încep să exercite presiuni îndeosebi asupra responsabililor ecleziastici români, pentru stoparea activităţilor diaconului Avram Imbroane. Astfel, reprezentanţii administraţiei bisericeşti a Bucureştilor îl vor ameninţa cu destituirea din funcţia de diacon. Gala Galaction intervine în favoarea lui, încercând să aplaneze chestiunea.

Lucrurile vor lua o altă întorsătură după intrarea României în conflagraţia mondială, aşa cum îşi dorise Imbroane, alături de Antanta. Imediat după ce Regele Ferdinand I declară război Puterilor Centrale, la 27 august 1916, Avram Imbroane se înrolează ca voluntar în grupul de armată „Cerna” şi, sub conducerea generalului Ion Dragalina (bănăţean de origine), participă la luptele de pe dealul Alion, la eliberarea Orşovei, a Topleţului, apoi la confruntările din Valea Cernei şi din zona Sibiului³². Pentru faptele sale de vitejie deosebite, va fi decorat cu ordinul „Ferdinand” şi avansat la gradul de sublocotenent³³. Generalul Dragalina moare la 27 octombrie 1916, în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti, ca urmare a unei răni provocate de un foc de mitralieră, în defileul Jiului, unde organizase contraofensiva.

În noiembrie 1916, Imbroane urmează armata română în retragere spre Moldova. De aici, pleacă în Rusia, unde colindă lagărele de prizonieri de război, spre a recruta voluntari pentru armata română în refacere. El spera să găsească aici o mână de români ardeleni şi bănăţeni, soldaţi ai armatei austro-ungare şi căzuţi prizonieri în mâinile ruşilor, în decursul luptelor de pe frontul de est. Rezultatul este peste aşteptări. În câteva luni de zile, Avram Imbroane a reuşit să strângă în jurul lui nu mai puţin de 7000 de voluntari, pregătiţi să se înroleze în armata română. În timpul misiunii sale în Rusia, Avram Imbroane va trece printr-o experienţă aproape dostoievskiană. Arestat de către o patrulă ţaristă, este condamnat la moarte şi dus direct înaintea plutonului de execuţie, sub acuzaţia de propagandă bolşevică. Înainte de executarea sentinţei, ofiţerul care comanda plutonul de execuţie obişnuia să desfacă, la piept, cămăşile condamnaţilor. Avram Imbroane a fost salvat de faptul că purta un crucifix. Ofiţerul ţarist a înţeles, în momentul când a văzut crucifixul, că nu are de a face cu un activist bolşevic şi l-a eliberat deîndată, îngăduindu-i astfel să-şi ducă misiunea la capăt. Voluntarii care l-au urmat în ţară vor depune jurământul de credinţă în mai 1917, întărind forţele celor 500.000 de militari care, sub comanda generalilor Constantin Prezan, Eremia Grigorescu şi Alexandru Averescu, asistaţi de către generalul francez Henri Berthelot, urmau să devină operativi pentru viitoarele acţiuni îndreptate împotriva Puterilor Centrale.

În ciuda acestor fapte de vitejie, din raţiuni pur politicianiste, Avram Imbroane se va vedea din nou persecutat, chiar în România fiind, în timpul guvernului condus de către prim-ministrul Alexandru Marghiloman, ajuns la putere în 18 martie 1918, după căderea cabinetului Averescu. Se ştie că, urmare a armistiţiului de la Focşani, din 9 decembrie 1917, încheiat în timpul cabinetului Brătianu – Ionescu, guvernul Averescu fusese nevoit să semneze, la 5 martie 1918, un tratat preliminar, la Buftea, cu Puterile Centrale, pe baza acordului încheiat între acestea cu un an înainte. Prim-ministrul Marghiloman, om politic cu bine cunoscute simpatii germane, sperase să obţină unele înlesniri faţă de prevederile tratatului de la Buftea. În parte, prevederile tratatului de pace încheiat la 7 mai 1918, la Bucureşti, poartă amprenta acestor eforturi, dar condiţiile impuse României vor fi umilitoare, totuşi. Oficialii guvernului Marghiloman însărcinaţi cu înăbuşirea activităţilor pro-unioniste îi cer lui Avram Imbroane să-şi înceteze activitatea şi chiar să-şi dezavueze public idealurile pentru care luptase, sub ameninţarea că, în caz de refuz, se va recurge la represalii împotriva sa şi a familiei³⁴. Din fericire, istoria s-a scris altfel. Cu totul altfel.

Deloc intimidat de ameninţările oficialităţilor, Avram Imbroane va întemeia periodicul „Banatul”, condus pentru început, şi scurtă vreme, de către scriitorul bănăţean Cassian R. Munteanu. De îndată ce este posibil, ziarul se va strămuta la Lugoj, cu numele adaptat noilor realităţi pe cale de a se naşte: „Banatul Românesc”³⁵. Cassian R. Munteanu se va îmbolnăvi de gripă infecţioasă, în luna noiembrie a aceluiaşi an, astfel că direcţia „Banatului” a fost preluată de către scriitorul Camil Petrescu. Aici, în Banat, mai cu seamă în părţile din sud, luna noiembrie a anului 1918 a fost marcată de numeroase adunări populare. Românii bănăţeni se pregăteau fervent pentru Unire. Ei vor alege un număr de 69 de reprezentanţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Între aceştia se va număra şi Avram Imbroane, împreună cu fratele său, Dr. Nicolae Imbroane, cu Pr. Avram Cocea şi învăţătorul Patrichie Râmneanţu, toţi din Coştei³⁶.

Este bine de ştiut că, în anii 1918 – 1919, conjuncturile politice la încrengătura cărora se afla Banatul nu erau deloc simple. Cum în primăvara şi vara lui 1919 trupele române se aflau angajate în luptele pentru respingerea atacului maghiar din Munţii Apuseni, Banatul a fost pentru mai multă vreme ocupat de trupele Antantei, iar adversarii unirii cu România militau pentru a-l menţine, momentan, într-o situaţie neclară din punct de vedere administrativ. Regiunea era râvnită de către guvernul de la Budapesta, dar pericolul major venea mai degrabă dinspre Belgrad, care ar fi dorit să o includă, mai devreme sau mai târziu, în regatul Sârbo-Croat-Sloven pe cale de constituire, atunci³⁷. De aceea, diplomaţii sârbi căutau să se bucure cât mai mult de avantajul conferit de prezenţa trupelor sârbeşti pe teritoriul bănăţean.

Chiar dacă, oficial, armata sârbă părăsise Timişoara la 27 iulie 1918³⁸, trupele sârbeşti vor reveni în teritoriu în luna noiembrie, conform Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, ocupând Oraviţa, Lugojul şi Timişoara. Trupele franceze se vor instala şi ele ceva mai târziu, la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lui decembrie ale aceluiaşi an. Cu toate acestea, după cum arată şi Dr. Ioan Munteanu, „principala forţă de ocupaţie au constituit-o […], în perioada noiembrie 1918 – iulie 1919, unităţile militare sârbeşti”³⁹. De aceea, reprezentanţii sârbi urmăreau să-i convingă pe aliaţi să conceadă la transformarea Banatului în provincie autonomă. Anexarea la Serbia, într-un astfel de caz, părea a fi o simplă chestiune de timp.

Avram Imborane a sesizat cu acuitate acest pericol şi, împreună cu bunul său prieten, Cornel Bojincă, pune bazele Ligii Bănăţene, organism menit să contribuie la concentrarea eforturilor unioniste ale românilor din Banat şi, nu în ultimul rând, la informarea Conferinţei de Pace de la Paris cu privire la drepturile minorităţilor din acest teritoriu⁴⁰. Aşa se face că ajunge din nou să fie pus sub urmărire, de această dată de către autorităţile sârbeşti. Se vede nevoit să se refugieze în Lugoj, oraş aflat pe atunci sub ocupaţia trupelor franceze⁴¹. Aici, pe data de 10 iunie 1919, ţine un discurs fulminant, cu ocazia marii adunări organizate de către Liga Bănăţeană, la care au luat parte 70.000 de români, pentru a-şi manifesta dorinţa de a se uni cu ţara⁴². În ciuda acestor demersuri, momentul de împlinire a năzuinţei românilor bănăţeni părea că se îndepărtează, iar ideea ca Banatul să fie divizat între Serbia, Ungaria şi România se prezenta ca o soluţie tot mai clar conturată, chiar dacă Avram Imbroane participă, împreună cu Ion Sârbu⁴³, la Conferinţa de Pace de la Paris, în calitate de expert şi pledează, aici, în favoarea integrităţii teritoriale a Banatului şi a unirii cu România. Câteva zile mai târziu, tratatele de pace dintre forţele aliate şi Ungaria, încheiate la Trianon şi Versailles (4 şi 28 iunie 1919), vor prezenta o cu totul altă hartă a Europei.

Revenit în ţară, Avram Imbroane îşi va continua demersurile diplomatice pe altă cale. În 10 august 1919, la doar câteva zile după intrarea triumfală a armatei române în Timişoara, din 3 august 1919, când soldaţii români au fost întâmpinaţi cu entuziasm de peste 100.000 de oameni⁴⁴, Imbroane reuşeşte să-i aducă la masa tratativelor pe reprezentaţii forţelor armate române şi pe cei ai trupelor franceze, staţionare în Banat. Imbroane a fost cel care l-a îndemnat pe generalul Moşoiu să numească un emisar, care să negocieze chestiunea Banatului. Generalul Moşoiu îl numeşte pe maiorul Dumitru Oancea, în calitate de trimis special al Statului Major al Armatei Române. După sosirea acestuia la Timişoara, Imbroane a organizat o serie de întrevederi cu reprezentanţi ai minorităţilor şvăbeşti şi evreieşti din Banat, care doreau, la rândul lor, să sprijine unirea cu România⁴⁵. Astfel, maiorul Dumitru Oancea se va întâlni, la hotelul Kronprinz, cu generalul francez De Tournade, din partea Misiunii Franceze⁴⁶ şi îl convinge pe acesta să intervină pe lângă generalul sârb Gruici, comandantul Armatei Regale Sârbe din Banat, spre a acorda românilor, şvabilor şi evreilor libertatea de a-şi exprima opţiunea. Cu aproximativ un an înainte, mai precis la 27 iulie 1918, acelaşi general De Tournade predase conducerea judeţului Timiş-Torontal lui Dr. Aurel Cosma Sr., cel dintâi prefect român al acestor două judeţe unite⁴⁷, care în „Proclamaţiunea” de la 28 iulie 1919 se angaja că va exercita puterea administrativă „în spiritul Consiliului Dirigent român din Sibiu şi sub autoritatea Comandamentului francez din loc[alitate]”⁴⁸. La întâlnire au participat şi Cosmin Bojâncă, Pr. Avram Corcea (din Coştei), Dr. A. Cosma ş.a.⁴⁹

Cum roadele acestei întruniri întârziau să apară, Avram Imbroane înfiinţează la Timişoara, pe data de 23 octombrie 1919, gruparea politică Uniunea Naţională, al cărei program prevedea reforme culturale şi sociale profunde. „Banatul Românesc” devine organ de presă al grupării⁵⁰. Uniunea Naţională susţinea o atitudine intransigentă în chestiunea integrităţii Banatului şi milita pentru realizarea unei uniri necondiţionate cu România. Interesant de notat este faptul că programul politic al Uniunii prevedea şi un deziderat ecleziastic, anume unificarea celor două Biserici într-o Biserică Naţională Română, precum şi o idee pe care o vom regăsi, peste veacuri, în Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990, anume promovarea de oameni noi şi înlăturarea tuturor celor compromişi prin activitatea şi legăturile lor din trecut⁵¹. Iar spre sfârşitul anului, Imbroane îl va însoţi pe Alexandru Vaida-Voevod, prim-ministru al României din luna noiembrie 1919, la întâlnirile acestuia cu Lloyd George, prilej cu care susţine ca graniţa dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven să se traseze pe linia Timişoara – Vârşeţ – Biserica Albă – Baziaş⁵². Cum, însă, guvernul Vaida-Voevod semnase deja tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, pledoaria lui nu duce la nici un rezultat. Însă Avram Imbroane nu va renunţa niciodată la lupta sa pentru soarta românilor bănăţeni atât dinlăuntrul, cât şi din afara graniţelor ţării.

Evoluţia sa politică din anii care au urmat primului război mondial poate să pară contrariantă, unui ochi neavizat. Cunoscându-i principiile şi opţiunile politice din perioada antebelică, din vremea studiilor la München mai cu seamă, la o privire superficială, locul lui s-ar afla mai firesc ori în rândurile Partidului Naţional Român din Ardeal, ori într-o formaţiune politică de orientare social-democrată.

Totuşi, Dr. Avram Imborane nu se număra printre simpatizanţii Partidului Naţional Român. Dimpotrivă, el se va situa critic faţă de acesta, chiar dacă este mereu pregătit să-i recunoască aportul la salvgardarea conştiinţei naţionale a românilor din fostul imperiu Austro-Ungar şi la realizarea Marii Uniri. Dintre notele sale critice am reţine aici doar o observaţie de principiu, anume aceea că, în contextul României Mari de-abia realizate, orice partid politic alcătuit pe baze regionale era chemat să-şi revizuiască principiile şi programul, în aşa fel încât truda membrilor săi să aducă foloase tuturor cetăţenilor ţării, şi nu să servească doar interesele specifice unei regiuni anume. În optica lui Imbroane, Partidul Naţional Român din Ardeal, cel puţin în primii ani de după război, în ciuda aparenţelor, continua să se manifeste ca partid regional şi, prin urmare, cu toate serviciile istorice aduse neamului, atâta timp cât liderii lui nu operau schimbarea atât de necesară, singurul lucru care rămânea de spus despre el era că misiunea lui se încheiase în momentul de graţie al înfiinţării României Mari. De-aci înainte, orice demers realizat în prelungirea politicilor antebelice nu numai că urma să conducă în mod firesc la desfiinţarea partidului, dar avea şi să obstrucţioneze evoluţia ţării, în general. Imbroane a amendat fără să ezite, ori de câte ori a fost cazul, eşecurile şi inconsecvenţele Partidului Naţional Român din Ardeal, cu repercusiuni evidente asupra situaţiei ţării, datorate nelămuririi acestui aspect de principiu, din anii de după Unirea cea Mare. De altfel, istoria urma să confirme raţionamentul lui Avram Imbroane: Partidul Naţional Român din Ardeal şi-a putut susţine generoasele idei şi a început să dobândească însemnătate în viaţa politică românească de-abia din anul 1926, când, după eşecul fuziunii cu Partidul Naţional condus de Nicolae Iorga, a renunţat nu numai făţiş la caracterul regional şi a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din vechiul regat şi din Basarabia, condus de către Ion Mihalache. În doar doi ani, Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat prin fuzionarea celor două partide, devenise deja, sub conducerea a doi oameni politici de statură legendară, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cea mai populară formaţiune politică din ţară, ajungând, în 1928, la guvernare.

De cealaltă parte, a social-democraţiei, suntem nevoiţi să recunoaştem că, în epocă, nu exista încă o organizaţie politică suficient de consistentă, în favoarea căreia Avram Imbroane ar fi putut să opteze. Ideile stângii europene sunt firav reprezentate şi, în general, susţinute de organisme receptate ca fiind de coloratură bolşevică. Partidul Socialist, creat imediat după război, fusese desfiinţat din pricina unor tendinţe catalogate drept antiromâneşti şi antistatale, iar la reînfiinţarea lui, spre finele anilor ‘20, nu reuşise să stârnească prea multe simpatii.

Astfel, Dr. Avram Imbroane va pune el însuşi bazele unei formaţiuni cu rădăcini bănăţene, dar cu un program politic foarte larg, anume: Uniunea Naţională – mai sus menţionată. Totodată va adera, împreună cu o seamă de membri marcanţi ai Partidului Naţional Român din Ardeal, în frunte cu Octavian Goga, la Partidul Poporului, condus de către Generalul Alexandru Averescu, „eroul de la Mărăşti”. În fine, după falimentul acestuia, pentru a rămâne în continuare în viaţa politică, spre a-şi putea apăra idealurile, Imbroane se înscrie în rândurile Partidului Naţional Liberal – partid plin de dinamism şi care, în epocă, îşi trăia perioada de înfloritoare maturitate. Trebuie notat că opţiunea lui Avram Imbroane pentru ideile liberale a fost atât de profundă, încât el nu a ezitat să-şi educe copiii în acest spirit. Unul dintre fiii săi, Doru A. Imbroane, va deveni o personalitate marcantă a liberalismului timişorean din anii ’30.

În decursul carierei sale politice, Dr. Avram Imbroane va milita, indiferent de formaţiunea politică la care va fi fost aderent, pentru desăvârşirea actului Marii Uniri de la 1918 şi, totodată, pentru susţinerea comunităţilor româneşti rămase în afara graniţelor ţării. Astfel, între anii 1920-1921, ca de altfel în tot timpul cât a fost deputat (de Lugoj şi Gătaia)⁵³, el a trudit mai întâi pentru recuperarea pământului bănăţean care revenise Serbiei, iar atunci când realizează că un asemenea demers nu mai are sorţi de izbândă, pentru păstrarea şi cultivarea conştiinţei naţionale în rândul românilor bănăţeni de aici. Bunăoară, va contribui în mod esenţial la înfiinţarea Casei de editură „Banatul”, care deţinea o adevărată reţea de librării şi cercuri de lectură răspândite pe întreg teritoriul regiunii. Mai târziu, în perioada cât a fost vice-preşedinte al Camerei Deputaţilor şi secretar general în Ministerul Cultelor, a susţinut fără rezerve reînfiinţarea Mitropoliei Banatului cu sediul la Timişoara, în ideea că sub braţul protector al autorităţilor ecleziastice româneşti îşi vor putea afla adăpost şi românii de peste graniţe⁵⁴. Tot la Timişoara a mai participat la constituirea Fundaţiei „Traian Lalescu” şi a înfiinţat Institutul „Dr. Avram Imbroane” al românilor de peste hotare – institut menit să ofere sprijin românilor din afara ţării, care doreau să studieze în România⁵⁵. Cu această ocazie a rostit şi ultimul său discurs din Timişoara, ca pe un adevărat testament politic. S-a stins din viaţă la 23 septembrie 1938.

Acesta este, în linii mari, foarte mari, Dr. Avram Imbroane. Un monument, am putea spune, fără să ne temem că folosirea cuvintelor mari, aici, ar păgubi în vreun fel ideea, un monument ale cărui semnificaţii aşteaptă încă să fie descoperite; un simbol, ale cărui rădăcini aşteaptă să-şi ofere sevele; un om ale cărui roade ne onorează trecutul, ne-ar putea hrăni prezentul şi s-ar cădea, cu priceperea noastră bună, să ne laude viitorul. Un cleric ortodox şi om politic român de vocaţie, a cărui istorie se împleteşte cu istoria poporului său, împodobind-o.

Note

¹ Remus Jurca-Unip, Cronologie - XI, Radio „Europa Nova”, Timişoara, 1996

² Iova Imbroane, Dr. Avram Imbroane - Luptător pentru drepturile românilor din Banat, în „Clio”, seria a III-a, an I, nr. 2, 2001, p. 17

³ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie - iunie 1969, p. 258

⁴ Idem, Ibidem

⁵ Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, I, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2352 din 4 noiembrie 1997, p. 6

⁶ Apud Idem, Ibidem

⁷ Apud Prof. Nicolae Ghinea, Preotul Avram Imbroane, un luptător bănăţean pentru Unirea de la 1 Decembrie 1918, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXVI, nr. 11-12, noiembrie - decembrie 1978, p. 1314

⁸ Apud Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7⁹

Apud Idem, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 94

¹⁰ Iova Imbroane, Op. cit., p. 16

¹¹ Prof. Nicolae Ghinea, Op. cit., p. 1314 şi Prof. Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 94

¹² Iova Imbroane, Op. cit., p. 17

¹³ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 259

¹⁴ Idem, Ibidem, p. 259

Apud Iova Imbroane, Op. cit., p. 17

¹⁶ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 259

¹⁷ Apud Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

¹⁸ Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, II, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6

¹⁹ Prof. Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 95

²⁰ Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

²¹ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 260

²² Apud Idem, Op. cit., p. 261

²³ Apud Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

²⁴ Apud Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal , II, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6

²⁵ Idem, Op. cit., p. 6

²⁶ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Op. cit., p. 262

²⁷ Idem, Ibidem, p. 262 şi Remus Jurca-Unip, Cronologie bănăţeană, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, 4 septembrie 1995, p. 3

²⁸ Apud Theodor N. Trâpcea, Avram Imbroane (1880 - 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1978, p. 695

²⁹ Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

³⁰ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie - iunie 1969, p. 262

³¹ Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

³² Apud Theodor N. Trâpcea, Avram Imbroane (1880 - 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1978, p. 695

³³ Apud Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, II, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6

³⁴ Apud Dr. Th. N. Trâpcea, Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie - iunie 1969, p. 263

³⁵ Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

³⁶ Iova Imbroane, Op. cit., p. 16

³⁷ Theodor N. Trâpcea, Avram Imbroane (1880 - 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1978, p. 695

³⁸ Unipescu, Calendar istoric, în „Lumina satului”, Giroc, nr. 3, iulie - august, 1998

³⁹ Dr. Ioan Munteanu, „Contribuţia maselor populare bănăţene la formarea Statului Naţional Unitar Român”, în vol. ***, Făurirea Statului Naţional Unitar Român. Contribuţii documentare bănăţene. 1914 -1919, coordonator Dr. Ioan Munteanu, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Centrul de Ştiinţe Sociale - Timişoara, Filialele Arhivelor Statului Caransebeş şi Timişoara, Bucureşti, 1983, p. XVIII

⁴⁰ Pr. Dr. Cezar Vasiliu, Marea Unire şi Biserica, în „Buletinul Calea de Lumină”, an V, nr. 56, decembrie 1998, http://www.allwebconcept.com/eglise/buletin_56_98.htm

⁴¹ Apud Gheorghe Luchescu, Op. cit., p. 7

⁴² Gh. I. Oancea, Dr. Avram Imbroane (1880 - 1938). O viaţă pentru un ideal, III, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 2364 din 18 noiembrie 1997, p. 6

⁴³ Theodor N. Trâpcea, Op. cit., p. 696

⁴⁴ Unipescu, Calendar istoric, în „Lumina satului”, Giroc, nr. 3, 1999

⁴⁵ Gh. I. Oancea, Op. cit., p. 6

⁴⁶ Iova Imbroane, Op. cit., p. 16

⁴⁷ Remus Jurca-Unip, Răstimp istoric. 1 iun.1778 - 28 aug. 1938, Timişoara, 1998, p. 8 - în manuscris

⁴⁸ ***, Făurirea Statului Naţional Unitar Român. Contribuţii documentare bănăţene. 1914 -1919, coordonator Dr. Ioan Munteanu, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Centrul de Ştiinţe Sociale - Timişoara, Filialele Arhivelor Statului Caransebeş şi Timişoara, Bucureşti, 1983, p. 217

⁴⁹ Apud Gh. I. Oancea, Op. cit., p. 6

⁵⁰ Apud Prof. Nicolae Ghinea, Op. cit., p. 1315

⁵¹ Idem, Op. cit., p. 1315

⁵² Gh. I. Oancea, Op. cit., p. 6

⁵³ Prof. Nicolae Ghinea, Op. cit., p. 1315

⁵⁴ Prof. Gheorghe Luchescu, Avram Imbroane - luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai - iunie 1989, p. 96

⁵⁵ Iova Imbroane, Op. cit., pp. 16-17.

Remus Jurca-Unip

CRONOLOGIE

· 1852 ianuarie 21 - S-a născut, în comuna Apa, din Sătmar, preotul, scriitorul şi omul politic român Vasile Lucaciu.

· 1868 - A venit pe lume, în Coştei, lângă Vârşeţ, preotul şi folcloristul român Avram Corcea, autorul primei culegeri de folclor românesc din Banatul sârbesc, tipărită în 1899.

· 1880 decembrie 19 - A văzut lumina zilei, în comuna bănăţeană Coştei, lângă Vârşeţ, ziaristul, oratorul, preotul şi omul politic român Avram Imbroane, din părinţi ţărani Mihai şi Romaniţa Imbroane. Şcoala primară a făcut-o în satul natal şi Vârşeţ, gimnaziul la Biserica Albă, iar ultimii ani de liceu la Braşov. Preotul paroh al Coşteiului, Avram Corcea, era părintele sufletesc al tânărului Imbroane, îndrumându-l spre şcoală şi cultură.

· 1885 noiembrie 16 - Apare, la Bucureşti, seria întâi a cotidianului conservator “Epoca”, care a durat până în 15 iulie 1938 (seria a V-a).

· 1899 - Preotul cărturar Avram Corcea publica în editura Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeş, cea dintâi culegere de folclor românesc din Banatul sârbesc, Balade populare. Din cele 20 de balade, 8 fac parte din ciclul Novăceştilor, culese de la Vichente Micu, lăutarul.

· 1900 - Comuna Coştei (maghiarizată Kustély, deşi avea numai români) înregistra o populaţie de 2441 locuitori români ortodocşi.

· 1901 - Elevul Avram Imbroane îşi încheie studiile liceale în Braşov. Urmează serviciul militar la Regimentul 7 honvezi din Vârşeţ. Şcoala militară o face la Seghedin. Toamna se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta. Aici îndeplineşte, un an, funcţia de secretar al Societăţii “Petru Maior”.

· 1902 - În urma sfatului dat de părintele Avram Corcea, Avram Imbroane îşi schimbă orientarea studiilor universitare spre Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Toţi profesorii acestei instituţii superioare de învăţământ românesc al Bucovinei au trecut prin rigorile sistemului universitar european, apoi fiind acceptaţi (confirmaţi) de Viena, doar după o aspră verificare incoruptibilă. Numele eminenţilor dascăli universitari ai Cernăuţiului au rămas şi astăzi - la o sută de ani distanţă - la fel de importanţi ca şi atunci: Eusebiu Popovici, Teodor Tarnavschi, Valerian Şesan, Emilian Voiuţschi ş.a. Aici s-au format marii teologi moderni ai ortodoxiei bulgare (Ţankov), greceşti, sârbeşti şi româneşti (Galaction ş.a.)

· 1907, toamna - Avram Imbroane pleacă la Berlin, pentru a-şi perfecţiona studiile teologice, în ramura pedagogiei creştine: omiletica, problemele cooperaţiei, asistenţei sociale particulare, bisericeşti şi de stat; un an.

· 1908 - Revine la Cernăuţi. Susţine două examene riguroase.

· 1910, februarie - Avram Imbroane a fost promovat Doctor în Teologie la Cernăuţi. Vine în Banat ca funcţionar al Consistoriului din Caransebeş.

· 1910 martie - Avram Imbroane se căsătoreşte cu Sofia Topor, fiica unui profesor, descendent al familiei episcopului Isaia Baloşescu. Naşul său, renumitul profesor universitar Teodor Tarnavschi (1859 - 1914) - care atunci era bolnav - a încercat să-l convingă pe proaspătul Doctor în Teologie să rămână în Cernăuţi, ca urmaş al său la catedra de teologie practică, dar n-a izbutit, fiindcă dorul de Banat al lui Avram Imbroane a fost mai puternic.

· 1910 aprilie - Consistoriul Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeş îl primeşte pe Avram Imbroane ca funcţionar.

· 1910, toamna - Avram Imbroane obţine o bursă - din partea Consistoriului caransebeşean - pentru continuarea studiilor din Germania, întrerupte la Berlin. Merge la München împreună cu soţia. Studiază sociologia şi economia cu scopul de a deveni redactor la ziarul “Drapelul” şi diacon-orator la biserica ortodoxă din Lugoj. Studiile de economie le-a făcut în München cu Luglio Brentano.

· 1910 - 1914 - Colaborează la ziarul “Drapelul” din Lugoj.

· 1911 februarie 1 - S-a ivit pe lume - la München - primul copil al lui Avram Imbroane: Bujor. Următorii patru au fost: Doru (1913, la Lugoj), Sorin (1915, la Bucureşti), Geta (1917, la Iaşi) şi Steluţa (1920, la Timişoara).

· 1911 aprilie - Pleacă - din nou - la Berlin, pentru două luni. Apoi se mută la Posen, unde studiază chestiunea naţiunii polone, iar peste o lună merge la Breslau. Aici frecventează (probabil la îndemnul lui Petru Barbu) cursurile de omiletică ale Facultăţii de Teologie.

· 1911, toamna - Avram Imbroane termină studiile în Germania, revine în Banat, se hirotoneşte diacon şi se stabileşte în Lugoj. Conform înţelegerii avute mai devreme, ziarul “Drapelul” îi oferă postul de redactor, până în pragul primului război mondial.

· 1911 - 1914 - Diaconul Dr. Avram Imbroane se implică din plin în viaţa culturală a lugojenilor. Fiind ales preşedinte al Societăţii pentru fond de teatru român, a organizat neuitate spectacole (“Heidelbergul de altă dată” şi altele). Corul lui Ion Vidu l-a ales preşedinte al Reuniunii de cântări. La fel a mai fost ales preşedinte al Societăţii meseriaşilor din loc.

· 1912 - 1916 - Diaconul Avram Imbroane a desfăşurat în Lugoj şi la Bucureşti, o activitate politică pro-unionistă, care i-a periclitat cariera, el fiind criticat şi ulterior apărat de Pr. Gala Galaction în articolele scrise cu căldură şi admiraţie.

· 1913 octombrie 28 - A deschis ochii pentru prima dată, în Lugoj, al doilea fiu al lui Avram Imbroane, Doru.

· 1914 noiembrie - Drept consecinţă a izbucnirii războiului şi urmărit de poliţia maghiară, Avram Imbroane pleacă în pribegie împreună cu soţia şi fiul, Bujor. Au trecut cu mare greutate prin “vama cucului”, izbutind să ajungă la Bucureşti, unde se întâlneşte cu Octavian Goga şi cu alţi refugiaţi români. Aici este numit “diurnist” la Ministerul Domeniilor, pe urmă predă ore la câteva şcoli din capitală (profesor de religie la liceul Sfântul Sava), dă lecţii particulare. A colaborat constant la ziarele “Epoca”, “Universul” şi “Adevărul”, fiind şi diacon la Mănăstirea Cernica.

În urma fugarilor scăpaţi, furia jandarmilor “cu pene de cocoş” s-a răsfrânt asupra tatălui lui Avram Imbroane, Mihai Imbroane, care a fost arestat.

· 1915 - Episcopia Caransebeşului este înştiinţată despre “trecerea” diaconului Dr. Avram Imbroane, de la Lugoj, în România (Arhiva Episcopiei Caransebeş, III, 12 / 915; V, 106 / 915.)

· 1915, Paşti - În colaborare frăţească cu părintele ardelean greco-catolic Vasile Lucaciu, diaconul bănăţean Avram Imbroane publică broşura de propagandă românească “Ziua Învierii”.

· 1915 - 1919 - Avram Imbroane colaborează la ziarul “Epoca”.

· 1915 iunie 15 - Un grup de intelectuali bănăţeni şi transilvăneni - refugiaţi în Regatul Român - semnează o scrisoare adresată directorului ziarului “Epoca”, în care îşi afirmă răspicat speranţa unirii provinciilor româneşti cu Patria Mamă, sub Regele Ferdinand I. Între ei au fost Octavian Goga şi Avram Imbroane. Consecinţa atitudinii lor făţişe a apărut în sentinţa tribunalului din Cluj, condamnându-i la moarte, în contumacie.

· 1916 martie 24 - S-a născut Petre Crăiniceanu.

· 1916 - 1918 - Avram Imbroane participă la primul război mondial, ca voluntar în Armata Română.

· 1916 octombrie 27 / noiembrie 9 - Moare, în spitalul Palatului Regal din Bucureşti, generalul erou Ion Dragalina.

· 1917 - Trimis de Marele Cartier al Armatei Române în lagărele de prizonieri din Rusia, ofiţerul Avram Imbroane, prin puterea exemplului său de voluntar, convinge românii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni să se înroleze în oastea română, a Regelui Ferdinand I, care promisese pământ soldaţilor săi şi urmaşilor acestora, după eliberarea fraţilor de sub dominaţia străină, contribuind astfel la întregirea neamului nostru. Cuvântul unui rege a avut greutate, iar promisiunea lui a fost împlinită, spre bucuria întregului popor român, care l-a numit: “Fericitul Ferdinand”, “Ferdinand cel Loial” sau “Ferdinand Întregitorul”.

Din cauza cuvântărilor sale aprinse a ajuns în faţa plutonului de execuţie, salvat fiind - în ultimul moment - de o cruce pe care o purta la piept, remarcată de şeful plutonului

· 1918 - Dr. Avram Imbroane revine în Banat spre a se documenta la zi, despre problema Banatului, necesară misiunilor Aliate.

· 1918 decembrie 1 - În Marele Sfat Naţional Român de la Alba Iulia, pe lângă cei trei episcopi - Miron Cristea de la Caransebeş, Ioan Ignatie Papp de la Arad şi Valeriu Traian Frenţiu din Lugoj - au fost aleşi următorii preoţi din Banat: Dr. Petru Barbu, profesor la Institutul Teologic din Caransebeş, Avram Corcea, preot în Coştei, diaconul Dr. Cornel Corneanu, secretar eparhial, Andrei Ghidiu, protopopul Caransebeşului, diaconul Dr. Avram Imbroane, din Lugoj, Ioanichie Neagoe, preot în Petrovasela şi Dr. Ioan Roşiu, paroh greco-catolic în Ghilad.

· 1919 ianuarie 26 - martie 13 - Apare la Bucureşti publicaţia săptămânală “Banatul”, ziar de luptă al pribegilor bănăţeni, avându-l director pe Avram Imbroane şi redactor pe Cassian R. Munteanu, fiu de preot greco-catolic din Vermeş (pe valea mijlocie a Pogăniciului).

· 1919 aprilie 13 - august 7 - Avram Imbroane transferă ziarul “Banatul”, din capitală în Lugoj, unde redactor şef devine Camil Petrescu, unde apare de trei ori pe săptămână, apoi la Timişoara, bisăptămânal (10 august 1919 - 1924). De la nr. 8, din 1919, îi modifică subtitlul în “ziar politic-naţional” şi de la 7 august 1919, titlul în “Banatul Românesc”.

· 1919 - Avram Imbroane se întoarce în Lugoj, aducând ziarul “Banatul”. După intrarea armatei noastre în Timişoara (3 august), se mută în capitala Banatului, dar schimbă numele ziarului în “Banatul Românesc”, spre a nu se confunda cu un alt ziar local “Banatul”, condus de Aurel Cosma.

· 1919 iunie 10 - Între participanţii activi ai Adunării Naţionale a Bănăţenilor de la Timişoara se înscrie şi Dr. Avram Imbroane

· 1919 iulie 22 - Bine aţi venit ! - este salutul de întâmpinare al Armatei Române sosită la Lugoj, publicat în ziarul “Banatul”. “Vii şi morţii cerului şi pământului nostru deopotrivă vă strigă: ‘Bine aţi venit, glorioşi ostaşi ai Ţării Româneşti ! Bine aţi venit pe pământul Banatului, leagănul neamului românesc. Aici, pe unde îşi purtară paşii […] legiunile Romei eterne.’

Când vă vedem pe voi, parcă vedem pe acei legionari, răsăriţi ca din pământ şi înaintând în mândre coloane pe urma a tot biruitorului vultur roman. Şi în urma lor, într-o fulgerare de moment, toată istoria zbuciumată a neamului nostru, secoli după secoli, de la ziua lor de atunci şi până la ziua voastră de astăzi.” (Apud Munteanu, Zaberca, Sârbu, Banatul şi Marea Unire 1918, Timişoara, 1992, p. 324-325).

· 1919 august 10 - 1924 - Redacţia ziarului politic naţional “Banatul Românesc” se mută din Lugoj, la Timişoara. Camil Petrescu devine redactor şef.

· 1919 octombrie 23 - Proiectul unor reforme sociale, economice şi culturale - iniţiate de Avram Imbroane - se întrupează odată cu înfiinţarea grupării politice Uniunea Bănăţeană.

· 1919 - S-a constituit Liga Bănăţeană, avându-l preşedinte pe diaconul din Lugoj, Dr. Avram Imbroane. Scopul ligii era de a face cunoscut opiniei publice europene, drepturile românilor asupra Banatului. Delegaţia ligii s-a deplasat la Bucureşti şi la Paris, în următoarea alcătuire: preotul ortodox Dr. Ioan Sârbu, din Rudăria, profesorul universitar Dr. Iosif Popovici (fiu de preot ortodox), diaconul ortodox Dr. Avram Imbroane şi profesorul Constantin Nedelcu.

· 1919 - Avram Imbroane a fost ales deputat în Parlamentul României Mari, apoi reales în alte legislaturi. De două ori a fost vice-preşedinte al Camerei deputaţilor.

· 1920 - S-a născut, la Timişoara, al cincilea copil al familiei Imbroane, Steluţa, căsătorită cu Petre Crăiniceanu.

· 1920 - La Conferinţa de la Paris, Avram Imbroane pledează cu căldură pentru unirea întregului Banat cu Ţara, convingându-l pe Wilson, dar intervine schimbarea de guvern la Bucureşti şi rechemarea promptă a delegaţiei româneşti, astfel că o parte din Banat rămâne sârbilor.

· 1922 noiembrie 29 - A trecut în lumea drepţilor preotul, scriitorul şi omul politic român Vasile Lucaciu, fiind înmormântat cu funeralii naţionale, la Siseşti.

· 1922 - 1923 - Strădaniile Partidului Naţional Liberal de a-şi extinde organizaţiile au avut succes, mai ales după ce au ajuns la putere (în ianuarie 1922), prin două fuziuni (în Basarabia şi Bucovina), iar în Banat prin atragerea în rândurile sale a doi oameni politici de seamă: Aurel Cosma şi Avram Imbroane.

· 1924 septembrie 1 - Sofia Imbroane deschide, la Timişoara, prima Şcoală de Menaj din România.

· 1924 - Ziarul timişorean “Banatul Românesc” îşi încetează apariţia.

· 1926 noiembrie 21 - Preotul I. Imbroane participă la slujba religioasă a comunităţii evanghelice, de pe Acker Strasse, din nordul Berlinului şi este impresionat de iniţiativa preotului Ungnad care, împreună cu enoriaşii săi, a întemeiat un Azil-atelier, unde sunt adăpostiţi aproximativ 150 de oameni, sub patronajul parohiei Himmelfahrt de la Schrippen-Kirche.

· 1927 - Avram Imbroane ajunge a doua oară vice-preşedinte al Adunării Deputaţilor, din partea Partidului Naţional Liberal.

· 1928 - Expoziţia din Barcelona îi acordă doamnei Sofia Imbroane, medalia de aur pentru colecţia de artă populară.

· 1930, toamna - Conducerea organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal, după retragerea din politica activă a lui Aurel Cosma senior, este preluată de către Avram Imbroane.

· 1931 - Prin alegerile parlamentare din acest an, Avram Imbroane este din nou deputat.

· 1934 - Avram Imbroane înfiinţează “Institutul Dr. Avram Imbroane” pentru sprijinul românilor de peste hotare care doresc să studieze în România.

· 1934 - 1936 - Înalta funcţie de secretar general al Ministerului Cultelor i se oferă lui Avram Imbroane. Acum pledează pentru înfiinţarea Mitropoliei Banatului.

· 1938 septembrie 23 - Românul Dr. Avram Imbroane a închis ochii pentru totdeauna în Bucureşti şi a fost înhumat la Timişoara, în capitala Banatului său drag, pentru care a luptat toată viaţa.

· 1951 - Persecutat de comunişti şi deportat în Bărăgan, a trecut la cele veşnice preotul Avram Corcea, fost paroh al Coşteiului (în Banatul sârbesc), retras în Ţara Mamă.

· 1978 - Scriitorul Gheorghe Jurma reproduce un articol al lui Camil Petrescu, din ziarul “Ţara” (nr. 1, din 16 mai 1920), în volumul Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin. În acest articol, Camil Petrescu îşi aminteşte despre prietenia lui cu Avram Imbroane, care a stat la temelia ziarului “Banatul”, devenit - mai târziu - “Banatul Românesc”.

· 1992 - În cea mai bună lucrare, din acest colţ de ţară, dedicată Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, intitulată Banatul şi Marea Unire 1918, întocmită de profesorul universitar Dr. Ioan Munteanu, Vasile M. Zaberca şi Mariana Sârbu, apărută în editura Mitropoliei Banatului, din Timişoara, prezentarea lui Avram Imbroane vine ca o recunoaştere târzie a meritelor sale incontestabile (vezi p. 221).

· 1993 iulie 8 - A decedat, în Bucureşti, Petre (Jean-Marie-Pierre) Crăiniceanu, unul dintre cei mai importanţi susţinători ai aviaţiei sportive din ţara noastră. Un mare nedreptăţit al ultimei jumătăţi de veac românesc întunecat.

· 1994 primăvara – A fost înfiinţată “Fundaţia Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare” care are ca scop promovarea în ţară şi în zonele diasporei româneşti a tradiţiilor, culturii, literaturii, limbii, artelor şi ştiinţelor româneşti, încercând să creeze o apropiere între românii de pretutindeni. De asemenea, fundaţia oferă burse studenţilor români din afara graniţelor ţării care studiază în România, în special celor din zonele Banatul sârbesc şi Bucovina de Nord.

Bibliografie selectivă despre Dr. Avram Imbroane

1. Brediceanu, Caius, Amintiri din viaţa mea, Lugoj, 1936

2. Cosma, Aurel, Bănăţeni de altădată, vol. I, Timişoara, 1933, p. 106

3. Ghibu, Onisifor, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Cluj, 1974, p. 18

4. Ghinea, Nicolae, Prof., Preotul Avram Imbroane, un luptător bănăţean pentru Unirea de la 1 Decembrie 1918, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXVI, nr. 11-12, noiembrie – decembrie 1978, p. 1314

5. Imbroane, Iova, Dr. Avram Imbroane – luptător pentru drepturile românilor din Banat, în „Clio”, seria a III-a, an I, nr. 2, 2001, p. 16

6. Luchescu, Gheorghe, Prof., Avram Imbroane – luptător pentru cauza naţională, în „Mitropolia Banatului”, an XXXIX, nr. 3, mai – iunie 1989, p. 94

7. Luchescu, Gheorghe, Avram Imbroane – luptător pentru cauza naţională, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea bănăţeană”, nr. 2711 din 19 ianuarie 1999, p. 7

8. Oancea, I, Gh., Dr. Avram Imbroane (1880 – 1938). O viaţă pentru un ideal , I-III, în „Paralela 45”, supliment al ziarului „Renaşterea bănăţeană”, nr. 2352 din 4 noiembrie 1997, p. 6, nr. 2358 din 11 noiembrie 1997, p. 6, nr. 2364 din 18 noiembrie 1997, p. 6

9. Popovici, G., Memorii cu privire la integritatea Banatului, Caransebeş, 1929

10.Trâpcea, N., Th., Dr., Un luptător pentru desăvârşirea unităţii de stat: Dr. Avram Imbroane, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 3-4, aprilie – iunie 1969, p. 258

11. Trâpcea, N., Theodor, Avram Imbroane (1880 – 1938), în „Mitropolia Banatului”, an XXVIII, nr. 10-12, octombrie – decembrie 1978, p. 693

12.Vasiliu, Cezar, Dr., Pr., Marea Unire şi Biserica, în „Buletinul Calea de Lumină”, an V, nr. 56, decembrie 1998, http://www.allwebconcept.com/eglise/buletin_56 _98.htm

Notă asupra ediţiei

Volumul de faţă cuprinde articole reprezentative, selectate din publicistica diaconului Dr. Avram Imbroane. De asemenea, mai conţine o seamă de mărturii referitoare la Dr. Avram Imbroane, la activitatea acestuia şi a soţiei sale, d-na Sofia Imbroane, provenite din arhiva familiei Imbroane, ce ne-au fost puse la dispoziţie cu generozitate de către d-na Steluţa Crăiniceanu-Imbroane.

Selecţia a fost efectuată în aşa fel încât ediţia de faţă să cuprindă articole publicate în perioada 1910 – 1934, când Dr. Avram Imbroane a fost profund implicat în evenimentele majore care au schimbat faţa României.

În general, am optat pentru normele actuale de ortografie şi de punctuaţie. Dar, pentru a nu afecta savoarea textului original, am căutat să intervenim în text cât mai discret, doar în cazurile când a fost strict necesar.

Mulţumim pentru întreg sprijinul acordat în vederea alcătuirii acestei ediţii, în primul rând d-nei Steluţa Crăiniceanu-Imbroane, pentru bogatul material documentar oferit spre cercetare, precum şi pentru întreg sprijinul acordat de-a lungul desfăşurării acestei modeste încercări de restituire. De asemenea, trebuie să menţionăm că această antologie nu ar fi putut vedea lumina tiparului fără efortul susţinut al colaboratorilor: Ramona Onică, Stela Roman, Ion Volcu, Conf. Dr. Smaranda Vultur. Un cuvânt aparte de mulţumire pentru Constantin Jinga care s-a implicat şi în problemele de stilizare a textului. Tuturor, le adresăm sincere mulţumiri.

Din ziarul „Drapelul”

Din München

De la un prieten, fiu din acest Banat al nostru, am primit o epistolă lungă, din care extragem următoarele pasagii care vor interesa.

„München reprezintă toate frământările culturale actuale din Germania şi arta cea mai progresată.

De aceea, zilnic şi la tot pasul îţi simţi aci sufletul îmboldit spre viaţă şi muncă.

În genere se observă aci un interes deosebit de viu faţă de problemele mari ale societăţii omeneşti şi aceasta în sânul maselor şi cărturarilor. Saturaţi, dar neîndestulaţi sufleteşte de rezultatele ştiinţelor naturale, obosiţi parcă de atâta cultură a minţii, îşi întorc cu toţii privirile spre viaţa spirituală în totalitatea ei şi mai ales spre problema religiunii.

De aceea vezi bisericile pline de lume, iar în halele mari de prelegeri publice, dispute nespus de aprinse în ce priveşte creştinismul şi pe Întemeietorul lui.

Întrebarea principală este aceasta: întru cât poate satisface creştinismul trebuinţele religioase ale omului modern şi mai ales ce reprezintă Iisus Hristos pentru omul modern cu ideal religios şi moral? Răspunsurile negative ale liber-cugetătorilor şi moniştilor nu mulţumesc şi lumea mare vede şi simte că în Iisus Hristos a fost dat omenirii ceva din altă lume, un mister pentru mintea naturală, o rază din lumina Dumnezeiască.

Această recunoaştere vagă a unui adevăr mare îi mână pe toţi să se aprofundeze în Biblie şi la diferitele dispute rămâi uimit văzând până şi farmacişti, neguţători şi meseriaşi vădind cunoştinţe temeinice din Sf. Scriptură.

Ai aci necondiţionat impresia unui timp revoluţionar şi că, deşi creştinismul în esenţa lui se va întări, anumite lucruri care aparţin formei externe se vor prăbuşi. Protestantismul liberal e ameninţat în existenţa lui. Catolicismul în forme se va slăbi, dar în esenţă se va întări pe contul protestantismului liber. Foarte mult s-a discutat şi se discută asupra existenţei istorice a lui Hristos. Reprezentantul principal şi totodată cel mai gălăgios al curentului, care neagă existenţa istorică a lui Hristos, profesorul de filozofie din Karlshruhe, Arthur Drews, a ţinut nu de mult o prelegere referitor la această chestiune, la care a răspuns din partea romano-catolică, mai temeinic, în trei prelegeri, prof. Meyenberg din Lucerna.

Pe cale literală e disputa aceasta mai aprinsă – după cum desigur vei şti. De la prima prelegere a lui Drews, ţinută în februarie a anului curent la Berlin, au apărut unul după altul tratatele referitoare la această întrebare: pro şi contra. Dovezile aduse pentru existenţa istorică a lui Hristos din partea Teologiei au redus afirmările lui Drews la valoarea diletantismului reclamagist. Predica este mult şi foarte bine cultivată. În formă, în predare sunt mai tari romano-catolicii, dar în idei protestanţii, incomparabili mai tari.”

[„Drapelul”, nr. 136, din 14/27 decembrie 1910]

Scrisoare din München – I

Oraşul artelor – Fierbere religioasă. Lupta între religie şi ştiinţă – Monismul – Darwinismul – Spiritul vremii – Unitatea bisericilor (urmare şi fine)

De importanţa acestei concepţiuni îşi dau seama toţi oamenii de ştiinţă cu privire clară în viaţă. În munca de specializare, individul, adâncindu-se tot mai mult în specialitatea sa, a devenit sclavul ocupaţiunii sale, s-a pierdut pe sine însuşi şi a pierdut legătura cu individul care lucrează în apropierea sa. În această tândărire, împrăştiere a puterilor şi a rezultatelor diferitelor ştiinţe fără o centralizare, zace pentru individ şi pentru societate un pericol imens.

Individul şi societatea îşi pierde conducerea centrală trăindu-şi traiul sub impresia întâmplătoare a momentului. Neavând valorile spiritual-morale conducerea, clădirea vastă a culturii materiale ajunge să se prăbuşească.

În faţa acestui pericol se caută o orientare generală. O parte mare a oamenilor de ştiinţă declară sus şi tare că ştiinţa nu va putea forma singură busola vieţii, deoarece nu poate da răspuns la ultimele întrebări ale existenţei. Pe lângă ştiinţă ori mai bine ca încoronarea acesteia stă, trebuie să stea, religiunea cu toate drepturile ei. În special religia lui Hristos dând valori spirituale-morale, care se extind dincolo de graniţele cunoaşterii omeneşti, favorizează, ca şi în trecut, cultura omenească în modul cel mai eminent.

Faţă de această accentuare a valorii imense culturale a creştinismului, mai ales monismul caută să-l combată pe acesta din toate puterile, şi anume în numele ştiinţei, mai ales al ştiinţelor naturale. Creştinismul, zice monismul, învaţă dualismul, el face deosebire între creator şi creaţiune. Acest dualism însă azi nu se mai poate susţine. Ştiinţa modernă ne necesitează să exprimăm teza: tot ce există formează o unitate şi afară de această unitate nu există nimic. Deci Dumnezeu e în lume şi egal cu lumea. De unde lumea?

Ea s-a dezvoltat din puteri eterne inerente ei. S-a dezvoltat! Dar cum? Unica încercare de a explica în mod mecanic, materialist această evoluţiune este teoria descendenţei, a lui Darwin. Toate fiinţele descind, se coboară de la câteva forme primordiale. Lupta pentru existenţă, variabilitatea, moştenirea calităţilor şi selecţiunea naturală sunt momentele care condiţionează această dezvoltare.

Omul încă e supus acestei evoluţiuni, el dezvoltându-se dintr-un strămoş primitiv, în decursul unui timp îndelungat. Omenirea se prezintă ca un corp organizat în luptă cu elementele naturii. Ştiinţa, muncă spirituală îndelungată, la care trebuie să participe toţi oamenii, îl vor face odată pe om domnul naturii şi va aduce pentru om un paradis pământesc. Din această poziţie a omenirii rezultă necesitatea unei ordini, a unei convieţuiri ordonate înăuntrul căreia are să se lase deplină libertate individului, ca să-şi poată dezvolta toate puterile întru cucerirea naturii.

Dacă ştiinţa n-a dat încă răspuns la toate întrebările omului, nu urmează că nu va răspunde nici în viitor la aceste întrebări.

Aceasta ar fi noua lege a omenimei, bazată pe credinţa în omenime, în puterile ei.

Ignoramus et ignorabimus, răspunde la acest vis corul naturaliştilor liberi de unilateralitate şi fanatism. O evoluţiune care fără o inteligenţă dătătoare de scop să fi produs lumea, e imposibilă. Experienţa zilnică ne învaţă că puterile naturii, acolo unde lucră ele singure fără inteligenţă ordinătoare, nu produc nimic, ci distrug, nimicesc. Faţă de menirea ce i-o dă monismul omenimei, se ridică fiinţa cea mai internă a omului. Având dorinţa unei fericiri veşnice şi neîmplinindu-se aceasta niciodată, omul ar fi cea mai nefericită fiinţă de pe pământ.

Generaţii să se jertfească pentru fericirea nebuloasă a unui viitor îndepărtat. În munca ce o dezvoltă individual pentru ajungerea acestui viitor să-şi găsească el mulţumirea individuală?

Ce se întâmplă însă dacă individul nu poate munci? Urmează o resemnare vagă, dacă nu o disperare. De această consecvenţă a învăţăturii acesteia îşi dau seama şi făuritorii ei, făcând concesiunea că da, numai cei tari vor putea trăi la adăpostul învăţăturii lor, multinaţionale. Dar ce plăteşte o concepţie de viaţă care nu poate sta în faţa vieţii? Răspunsul nu e greu de ghicit!

Şi de aceea e nespus de mişcător să vezi cum nu numai teologi în conferinţe şi de pe amvon, ci şi laici iau cuvântul întru apărarea concepţiei de viaţă închegată, ce ne-o dă creştinismul. Din cuvintele tuturor îţi dai seama că, pentru aceşti oameni, creştinismul nu e un sistem sec, ci un izvor de viaţă. Ei arată că pentru omul modern, care tinde către o potenţare a individualităţii sale, figura măreaţă a lui Hristos este exemplul cel mai escitător şi că în învăţătura lui îşi găseşte viaţa singurul fundament solid şi reazem în toate împrejurările. Această notă de seriozitate în aprecierea unei chestii vitale cum este creştinismul, pe care o găseşti la poporul german, îl deosebeşte de popoarele romanice în favorul lui şi-l scutesc de zguduiri, de care n-au rămas libere acestea.

Păcat numai că, în special în ce priveşte biserica romano-catolică, vântul ce bate dinspre Roma discreditează creştinismul în ochii neînţelegătorilor, care nu ştiu să facă deosebire între cauză şi persoanele care o reprezintă. Catolicii germani în totalitatea lor, dându-şi seama de această împrejurare, nu-şi ascund nemulţumirea lor, când văd că Roma nu înţelege spiritul vremii şi în special pe cel din Germania. Teologi de seamă, care n-au voit să se supună noilor ordinaţiuni papale, vorbesc pe faţă despre „o socoteală germană cu Roma”. Şi dacă numărul preoţilor catolici, care au de negat supunerea faţă de noile ordinaţiuni, nu e prea mare, e absolut sigur că, în totalitatea lui, cel puţin clerul catolic german doreşte alte vremuri în sânul bisericii catolice.

Mulţi, cei mai slabi din cler, s-au supus temându-şi existenţa, cei mai mulţi însă desigur din frica de a nu produce zguduiri în sânul bisericii catolice tocmai în mijlocul crizei culturii moderne profane. Spiritul vremii pretinde imperios reunirea creştinilor occidentali şi orientali. De importanţa acestui lucru îşi dau seama cei mai buni reprezentanţi ai bisericii catolice din Germania şi se deplâng numai că actuala constelaţie din Roma e aşa de nefavorabilă acestei idei. Glasul principelui Max, a profesorului de Liturgică din Freiburg în Svitera, e tipic în privinţa aceasta. Dânsul cunoaşte bine biserica catolică şi pe cea orientală, a scris cu completă competenţă. Iubirea sa adevărat creştinească, care trece peste fanatismul părinţilor, îl face să îndemne biserica sa proprie la făptuirea unei uniri cu orientalii, care să nu se prezinte ca o supunere, o îngenunchiere a acestora, ci ca o unire între două surori egale.

Şi dacă şi retractarea scrisului nu rămâne un lucru neînţeles – cel puţin deocamdată – glasul ce s-a ridicat nu întâmplător în principele Max rămâne şi e bine să rămână. Poate va fi auzit odată de cei chemaţi cu aceeaşi inimă, ca şi aceia din care e izvorât. Speranţa aceasta o nutreşte o bună parte a bisericii catolice germane, o crede însă realizabilă numai când actuala constelaţie din Roma se va schimba.

Cu aceasta, Onorate domnule redactor, am ajuns la sfârşitul părţii prime a comunicărilor mele. Rămâne acum ca într-unul din numerele proxime ale „Drapelului” să-mi încep împărtăşirile în privinţa organizaţiunilor de prosperitate publică ale oraşului München.

Până atunci, sănătate şi spor la lucru!

[Articol semnat: Raportor Dr. Avram Imbroane]

[„Drapelul”, nr.19, din 15/28 februarie 1911]

Scrisoare din München – II

Onorate D-le Redactor!

Vă trimit aci câteva comunicări privitoare la organizaţiunile de prosperitate publică ale oraşului München, ale acelor organizaţiuni care au în vedere promovarea bunăstării corporale şi sufleteşti a diferitelor straturi sociale, începând de la copiii sugători până la persoanele în etate adâncă, organizaţiuni susţinute de oraş, de biserică şi de grupările de natură privată ale societăţii. Aş avea dar să vă scriu despre activitatea ce o dezvoltă în organizaţiuni amintiţii factori, pentru promovarea bunăstării corporale şi sufleteşti a copiilor şi anume a celor încă neobligaţi a cerceta şcoala, a celor de şcoală, a celor orfani, a celor decăzuţi şi a celor cu defecte, despre grija de tineretul de ambele sexe, despre răspândirea culturii în mase, chestia igienei, chestia asigurărilor, grija de bolnavi şi săraci, etc.

Vă fac aceste comunicări sub impresia activităţii realizate aci, în oraşul München, în aceste domenii. Scopul însă nu mi-a fost şi nu-mi poate fi a parcurge toate aceste domenii în cadrul îngust al unei scrisori. Şi iarăşi, după cum nu o curiozitate vagă m-a îndemnat să cercetez organizaţiunile din chestie şi să le urmăresc afirmarea vieţii lor, ci anumite puncte de vedere, tot astfel din acest punct de vedere aş voi să îmi fac şi comunicările în privinţa lor.

Din motive aproape de împrejurările noastre româneşti, m-a interesat la aceste organizaţiuni nu atât partea ce şi-o ia din ele oraşul, ci acea parte a vieţii lor, pe care le-o dă biserica şi societatea prin grupările ei private, mai ales acele ale femeilor. În aceste organizaţiuni am voit să văd ce activitate practică socială – caritativă dezvoltă biserica catolică şi protestantă şi apoi diferitele reuniuni de femei. Şi fiindcă mi-a fost dat să-mi câştig informaţia în ce priveşte această activitate, nu numai la oraş, ci şi la sate, aşa dară la activitatea practică socială completă a numitelor biserici şi reuniuni, de aceea şi comunicările mele se vor referi la totalitatea activităţii practice-sociale a celor doi factori, servindu-mi cele observate în München şi în afară de München numai ca izvor pentru tractarea unei chestiuni de principiu.

Înainte de a intra în expunerea diferitelor ramuri ale acestei activităţi, vom face câteva observări generale!

Această activitate poate fi numită fără exagerare – măreaţă. Catolicul englez Nic. Weisman a numit biserica primelor secole: biserica catacombelor, pe cea din evul mediu: biserica şcoalelor. Biserica prezentului s-ar putea numi în mod analog „biserica reuniunilor”. Cum se explică intensitatea şi extensitatea acestei activităţi? Fără îndoială, printr-un interes viu şi o pricepere profesională pentru chestiune.

Grija bisericii catolice pentru binele nu numai veşnic, ci şi vremelnic al omului, a fost desigur aprofundată prin reformaţiuni, prin sentimentul naţional al clerului şi prin dezvoltarea socialismului.

Corespunzător accentuării din partea reformaţiunii din sec. al XVI-lea a tezei că religia creştină care n-are să fie o religie, în care să predomine elementul adorării pasive a lui Dumnezeu, ci o religie vie, care străbătând toate straturile societăţii omeneşti împarte de fapt tuturor ajutorul său spiritual şi material, începe biserica protestantă o activitate febrilă misionară în sânul credincioşilor, dând astfel şi bisericii romano-catolice imbold de a-şi aprofunda activitatea sa practică socială de până aci.

Pe ambele biserici le-au împintenit în această activitate ideea naţională şi socialismul. Ideea naţională, care mai ales de la învingerea raportată asupra Franţei, s-a dezvoltat în poporul german în proporţii uriaşe şi care e nutrită acum de interesul germanilor de a rămâne o putere mare cuceritoare de colonii, absolut indispensabile pentru susţinerea unui popor care în urma sporirii sale într-un timp de prevăzut nu s-ar mai putea nutri în totalitatea lui în patria mamă!

Mişcarea socialistă, ivită în urma stărilor sociale dezolate, cu exagerările ei anarhice şi primejdioase pentru o dezvoltare armonică a societăţii omeneşti.

Mai ales acest factor a provocat la muncă febrilă socială statul şi, ca colectiv al activităţii sociale a acestuia, biserica şi societatea. În biserica romano-catolică, mai ales enciclicele date de Leon al XIII-lea în legătură cu mişcarea socialistă au dat imbold clerului spre o activitate practică socială.

Existând interesul, s-a agonisit şi priceperea. La universităţi a sporit enorm numărul studenţilor în ştiinţele sociale. Acest număr cuprinde procente însemnate de teologi, care, după absolvirea studiilor, ca specialişti, dau o orientare sistematică activităţii practice-sociale a bisericii.

[„Drapelul”, nr. 6, din 12/25 ianuarie 1912]

Scrisoare din München – III

De ce m-am hotărât să fac aceste comunicări pentru „Drapelul”? Cititorii acestui ziar sunt în mare parte preoţii noştri gr. ort. şi gr. catolici. Fiindcă cunosc bine activitatea practică – socială a amintitelor biserici. Aş dori să fie aceste rânduri o reamintire a lucrurilor văzute şi un modest îndemn spre înfăptuirea celor văzute la noi acasă. Biserica ne-a mântuit în trecut de pieire prin strângerea turmei împrejurul ei şi prin răspândirea luminii ce-a putut-o răspândi conform puterii ei interne şi împrejurărilor externe. Această operă ea n-ar fi putut-o săvârşi, dacă n-ar exista în poporul nostru hotărât idealist, dragostea demnă de admirat pentru tot ce se ţine de legea sa, dragostea pe care şi azi, la diferite ocaziuni, ne face inima să salte de atâta idealism nobil al poporului nostru.

Această dragoste, însă, în faţa greutăţii traiului poporului nostru, care zilnic se potenţează, şi în faţa atacurilor ponegririlor din afară, poate uşor scădea ori adurmi, dacă nu vom reuşi cu toţii, şi biserica înainte de toate, să-i asigure o durabilitate prin aceea că vom cerca să-i dăm poporului mai mult decât i-am dat până acum, în privinţa socială şi economică.

Interesul pentru săvârşirea acestui lucru există la noi, trebuie însă câştigate priceperea necesară, ca munca să fie sistematică. Întrucât priveşte partea bisericii în această muncă, ea o poate dezvolta numai dacă clerul nostru va câştiga în seminariile teologice cunoştinţele necesare pentru o activitate practică-socială. Să nu ne amăgim pe noi înşine; afară de puţine excepţiuni, legătura intimă între popor şi preoţime lipseşte; poporul ţine la biserica sa din iubirea izvorâtă din firea lui idealistă şi, când apelăm la această iubire, tresar câmpiile, văile şi munţii noştri de puterea vieţii lui, dar biserica nu-i dă acel sprijin, care ar trebui să i-l dea. Câtă alinare dă biserica noastră săracilor, bolnavilor, ce grijă poartă de copiii sugători, de cei ce încă nu cercetează şcoala, câtă cultură răsfrânge ea în sânul bărbaţilor şi femeilor, ce face ea în privinţa întăririi economiilor şi a poporului nostru?

Fireşte, nu mă gândesc la o conducere formală a activităţii economice în sânul poporului din partea preoţimei, ci la o conducere spirituală.

Poporul însuşi îşi va ajuta din puterile lui şi se va conduce, numai să-i arătăm interesele lui şi să-i dăm îndrumarea necesară.

Principiul ajutorării proprii, fie în privinţa culturii, fie materiale, trebuie proclamat la noi pe toată linia. Aceasta a fost boala principală a vieţii noastre publice de până acum, că am crezut a ne putea ridica poporul prin ajutorul câtorva. Acest sistem a ruinat sănătatea şi punga câtorva şi n-a adus rodul dorit. Până nu vom reuşi să angajăm poporul însuşi la munca ce se cheltuieşte pentru binele lui, n-am făcut nici un pas înainte.

Să nu ni se obiecteze, că nu-i chemarea bisericii să poarte grija de organele economice ale poporului şi că preotului îi revine păstoria sufletească a credincioşilor în prima linie. Asta ar fi starea ideală a situaţiei, dacă factorii componenţi şi factorul cel mai important ar purta grija de întărirea economică a poporului nostru.

Câtă vreme suntem bazaţi numai pe forţele noastre trebuie şi biserica, ori ea înainte de toate, să sară în ajutorul poporului pe orice teren e necesitate! Dacă biserica din state naţionale, care îngrijesc de bunăstarea poporului lor, ţine să întregească această activitate prin ajutorul său, de ce n-ar dezvolta biserica noastră această activitate, când ea din altă parte nu vine? Şi grija de binele vremelnic al omului nici nu stă în contră cu evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu, ci grija de acest bine e un mijloc spre ajungerea acestui scop; inima suferinzilor de toate soiurile e prea adesea aplicată să se sălbăticească cu desăvârşire şi să nu mai creadă în Dumnezeu, iar pe fundamentul unui trai pământesc mai ordonat, mai uşor, se poate răspândi o credinţă luminată.

Azi, când şcoala noastră poporală e ameninţată, activitatea extrabisericească, dacă o putem numi aşa, a preoţilor şi activitatea extraşcolară a învăţătorilor e menită să cultive sufletul neamului nostru.

Această activitate are să culmineze în grija de binele corporal şi sufletesc al tineretului nostru, în organe anumite, în răspândirea culturii în popor, în întemeierea meseriilor la noi şi în concursul spiritual la organizarea economică a poporului nostru.

Ca îndemn spre această activitate servesc comunicările de faţă!

[„Drapelul”, nr. 9, din 19 ianuarie 1912]

Scrisoare din München – IV

Onorate D-le Redactor!

După ce am cunoscut izvoarele şi mijloacele din care şi prin care agoniseşte şi aprofundează clerul catolic şi protestant cunoştinţele necesare pentru o activitate practică socială, ne vom îndrepta privirea asupra câtorva din temele acestei activităţi şi anume asupra:

1) grijii de copii;

2) grijii de tineret;

3) grijii de săraci;

4) asupra răspândirii culturii în popor şi sfinţirea de petreceri populare;

5) ridicarea bunăstării materiale a poporului;

6) asupra activităţii în reuniuni în interesul celor crescuţi.

La grija de copii aparţine mai întâi grija de copiii sugători. Aci, în München, bisericile lucrează pe acest teren mână în mână cu societatea şi oraşul. Pentru o purcedere unitară în întrebări generale referitoare la această chestiune, formează diferite reuniuni o centrală. Ea susţine în toate părţile oraşului, pentru populaţia lipsită de mijloace, birouri de informaţie gratuită, referitor la îngrijirea copiilor sugători şi cercetarea mamelor sărace, acordă premii de alăptare, împarte gratuit foi volante în chestia îngrijirii copiilor, iar pentru o alimentare igienică a acestora susţine în diferite părţi ale oraşului aşa numite bucătării de lapte (Milchküchen) în care se înmânează lapte sterilizat pentru 10 pfenigi şi unde se serveşte mâncare ieftină pentru mame sărace, ori care în urma ocupaţiei lor n-ajung să-şi pregătească mâncarea acasă.

Atît această centrală, cât şi reuniunile singuratice şi bisericile (acestea după parohii) susţin anumite institute numite „leagăn” (Krippen) pentru îngrijirea gratuită ori pentru un preţ moderat a copiilor sănătoşi, care nu pot fi crescuţi în casa părintească, fiindcă le-au murit mamele ori fiindcă acestea sunt bolnave sau prin ocupaţiune afară de casă împiedicate să poarte grija copiilor lor.

Toţi aceşti factori susţin apoi „leagăne” şi pentru copii săraci. În instituţiile de categorie primă, copiii petrec permanent până la doi ani, ori numai peste zi, până seara, când mamele întoarse de la lucru îi duc acasă.

În cele din categoria a doua, copiii petrec permanent, de la naştere până la însănătoşire.

Îngrijitoarele copiilor sunt surori de caritate catolice ori protestante, apoi îngrijitoare profesionale ori voluntare, care fac spre acest scop cursuri anumite. Mai ales reuniunile de femei îndeamnă fetele, care au terminat şcoala şi au timpul necesar disponibil, apoi văduvele, ca să absolve aceste cursuri şi să intre ca voluntare în serviciul îngrijirii copiilor, făcând prin aceasta un bine şi câştigându-şi cunoştinţe teoretice şi practice atât de necesare pentru femei.

Cele mai multe din institutele amintite sunt interconfesionale, susţinute de reuniunile femeilor, la catolici sunt puţin răspândite, la protestanţi mai mult.

Patria lor e Franţa, iar înfiinţătorul lor F. Merbeau.

În urma îngrijirii amintite, sistematice, procentul de mortalitate a copiilor sugători în Germania a scăzut foarte mult.

Pentru îngrijirea copiilor de la 2 la 6 ani servesc azilurile de copii. Împrejurările sociale din apus, unde în urma muncii în fabrici a mamelor, mulţi copii ar rămânea fără supravegherea necesară, au dat cauză la înfiinţarea acestor aziluri. Imboldul pentru înfiinţarea lor a venit din partea bisericii: primul fu înfiinţat în Alsacia, de preotul Oberlin, la anul 1779. De aici, azilurile s-au răspândit prin toate ţările. Germania are astăzi ca la 2000, susţinute de reuniunile femeilor şi de biserici (în München fiecare parohie are câte un atare azil) şi reuniunile înfiinţate anume pentru acest scop.

Aşa numite „grădini de copii”, înfiinţate la îndemnul lui Friedrich Fröbel, sunt de origine mai târzie decât azilurile amintite, înfiinţate din iniţiativa bisericii. Prima grădină de copii fu înfiinţată prin Fr. Fröbel la 1840, prin modificarea metodei de ocupaţie şi a principiului de educaţie a copiilor în aziluri, mai ales pentru clasele mai avute. Aceste grădini, însă, la catolici şi protestanţi nu găsiră primirea în urma nedumeririlor religioase ivite în contra sistemului lui Fröbel.

Fröbel însuşi n-avea un punct de vedere religios, dar această sărăcire se observă în sistemul său. S-a trecut însă cu vederea că fiind principiile fundamentale ale sistemului său de natură metodică, ele nu sunt necesare de anumite vederi religioase.

Specialişti pe terenul grădinilor de copii au arătat că se poate folosi metoda fröbeliană, care prezintă necondiţionat un progres, fără să fie neglijate pretenţiunile unei creşteri religioase. E lucru curios că tocmai în Germania, unde s-a înfiinţat prin Fröbel prima grădină de copii, această chestiune nu este regulată prin lege, totul e lăsat în seama privaţiunilor şi reuniunilor.

Conducătoarele amintitelor aziluri sunt în majoritatea lor surori de caritate catolice şi protestante.

Pregătirea şi-o câştigă în mod sistematic prin ospitare şi conlucrare în decurs de câteva luni într-un azil. În timpul mai nou, la catolici, Asociaţia Femeilor Catolice susţine mai multe seminarii pentru pregătirea profesională a cursurilor pentru conducerea acestor aziluri.

[„Drapelul”, nr. 11, din 24 ianuarie/ 6 februarie 1912]

Scrisoare din München – V

Onorate D-le Redactor!

Grija de orfani este aşa de veche ca şi biserica.

Bavaria dispune de 130 de case orfanale, dintre care trei părţi din patru sunt susţinute de biserica catolică.

În München însuşi sunt patru orfanotrofii catolice şi protestante. Cel catolic este una din cele mai frumoase clădiri ale oraşului – în stil gotic – iar ca organ şi conducere neîntrecut. Foarte instructivă este participarea femeilor din toate straturile sociale în toate cercurile oraşului.

Sub conducerea consiliului orfanal orăşenesc, aceste dame supraveghează creşterea orfanilor în familii, în casele orfanale ori în azilurile pentru copii.

Grija de copii de şcoală îşi află exprimarea în mai multe categorii de instrucţiuni. La acestea aparţin înainte de toate căminurile şcolare pentru supravegherea, ocuparea şi petrecerea copiilor săraci, care în timpul liber sunt lipsiţi de supravegherea părinţilor. Astfel de căminuri susţin şi bisericile, după parohii. Copiii sunt supravegheaţi de un preot, o soră de caritate, respectiv o diaconiţă.

În unele din aceste căminuri se serveşte şi mâncare pentru 10 pfenigi (12 fileri) la zi.

La protestanţi, numărul acestor căminuri este mai mare decât la catolici. Ele sunt adesea aşezate şi în edificiile şcoalelor elementare, unde un învăţător ori învăţătoare, plătiţi de reuniunea respectivă bisericească ori profană, supraveghează copiii în timpul liber.

Tot în interesul copiilor de şcoală susţin nu numai oraşul, ci susţin şi reuniunile femeilor şi bisericile, cantine şcolare, unde se serveşte un prânz pentru 10 pfenigi.

Parcă n-aş crede în această ieftinătate, dacă nu m-aş fi convins la faţa locului că este realitatea.

Oraşul favorizează negreşit foarte mult aceste cantine şi le sprijină şi cetăţenii cu avere, astfel încât ele dispun de fonduri însemnate.

Şi fiindcă este vorba de şcoala elementară, să-mi fie permisă o mică digresiune. Pentru deşteptarea şi cultivarea simţului de cruţare în copiii de şcoală, sunt aşezate în coridoarele şcoalelor automate. Copiii aruncă într-un astfel de automat 10 pfenigi, primesc o marcă, pe care o lipesc acasă pe o tăbliţă de carton anumită. După ce copilul a adunat 10 mărci de acestea, merge şi depune această sumă pe lângă un bilet, în casele de păstrare orăşeneşti. În felul acesta se obişnuiesc copiii cu cruţarea, încă de mici.

Pentru direcţiunea practică a învăţământului poporal sunt foarte caracteristice atelierele de măsuri şi cel pentru prelucrarea fierului – ataşate şcoalelor.

Elevii din clasa a VIII-a sunt obligaţi să lucreze în aceste ateliere mai multe ore pe săptămână, sub conducerea unor învăţători de la şcoalele profesionale de meserii.

Scopul acestei îndeletniciri practice este ca copiii să-şi însuşească o dexteritate oarecare în manevrarea uneltelor, să-şi însuşească simţ practic pentru viaţă, iar pentru mulţi este desigur cel mai bun îndemn pentru îmbrăţişarea meseriilor.

Pentru fetele din clasele superioare – să nu uităm că este vorba de şcoala elementară – sunt organizate la şcoală bucătării, în care se ţin pe seama lor cursuri de bucătărie teoretică şi practică.

[„Drapelul”, nr. 13, din 28 ianuarie/10 februarie 1912]

Pe banca acuzaţilor

Citind aceste cuvinte vei aştepta poate, cititorule, ca să-ţi anunţ un nou caz de martiraj al cutărui biet gazetar român. Vei crede, poate, că slovele acestea mărunte se aştern în grabă una după alta pe hârtie, pentru a-ţi povesti într-o răsuflare despre o nouă şi mare lovitură de ciomag, aplicată în numele dreptăţii eterne, unuia din umiliţii noştri robi ai condeiului. Şi curioşi îţi vor porni ochii să alerge de-a lungul sirenelor, ca să soarbă literele gros tipărite, care prezintă de la o distanţă considerabilă numele noului martir, pentru ca zărindu-l să-ţi deschizi buzele şi să-ţi verşi focul naţional asupra călăilor care execută dreptatea. Cu toată indignarea de care ţi-ar tremura atunci şi răsuflarea în faţa icoanelor urâte a acestei executări, ce bine te-ai simţi totuşi, când te poţi institui judecător tu pe tine însuţi asupra înfăptuirii nedrepte. Cum ştii tu să observi nedreptatea strigătoare la cer şi, din înălţimile dreptăţii cereşti, să slobozi fulgere în capul judecătorului care o făptuieşte.

Şi bine ai face.

Dar slovele ce se înşiruie aici nu vin de astă dată să-ţi prezinte o astfel de icoană „de justă indignare” şi nu-ţi dau deci nici ocaziune ca să te institui judecător atât de drept. Ele vor să săvârşească cu tine, iubite cititorule, un act nemilos, să te pună de astădată pe tine pe banca acuzaţilor.

De ce?

Motivul acuzei ţi-l dă următoarea scurtă poveste:

Într-una din zilele trecute, am asistat la un proces desfăşurat înaintea curţii cu juraţi, undeva în ţară. Trei flăcăi români erau acuzaţi că, aprinşi de rachiu, au ucis cu bâtele pe un al patrulea, el însuşi o persoană criminală, care mâncase odată pâinea robilor, şi peste tot cunoscută în sat, ca primejduitoare continuă a liniştei şi siguranţei publice.

Din frageda copilărie n-am mai avut până acum ocaziunea să văd desfăşurarea unui proces în condiţii ca cele ale acestuia.

Şedeau deci acolo pe banca acuzaţilor trei flăcăi români, iar de la spatele lor le strălucea peste capete nu aureolă de glorie, ci baionete ascuţite, ca şi un simbol al crimei săvârşite de ei. În faţă erau judecătorii, la dreapta procurorul şi apărătorul, la stânga juraţii, iar îndărăt, în bănci, public numeros. Trei flăcăi, tineri, în cea mai frumoasă etate! Unul mai voinic ca altul! Doi din ei par a nu fi depus demult surtucul cătănesc, căci i-a salutat pe judecători în cea mai cătănească ţinută. Doi erau încă necăsătoriţi, al treilea însă a lăsat acasă cinci copilaşi şi pe mama lor, care văd cu ochii acum prăbuşirea norocului lor, poate pentru totdeauna.

Privindu-i pe aceşti flăcăi, din rândurile publicului, ruşinea şi o durere grea ca plumbul s-au înstăpânit asupra sufletului meu... Şi priveam în jurul meu, aşa pe furiş, să prind cu ochii mişcarea sufletească a celuilalt public, în bună parte românească.

Aceste mişcări nu mi s-au părut defel agitate şi mâhnirea mea s-a potenţat atunci. Curiozitate puteam citi în ochii publicului şi încolo nimic mai mult. Trei tineri sălbăticiţi stau înaintea lor, care au să primească dreaptă răsplată pentru fapta lor mişelească. Încolo, faptul nu le povesteşte nimic, nu deşteaptă în ei un proces de judecată şi de reflexie, care mi se pare că trebuie să pornească inimos de la această scenă.

Eu vedeam trei suflete rătăcite şi, poate, pentru totdeauna pierdute; vedeam trei români meniţi să ne fie stâlpi ai neamului şi prin ei întreaga serie a românilor ce au şezut până acum şi a celor ce vor mai şedea – ştie bunul Dumnezeu până când – de aci înainte pe banca acuzaţilor. Vedeam cu ochii sufletului înşiruirea lor şi lacrimi au început a-mi fărâma ochii. Cum, Doamne, mă întrebam, aceştia sunt cu adevărat români, un sânge şi o lege cu mine? Aceşti oameni, ale căror suflete oarbecă încă într-un întuneric adânc, fac parte din neamul meu şi eu din al lor. Desigur – îmi dau tot eu răspunsul. Nu mi-e ruşine de ei? O da, dar nu mă lepăd, nu mă pot lepăda de ei. Sufletele acestea care aci, în această sală, le văd aşa de negre, le-am văzut şi cunoscut altă dată după partea lor strălucitoare. Şi mi-au robit de atunci sufletul, mi l-au încătuşat în robia unei dragoste mai adânci decât marea. Degetele le-am aşezat atunci spre închinare şi mulţumită am adus Tatălui lumii că şi eu fac parte din neamul acestor suflete alese.

Astăzi însă, azi, ce s-a întâmplat? Iată, aceiaşi înfăţişare de oameni care altădată deştepta numai mândrie în pieptul meu, astăzi deşteaptă ruşine şi mâhnire.

Cum să-mi explic aceasta, unde e cauza care explică lucrul? Cine e de vină? Şi întrebându-mă astfel, mi-a venit în minte minunata pildă a Mântuitorului despre talantul îngropat. Dar m-am întrebat mai departe: cine ţine îngropat talantul, cine este vinovat pentru sălbătăcia acestor oameni? Şi iată, atunci, ca răspuns te-am acuzat pe tine, iubite cititorule, pe tine, pe mine şi pe noi toţi. Numai pe noi? Nu, nu numai pe noi, nici nu în prima linie pe noi, dar şi pe noi, aproape în aceeaşi măsură. Cei ce ne ţin cu sila poporul în întuneric sunt vinovaţi, dar şi noi, cei ce nu răspândim nici lumina ce-o putem răspândi în şirele lui.

Iată, suferim fără ca să ni se revolte întreg sufletul că poporul nostru dă cele mai mari procente ale criminalilor, azi, în secolul botezat al luminii. Suferim, ca să privească străinii cu dispreţ la aceşti reprezentanţi nenorociţi ai unui popor atât de ales ca al nostru? Mi se încleştează pumnii fără folos când, trecând pe lângă tribunal, îi văd faţada împodobită cu cămăşile măestrit lucrate ale românilor, care aşteaptă aci, afară, în stradă, ora judecăţii. Şi mă gândesc atunci la acele neamuri cărora în toiul muncii, în alergarea după câştig şi încântare, pare că nu le ajunge timpul, cât îl au din mila lui Dumnezeu, ci l-ar înmulţi de mai multe ori dacă s-ar putea. Şi ai noştri, iată-i pierzând timpul şi bani, averea şi noroc şi făcând parte din ceata dispreţuitorilor.

Până când, Doamne, vom mai suferi această stare? O de aş putea, iubite cititorule, să-ţi deschid larg sufletul tău, ca să cuprinzi toată nefericirea unui neam înfăţişată în aceste icoane! Şi, cuprinzând această nefericire, să te fac să mântui, să scapi de pieire, acolo în cercul tău unde eşti, măcar unul sau doi din cei mulţi, părăsiţi. Să-ţi iei timpul şi să afli mijloacele să săvârşeşti această faptă mare pentru noi toţi. Îţi faci tu datorinţa în această privinţă acolo, unde providenţa te-a aşezat? Nu premergi cumva însuţi cu exemplu rău, cercetând cârciumele şi înveninându-ţi sufletul cu „nectarul” ce ele ţi le oferă? Da, băutura, cârciumele sunt cea mai mare nefericire a noastră. Câţi n-o spunem aceasta, din câţi avem tăria să închidem pentru vecii vecilor la spatele noastre uşa celor cârciumi, fie şi numai pentru nefericirea ce porneşte de acolo pentru bietul nostru neam. De am avea dragoste pentru noi înşine, pentru poporul nostru, adevărată, largă, încăpătoare dragoste, piciorul nostru n-ar mai călca peste pragul cârciumelor. Am dărâma din temelie, să nu mai rămână piatră pe piatră zidurile lor şi le-am vărsa otrava în râuri, s-o ducă în largul mărilor şi deasupra acestei băuturi să plutească corabia care ne duce pe noi – oameni de cultură – pe noi români necăjiţi – spre regenerare şi înălţare. Va veni oare odată vremea ca să înţelegem că băutura spălăceşte şi îneacă vlaga vieţii noastre? Până când, Doamne, risipim, împrăştiem în vânt puterile şi talentele cu care ne-a înzestrat Dumnezeu?

Sau nu ne pasă că pierim, că ne prăbuşim? Dar avem responsabilităţi în lume faţă de Dumnezeu şi faţă de ai noştri.

O, iubitul meu, reculege-te în sufletul tău, înalţă-ţi privirea la steaua ta şi a neamului tău. Ce frumos străluceşte, ce curată este! Sufletul tău, ochii tăi sunt vrednici s-o vadă?

Seara şi dimineaţa şi toată ziua, aceasta să-ţi fie întrebarea. Ascultă-mi rugămintea!

[Semnat: I-ne]

[„Drapelul”, nr. 54, din 10/23 mai 1912]

Cultura socială a femeii – I

În cele următoare vom aborda o chestiune de însemnătate capitală pentru orice societate omenească şi, mai ales în zilele noastre, chestiunea culturii sociale a femeii.

Să distingem însă bine!

Când vorbim despre cultura socială a femeii, nu ne gândim la cunoaşterea formelor şi tactului social, prin care femeia se pune în contact cu lumea din afară, ci pogorându-ne mai adânc cu gândul nostru, dincolo de aceste forme şi de acest tact, în însăşi construcţia societăţii umane, ne gândim la acea sumă de cunoştinţe ce trebuie să le aibă o femeie care voieşte să contribuie, alături de bărbat, cu cuvântul şi mai ales cu fapta ei la promovarea diferitelor întrebări de existenţă şi înaintare materială şi spirituală a diferitelor straturi sociale.

Evident că aceste cunoştinţe se referă la însăşi cunoştinţa societăţii omeneşti, apoi la interesele materiale şi spirituale ale diferitelor straturi sociale şi în urmă la mijloacele de satisfacere şi promovare ale acestor interese.

Ne-am prea depărta de tema, ce ne-am propus a o dezvolta, dacă ne-am apuca să arătăm îndatorirea femeii la această promovare şi rezolvarea lor, apoi necesitatea cooperării femeii la această promovare şi rezolvare.

Vom fixa numai în treacăt adevărul că femeia, după însuşirile inerente firii ei, căci orice activitate socială este în prima linie a chestiei de educaţie socială, iar pentru aceasta femeia are incontestabil un simţ înnăscut mai dezvoltat decât bărbatul, o fire mai simţitoare şi mai pregătită pentru a se apropia de inima individului, ori indivizilor a căror educaţie are să facă şi o măsură mai potenţată de răbdare în opera de îndrumare a acestora şi în învingerea greutăţilor de tot soiul care stau în calea acestei îndrumări. N-avem decât să observăm opera de creştere a mamei în familie, ca să ne convingem de adevărul celor spuse.

Aici observăm un germene care, cultivat şi dezvoltat mai departe, este chemat să aducă cea mai mare alinare societăţii omeneşti.

Dar şi situaţia socială a bărbatului involuă a activitate socială poate chiar în prima linie din partea femeii. Bărbatul reprezintă în prima linie puterea şi această putere are să o pună el aproape întreagă în serviciul luptei de aservire a naturii şi în acela al luptei pentru existenţă în înţelesul mai strâns al cuvântului. Această luptă face din bărbat aproape un automat, un rob al ocupaţiunei sale, care nu numai că n-are răgazul necesar să se apropie în nevoile deaproapelui, dar se pierde chiar şi pe sine însuşi. În această situaţie are femeia chemare să cultive această legătură de la om la om, cu toate însuşirile sociale inerente ei.

Domeniile activităţii ei sociale sunt: purtarea de grijă a săracilor şi orfanilor, a bolnavilor, a prizonierilor, a tineretului şi anume a celui încă neobligat a cerceta şcoala, a celui de şcoală şi a celui din şcoală, mijlocirea ocaziunei de lucru, promovarea igienei publice, la combaterea alcoolismului şi participarea ei la mişcarea internaţională pentru pace.

Ca femeia să satisfacă aceste îndatoriri, deci, este imperios necesar ca simţul ei social să fie cultivat şi dezvoltat teoretic şi practic, în şcoală şi în viaţa de toate zilele, şi ca ei să i se împărtăşească în mod sistematic cunoştinţele privitoare la structura societăţii omeneşti şi la lipsele şi interesele diferitelor straturi care compun această societate. Căci aceste lipse şi interese nu sunt fenomene izolate uşor explicabile, ci productele unei evoluţiuni sociale complicate şi al unui complex de alte întâmplări şi fenomene ale vieţii culturale moderne.

Pentru o astfel de înţelegere şi explicare a lipselor şi intereselor sociale este o instruire sistematică indispensabilă şi această instruire are să înceapă de timpuriu în şcoală şi să fie continuată şi aprofundată mai târziu în şcoli superioare şi apoi în viaţa particulară.

La început şcoala ar avea în prima linie să deştepte şi dezvolte simţul, interesul pentru starea de aproapelui şi anume înainte de toate prin instrucţia religioasă, căci religiunea are cele mai eficace motive pentru deşteptarea şi dezvoltarea simţului social. Una din problemele cardinale de care are să se ocupe instrucţiunea religioasă este de a îndupleca voinţa elevilor şi elevelor spre o exercitare în lumea aceasta a credinţei lor, spre aplicarea dragostei active faţă de aproapele.

Evident că, dacă astăzi contrastele sociale sunt aşa de înverşunate, dacă ni se dă să observăm în societatea modernă adesea o ură implacabilă între diferitele straturi şi clase sociale, în mare măsură poartă vina acestei aparţiuni sociale insuficienţa instrucţiunii religioase, care n-a produs dragoste activă faţă de aproapele, singura în stare să creeze puntea pentru nivelarea contrastelor sociale.

Instrucţiunea religioasă însă, oricât de conştiincios s-ar face, ea ne dă numai voinţa socială, ne înduplecă voinţa spre o activitate socială.

Aci însă singura voinţă socială nu ajunge, ci ne trebuiesc şi cunoştinţe sociale. Pentru a putea iubi trebuie să cunoaştem pe aceia pe care voim să-i iubim, apoi căile şi mijloacele prin care putem exercita în mod activ faţă de ei iubirea noastră.

Unde şi în ce fel trebuieşte împărtăşită cunoaşterea acestor căi şi mijloace, vom afla în cele ce vor urma.

[„Drapelul”, nr. 65, din 7/20 iunie 1912]

Cultura socială a femeii – II

Cea mai mică faptă săvârşită pentru binele comun plăteşte mai mult decât cele mai frumoase sentimente. Educaţia ce s-a dat până azi femeilor le-a dezvoltat mai mult sentimentele, mai rar judecata, dar aproape nicicând voinţa spre fapte. Sentimentele, dacă nu degenerează în sentimentalism, sunt desigur folositoare. Aceea ce însă cere în măsură mai mare viaţa complicată de azi este voinţa spre fapte sociale şi, de aceea, pe lângă cultivarea sentimentelor frumoase şi a judecăţii solide, femeilor trebuie să li se dea în prima linie acea cultură care le îndreaptă privirea spre societate cu toate lipsele ei şi care îi dă cunoştinţele necesare spre a corespunde funcţiei ce-i aparţine în societatea omenească: de a fi factor susţinător şi promotor de viaţă.

Ce folos de cunoaşterea literaturii frumoase, de aceea a istoriei, a atâtor limbi moderne, când femeia n-are cunoştinţele necesare pentru susţinerea şi promovarea vieţii. Iată, în clasele de jos lipsite de bunăstare şi cultură, bântuie mizeria în toate formele ei, în aceea a sărăciei, a boalei şi a morţii fără de vreme. Tinerii copilaşi, din lipsă de pricepere în îngrijire şi de mijloace de îngrijire, se sting în pragul vieţii, tot atâtea mărgăritare în pragul vieţii, minunat fiecare în felul său.

Casa în care au văzut lumina vieţii este neîncăpătoare, lipsită de curăţenie şi lumină, hrană nu-i sau nu e bună. Şi dacă scapă totuşi cu viaţă în oase, poate în urma unei tării moştenite – din aceste referinţe şi porneşte mai departe pe calea vieţii, câtă părăsire şi lipsă de îngrijire adesea şi de aci înainte. Mamele nu ştiu să-i crească şi, încărcaţi cu scăderi în toate variaţiunile, intră în viaţă ca să o sfârşească în puşcărie sau în ştreang. Ca şcolari nu au adesea supraveghere în afară de şcoală, ci lăsaţi jumătate de zi de capul lor, ajung din ispită în ispită şi pe urmă la ruină totală morală şi trupească. Şi dacă fac răul, cine şi în ce fel îl corectează în afară de şcoală? Se cultivă dragoste, pricepere, metode în această privinţă? Şi la ieşirile din şcoală li se dă oare totdeauna îndrumarea de lipsă pentru alegerea carierei? Şi nu se strică oare cei mai mulţi după ce părăsesc băncile şcolii, când, ieşiţi de sub ochii dascălului, sunt copiii nimănui? Cine grijeşte ca să fie plasaţi la cutare meserie mai rentabilă şi mai corespunzătoare pentru ei şi, după ce au fost aşezaţi acolo, cine le supraveghează îngrijirea şi purtarea? Cine le uşurează apoi câştigarea ocaziunii de lucru? Pe cei rătăciţi pe calea degenerării morale, cine caută să-i îndrepte şi, de cei ajunşi în puşcărie, cine se îngrijeşte? Sau ajunge ca ei să fie dispreţuiţi şi chinuiţi pentru rătăcirea lor morală? Şi după ce au ieşit din întunericul închisorii, cine le poartă de grijă, ca să-şi câştige lucru şi aşezare?

Iată aceste întrebări şi încă alte multe, la care trebuie să dea răspuns prin fapte.

La noi, românii, mai ales combaterea mortalităţii copiilor sugători, grija tineretului de orice categorie, promovarea igienei, combaterea bolilor, ajutorarea raţională a celor orfani şi săraci, combaterea imoralităţii, a degenerării şi necumpătării în toate formele ei, mai ales a alcoolismului, propagarea traiului cu măsură şi trezire formează tot atâtea ogoare vaste pentru activitatea socială a femeilor noastre, organizate şi încă neorganizate în reuniuni.

Până ce nu ne vom obişnui să observăm cu ochi reali aceste terenuri de muncă socială şi până nu ne vom apuca cu toate puterile noastre să săvârşim această operă socială, care să nu piardă din vedere nici o singură persoană din armata neamului nostru, în zadar jucăm teatru, ţinem adunări şi facem politică, căci lucrăm la acoperişul unei case fără fundament. Organizarea economică a poporului nostru şi această operă socială largă trebuie să formeze cele mai importante puncte din programul activităţii noastre naţionale de astăzi.

Şi, întrucât este vorba aici în special de educaţia socială a femeii române în vederea viitoarei activităţi sociale ce va trebui ca să o dezvolte, credem că este necesar ca simţul şi priceperea pentru această activitate să i se deie de timpuriu în şcoală. Toată educaţia ce li se dă fetelor ar trebui să fie îndreptată spre această ţintă, să intre în viaţă cu cultura serioasă socială.

[„Drapelul”, nr. 66, din 9/22 iunie 1912]

Cultura socială a femeii – III

Cursuri şi şcoli sociale, planul lor de învăţământ

Berlin Soziale Frauenschule

Planul de învăţământ

- Curs pregătitor: introducere în economia naţională, noţiuni elementare de drept privat, pedagogie, igienă, lucru de mână, gospodărie.

- Curs superior: probleme de etică socială, dreptul familiei, igienă socială, chestiuni sociale speciale (îngrijirea tineretului, săracilor, răspândirea culturii în mase, etc.)

Şcoala din Berlin e cercetată an de an şi de eleve originare din Ungaria, săsoaice din Sibiu şi Braşov.

*

Dar în ce fel s-ar putea da femeii cultura socială de care vorbim?

Cele mai chemate foruri sunt reuniunile noastre de femei. Ele au datoria să deschidă cursuri sociale, cu ajutorul medicilor, învăţătorilor, avocaţilor etc.

*

Ne lipseşte afluenţa necesară de la sate la oraşe.

Se constată la noi o lipsă de îngrijire socială pentru clasa de mijloc şi pentru lucrătorii din fabrici.

În oraşele cu populaţie românească, intelectualitatea română nu are o evidenţă în ce priveşte numărul şi mişcarea acestei populaţii.

În satele noastre, este o chestie vitală pentru noi ca femeii să i se dea cultura pentru îngrijirea copiilor, prin cele mai simple raţiuni de igienă şi de purtare a economiei casnice a ţărăncii.

Reuniunea Damelor Române din Lugoj a luat lăudabila iniţiativă de a înfiinţa un astfel de curs pe lângă şcolile existente.

Să se scoată şi broşuri de popularizare, căci multe femei nici laptele nu ştiu cum să-l fiarbă, pentru combaterea mortalităţii copiilor.

*

Să adăugăm la cele de mai sus şi chestia alcoolismului, acest dezastru social.

Un foarte important rol ar reveni la cursurile sociale dascălilor.

În Germania s-au încetăţenit aşa numitele Elternabende, conveniri de ale părinţilor cu dascălii, pentru împărtăşirea reciprocă a experienţei.

Se impune creşterea şi organizarea tineretului absolvent, grija pentru adolescenţi: băieţii să fie îndrumaţi spre meserii, iar fetelor care nu sunt să muncească să li se dea instrucţia necesară pentru o conlucrare benevolă pe tărâm social.

Astfel trebuie să lucreze o societate conştientă.

Paralel cu dascălul ar avea şi preotul să ţină prelegeri în cadrul cursurilor privitoare la creşterea tineretului, căci mai mult ca oricare alt factor social, are datorinţa să îndrume şi să conducă activitatea socială.

Dacă în cadrul acestor articole am reuşit să arătăm necesitatea de a da femeii şi o cultură socială solidă – pentru ca alături de bărbat să pornească o activitate socială de reformare, care să ne asigure sănătatea trupească şi sufletească – înseamnă că ne-am atins scopul ca să nu pierdem din vedere pe nici un membru al societăţii noastre româneşti.

[„Drapelul”, nr. 68, din 14/27 iunie 1912]

Aurel Vlaicu

Zile de sărbători şi zile de jale, iată cum picură de amestecate din nemărginit peste capetele noastre, dându-ne în complexul la viaţa asta trainică a neamului nostru: viaţa grea şi totuşi aşa de frumoasă, apărată de munţi de gheaţă şi totuşi fâlfâind sus flăcările focului ce o susţin!

Împiedicaţi, nu cădem, loviturile de moarte le apărăm şi-n dosul lor se deşteaptă energie minunată de viaţă!

Pe când ni se pregătesc înfrângeri, noi mergem din învingere în învingere, când ochii ni se tulbură de cele dintre noi, iată că privirea lor este atrasă spre albastrul cerului de un gest măreţ al neamului nostru şi-n ei se revarsă lumina dătătoare de viaţă din lumina soarelui, claritate din claritatea albastrului zenit, linişte şi siguranţă din liniştea şi siguranţa mişcării celei atât de complexe a corpurilor cereşti.

Aceeaşi mână, care a aşezat atât de sigur aceste mişcări, orânduieşte şi amestecul zilelor noastre; aceeaşi mână, care poartă peste crestele lumii întregi luminătorii de noapte şi de zi, ne ridică în înălţimile albastre aştrii principali ai neamului nostru.

... Ca să vedem şi să înţelegem că şi al nostru este cerul înstelat, că şi nouă ni s-a creat loc de înaintare şi strălucire în această lume, care va deveni tot mai completă, tot mai măreaţă.

La învingătorii mari din trecut ai neamului nostru se adaugă un nou victorios, la cântăreţii jalei şi bucuriilor noastre, un nou cântăreţ al biruinţei noastre viitoare: la doina jalnică a trecutului, răsunătoare prin munţi şi câmpii, un imn de biruinţă coborât din înălţimi ameţitoare.

Un copil al ţăranilor noştri ardeleni, fiul cu ochi scânteietori al satului Binţinţi de lângă Orăştie, trecând prin şcolile înalte ale Apusului, ajutat de talentul său, vine acum, înconjurat de nimb de biruinţă, erou încununat pe câmpiile îndepărtate de la Aspern, să ne povestească povestea aceasta a încrederii în noi, să ne cânte din înălţimi acest imn de biruinţă a noastră.

Vine încununat nu de sărăcia noastră, ci de Apusul saturat de cultură, înaintea reprezentanţilor celor mai aleşi ai acestei culturi. Streinii, care n-au avut cunoştinţa puterilor reale ale neamului nostru puţin lămuritor, au aclamat entuziaşti manifestarea sublimă a acestor puteri şi ochii noştri ni s-au umplut de lacrimi de bucurie în colibele sărace de acasă. Flăcăii noştri ţărani, al căror frate este eroul sărbătorit, se strâng la colţuri de stradă, în cot de livezi, la margini de pădure sau pe un petic din largul câmpiilor spre a-şi împărtăşi unul altuia, în graiul lor şăgalnic, cu mâna pe prăsele, aruncând ochii lor priviri săgetătoare, cu inima lor profundă în sentimente, povestea despre cel mai nou Făt-Frumos al neamului nostru.

Vitejia străbună reînvie în vinele lor atunci, sentimentul că şi ei pot însemna ceva în lupta nesfârşită de creare şi înaintare a roiului de oameni, le înseninează şi înalţă fruntea, muşchii lor se încordează şi cu încredere atât de binefăcătoare pleacă să poarte înainte coarnele plugului, să izbească în pământul bogat sapa şi să legene coasa adunătoare de roduri.

Meseriaşului român i se umple de lumină lucrătoarea lui îngustă: acul, ciocanul, barda, ghilăul şi toate celelalte unelte aducătoare de câştig se mişcă mai sprintene, sporind avutul, tihna şi înaintarea celor ce le mânuiesc.

Şi o ceată de intelectuali români, credincioşi paznici şi apărători neînfricaţi ai comorii noastre naţionale, cum îşi simt credinţa în izbândă întărindu-se şi puterile lor sporindu-se, auzind de preamărirea geniului românesc de către cei dintâi pionieri ai bătrânei culturi europene! Şi acum, când cel ce a semănat de acolo de sus, din bătaia razelor de soare atâta sămânţă de încredere în ogorul neamului nostru, vine în mijlocul nostru, ca să ne vadă şi ochii aceea ce ne-au auzit până acum numai urechile, ca să ne înmulţească seninul zilelor noastre, care din flăcăii satelor româneşti, care meseriaş ori intelectual român să nu dorească să vază înălţimile până la care se poate avânta mintea ageră a neamului nostru?

Care din noi să nu dorească a gusta din fericirea momentelor când Vlaicu al nostru va da drumul maşinii sale cuceritoare de văzduhuri nu în streini, ci acasă la noi, pe ogoarele noastre, să nu grăiască a-i arăta mai mult chiar decât acei streini din ţări îndepărtate dragostea cu care-l înconjoară un neam întreg pe alesul său fiu?

Dacă păşim atâtea zile de grea luptă, să nu simţim oare lipsă a trăi măcar câteva clipe din acelea mari, în care atins de aripile fericirii, iar zburătoarea printre oameni tresare de sufletul unui neam întreg.

Fraţi Români din părţile bănăţene, alergaţi la Lugoj în după amiaza zilei de 21 iulie, ca să vedeţi mărirea lui Vlaicu, ca o inimă născută din noi, plină de dar şi de putere!

[„Drapelul”, nr. 75 din 30 ianuarie / 13 februarie 1912]

La Lugoj!

O zi de rară sărbătoare ne-a venit nouă, românilor bănăţeni, în ziua de duminică 21 iulie a.c.: ziua zborului lui Vlaicu la Lugoj. Cine s-ar fi gândit la sosirea ei cu câţiva ani mai înainte? Un neam întreg, aruncat în vârtejul celei mai ameţitoare lupte pentru existenţă (scris cu litere mari), îşi duce traiul greu, fără a putea da în aceeaşi măsură şi lupta pentru progres, fără multe nădejdi, deci, de a putea adăuga şi el în timpul apropiat o nouă verigă în lanţul de aur al progresului general al omenirii. La aceea chiar, cu geniul neamului nostru, să se avânte din praful luptei pentru existenţă, ce ne absoarbe toate puterile, în şirul celor dintâi genii de progres, cine ar fi îndrăznit să se gândească? Dintr-un sat necăjit al Ardealului, unde poate încă plugul de lamă n-a perit cu totul din holdele românului, să se înalţe ţâşnind la înălţimi ameţitoare în zbor de vultur, copilul năzdrăvan al bădicului Vlaicu şi să plutească învingător deasupra capitalelor vechi de zile şi de cultură ale Împăraţilor îmbrăcaţi în profiră şi vizon – cine ar fi îndrăznit să creadă că va vedea cu ochii minunea aceasta?

Şi când s-a răspândit vestea despre împlinirea acestei minuni, un neam întreg a tresărit. Ovaţiile vijelioase ale apusului progresat ne-au trezit conştiinţa de sine, încrederea în noi. Atunci am început a ne da seama că ţăranul nostru, care fără multă învăţătură manevrează cu iscusinţă orice meserie, că acest ţăran, al cărui spirit a creat în poveşti cu predilecţie năzdrăvănii, legându-şi de acestea cel mai viu interes al sufletului său, că acest ţăran era predestinat să dea omenirii şi un năzdrăvan în zbor.

Şi, plini de mândrie că ne-am recunoscut pe noi înşine, n-am avut altă dorinţă mai vie, decât să-l vedem pe acest năzdrăvan trecând peste capetele noastre, să-i auzim vuietul balaurului cel ce poartă pe aripile sale şi coborât iarăşi la noi din bătaia razelor de soare, să-i sorbim privirile fulgerătoare ca unele ce ne spun prorociri de mare preţ, să-l strângem în braţe şi noi pe el, favoritul cerului şi al văzduhurilor, pe el, care din mănunchiul de lumină adus din înălţimi a făurit nimb de glorie în jurul hotarelor pământului nostru.

Iată cum eroul celei mai dulci poveşti – ce s-a răspândit până unde ajunge graiul şi hora românească – între noi este! Ochii lui, îndreptaţi spre înălţimile norilor, caută setoşi drumul din înălţimi, pe care duminică va da drumul balaurului său.

Iată, aici este ziua care ne-a făcut-o Vlaicu, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Veniţi şi vedeţi! Veniţi, voi, visători ţărani români, căci năzdrăvanul cu balaurul său e fratele vostru, copil crescut în brazda plugului şi în umbra tufei de păpuşoi.

Din nemărginită dragoste pentru voi, iată-l zburând la voi acasă. Lăsaţi deci coase, carul, caii şi boii să odihnească în umbra răcoroasă în acea zi şi veniţi să vedeţi fratele, cel care, punându-şi viaţa în joc, a făurit şi a răspândit în lume faima despre iscusinţa voastră.

Schimbaţi o mică parte despre bogăţia lanurilor voastre în aur strălucitor, ca să-l aduceţi dar de recunoştinţă, mulţumită şi îmbărbătare lui Vlaicu, cum au adus odinioară magii de la răsărit la Betleem.

Dacă atâtea lipitori s-au îmbogăţit în contra voinţei voastre din avutul vostru, cum nu veţi da din lucrul mâinilor voastre lui, ca să-şi desăvârşească Gloria neamului său. Nu pentru el vă îndemn să faceţi aceasta, ci pentru voi.

Veniţi cu copiii, bătrânii şi soţiile voastre, cum mergeţi la biserică şi cum vă adunaţi la joc, ca să vedeţi şi să înţelegeţi că şi noi avem un rost în lume, ca să se împrospăteze puterile şi dragostea voastră de muncă, văzând că nu vă istoviţi în zadar şi să puteţi din încrederea ce-o luaţi cu voi să vărsaţi odată în zile cărunte credinţă şi izbândă în sufletele copiilor şi nepoţilor voştri.

Cu crucea-n frunte veniţi şi voi, preoţi cucernici, adăugând la aurul darului vostru şi tămâie şi smirnă. Căci sub ocrotirea altarului bisericilor voastre s-a plăsmuit Geniul, de ale cărui fapte vi se umplu azi de lacrimi ochii voştri iubitori. Veniţi să duceţi din lumină, în care el va pluti, lumină în altarele şi satele voastre. Veniţi, veţi avea o zi de mângâiere pentru truda voastră fără zile de repaus!

Acolo să fiţi şi voi dascălii neamului nostru, căci din a voastră învăţătură s-a zămislit cucerirea văzduhurilor, pe care o veţi vedea. În satul vostru Binţinţi a umblat la şcoală cel ce măsoară cu zborul său depărtările aeriene. Cartea voastră de citire, cu poveştile ei simple, a bătut lexicoanele Apusului. Veniţi şi vedeţi ce minte aleasă este aceea ce vi s-a încredinţat vouă spre cultivare. Ca să luaţi credinţă în puterea ei, dragoste pentru ea şi nădejde în biruinţa ei.

Şi a voastră este ziua aceasta, meseriaşi şi intelectuali români. Căci cel ce va zbura este şi el un meseriaş iscusit şi un intelectual genial. Zborul maşinii sale va face mai grabnic acul, mai stăruitor ciocanul şi mai sprinten ghilăul meseriaşului român.

Şi acelaşi zbor va da nou avânt de luptă căpitanilor, care duc fără şovăire din biruinţă în biruinţă un neam de luptători, spre ţinta lui luminoasă. Vor simţi, văzând atunci satele noastre adunate sub drumurile aeriene ale maşinii lui Vlaicu, un strop din acea fericire, despre care numai luptătorii ştiu că este dulce.

Veniţi, veniţi cu toţii, fraţilor bănăţeni, aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Vlaicu să ne bucurăm, mângâiem şi întărim într-însa!

[„Drapelul”, nr. 77 din 5/18 iulie 1912]

„Sus să avem inimile!”

Spre înălţimile luminoase ale idealului nostru, sus să avem inimile! Între bubuit de arme şi clătinare a tot ce este putreziciune şi tremurarea tuturor celor nedrepţi şi tirani din cuprinsul bietei Europe, vremurile de azi, cu mai multă insistenţă ca oricând, ne cheamă spre aceste înălţimi.

Sus să avem inimile!

De când cu plinirea vremurilor ne-am deşteptat la nouă viaţă, la viaţa care se simte, în orice moment al ei, făcând parte din viaţa mare a unui neam întreg şi care, deci, zi de zi se aranjează şi trăieşte în armonie cu acest întreg mare, de-atunci, de când chemată în duhul vremilor privirea noastră s-a îndătinat să cuprindă tot întinsul locuit de cei de un sânge şi de-o limbă şi inima noastră a început să fie frământată de zbuciumările tuturor acestora, de atunci ne-am dovedit a fi aprinşi pentru tot ce viaţa mare a neamului nostru ne prezintă ca sfânt, ca şi condiţii indispensabile ale existenţei şi afirmării ei.

Cu înverşunare şi fără crâncnet încinsu-ne-am cu armele luptei. Şi din vremurile de mărire, ca şi din cele de restrişte, am hrănit tăria sângelui ce avea să poarte aceste arme.

Mucenicii bisericii noastre străbune, preoţii căzuţi sub loviturile spadelor oprimătorilor de pe vremuri ne-au trimis prin duhul pornit din inima şi de pe buzele lor credinţă până la moarte în sfinţenia idealurilor noastre şi iubirea lor nemăsurată.

Din fulgerarea armelor voinicilor lui Mircea, Ştefan şi Mihai, din focul ce a ars în inimile lor şi din luminile ce le-au aprins bucuria învingerilor în faţa altarelor ridicate de ei, ne-am aprins făclia nădejdii biruinţei noastre.

Din această credinţă, iubire şi nădejde s-a nutrit sângele nostru, a clocotit puternic şi am luptat pentru limbă, lege şi moşie, mai mult decât pentru viaţă.

Şi nici o putere n-a putut înăbuşi clocotul sângelui, nici o îngenunchiare opri avântul sufletului nostru şi nici un uragan frânge tăria noastră.

În zilele de rând, când pe ogoare, în văi şi în munţi s-au îndoit spatele noastre sub povara muncii pentru asigurarea traiului, adurmit ca sub spuză, neatins, a stat jarul din sufletul nostru. La zile mari însă, când clopotele bisericilor sau glasul fruntaşilor ne-au chemat să prăznuim amintirea unor vremi sau persoane sfinte şi sfinţite, în zile de grea încercare, când am răpus leul de la Plevna, spre pornirea de atâtea ori repezită la lupta pentru limbă şi lege, jarul a luat flăcări şi de pâlpâitul lor s-au îngrozit cei puternici şi s-au cutremurat Goliaţii.

Când am pornit pe tineri roibii flăcăi şi în şirag de căruţe bătrânii ca să primească, aceia în urale, aceştia fărămând pe cei ce se apropiau cu făclia redeşteptării de sătuleţele lor, când florile copacului mare, care este neamul nostru, cărturarii noştri, au fost aduşi, de uraganele însufleţirii la un loc spre a arăta lumii puterea de viaţă şi de afirmare a copacului şi frumuseţea rodului lui, când satele noastre, chemate la alegeri, au împresurat oraşele, atunci s-a simţit puterea vieţii noastre.

Săraci, flămânzi, goi, dispreţuiţi odată, iată-ne astăzi ca unii care, în ciuda răpitorilor, am prins putere: ne-am umplut hambarele, ne-am alinat foamea şi, îmbrăcaţi în zale de fier, stăm cu fruntea ridicată în faţa celor ce ne-au dispreţuit.

Cu siguranţa deplină în suflet că, cu ajutorul Dumnezeului neamului nostru, vom elupta deplin libertatea pentru sufletele noastre.

Urâţi de atâţia şi de atâta vreme, noi n-avem loc în inimile noastre pline de mulţimea dragostei pentru viitorul nostru, pentru ura altora. Aprinşi, dar drepţi, stăm şi cerem ce ni se cuvine. Să ne putem lumina mintea cum merită vlaga ei şi să ne putem încălzi inima şi închina în faţa altarelor care ne sunt dragi nouă. Nu mai putem suporta mulţimea idolilor ce ni se pun în faţă, urându-ni-se închinare pentru ei, voim să vedem vecinic radierea feţei sfinţilor noştri şi să ne închinăm Dumnezeului nostru.

Că s-au întărit cei ce nu ne gândesc bine, că s-au lărgit hotarele lor, nu ne vom speria!

Avântul lor, departe de a ne opri pe loc, face ca aripioarele noastre să ia proporţia aripilor de vulturi.

Să dorim mai mult şi mai cu ardoare lumina din înălţimi, să ne adunăm toate puterile noastre spre a ne avânta spre ea şi a o avea deplină.

Aşa să ştie cei ce, crezându-se ameninţaţi, ne cer mâna prieteniei, nu frica de alţii, pe care n-o cunoaştem, ne va face să le dăm mâna acestora cu orice preţ. Mintea şi inima ne spune că, chiar pentru că s-au întărit aceia, şi noi trebuie s-ajungem la respiraţia întreagă, ca din aer liber şi sănătos să se cimenteze puteri peste puteri în noi. Numai aşa vom putea trăi şi să le ajutăm lor.

Aşa judecând şi simţind, cerem cu mai mult neastâmpăr ca nicicând, libertatea întreagă pentru avântul sufletului nostru. O cerem şi pornim mai hotărâţi ca oricând să o eluptăm. Nu vom lăsa capul nostru să se plece spre odihnă până atunci, nici sufletul să se bucure de clipe liniştite. Căci cu jumătate de viaţă nu vom putea nici rezista, nici fi de folos altora.

Şi cum, fugind de unii, să ne aruncăm slabi în braţele altora? Întreg lângă întreg, tare lângă tare, liber lângă liber, aşa voim să le întindem mâna celor ce ne-o cer.

Să cerem dar: curăţiţi solzii patimilor de pe ochii noştri şi învăţaţi învăţătura adevărată din dărâmarea din Balcani!

Vântul libertăţii naţionale, după înfrângerea tiranului de la sud, bate acu în părţile estice ale Europei mai puternic ca oricând. Nu vă astupaţi urechile, ca să nu-i auziţi vuietul, şi nu închideţi ochii, ca să nu vedeţi praful ce-l răscoleşte!

De frică acum nu vi se vor mai proşterne prieteni. Nu aşteptaţi dar zadarnic! A sunat puternic oara unor vremuri noi, înţelegeţi glasul ei!

Idei puternice ne duc de toţi înainte, mai puternic decât tăria vremelnică a popoarelor. Veţi fi atât de neînţelepţi să vă puneţi în calea lor spre a le opri cursul? Dar iată, v-o spunem rupt şi ales: Prieteni, numai liberi ne veţi avea!

Tu, poporul meu plin de credinţă, de dragoste şi de nădejde pentru viitorul tău! Dacă oprimatorii, oriunde şi oricare-ar fi, au cuvânt să se cutremure la vederea celor întâmplate în Balcani, popoarele dornice după lumină şi libertate trebue să înceapă a crede că e aproape ceasul, când Dumnezeul luminii şi al libertăţii le-o va da lor.

Sus să avem inimile!

Învingerile din Balcani, departe de a te speria, să deştepte în tine toate puterile, ca în asalt să-ţi iei viitorul tău, care întreg va rezista fără greş oricărei încercări de subjugare. Puternic este duhul trecutului, din care ne întărim. Sfânt este idealul care ne cheamă spre ei. Sânge fierbinte ne clocoteşte în vine. Mare este Dumnezeul neamului nostru!

Sus să avem inimile!

[„Drapelul”, nr. 131, din 10/23 noiembrie 1912]

„Ce probleme se impun”

„Reuniunea Damelor Române” din Lugoj în viitor?

... Scriitorul acestor rânduri, care, în şcoalele pline de copii răsăriţi în sănătatea ogoarelor satelor noastre, a văzut sănătate şi vlagă, n-a rămas mai puţin surprins şi în parte deprimat observând contrastul. El crede în tăria de fier a neamului său, care a rezistat atâtor furtuni, crede însă că făcând economie bună cu puterile ce ni le-a dat Dumnezeu, mai iute şi mai sigur ne vom elupta viitorul nostru. Prin redarea sănătăţii depline tuturor celor bolnavi trupeşte şi sufleteşte, prin oţelirea corpului şi sufletului neamului nostru, de care avem lipsă înainte de toate.

Cauza sănătăţii precare a copiilor? În sărăcia, ignoranţa şi moravurile rele ale părinţilor.

Vom găsi familii de lucrători şi lucrătoare de câmp sau în fabrici, familii de mici meseriaşi, care prezintă aproximativ aceleaşi mizerii ca şi clasa muncitoare din Apus.

Copii din leagăn lipsiţi de aer şi de lumină, de o îngrijire şi de o alimentaţie raţională, iar pe cei mai răsăriţi lăsaţi ziua întreagă de capul lor sau încuiaţi în odaie.

Mamele nu ştiu să fiarbă laptele, iar taţii îs robii alcoolului – veţi înţelege de unde vin feţele palide, anemice şi privirile stinse din şcoală. Fireşte, nu generalizez, avem în centru vlagă mai multă, la periferii însă prea multă mizerie.

Să se ţină cursuri igienice, să se publice broşuri – să dea sfaturi gratuite – ore de consultaţii.

Scriitorul acestor rânduri a avut ocaziunea să vadă funcţionînd astfel de centrale pentru îngrijirea tineretului. A văzut părinţi venind să ceară sfat în privinţa aşezării copiilor în cutare şcoală, plasarea la cutare meserie, etc., etc.

Am văzut dragostea şi priceperea cu care s-au ascultat plânsorile şi s-au dat sfaturile, urmărită fiind neîntrerupt executarea conştiincioasă a acestor sfaturi şi am înţeles taina mărirei acestor neamuri.

De la Damele Române din Lugoj, cu frumoase pregătiri, cu larg cerc de vederi, cu inimi nobile, de la Damele Române purtătoare a unor sănătoase tradiţii, dintr-un trecut plin de idealuri, aşteptăm cu drept cuvânt îndrumarea acestui curent social, menit să cimenteze sănătatea tuturor câţi sunt şi se numesc români şi care ţin la aceea ca Lugojul să fie „fruncea Banatului”.

[Semnat: Luno Caid (Diaconul)]

[„Drapelul”, nr. 136, din 22 noiembrie 1912]

Sentinţa magului:

Să nu aibă studenţii din Cluj societate de lectură

Aşa şi-a rostit sentinţa, din înălţimile sale, Ministerul de Interne ungar, magul – după vremuri al şovinismului maghiar şi, în vrerea acestui şovinism, a rostit-o puternic şi hotărât şi glasul lui fu prins şi dus – pe aripi de vânturi şi unde de ape – din hotar până-n hotar, iar lui i-a răspuns, ca un ecou prelung, strigătul celor mulţi şi al munţilor şi văilor: „să nu aibă!” – şi nu vor avea.

Tinerii neamului valah, copiii iobagilor descătuşaţi nu demult, ei – cei răsăriţi în întunericul şi închisorile văilor – aleluia să cânte cerurilor că au ajuns, din îndurarea înaltelor guverne maghiare, să-şi lumineze şi încălzească sufletele la lumina aprinsă de universitatea şovinismului unguresc din Cluj, încât să nu-şi mai aprindă şi ei undeva, mai departe de porţile acestei universităţi, o lumină a lor, care să nu fie!

Altui neam de aproape patru milioane de suflete, mai depărtat în zile de vremea iobăgiei, care s-a zvântat la o demnitate mai pronunţată şi la o conştiinţă mai clară, altui neam mai rezolut, mai dârz, mai neîmpăcat, cu minte şi inimă mai aprinsă, o, da, unui astfel de neam i s-ar cuveni poate chiar o universitate naţională.

Neamului românesc însă, care în ţara sa se simte încă iobag şi vede şi astăzi domni peste sine şi crede cu tărie în puterea acestor domni şi în statornicia acestei puteri puse de soartă, prezentându-se cu căciula în mână în faţa lor, nu cu fruntea ridicată şi cu ochii fulgerători, neamului acesta indolent şi lăsător nu i se cuvine nici o şcoală poporală, nici şcoli medii, nici universitate românească, ba nici cerc de lectură universitarilor lui.

Da, urmele iobăgiei încă mai sunt în sufletele noastre, ele şi urmarea lor: aşteptarea zadarnică a dreptăţii ce avea să coboare de la prea înaltul împărat şi a ajutorului ce avea să ne vină de la fraţi, împreună cu zădărnicia luptei purtate acum peste cincizeci de ani; toate acestea fac ca noi să nu mai fim în stare a crede în idealul nostru naţional, a ne încălzi şi însufleţi la razele lui şi, astfel, nici a cere dârz aceea ce alte vremuri pentru alţii au adus – dacă s-a cerut, chiar cu jertfa cea mai mare – ba şi mai mult şi mai rău ne-am deprins şi ne-am împăcat cu răpirile bunurilor ce biet le mai avem şi cu loviturile ce ni se aplică fără milă.

La cei care ar fi chemaţi să spună cuvânt hotărâtor, s-a prea înstăpânit calculul, care dacă te stăpâneşte mult face să-ţi răcească sufletul, să devină nehotărât şi îndoielnic, fricos şi neactiv, iar până la urmă să te-mpace cu situaţia creată de împrejurări.

„Numai cel ce îndrăzneşte câştigă”, zice proverbul.

Rezultate mari în viaţa popoarelor s-au ajuns mai mult prin acte îndrăzneţe, dictate de inima revoltată, decât prin calcule de la masa verde.

Când este în joc viitorul, existenţa unui neam, acest neam trebuie să pornească la luptă – fie că este vorba de o luptă cu arma legilor sau de o luptă sângeroasă – cu toată puterea materială şi morală de care dispune, mişcând totul pentru ca să câştige totul.

Un timp s-a putut opri pentru a calcula, dar odată trebuie să săvârşească actul de îndrăzneală, caracterizat prin cuvintele „ori, ori”, iar în această lumină la ce se poate ajunge fără jertfă?

Acel neam, care nu este mânat spre această zguduitoare fază a existenţei sale, a îmbătrânit înainte de vreme şi în zadar se mai mângâie cu speranţa unui viitor mai ferice.

Va şti oare neamul nostru – şi, înainte de toate, vor şti cei ce sunt chemaţi să vegheze asupra destinului lui – să tragă învăţătura adevărată asupra evenimentelor ce le trăim şi să devină mai dârz, mai îndrăzneţ?

Pentru Dumnezeu, este vremea să se spună din această parte cuvânt răspicat, în favorul nostru! Căci, iată, prietenii noştri n-au pierdut nimic din cutezanţa lor contra noastră.

Am văzut cu ochii noştri prăbuşirea domniei imorale din sudul nostru, dar nu s-au speriat şi nici n-au învăţat învăţătură adevărată din această prăbuşire. Din contra, propagă în gura mare că, iată: „este interesul fraţilor voştri mai mari, viitorul lor cere să vă lăsaţi desfiinţaţi prin noi.”

Ce teribil este pentru noi, ce tainic şi neînţeles, să ni se spună în auzul fraţilor noştri mai mari, împrieteniţi politiceşte cu cei ce spun „v-am sprijini cultura voastră, dar n-avem bani, însă iată dăm preoţilor şi învăţătorilor voştri – ca să ni-i despletească de biserică şi de şcoală şi, apoi, trăiţi aşa de liber ca nici o naţionalitate din ţară”, dar tot atunci, la cererea dragilor noştri tineri universitari, ca să li se aprobe statutele pentru un cerc de lectură, li se răspunde – cu un cinism care ne revoltă şi cea din urmă picătură de sânge – că individualitatea acestor tineri nu dă guvernului nici o garanţie că ei vor realiza scopul pentru care se înfiinţează cercul şi că nu se vor abate de la acest scop, aşa că statutele nu li se aprobă!

Să mai continuăm cu exemplele?

Dar cine din noi nu simte oare că nu s-a schimbat întru nimic atmosfera politică în care trăim de atâta timp?

Şi pe ce se bazează cutezanţa acestei atmosfere, dacă nu pe indolenţa noastră, care aşa de iute ne împăcăm cu loviturile ce ni se dau, găsind mâine aproape bun ceea ce combatem cu înverşunare azi, pe indolenţa noastră, care nici pretenţiile mai mici nu le rostim cu gura întreagă, ci ne dezvăţăm să cultivăm idealul nostru întreg, devenind zi de zi tot mai oportunişti, mici în vrere şi putere.

Iată, popoarele mici, dispreţuite de noi, nicicând n-au mers pe calea botezată „cuminte” de cei tari şi mari, ci – batjocoriţi – au mers pe calea dictată de raţiunea vieţii lor, iar astăzi batjocoritorii de odinioară s-au dimis să le recunoască valoarea.

Celor „prea cuminţi” uşor li se poate întâmpla să fie storşi ca lămâia şi apoi abandonaţi şi aruncaţi în întunericul cel de afară!

[Semnat: Luno Caid]

[„Drapelul”, nr. 137, din 24 noiembrie/7 decembrie 1912]

Din Bucovina. Lupta pentru limbă

Situaţia naţională a românilor bucovineni se prezintă din calea afară de dificilă.

Puţini la număr – abia 273.254 suflete – într-o ţară deosebit de frumoasă, dar relativ săracă, trăind în cadrele unei biserici naţionale, ai cărei membri ar putea fi – vorba deputatului socialist Grigorovici – orice german sau evreu din ţară, cu o învăţătorime până nu demult în spirit străin, lipsiţi de şcoli româneşti mai înalte, expuşi pe toate terenurile invaziei sprijinite de guvern a tuturor neamurilor, fără o clasă socială mijlocie, sfâşiindu-se între sine de mai bine de zece ani în modul cel mai dureros, românii bucovineni ne prezintă o icoană, desigur, puţin încântătoare.

Cum au ajuns ei în această situaţie?

Aşa ni se pare că ne apropiem mai mult de adevăr, dacă învinuim pentru această stare politica austriacă, aceea care a ştiut, în cursul veacurilor, să înstrăineze sufletele românilor bucovineni prin instrucţiune.

De când partea Moldovei, numită acum – fără nici o îndreptăţire istorică sau topografică – Bucovina, a fost anexată Austriei, pe două căi s-a lucrat sistematic din Viena la slăbirea românilor: intelectualii, crescuţi în şcoli germane, au ieşit în viaţă saturaţi de cultură străină, dar lipsiţi de cultura proprie naţională, iar alături de această slăbire sufletească, s-a tins şi la o slăbire numerică a lor prin aducerea şi favorizarea străinilor, deci nu numai înstrăinare, ci şi decimare.

Cel mai mare rău de care au suferit şi suferă românii bucovineni – comunitatea bisericească cu rutenii – se explică şi el printr-una din cele două cauze menţionate: din înstrăinare, clerul bucovinean – pe acele vremuri aproape curat românesc – a cerut nu o biserică românească, aşa ca românii din Ungaria, ci o biserică greco-ortodoxă şi încă cu referire la elementul rutean din sânul ei.

Fără îndoială că alta – şi incomparabil mai favorabilă – ar fi azi situaţia românilor bucovineni, dacă aveau o biserică naţională.

Înstrăinaţi şi decimaţi i-au găsit deci pe românii bucovineni zorile redeşteptării tuturor neamurilor şi zorile redeşteptării neamului nostru, aduse din Bucovina de Aron Pumnul şi mai nou de marii dascăli din România liberă.

Lupta pentru reîntremare avea să fie grea şi de aici înainte, dar ea a început şi, dacă această luptă se ducea în mod organic şi respectând vechea tradiţie românească, se ajungea la izbândă.

S-au ridicat însă oameni crescuţi cu desăvârşire în spirit străin, fără nici o înţelegere pentru tradiţiile româneşti şi importanţa factorilor ce le susţineau, înscriind pe steagul lor numai lozinca democratismului internaţionalist, care a putut semnala întărirea poporului, dar a semnificat totodată ridicarea poporului contra preoţimii şi a şcolii împotriva bisericii, fără o ridicare şi faţă de întărirea nejustificată a străinilor.

În felul acesta, prin luptele purtate s-a ţinut în loc dezvoltarea firească a unui neam.

Iată însă că spiritul nou, naţionalismul sănătos al generaţiilor mai tinere, se ridică spre a decide lupta în felul dorit de toţi cei mai buni dintre băştinaşi.

Se şi aude lozinca viitorului, care – dincolo de lupta cu principii – poate să-i reunească pe toţi cei buni: lupta comună pentru limba românească, pentru validitatea limbii române în şcoală, în biserică şi în oficiile publice.

Această luptă tinde la scoaterea internaţionalismului din şcoală şi la dobândirea unui învăţământ naţional pe toată linia, la naţionalizarea bisericii prin scoaterea rutenilor din sânul ei şi la respectarea limbii române în oficiile publice, conform legilor de stat.

S-a hotărât să se organizeze adunări populare în numele acestei lupte, pentru ca în primul rând să se obţină – cum se face şi cu ceilalţi – recunoaşterea limbii române în oficiile publice.

În adunările de care am amintit au luat parte şi deputaţii din Parlament, care au făcut acolo aceeaşi cerere.

Totuşi, guvernul încă nu voieşte să declare şcoala românească drept şcoală publică. Şi astfel, în ce priveşte şcolile secundare, românii cu greu au obţinut şcoli mixte, dar n-au nici o şcoală medie curat românească.

La Universitate continuă să domnească o stare ruşinoasă, căci numai catedra pentru limba şi literatura română e românească, iar în loc de o catedră pentru istoria naţională, după o lungă şi grea luptă, s-a înfiinţat catedra pentru istoria popoarelor contemporane, cu limba de predare germană, pe când în Galiţia – provincie austriacă şi ea – polonezii au două universităţi, iar rutenii vor obţine şi ei una!

La fel, în oficiile publice, abuzurile pe chestia limbii se ţin lanţ, iar pretenţia că pentru Bucovina ar exista limba germană ca limbă oficială n-are nici o bază.

Să nu ne uimim oare că s-a putut întâmpla acum că însuşi Senatul academic din Cernăuţi să respingă un extras de botez, fiindcă era scris în româneşte?

Iar despre justiţie ce să mai spunem, căci nu se pledează decât în germană!

Se impune deci să începem lupta, pe care avocaţii sunt chemaţi în prima linie a o purta în numele legii, dar în acest scop ei au lipsă neapărat de sprijinul poporului şi mai ales a celor care – preocupaţi numai de interesele directe – s-au obişnuit să se adreseze cu mai multă încredere străinilor.

Deosebit de intransigent a vorbit deputatul socialist Grigorovici. Aşa s-ar cuveni să vorbească toţi câţi cer să fie numiţi „buni români”, cu inima întreagă şi rezolut.

El a atacat forurile politice autonome bucovinene pentru ţinuta lor antiromânească, căci binele poporului nostru este principiul suprem, iar pentru ajungerea lui este necesar să fie uniţi românii din Ungaria, ca şi cei din Bucovina, în cadrul unei mari republici austriece.

Şi, dacă nu există legi care să regularizeze chestia limbii, să se facă! Publicul românesc să nu uite că, dacă i-ai luat unui popor limba, i-ai tăiat fruntea, aşa încât să păzească cu sfinţenie limba strămoşească şi să vorbească oriunde, căci mult e dulce şi frumoasă, iar altă limbă armonioasă ca ea nu găsim!

În final, adunarea din Cernăuţi a votat două rezoluţii care au fost trimise Prezidiului Curţii de Apel din Lemberg şi Curţii de Casaţie din Viena, ca şi Rezidentului Guvernial din Cernăuţi.

[Semnat: Raportor]

[„Drapelul”, nr. 34 din 21 martie / 3 aprilie 1913]

Îndrăzneşte dar, poporul meu, îndrăzneşte!

Judecând asupra vieţii atât de frumoase a lui Iisus, vrând – nevrând te întrebi: De ce nu L-au iubit toţi câţi au trăit pe vremea Sa, pe Acela a cărui inimă a fost plină de iubire pentru omenime? De ce L-au persecutat contemporanii, când judecătorii rugaţi să-L judece s-au cutremurat, au tresărit şi au stat la îndoială? Pe El, Cel ce a propăvăduit armonie între oameni, jertfirea pentru binele lor şi voinţa lui Dumnezeu, adică pentru virtute; pe Cel ce a venit în lume atât de modest şi de retras, neaviind pe cei bogaţi, pe cei mari şi nici pe cei tari.

Iisus a trecut prin lume aproape lipsit de orice bucurie pământească, care până la moartea Sa nu L-a înţeles; El, Cel lipsit aproape de bucurie, împărţind bucurie; redând razele norocului acolo unde ele au dispărut.

Cum nu L-au cunoscut pe El, Cel ce a fost adevărul întruchipat? Ce faptă rea a comis, de L-au persecutat – deşi nu toţi – până la moarte?

Şi de ce au avut aceeaşi soartă toţi câţi L-au urmat, ucenicii şi mai apoi biserica Sa? Ba, mai mult, de ce s-au poticnit aproape toţi oamenii mari şi au căzut în groapa ce le-a săpat-o această lume?

Răspunsul ni-l dau chiar zilele noastre. Au nu beau şi astăzi atâtea suflete nobile din acelaşi pahar al suferinţelor lui Iisus, vroind să probeze binele, lumina, dreptatea? Lumea cea plină de egoism nu poate să înţeleagă altruismul acestora; el i se pare o nebunie şi, fiindcă încearcă să sugrume egoismul ei, caută să atingă viaţa visătorului ce-l propagă şi-l practică.

Şi astăzi, câţi declară război perversităţilor acestei lumi găsesc în lume cel mai neîmpăcat duşman. Toţi câţi vor să ridice lumea la înălţimea sufletului lor, să stârpească tot ce este ruşinos din solul ei, au să se teamă de răzbunarea celor care trăiesc pe urma răului şi urâtului din lume. Mâna care porneşte să plivească şi să cureţe grădina nu poate aştepta decât să fie înţepată de pălămida şi spinii ce caută să-i stârpească din rădăcini.

Întristătoare icoană, pentru cel ce priveşte cu ochii deschişi prin păturile încâlcite şi întunecate ale acestei lumi!

Dar numai pentru moment e întristătoare.

Căci iată, Hristos a biruit pe vrăşmaşii săi. Cum au lăcrimat ochii puţinilor săi prieteni, văzându-L în mormânt! Din înălţimea mândriei lor, cu ochii triumfători, priveau fariseii şi cărturarii la Cel care şi-a dat duhul pe lemnul crucii, deşi zicea că este Domnul vieţii – şi nici corpul mort n-au lăsat să-l vadă ucenicii; gura mormântului a fost astupată cu piatra şi intrarea pecetluită.

Dar s-a cutremurat Ierusalimul cu toţi puternicii săi, când dreptatea, crezută moartă pe vecie, a înviat! Îngroziţi duc vestea în cetate cei ce aveau să păzească corpul, mormântul, piatra şi pecetea. Mândria fariseilor se prăbuşeşte. Şi sfatul ce-l ţin, banii cu care caută să-i cumpere pe păzitori, minciuna ce o răspândesc nu le ajută la nimic. Învăţăceii lui Îl văd, Îl recunosc şi, plini de bucurie, pornesc să vestească lumii evanghelia Lui.

Crucea de pe Golgota, semnul morţii, devine simbolul învingerii adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Încă puţin şi puternicii lumii, din rândul cărora s-au ridicat împilatorii lui Iisus, se pleacă în faţa crucii, pe care a fost pironit şi a murit Acela care a stat neajutorat în faţa duşmanilor Săi, decât mielul în faţa mâinii ce-l junghie.

Şi acelaşi spirit, aceiaşi cântare de învingere se înalţă din locul de sânge, ce a rămas în urma tuturora, câţi au luptat împotriva minciunii şi a răutăţii, câţi au căutat, crezându-se, în fanatismul lor, uriaşi, să scoată lumea din ţâţâni şi s-o ridice la înălţimea spiritului lor.

Zadarnic luptă puterea omenească în contra adevărului, care nu este din această lume şi e mai puternic decât ea.

Toţi câţi suferă pe nedrept în această lume, indivizi şi popoare, găsească-şi mângâiere în această învăţătură, care porneşte biruitoare de la gura mormântului lui Iisus şi se desface din a secolelor alergare şi frământare.

Hristos a înviat!

Mângâie-te şi tu, poporul meu!

În necazul şi sărăcia zilelor tale, varsă bogăţia sufletească, care se cuprinde în vestea despre Înviere. Vatra familiei şi altarul bisericilor deopotrivă ţi-au fost dărâmate, sate şi ogoare deopotrivă încălcate. Şi însuşi corpul tău a sângerat printr-o mie de răni. N-a rămas părticică a inimii tale nerănită.

Şi azi? Pe orizontul vieţii noastre, nori negri caută să întunece razele soarelui dreptăţii noastre. Împrăştiaţi odinioară ca puii, prin fulgere şi trăznete, prin aceleaşi arme de foc sunt ţinute la distanţă sufletele noastre, ca să nu se întâlnească. Casă şi câmp, altare şi şcoli ni se clatină de mâini sacrilege; sufletul nostru setos se adapă cu fiere; capul neamului nostru se încununează cu spini; de trestie este lovită faţa noastră şi răstignirea ne ameninţă pe atâţia.

Curaj, neamul meu, curaj!

Îndrăzneşte şi iarăşi îndrăzneşte!

De nimica nu ai atâta nevoie ca de îndrăzneală şi vei învinge. Hristos a îndrăznit ca nimeni altul, apostolii au îndrăznit şi îndrăznit-au toţi aleşii lumii acesteia şi prin îndrăzneală întunericul a fost alungat de lumină şi minciuna înfrântă de adevăr.

Vezi cu câtă îndrăzneală a luptat Hristos, toate zilele câte le-a petrecut pe faţa negrului pământ. O lume a răscolit-o în contra sa şi nu s-a temut. Ca lupii flămânzi din pădure, ca leii pustiilor, aşa au ieşit în contra Lui fariseii şi cărturarii răniţi şi El a îndrăznit şi ei s-au retras. Pentru că îndrăzneala adevărului secătuieşte, ca prin minune, puterile sufletului mincinos.

Singur fiind în mijlocul tâlharilor, a îndrăznit Hristos. Fiindcă se ştia una cu Tatăl, fiindcă adevărul propagat de El venea de la Tatăl cel de veci. A îndrăznit fiindcă în sufletul Său nu slujea la doi Domni, ci cu toate puterile sale numai unuia, nu hotărât să înfrunte răutatea oamenilor, dar clătinându-se de viforul pornit de invidia lor, turburându-se de batjocura lor, uitându-se la mânia lor, nu năzuindu-Se să fie nobil, dar căutând să nu displacă nici oamenilor.

A îndrăznit, fiindcă a servit numai cauza Sa. Şi aceasta îi era atât de sfântă şi mare, încât nu I s-a părut de asemenea preţ să-şi cruţe puterile în lupta ce o da. Nimic din ele nu a împrăştiat în altă parte, pentru plăcerile şi desfătările ce i le oferea lumea. El, Care avea să servească o operă atât de mare, aşa avea să fie! Să închine toate puterile cauzei Sale: să Se jertfească.

De te simţi şi tu una cu Tatăl, neamul meu, şi te simţi una cu cauza ta, de-i slujeşti numai ei şi nu cauţi să fii servitor la doi stăpâni, de vei fi decis în pornirile tale privind numai cauza, şi nu uitându-te în faţa oamenilor, de nu-ţi risipeşti puterile întru nimicuri, ci ţi le ştii toate adunate pentru luptă, de te ştii gata de orice jertfă, dacă eşti pătruns de adevărul că nimic ce este mare, în lume, nu se câştigă fără jertfă, îndrăzneşte, neamul meu, îndrăzneşte şi vei învinge!

Adună pe ai tăi, cu aceeaşi îndrăzneală, cu care Hristos şi-a adunat turma Sa; vesteşte adevărul şi se vor ruşina mincinoşii – neurând pe nimeni în sufletul tău, ci numai iubindu-ţi cauza, cum nici Hristos n-a urât pe duşmanii Săi, deşi a fost silit să-i scoată cu biciul din casa Tatălui Său; aşa pomeneşte în fiecare dimineaţă a zilelor tale de luptă şi vei învinge.

Ca El să stai de îndrăzneţ şi de nemilos în faţa potrivnicilor, cu îndrăzneala Lui să stai la judecată cu tine şi cu cei ce te asupresc, să dezveleşti pe iluzii din sânul tău, cum l-a dezvelit El pe cel din sânul apostolilor; cu curajul Lui atacă slăbiciunile contrarilor şi vei birui. Cu îndrăzneala Lui să stai în faţa judecătorilor şi aceştia se vor cutremura.

Cu îndrăzneala Lui lasă să urce Golgota şi să fie răstigniţi cei prinşi de puterea potrivnică şi vei învinge.

Nu uita că numai în puterea ta zace slăbiciunea contrarilor şi numai de la ea poate porni învingerea ta. Hristos mereu şi-a instruit şi controlat pe luptătorii Săi, pe apostoli: „Ca să nu fie ca lumea, căci atunci nu vor birui lumea.”

Dacă aşa îţi pregăteşti pe fiii tăi, îndrăzneşte şi nu te teme de fierberea ce o produc în jurul tău adevărul ce-l propagi. Toate adevărurile mari au produs fierbere în lume. Fierberea însă este semnul învingerii sigure. Ea este descompunerea a tot ce este vechi şi putred şi ivirea a tot ce este nou şi mai bun. Adevărul învinge, deşi adesea abia dincolo de mormântul propagatorilor lui.

Astfel nu te vei înfricoşa de puterile tiranilor care, temându-se de lumină, vor să stăpânească în întuneric şi care pregătesc propagatorilor de adevăr exilare, închisoare şi eşafod. Şi Irod a poruncit odinioară să ucidă pe pruncii din jurul Vitleemului, crezând că va pieri astfel Hristos, şi azi iată că serbăm învingerea adevărului pe care l-a rostit copilaşul din Vitleem, osândit la moarte.

Fariseii şi cărturarii îşi apărau cu înverşunare stăpânirea legilor lor, Ierusalimul însă şi templul lor praf s-au făcut şi cei apăraţi de ei s-au împrăştiat pe suprafaţa întregului pământ.

Hristos a înviat! Învăţătura ce o culegem din ziua mare a Învierii Lui este aceasta: viaţa Lui să ne fie oglinda vieţii noastre, Învierea Lui simbolul Învierii noastre!

Îndrăzneşte dar, poporul meu, îndrăzneşte!

Hristos a înviat şi tu vei învia!

[„Drapelul”, nr. 44, din 13/26 aprilie 1913]

Congresul învăţătorilor. Apel

Fraţi învăţători!

Iată trâmbiţa care vă cheamă la lupta sfântă pentru drepturile voastre şi ale şcolii româneşti.

Voi, eroi fără nume, care de veacuri întregi răspândiţi cultura în masele mari ale poporului român, rupeţi-vă două zile din lupta continuă pentru binele altora şi sacrificaţi-le viitorului vostru.

Faceţi făgăduinţă că veţi fi cu toţii de faţă la măreaţa şi istorica adunare de la Cluj şi – prin aceasta – veţi arăta tuturor ce se cuvine, că sunteţi membrii unei corporaţii cu adevărat conştiente de înalta ei chemare.

Treziţi-vă! Puneţi mână de la mână şi umăr de la umăr pentru ca – printr-o organizare bine chibzuită – să pregătiţi calea spre o viaţă vrednică de starea voastră socială şi truda grea ce depuneţi întru luminarea poporului român.

La Cluj nu-i iertat deci să lipsească decât numai cei bolnavi şi mici la suflet!

[„Drapelul”, nr. 81 din 20 iulie / 2 august 1913]

„Pe cărări nouă”

Vă veţi fi convins cu toţii, ni s-au dat doar nenumărate ocaziuni până acum – că rolul, chemarea preţului zilelor de azi nu se mai poate mărgini, nu e permis să se mai mărginească numai şi numai la plinirea Sfintelor Taine şi la săvârşirea serviciilor dumnezeieşti şi că preoţimea de azi trebuie să studieze şi apoi să îmbrăţişeze cu dragoste tot mai mare toate acele mijloace care servesc interesele bisericii şi ale neamului nostru. Priviţi în juru-vă şi veţi constata că nu numai noi eram – şi suntem fără îndoială şi acum – nemulţumiţi cu preoţii noştri, ci vă veţi convinge că şi poporul e de aceeaşi părere. Cauzele acestei nemulţumiri nu le veţi găsi numai în neîmplinirea exactă a serviciilor dumnezeieşti, ci în lipsa de interes a multor preoţi faţă de interesele bisericii şi credincioşilor în fruntea cărora sunt puşi.

Căutaţi şi vă veţi convinge că, dintre ţăranii noştri – de intelectuali nici nu mai vorbesc – numai foarte puţini cunosc Sfânta Scriptură şi învăţătura bisericii noastre. Cauza? Singuri o veţi găsi, n-aveţi decât să cutreieraţi câteva sate! Duceţi-vă la biserică, apoi la şcoală în orele de religie şi problema va fi dezlegată! Întrebaţi credincioşii oricărui preot câte predici au auzit la biserică şi sunt sigur că nu veţi auzi despre 10% din preoţii noştri că, afară de pastoralele arhiereşti, ar mai fi ţinut încă 5 predici în decursul unui an întreg. Mergeţi şi asistaţi la vreo câteva ore de religiune şi veţi cunoaşte de ce copiii noştri nu cunosc religie! (În cele înşirate a se căuta şi cauza din care bisericile noastre nu numai vara, dar şi iarna sunt goale!).

Şi dacă activitatea ce o desfăşoară preoţii noştri pentru luminarea şi întărirea credinţei în popor e nemulţumitoare, apoi lipsa de interes ce-o vezi la 95 % din preoţii noştri pentru chestiunile sociale, culturale şi economice e cu adevărat strigătoare la cer.

Azi, rolul pe teren social şi cultural al „conducătorilor fireşti” se manifestă numai cu ocaziunea adunărilor poporale şi a campaniei electorale, iar rolul pe teren economic se mărgineşte, în mare parte, numai şi numai la înfiinţarea câte unei agenturi a cutărei bănci mai mari, ori – în foarte puţine cazuri – la înfiinţarea unei bănci noi, dară nu îndemnaţi de dorul şi dragostea de a îmbunătăţi starea materială a ţărănimii, ci din motive de ordin curat personal, din motiv curat egoist de a ajunge director de bancă şi în urmare la leafă nu puţin grasă.

În urma celor zise putem afirma – fără frică de păcat – că naţionalismul preoţimii noastre mai adesea se reduce la fraze frumoase, dar fără bază, fără suflet sau, după cum a zis un bărbat mare al nostru – bineînţeles neapreciat, huiduit chiar – „naţionalism între pahare”.

Îmi veţi zice poate că profesorii sunt de vină! A, nu! De mii de ori nu! Profesorii noştri şi-au dat silinţa ca să ne arate drumul pe care să apucăm, iar prin munca lor fără preget ne-au învăţat să înlăturăm toate piedicile, toate obstacolele din cale şi convinşi de adevărul ce-l propunem să dăm înainte fără şovăire! Spre ilustrarea celor zise, amintesc numai un singur lucru: pentru ca să facă posibilă şi în acelaşi timp spre a ne uşura nouă munca, au fost introduse de profesorii noştri orele de seminar: retorică şi cooperative. Rămâne acum ca pe baza cunoştinţelor câştigate în şcoală să clădim noi mai departe, căci la din contră demni suntem de dispreţ.

Împrejurările în care trăim noi, românii, sunt de aşa natură că preoţii sunt cei mai chemaţi să lucre pentru neam, în urma legăturii strânse ce ar trebui să existe între ei şi popor. E timpul suprem ca să nu mai parăm, ci să ne dăm seama de însemnătatea cuvintelor: „preoţii sunt conducătorii fireşti ai poporului!”

Că responsabilitatea ce o luăm asupră-ne e mare, de sine se înţelege, doar în mare parte de la noi şi de la învăţători atârnă viitorul neamului!

După cele zise urmează de la sine că, acei dintre noi care nu portă în suflet dragostea muncii mari şi adevărului, în serviciul cărora vom trebui să stăm, să-şi caute fericirea în alte părţi, pentru ca să nu fie mai apoi ei înşişi nemulţumiţi şi ca să nu producă prin neactivitate nemulţumire şi mâhnire în sufletul acelora care aşteaptă de la noi pregătirea unor vremuri mai bune!

Iar cei ce sunteţi gata de jertfe şi de lepădare de sine, înainte cu Dumnezeu, fără şovăire şi convinşi că muncii cinstite nimic nu i se poate pune în cale.

Recunoştinţă şi mulţumire căutaţi şi veţi găsi în convingerea că v-aţi îndeplinit datorinţa! Înainte de toate datorinţa şi de aceea la lucru, fraţi, că vremurile sunt grele, duşmanii mulţi, iar prietenii puţini!

[Semnat: Finic]

[„Drapelul”, nr. 107, din 26 septembrie 1913]

Teatrul românesc în Lugoj

Trei seri de lumină strălucitoare sosesc în curând la noi. Ca rupte din lumina cerească, ca scăldate în vrajă de basm. Cerute parcă din înălţimi de-al strămoşilor duh, trimise de-al neamului nostru geniu, întărire şi desfătare sufletelor noastre. În cadrul luminii lor va palpita viaţă, frântură din viaţa unui neam, prinsă de geniul unui creator, arătată frumos, în grai fermecător, trăită un moment în vibrări mai puternice de suflet de artişti şi din ele răsfrântă asupra inimilor noastre. Şi răsfrântă în inimi va lua proporţii fără hotar, se va întregi până la deplinătatea vieţii neamului, cuprinzându-i întreg trecutul, prezentul şi viitorul.

Toate sufletele în care a strălucit cândva mai puternic aurul vieţii neamului, toţi vitejii, învăţaţii, artiştii, preoţii şi dascălii acestui neam vor trece ca prin minune pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti şi de aripile duhurilor vor fi atinse fibrele inimilor noastre.

Şi în urma lor cetele nesfârşite ale atâtor generaţii de strămoşi, cu toată întunecimea şi strălucirea vieţii lor. În zile de jale şi de sărbătoare. Plângând şi cântând. În vârf de munţi, pe cleanţuri de stânci, în văi şi pe câmpii. Cu vijelia bradului din Carpaţi, zborul vulturilor de deasupra capetelor lor, cu şuşuit de pâraie, ţâşnit de izvoare, miros de flori, fetiţe la izvoare, flăcăi în alergare de roibi, frământări, lupte, înfrângeri şi biruinţe a cetelor albe ca zăpada munţilor, ca zilele de sărbătoare.

Minunata poveste care începe în vremuri cărunte şi va trăi cât neamul însuşi. Minunată, căci ne arată minunile sufletului unui neam. Sfântă, căci ea sfinţeşte sufletele noastre. Dorită, căci aşa de rar avem prilej fericit s-o trăim. Aleasă, căci despre un popor ales ne cuvântează.

Poveste despre viaţă scăldată în basme. Alături de oameni vom vedea basme. Lumea de basme, plănuită de fantezia bogată a poporului nostru, cu împăraţi bogaţi, balauri, Cosinziene, feciori năzdrăvani, Feţi Frumoşi, lumea eroilor de balade a haiducilor.

Întreaga lumea noastră reală şi închipuită acolo va fi, pe scena Teatrului din Lugoj, în serile de 6, 7 şi 11 Novembrie.

Noi, românii bănăţeni, am căutat şi până acum, după puterile noastre, să ne invocăm în suflet această lume. În atâtea sate ale noastre, ţărani isteţi, an de an, iarnă de iarnă, se adâncesc în ea prin creaţiunile unui Alecsandri şi a altor creatori. În puţinele noastre centre, mai ales în Lugoj, de când a început a răsări din ogorul iobagilor de odinioară ceata intelectualilor, s-a invocat aceiaşi lume, printr-un lanţ de reprezentări a unor părţi ale ei. De câteva ori, de foarte puţine ori ni s-a invocat în suflet mai puternic, mai vie, prin puterea superioară de invocare a acelora pe care îi numim artişti, în anii ’60 prin Millo, Pascali şi Eminescu, în zilele noastre prin Bârseanu, Mărcuş, Crişian şi ceilalţi tovarăşi cunoscuţi.

Acum, din metropola culturii româneşti, un mândru mănunchi de astfel de suflete extraordinare vin iarăşi la noi, mânate de mâna nevăzută ce-i poartă pe avântatele lor drumuri, să ne aducă trei seri de lumină strălucitoare. Seri ca rupte din lumina cerească, ca scăldate în vrajă de basm. În cadrul luminii lor va palpita viaţă, frântură din viaţa neamului nostru, prinsă de geniul creator, arătată frumos, în grai fermecător, răsfrângându-se din sufletul artiştilor asupra inimii noastre. Şi fiindcă ele par ca şi cerute de al strămoşilor duh şi trimise de al neamului nostru geniu, întărire şi desfătare, sufletele noastre cu toţii acolo vom fi, ca să le prindem povestea.

Seri pline de lumină, bine-aţi venit la noi!

Cu suflet însetat vă aşteptăm!

[Semnat: I-ne]

[„Drapelul”, nr. 113 din 10/23 octombrie 1913]

Sentimentul de conservare al neamului

Dl Iorga a făcut unui colaborator al ziarului „Românul” importante declaraţii în ce priveşte starea şi soarta neamului nostru şi grija ce ar trebui să se depună în această direcţie.

A atras apoi atenţia asupra avântului poporului grec, care şi-a desăvârşit opera naţională. În convorbirea avută cu dl Venizelos, acesta a subliniat că puterea cu care a săvârşit opera sa a fost trezirea sentimentului de conservare al poporului grec. Dl Iorga a exclamat: „aştept să se pronunţe acest sentiment şi la poporul român.”

Iată un mare adevăr, profesat şi de noi în coloanele acestui ziar.

... Nouă ne lipseşte o înţelegere serioasă a situaţiei în care ne aflăm, şi nu putem deci trage nici o consecinţă practică.

Starea poporului nostru fiind una dintre cele mai dificile, ni se impune lozinca „sănătatea trupească şi sufletească deplină” şi punerea acestei sănătăţi în serviciul binelui întreg.

... Observând că noi n-avem sentiment pentru viaţa practică şi că concepţia de viaţă ne este adesea prea uşuratică, am propus reforme din creştet până-n tălpi.

Ce-i drept, în teorie – cu gura cum s-ar zice – accentuăm că noi strănepoţii lui Traian suntem şi vrem să fim, dar viaţa ajunge în contrazicere cu teoria.

Sentimentul de conservare naţională cere două lucruri: fiecare membru al neamului nostru să caute să se conserve pe sine ca om şi ca român şi să contribuie la conservarea oricărui alt membru, cu care ajunge în atingere. Numai prin aceasta ne putem îngriji de conservarea neamului, care se compune doar din aceşti membri.

Punem astfel întâi întrebarea: cum caută fiecare din noi să se conserve pe sine ca om şi ca român? Şi ne gândim mai ales la intelectualii care sunt chemaţi să dirijeze mulţimea, să creeze curente sănătoase în viaţa ei.

Din păcate, pomelnicul păcatelor e într-adevăr mare şi astfel nu vom putea să-l desfăşurăm aci întreg.

Dar nici nu e nevoie. Ajungem să atragem atenţia asupra lui, să facem următoarele constatări:

Printre intelectualii noştri e prea mare numărul acelora care îşi hrănesc sufletul cu cultură străină. Ieşiţi din şcoli străine, ei sunt tipul cutărui intelectual străin, cu deosebirea că vorbesc româneşte.

Sufletul lor, fără să-şi dea seama, a devenit oportunist. Mic în proporţii, el nu mai crede în schimbarea lucrurilor, aşteptând ca „soarta să ne aducă alte împrejurări”.

Atmosfera de cafenea, cu ziare şi reviste străine, iar acasă romane străine şi abia câte un ziar românesc, iată izvoarele din care se adapă aceste suflete! Sau nu este adevărat că biblioteci româneşti în casele noastre constituie doar o raritate?

Şi va să zică aceasta că avem sentimentul de conservare a neamului?

Pe de altă parte, cum căutăm să ne întărim ca oameni?

Abia de curând se aude lozinca: „Să ne întărim şi să ne oţelim corpul”, însă puţini – consideraţi naivi – o propagă, iar mulţimea stă pasivă, cu zâmbet ironic pe buze, căci în cele mai multe centre n-avem nici măcar o reuniune de gimnastică. Cafenelele şi cârciumile le cercetăm cu diligenţe de şcolari, pe când grecii d-lui Venizelos aranjează jocuri olimpice.

Mai ales acest sentiment de conservare a sănătăţii ne lipseşte în mare măsură.

Şi dacă multora le lipseşte sentimentul de conservare proprie, nu putem avea nici sentiment pentru conservarea altora. Traiul uşuratec roade şi sănătatea meseriaşilor noştri, iar la sate să nu mai vorbim de boli şi de alcoolism.

Unde ne sunt intelectualii, care – din sentiment de conservare naţională şi fără a se îngrădi – să intre în lume şi să stea în mijlocul ei cu tot atâtea pilde de îndreptare?!

Când în atâtea ţinuturi alcoolismul ne prăpădeşte poporul, noi – intelectualii români – îi suntem de asemenea adoratori.

Câţi din noi şi-au zis vreodată „fiindcă poporul meu e ros de acest venin, eu – din dragoste curată pentru binele acestui popor, spre a-i fi exemplu de conservare şi întărire – scot alcoolul pentru totdeauna din casa mea?”

Ştim bine că mulţi vor zâmbi în faţa acestei cereri.

Acest zâmbet e însă o dovadă că n-avem adevăratul sentiment de conservare naţională.

De l-am avea, nu ni s-ar părea o altă îndatorire mai mare decât înlăturarea acestor obiceiuri păcătoase, care ne subminează sănătatea, precum şi cât mai multă cultură românească.

Da, sentimentul de conservare naţională e un lucru foarte mare.

De ni l-ar da Dumnezeu mai devreme!

[„Drapelul”, nr. 116, din 19 octombrie 1913]

Bine aţi venit!

În ogorul nostru însetoşat după cultură românească, bine aţi venit, slăviţi artişti români; dragi semănători, raze de soare, stropi de ploaie mănoasă, rouă binecuvântată!

Iată, brăzdat este ogorul şi flămândă aşteaptă glia sămânţa. Semănaţi! În grădina inimilor noastre deschise stau toate petalele trandafirilor. Raze de soare, cădeţi! Stropi de ploaie, scăldaţi-le! Rouă, învăluiţi-le!

Porniţi, porniţi, mândri semănători, cu paşi hotărâţi şi braţe vânjoase; şi voi, semănătoare, cu drăgălăşenia Rodichii şi glia recunoscătoare vă va săruta urma, din brazdă, ca primăvara, miros de pământ sănătos vă va învălui, cel mai îmbătător miros al lor, vi-l vor trimite în cale trandafirii.

Vor fi, astfel, zilele cât staţi la noi, zile de mândră primăvară, trezitoare a tuturor puterilor câte le are în sânul său glia şi câte aduc piepturile voastre. O viaţă intensă pornind în largul ogorului, îmbrăţişarea duhului de viaţă respirat de glie cu cel pornit de la voi.

Dare şi luare, de la plin la plin, din suflete încărcate în suflete încărcate. Pierderea în care se plămădeşte noua viaţă pentru noi şi pentru voi. Îmbrăţişare, dare, luare şi fierbere purtată de dragoste intimă, ce leagă pe semănător de glie şi glia de semănător.

Şi ce este mai măreţ sub soare, decât întâlnirea, îmbrăţişarea puterilor vii şi ţâşnirea de nouă viaţă din ele? Şi ce fericire mai mare este dată sufletului omenesc, decât aceea de a-şi simţi toate puterile trezite la cea mai vibrătoare viaţă şi pornind în proaspăt avânt spre înălţimi fără hotar?

Înţelegeţi, dar, cât este de adâncă cutremurarea ogorului pe care aţi pus piciorul, atât de adâncă cum a fost cu trei decenii înainte, când au păşit pe el Millo, Pascali şi Eminescu. Legând cu verigă de aur vremurile, simţim îndoit cutremurare pe cea de atunci şi pe cea de acum.

Cuprindeţi dar, vă rugăm, şi să cuprindă orice suflet drept şi fără orbirea răutăţii, de ce să slăvim cu puteri pe care nu le lăsăm întrecute de nimeni, ziua în care v-aţi hotărât să plecaţi la noi şi fericim clipa în care aţi sosit şi vă vedem.

Iată, brăzdat este ogorul şi flămândă aşteaptă glia sămânţa: Sămănaţi! În grădina inimilor noastre deschise sunt petalele trandafirilor. Raze, de soare cădeţi! stropi de ploaie, scăldaţi-le! rouă, învăluiţi-le! Şi glia recunoscătoare vă va săruta urma; din brazdă miros de pământ sănătos vă va învălui, cel mai îmbătător miros al lor, vi-l vor trimite în cale trandafirii.

Bine aţi venit!

[„Drapelul”, nr. 116, din 19 octombrie1913]

Societatea de lectură şi ajutorare a meseriaşilor români din Lugoj

Încă înainte de acestea cu zece ani, meseriaşii români au hotărât înfiinţarea unei societăţi pentru ocrotirea intereselor lor culturale şi profesionale. Statutele pentru înfiinţarea societăţii au şi fost prezentate Ministerului de Interne spre aprobare, care însă le-a fost refuzată, neadmiţându-se organizarea meseriaşilor pe bază naţională.

Ideea societăţii s-a susţinut şi mai departe vie, în sânul meseriaşilor noştri, care, pe lângă că sunt în număr respectabil – peste 300 – spre lauda lor fie zis, ştiu să aprecieze în deplină măsură foloasele unei societăţi a lor, sunt pătrunşi de un frumos spirit de înfrăţire şi conlucrare. Aceasta au dovedit-o căutând şi în lipsa unei organizări să convină ocazional şi să contribuie din venitul petrecerilor şi convenirilor aranjate la susţinerea instituţiilor noastre culturale.

E numai firesc deci dacă s-au gândit acum să încerce din nou organizarea, ca cu atât mai uşor să-şi cultive interesele lor şi să fie stâlp de întărire a vieţii noastre obşteşti peste tot. Mişcarea de organizare a pornit, cum e mai firesc, din mijlocul lor.

S-au ţinut în consecinţă câteva consfătuiri, la care au participat şi fruntaşi ai vieţii noastre publice; s-a modificat prin o comisie de trei vechiul proiect de statute, lărgindu-se conform spiritului timpului scopul societăţii proiectate şi făcându-se toate lucrările pregătitoare pentru adunarea generală constituantă, care a şi avut loc, marţi, în 8/21 aprilie 1913, a treia zi de Paşti.

Societatea, care se organizează pe bază naţională, are ca scop cultivarea generală şi profesională a meseriaşilor prin lectură, prelegeri, cursuri şi expoziţii, cultivarea spiritului de solidaritate între meseriaşi, a bunelor relaţii dintre meseriaşi şi sodali, grija de creşterea profesională a ucenicilor, perfecţionarea sodalilor, susţinerea unei vii propagande pentru îmbrăţişarea meseriilor şi pentru înfiinţarea tuturor însoţirilor menite să contribuie la delăturarea tuturor greutăţilor câte le întâmpină meseriaşii şi la buna prosperare a meseriilor, a da, în fine, din venitul fondurilor ajutoare meseriaşilor ajunşi la nevoie fără vina lor, văduvelor de meseriaşi, apoi sodalilor şi ucenicilor vrednici de a fi ajutoraţi.

Adunarea generală la care au participat cam 200 de meseriaşi români, în deplina apreciere a acestui prea frumos scop, sub conducerea maestrului cojocar Vasile Dobrin, a hotărât cu mare însufleţire înfiinţarea societăţii, a acceptat proiectul de statute care va fi prezentat forurilor competente spre aprobare şi a ales biroul şi comitetul societăţii contemplate şi anume: prezident, Ion Ferenţiu, maestru călţunar; v. prezident, Pera Păstila, căldăraş; secretar, Dr. Avram Imbroane, diacon; casier, Antoniu Biffi, maestru cojocar; membri în comitet: V. Dobrin, maestru cojocar; C. Bogdan, maestru argăsitor; D. Olarescu, maestru tăbăcar; G. Ciorogariu, măsar; P. Urdea, maestru cârnăţar; membri supleanţi: Pavel Udu, maestru opincar; V. Jucu, maestru cojocar; fisc: Dr. N. Ivanovici, avocat.

Pentru înscrierea membrilor s-a ales o comisiune specială, compusă din meseriaşii: Constantin Bogdan, Constantin Serafirescu, Pavel Stan cărora le revine îndatorirea de a face propagandă ca să se înscrie cât mai mulţi membri la societatea care va aduce mari foloase meseriaşilor români din Lugoj.

Din parte-ne, aderăm cu toată convingerea la mişcarea de consolidare a meseriaşilor noştri, o salutăm cu căldură şi ne angajăm bucuros a face cea mai întinsă propagandă pentru gruparea tuturor meseriaşilor români din Lugoj în jurul societăţii contemplate şi pentru susţinerea scopului ei înalt.

Cu Dumnezeu înainte.

[Semnat: Raportor I-ne]

[„Drapelul”, nr. 40, din 10/23 aprilie 1914]

„Doina” la Caransebeş. Note şi impresii

La 6 mai a.c. st. n., Societatea corală „Doina”, a fraţilor noştri din Tr. Severin, a dat un mare concert la Caransebeş, tot cu atât de bogat program cum s-a publicat deja în unul din numerele „Drapelului”.

Ne permitem să înregistrăm o enciclopedică recenzie asupra acestui concert, ale cărui tendinţe – deşi vădite – se pare a nu fi întâmpinat toată atenţia cuvenită, poate pentru motivul că societatea română de la noi începe să fie infectată şi ea de mediul străin în care trăieşte.

Directorul societăţii este I. St. Paulian, profesor de muzică la Liceul „Traian” din Tr. Severin, bine cunoscut şi apreciat de toţi cântăreţii Banatului.

Şef de orchestră este tânărul student Gr. Constantinescu, mânat de dorinţa „să li se ofere ocazia de a-i vedea şi ei pe fraţii lor de dincolo.”

„Simţiri româneşti” de Ion Vidu a făcut începutul concertului.

Temperamentul juvenil al acestui „mănunchi” de tineri ne-a făcut să simţim în inimile noastre o fală motivată pentru România de mâine.

Astfel se ridică un popor, cultivând deopotrivă ştiinţele şi artele. Consultaţi istoria, dacă nu e oare aşa!

„Pui de lei”, cântecul lui Ion Vidu, vă poate clarifica prin cuvintele sale – dacă le ştiţi – asupra avântului ce bate în inima tânărului nostru compozitor, pentru ce va să fie.

Salve ţie, tinere clarvăzător!

[„Drapelul”, nr. 58, din 28 mai 1914]

Din sursele şcolilor noastre

O constatare în ce priveşte critica ce se aduce şcolilor noastre din partea publicului se impune de mult

Această critică, zilnică, se rosteşte mai ales în centrele noastre, unde a devenit un caz în cadrul schimbului de vorbe asupra lucrurilor de interes obştesc, la cele dintâi cuvinte să se atace şcoala şi învăţătorii, că nu-şi îndeplinesc cu conştiinciozitate chemarea.

Aşa să fie oare? E lucru constatat şi conces de toată lumea şi în prima linie de învăţători, că legile şcolare mai nou îngreunează mult procesul şcolar. Cu toate acestea, ar fi paradox ca întocmai învăţătorii de la oraşe, care în cele mai multe cazuri sunt cei aleşi dintre învăţători, să nu-şi îndeplinească slujba cu sfinţenie.

Ar fi oarecum un lucru de neînţeles ca aceşti învăţători care, în urma chemării lor, sunt zilnic avizaţi să-şi continue autoeducaţia, să nu fie întăriţi din carte şi din practică, din contactul cu copiii, în dragostea cea pentru chemarea lor şi voinţa de a-şi vedea cu tot sufletul lor de această chemare.

În cele mai multe cazuri nici nu este aşa. Cauza, că şcoala la oraşe nu dă acele rezultate pe care le doresc, ca roada muncii lor, învăţătorii înaintea tuturora, zace, în genere luat, afară de şcoală.

Ea se găseşte chiar de partea celor ce rostesc critica la adresa şcoalei. Şi poate în mod firesc. O societate tânără încă în cele culturale, compusă pe deasupra din foarte multe elemente semidocte, e firesc să nu-şi observe greşelile sale, ci să vadă oarecum aceste greşeli reflectate în afară. Un copil care ajunge în ceartă cu prietenul său, este întotdeauna mai mult decât convins despre nevinovăţia sa şi vinovăţia soţului său de joc. Şi cu cât greşelile sale sunt mai mari, cu atât mai mult le va vedea nu în sine, ci în prieten. Chiar aşa este o societate tânără, încă lipsită de puterea autocriticii.

Şi totuşi, pe partea acestei societăţi sunt greşelile care împiedică procesul în şcoală. Ele se rezumă în două greşeli principale: neinteresarea de şcoală şi neglijarea creşterii copiilor în familie.

Este evident că critica şi interesarea nu este acelaşi lucru. Poţi să critici o instituţie, în genere orice, fără să-i arăţi interesul prin ajutorul ce eşti chemat să i-l dai. Chiar aceasta este ţinuta publicului de la oraşe faţă de şcoalele noastre. La prima vedere, lucrul se pare paradox, dar şcoala noastră în oraşe are soarta cenuşăresei.

Cu drept cuvânt veţi întreba: cum, populaţia de oraşe, mai cultă ca cea rurală, să nu înţeleagă rostul şcoalei şi să o lipsească de sprijin?

Ca şi populaţia rurală, şi cea de la oraşe susţine şcoala prin grele jertfe materiale. Cultul la sate şi la oraşe se ridică la zeci şi zeci de procente după darea de stat.

Este însă de tot clar pentru mintea care judecă, că n-ai făcut de ajuns tu, societate românească, deşi ai făcut foarte mult, dacă ai asigurat plata învăţătorilor. Prin aceasta ai pus numai baze, pe care abia ai să zideşti.

Nu ajunge să fi grijit numai de existenţa învăţătorului, ci trebuie să grijeşti şi de existenţa şcoalei, după ce ai pus-o în picioare. Înainte de toate ai să prevezi această şcoală cu toate mijloacele necesare de învăţământ, să ţii apoi vie legătura între şcoală şi între casă, să te interesezi de progresul şi purtarea copilului în şcoală şi să dai ocazie învăţătorului să cunoască purtarea copilului acasă, în familie, ca să ştie ce medicină de îndreptare să-i aplice.

Chiar sub aceste raporturi, stăm însă la oraşe adesea mai rău decât la sate. Avem la oraşe edificii şcolare bune, corp didactic regulat salariat, dar nu în puţine locuri şcoalele, pompoase ca zidire, sunt lipsite de cele mai primitive mijloace de învăţământ: de maşini de comput, de hârtie, de tabelele necesare pentru învăţământul intuitiv etc. Urlă edificiul mare şi pompos de goliciunea din el.

Şi este evident că, după ce tu, societate, ai adus jertfa cea mai mare prin care menţii pe învăţători, nu ţi se mai cere decât o jertfă mică, ca să prevezi şcoala cu mijloacele necesare de învăţământ.

Nu mai vorbim de cazurile în care un corp didactic de la oraş, compus din două puteri, este neorganizat, fără director, fără conferinţe didactice, lipsit de organul care ar putea să facă ca copiii să cerceteze mai regulat şcoala, care ar fi chemat să susţină şi apere autoritatea corpului didactic de atacurile neînţelegătorilor şi răutăcioşilor. Aceste cazuri le credem totuşi sporadice, deşi ne caracterizează rău chiar advenind numai în câteva locuri.

Explicarea faptului fenomenului trist?

Şcoala noastră la oraşe a rămas în mare parte şcoala clasei mijlocii – mult, puţină cât o avem şi mai ales şcoala muncitorilor, a zilierilor săraci.

O acuză gravă se ridică de cine la adresa intelectualilor noştri de la oraş: că nu-şi trimit copiii la şcoalele noastre confesionale, decât cel multă în primii doi ani, ci la şcoalele de stat. În punctul acesta, intelectualii noştri au devenit oportunişti, s-au acomodat necesităţilor de viaţă îngreunate în mod artificial de către stat – în dauna sănătoasei dezvoltări sufleteşti a propriilor lor copii.

Astfel, în mare parte numai sarcinile îi mai leagă de aceste şcoale, dar nu şi interesul. Oricât în teorie, în cooperaţiunile noastre bisericeşti, par a se interesa de ele, în realitate le părăsesc pe zi ce trece tot mai mult.

Astfel, nu e mirare dacă şcoalele rămase în slujba clasei de mijloc, a muncitorilor şi zilierilor, care concep şcoala ca un fel de sarcină, până cel mult, să le mai ia de pe cap grija de copii în decursul zilei, n-au nici priceperea, dar nici timpul de lipsă, ca să se intereseze de şcoală, să-i dea sprijinul întru creşterea copiilor lor. Şi când apoi şcoala, spre adânca durere a înşişi învăţătorilor, nu dă rezultatele dorite, critică la copii nevârstnici pe bietul dascăl care, părăsit, se zbate ca peştele pe uscat şi sucombă sub povara greutăţilor venite de sus şi de jos.

Cunoscând faptul că şcolarii şi şcolăriţele de la şcoalele noastre elementare orăşeneşti se recrutează din clasa mijlocie şi mai ales din clasele muncitorilor, a zilierilor, se anunţă de sine a doua împrejurare, care cu urmările ei apasă ca plumbul asupra progresului în şcoală. Această împrejurare este neglijarea creşterii copiilor în casă.

Copiii din casele muncitorilor, ale zilierilor, sunt lăsaţi singuri, de capul lor, aproape ziua întreagă. În cele mai multe cazuri şi mama şi tata sunt duşi la lucru, în urma căruia trăieşte biata familie. Copiii acestor case, cât nu sunt în şcoală, aleargă uliţele, devin ştrengarii pe care îi întâlneşti la toate colţurile de stradă. Tot gunoiul, toată răutatea omenească, câtă se scurge pe cele străzi, se prinde de el. Ei, cei care au familie, n-au totuşi casă şi peste zi, nici masă. Într-adevăr, aşa este. În cercurile muncitorilor, deşi continuă a exista familia, legăturile fireşti de înrudire se dizolvă, tot mai mult comunitatea, casa. Tata trăieşte în munca sa, unde-o fi aruncat de soartă, singur; mama asemenea, singură în altă parte şi copilaşii părăsiţi, acasă, dar mai ales pe străzi. În izolarea lor, tata şi mama se întorc acasă încărcaţi de viţii, din care urmează înveninarea traiului lor şi a vieţii copiilor.

E numai firesc ca, din acest mediu dizolvat, să treacă pragul şcoalei copii lor murdari, zdrenţoşi, fără vlaga vieţii şi lipsiţi de orice creştere.

Opera de educaţie a învăţătorului se anunţă astfel extrem de anevoioasă. Strada şi mediul depravat de acasă îşi varsă tot gunoiul în şcoală şi tot ce curăţă învăţătorul în şcoală se acoperă de gunoi afară de şcoală.

Şcoala, izolată şi părăsită, având să crească copiii străzilor, nu poate produce rezultatele satisfăcătoare.

Nu vom zice totuşi să înceteze critica, căci şi ea este necesară, dar cerem ca să-şi câştige îndreptăţirea, ca ei să-i premeargă grija, interesarea de şcoală.

Copiii intelectualilor noştri să nu şadă în băncile şcoalelor de stat, ci în şcoală românească. De altă parte, intelectualii, care îşi au comodităţile vieţii tocmai din lucrul braţelor de muncitori, să le dea sprijinul cel mai necesar întru creşterea copiilor lor.

Să nu scăpăm nici un moment din vedere adevărul că nici o instituţie culturală din lume nu poate produce rezultate, dacă este numai criticată şi total lipsită de sprijin. Noi aşa stăm cu toate instituţiile noastre. Le criticăm activitatea, dar le lipsim de sprijin şi interesare.

[Semnat: Luno Caid]

[„Drapelul”, nr. 31, din 15/28 martie 1914]

Din ziarul „Epoca”,

în seria articolelor „Ardealul vorbeŞte”

Bănăţenii şi războiul

Trăind în apropierea sârbilor, românii bănăţeni au cunoscut înverşunarea acestora împotriva austriecilor, din cauza tendinţelor lor de a înăbuşi orice avânt economic şi politic al Regatului Sârb. Această înverşunare şi-a ajuns culmea după anexarea Bosniei şi Herţegovinei. De atunci, noi, românii bănăţeni, ştiam cu cea mai mare siguranţă, cunoscând patriotismul sârbilor, că războiul prevăzut va izbucni curând. Şi, locuind în apropierea frontierei sârbe dinspre Ungaria, noi, cei ce am prevăzut războiul, am fost prinşi mai întâi în dansul lui nebun.

Austro-Ungaria ordonând la început mobilizarea parţială împotriva Serbiei, între cele dintâi a fost mobilizat corpul de armată din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Vârşeţ şi Biserica Albă.

Astfel, urgia şi jalea s-a făcut grea ca plumbul, mai întâi asupra acestor ţări ale neamului nostru avute, ştiutoare de carte şi foarte conştiente.

De mulţimea românilor veniţi sub arme s-au cutremurat celelalte neamuri din oraşele din Banat.

Trimişi cei dintâi în foc la frontierele Serbiei, românilor bănăţeni le-a fost rezervat ca celor dintâi sfâşietorul rol de a se arunca asupra elementului românesc, atât de numeros şi de valoros din armata sârbă, pe ei a căzut năpasta să vadă cei dintâi stingându-se între răniţii sârbi, fraţii lor de acelaşi sânge.

Duşi mai apoi în Galiţia şi în jurul Lembergului, au trebuit să dea piept cu fraţii lor din Basarabia.

Cât de mare este jertfa de sânge adusă fără voia lor de aceşti bravi români, se vede din faptul că din 22.000 soldaţi români mobilizaţi numai în Caransebeş, abia mai luptau în luna aprilie 300 inşi.

Ţinuturile amintite din Banat, prinse în zona războiului, formând de la Orşova la Mureş şi de la Mehadia la Panciova o vastă tabără de soldaţi, au fost cele mai „supravegheate” de penele de cocoş ale jandarmilor (rechiziţionări de vite şi alimente, pe scară întinsă).

În atmosfera încărcată şi agitată începu să lucreze mâna neagră a denunţătorilor şi intriganţilor. La fiecare colţ de stradă se bănuia câte un trădător şi un spion. Oamenii denunţaţi sub fel şi fel de pretexte au fost condamnaţi la amenzi şi închisoare.

Astfel, numai în ţinuturile Orşovei, până spre Caransebeş, au fost deţinuţi, fără nici o vină, pe baza unor simple denunţuri, zeci de fruntaşi români. Mii de unguri i-au condus într-o ploaie de pietre până la temniţă.

Deţinerea fruntaşilor români nu va mai putea fi dezminţită azi de legaţia austro-ungară din Bucureşti.

Iată numai câteva din semnele dragostei ce s-a arătat populaţiei române din Banat de către cei ce o stăpânesc, tocmai pe când cei mai buni fii ai ei îşi vărsau la frontiere sângele lor.

Se va înţelege deci pentru ce strigăm şi noi, alături de sârbi, „răzbunare”, alături de acei sârbi care au fost siliţi să rază inscripţiile sârbeşti de pe casele lor particulare, ca şi de pe edificiile publice, cum s-a întâmplat la Vârşeţ, alături de acei sârbi care au fost terorizaţi cum nu s-a mai pomenit, care au fost târâţi în mase în temniţele Timişoarei, Lugojului, Seghedinului şi executaţi, ca acel nefericit morar din Biserica Albă, silit înainte de executare să-şi târască coşciugul după el pe străzile oraşului.

[„Epoca”, nr. 171 din 27 iunie 1915]

„Aroganţa maghiară-germană”

... A fost deajuns ca neamul nostru să-şi de pe faţă, bărbăteşte, focul inimii sale, pentru idealul firesc ce-l urmăreşte, ca tovărăşia maghiaro-germană să-şi arate pe faţă sentimentele ce ni le-a păstrat întotdeauna...

[„Epoca”, nr. 201 din 24 iulie 1915]

„Intransigenţă”

Întreaga noastră luptă din Ardeal, împotriva duşmanului cotropitor, a fost purtată, în măsura trezirii conştiinţei colective a neamului, de o tot mai deplină intransigenţă naţională... am tras zid indestructibil între noi şi duşmanii noştri, între ostaşii credincioşi şi trădătorii cauzei comune... din tot scrisul şi toate faptele noastre se desprinde intransigenţa luptelor seculare, împinsă până la extrem de îndrăzneala duşmanului.

[„Epoca”, nr. 268 din 29 septembrie 1915]

Din ziarul „Banatul”,

respectiv „Banatul românesc”¹

„Pentru sufletul lor”

Mărturisesc în toată sinceritatea sufletului meu că scriu aceste rânduri fără ură, fără patimă. Oricât de aprinsă ar fi fost vreodată dragostea de neamul meu, ea nu mi-a întunecat privirea şi nu a făcut să încolţească în inimă antipodul ei: ura. Prins în vârtejul celor mai cumplite lupte, când se părea că se va cere întru apărarea sufletelor noastre drepturi şi suprema jertfă, jertfa vieţii, nu am predicat soldaţilor apărători ai patrimoniului nostru naţional decât dreptatea cea mai înfocată pentru neam. De la această dragoste, întemeiată pe cea mai deplină dreptate, aşteptam săvârşirea celor mai întregi fapte, pentru a căror provocare mi se părea că nu era nevoie de biciuirea urâtului sentiment de ură. Mi se părea că în concordanţă desăvârşită cu întreaga stare sufletească a neamului românesc de pretutindeni, care nu a urât, nu a subjugat, nu a rănit niciodată şi nici unde sufletul altui neam, subjugat de atâţia alţii, cu trupul sfâşiat în atâtea părţi, trăind epoca de cumplită înăbuşire, acest neam a răbdat, dar nu a lovit, n-a urât, dar nici n-a renunţat un moment la dragostea fără hotare a tot ce alcătuia fiinţa sa cea mai intimă. Cu această armă de luptă el vrea să biruiască sau să fie biruit.

......................................................................................................

Picătură din această mare sufletească a neamului meu, aşa mă prezint şi eu astăzi, cu dragoste şi nu cu ură, în faţa prietenilor mei sârbi de odinioară, din acel colţ al Banatului, în care eu am răsărit, dar pe care ei îl stăpânesc astăzi. Mă prezint în faţa lor, în acel Vârşeţ aşezat sub poalele celui mai mărginaş pisc al Carpaţilor noştri şi invit în gândul meu să iasă din strâmtul cerc al oraşului, spre Dunăre în jos, spre miazănoapte, către frumoasa cetate a lui Iancu Corvinul, spre răsărit – înspre marea românescului ardelenesc şi spre apus… să cutreiere, ca acum câţiva ani, cu ochii lor sufleteşti, toate aceste sate româneşti, care prin hotărârea faptelor lor săvârşite întru învingerea dreptăţii noastre împotriva satrapilor stăpânitori, le-au stors din ochi lacrimi de entuziasm şi de admiraţie.

Pentru sufletul lor scriu azi aceste rânduri, pentru sufletul cărora minunate i-au fost şi îi sunt visurile.

Minunate i-au fost visurile, pentru că ele au fost ţesute de acel suflet aprins, vioi, scânteietor, specific bănăţenesc al satelor noastre.

V-aduceţi desigur aminte cum sârbii, alţi prieteni ai noştri de luptă, îşi purtau pe ai lor, chiar din oraşe, prin umilele noastre sate româneşti, mai bătrâni decât noi, mai cărturari decât ai noştri, dar mai mocniţi, mai adormiţi în înţelegerea şi dragostea fiinţei lor, să ia scântei din sfântul foc, care ardea în toate colibele româneşti, foc nestins de iubire nezgomotoasă, liniştită, nepretenţioasă, dar profundă, de limbă şi de lege.

Şi care din satele noastre, multe la număr, albe, curate, cu bună rânduială, cu gospodării înfloritoare, i-au înşelat în aşteptările lor? Plăsmuirile sufletului lor le-am găsit în frumoase biserici, în şcoli încăpătoare, în case naţionale, în cercuri culturale, în regiuni corale, în orchestre instrumentale şi biblioteci bogate.

Câţi sunteţi voi acolo, pe lângă ai noştri, cum vreţi să puneţi sub obroc făcliile puternice care ard aruncându-şi lumina până pe oglinda Dunării seculare?

Unde conştiinţa de neam este mai trează, decât în aceste ţinuturi, pe care cu atâta nedreptate voiţi să le subjugaţi vouă? Au nu vă aduceţi aminte cum zborul lui Vlaicu făcuse să se reverse asupra oraşului vostru toată măreţia vieţii româneşti din împrejurimi şi cum în această revărsare dispăreau ai voştri ca picurii în apă? Intrarea triumfală a satelor noastre în oraşul Vârşeţ, în sunete de fanfară, în haină de sărbătoare, călare pe roibii frumoşi, în căruţe sau pe jos, atunci când Sf. nostru episcop venea să sfinţească biserica din centrul nostru, au nu v-a dat senzaţia că copiii acestui pământ, pe care voi trăiţi din întâmplare, sunt stăpânii lui din moşi strămoşi?

Cum să nu rămână oastea noastră stăpână pe aceste plaiuri, când la intrarea ei în Banat i-a ieşit în cale, în toată mărirea sa, sufletul satelor noastre bănăţene, arătându-i ale cui sunt plaiurile.

Cum aţi putea să încuiaţi, să stingeţi lumina acestor suflete, când ele în nopţile târzii de iarnă, se adapă la izvoarele culturii româneşti, una şi nedespărţită, pe tot pământul nostru?

Treceţi calea până la Coşteiul de sub zidurile oraşului vostru şi veţi găsi acolo pe prietenii copilăriei mele, ţărani iscusiţi la minte, care de la coarnele plugului se întorc seara şi citesc pe Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Goga, Iosif, pe Victor Vlad etc. – N. Iorga i-a purtat prin toate epocile de luptă şi de mărire ale trecutului nostru vijelios, căruia sunt robiţi azi şi mâine şi de care nu-i va putea rupe nimeni, niciodată.

Să vină cei ce cred că vă cunosc pe voi şi nu ne cunosc pe noi, să vadă ce vreţi să ne luaţi!

Floarea neamului nostru trăieşte azi acolo de muncă cinstită, viaţa purtată de doina românească, compusă din străvechi rămăşiţe romane de obiceiuri şi de limbă, ca nicăieri altundeva.

În luptele grele date împotriva duşmanului secular, fără de voi, sârbi şi şvabi – au nu au fost românii noştri cei dintâi? Nu cred că aţi putut uita zguduitoarea arătare, când luptătorii aprigi ai satelor noastre treceau în şiraguri fără sfârşit prin liniştea oraşului vostru oportunist, escortaţi ca răufăcătorii de jandarmi călări ai stăpânirii, spre urna electorală. Numai la vederea acestui tablou, ai voştri au închis uşi şi ferestre şi au tras obloane, pe când ei, ţăranii noştri, tineri şi bătrâni, în impunătoare muţenie, se lăsau duşi între baionete sclipitoare spre datoria lor.

Pentru sufletul lor scriu astăzi, apărarea lui o iau, pe el vreau să-l fac cunoscut celor ce au să hotărască de soarta sa. Nu vă amăgiţi, nu vă înşelaţi şi nu înşelaţi pe eroicii noştri fraţi, veniţi în haine ostăşeşti peste Dunăre.

Sufletul satelor noastre româneşti nu doarme. Glasul lor nu a amuţit. Inimile le bat cu tărie, sângele le clocoteşte cald în vine. Dar suntem răbdători şi înţelepţi şi aşteptăm. Pentru tot ce le-aţi făcut şi le faceţi încă, nu vă urăsc. Aţi greşit căile, fraţilor, ei vă cheamă să apucaţi pe cele adevărate. Mulţi sunt duşmanii noştri şi duşmanii voştri. Să nu ne dăm în spectacol ruşinos în faţa lor astăzi şi să nu ne slăbim pentru ziua de mâine.

......................................................................................................

Pentru iubirea lor de neam cea mare, pentru sufletul care o poartă, pentru sufletul fraţilor noştri de pe văile Timişului, Caraş, Dunării bătrâne, care nu pot veni astăzi, dar care v-au vorbit vouă de atâtea ori, acolo acasă, chem fără ură, plin de dragoste, judecata voastră, fraţi sârbi, şi dreapta judecată a celor ce ne-au făgăduit-o nouă şi tuturora.

O chem eu, o chemăm noi, o cheamă un neam întreg şi ea trebuie să vină.

Pentru sufletul lor, al celor mulţi, al celor buni.

[Semnat: Preot]

[„Banatul”, nr. 5 din 28 februarie 1919]

Am fost neglijAŢi

Ne pare rău că trebuie s-o spunem, dar aşa este, am fost neglijaţi. Şi pentru aceasta toţi suntem vinovaţi: şi cei ce au neglijat şi cei ce au fost neglijaţi.

În timpul celor doi ani de zbuciumată neutralitate, opinia publică din ţară s-a frământat mult pe chestia „Ardealului”. Şi, când se spunea „Ardeal”, se înţelegea şi românii din Banat şi cei din Ţara Ungurească. Dar această înţelegere, luată în sens prea larg, a oprit opinia publică să aprofundeze chestiunea. Să se cunoască problemele speciale cum era şi cea a Banatului. Şi am ajuns astfel acolo ca nici opinia noastră publică să nu se prea pasioneze de problemă, nici străinătăţii să nu i se atragă prea mult atenţia asupra ei. Ne-a fost în chipul acesta rezervată multă durere. În ceasul al unsprezecelea, când era vorba să facem tot ce o profundă dragoste de ţară ne impunea, ca noile hotare să cuprindă şi cele trei judeţe bănăţene, poftite cu atâta zgomot de sârbi, mulţi dintre ai noştri, dintre cei fruntaşi, dintre cei buni să nu cunoască nici geografia, nici etnografia patru-unghiului dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi poalele apusene ale Carpaţilor.

Vina că am ajuns aici o purtăm şi noi, bănăţenii, dar ea apasă şi pe alţii. Înainte de toate, pe fraţii din Ardeal. O spunem aceasta fără intenţia de a-i supăra, numai pentru a constata adevărul. Orice accentuare prea pronunţată a Banatului li se părea acestor fraţi mai mari izvorâtă din patriotism local exagerat, li se părea limbuţie, tendinţă de a se afişa, mândria exagerată bănăţeană, separatism şi mai ştiu eu ce. Realitatea era alta şi suntem vinovaţi noi, bănăţenii, de a nu o fi scos în relief în ciuda tuturor criticilor. Cunoaşterea trecutului provinciei din chestiune, luptele date pentru ieşirea de sub tutela bisericească a sârbilor, situaţia politică şi culturală a românilor din Serbia, intoleranţa prea crescută a Aliaţilor de peste Dunăre trebuia să nu lase să ne amuţească glasul. În Banat, încă de la izbucnirea războiului european, până şi oamenii cu vederea mai clară de alte neamuri preconizau conflictul româno-sârb.

A fost şi nenorocul că prea puţini bănăţeni trecuseră munţii, ca să purtăm cuvântul, dorinţa de unire a românilor bănăţeni de la Severin la Dorohoi şi de la Carpaţi la Mare. Vecinătatea Serbiei, în luptă cu fosta Monarhie, a făcut ca trecerea frontierei în România să fie cu mult mai dificilă ca în părţile ardelene. Şi apoi tot aci, în Banat, s-a făcut prima mobilizare. Lumea a fost aruncată în foc cât ai bate din palme şi încă toată, de la tineri până la bătrâni, căci Banatul era în mod firesc, prin apropierea sa de Serbia, cel dintâi rezervor de soldaţi cesaro-crăieşti.

În chipul acesta numai puţini am trecut munţii şi ne-am achitat, pe cât am putut, de datoria de a ne ridica glasul pentru Unirea neamului.

Mai târziu, situaţia s-a schimbat. Numărul luptătorilor noştri cu vorba şi cu pana a mai crescut. El a sporit considerabil prin intrarea de bunăvoie în rândurile armatei române a altor tineri ofiţeri bănăţeni. Nu este desigur o întâmplare că, în comisiile trimise în Rusia pentru recrutarea voluntarilor, majoritatea o formau ofiţerii de origine bănăţeni din Oraviţa, Vârşeţ, Timişoara, Becicherec şi Panciova – tot atâtea puncte reclamate azi de sârbi. Şi istoria nepărtinitoare va arăta care este partea ce şi-au luat-o aceştia în opera de recrutare şi de propagandă, desfăşurată pe tot întinsul nemărginitelor stepe ruseşti.

Prezenţa bănăţenilor în corpul voluntarilor, al cărui şef astăzi este tot un ofiţer bănăţean, cel mai înalt în grad din toţi ofiţerii voluntari, a constituit o propagandă vie şi continuă pentru Banat. Această prezenţă, cât şi tratatul de alianţă încheiat de România cu puterile Antantei, ne-au dat siguranţa alipirii Banatului la România Mare. Pentru tratat se cuvine să-i păstrăm o vie recunoştinţă Guvernului român, care l-a încheiat, după discuţii îndelungate, cu Rusia (în numele Serbiei), tocmai în chestia Banatului şi fără un concurs mai efectiv din partea opiniei publice şi în special al bănăţenilor.

Împrejurările au reclamat mai târziu o mai energică susţinere a acestui tratat prin opinia publică. Bănăţenii şi-au dat seama de acest lucru mai ales atunci când armata sârbească de ocupaţie a împiedicat un număr mare de delegaţi bănăţeni să ia parte la adunarea din Alba-Iulia. Şi, în consecinţă, s-au şi mişcat şi au dat alarma, voind să înceapă o acţiune mai vie pentru salvarea Banatului. Atunci însă au intervenit din nou conducătorii ardeleni, liniştind lumea alarmată, că cercurile conducătoare vor face tot ce datoria le impune să facă în chestia Banatului. Şi nu zicem că ele n-au făcut ceea ce au promis. Dar trebuia să lase, ba chiar să ajute ca şi bănăţenii înşişi să se mişte cu orice risc, cu orice jertfă. S-a întâmplat însă altfel şi lumea din afară de Banat a putut să aibă impresia că locuitorii acestui binecuvântat ţinut nu s-au angajat pe faţă cu fruntea ridicată, fie şi cu cele mai mari jertfe, în lupta chemată să hotărască pe vecie de soarta lor. Mai dureros este că însuşi poporul a văzut şi a cunoscut aceasta. Nu este dealtfel primul caz când acest popor şi-a dat seama că lupta conducătorilor lui nu este la înălţimea aşteptărilor sale. Şi totuşi impresia este numai pe jumătate adevărată. Adevărat este că n-am avut în Banat numărul suficient de luptători mai remarcabili sau, cel puţin, n-au văzut concentrarea luptelor lor în aşa fel încât ele să dea siguranţa izbânzii. Lipsiţi de şcoli româneşti, în urma împrejurărilor speciale istorice ale Banatului şi în urma prea marei centralizări culturale în Ardeal, care reclama şi chema acolo şi puţinele noastre mijloace materiale, noi n-am produs un strat mai numeros de intelectuali cu aprindere vie, continuă, care să se exprime în fapte hotărâte şi sistematizate întru promovarea binelui public. Pe de altă parte, şi tendinţele existente au fost puse sub obroc; şi acestora li s-au tăiat aripile avântului; şi acestea au fost mereu, dacă nu complet, înlăturate sau cel puţin puse întotdeauna pe al doilea plan. Însufleţiţi de promovarea intereselor obşteşti, idealişti şi visători, intelectualii bănăţeni au fost în acelaşi timp naivi, modeşti, nu îndeajuns conştii de valoarea lor şi prin urmare uşor înlăturaţi, reduşi la tăcere. Importuri aduse peste noi din alte părţi au exploatat slăbiciunile noastre şi mai mult ne-au stricat, decât ne-au folosit.

Nu ştim, în momentul de faţă, care este soluţionarea chestiunii bănăţene. Un lucru însă este sigur: ne doare inima că am fost naivi, că am lăsat pe alţii să vorbească în numele nostru şi am ajuns, în loc să avem satisfacţie sufletească, că ne-am făcut datoria, să ne alegem cu impresia că am fost naivi şi neglijaţi. Căci ce putem zice alta, când de la Paris, unde din întreg complexul chestiunilor româneşti tocmai chestiunea Banatului se discută mai aprins, lipsesc tocmai Bănăţenii, deşi avem între noi şi buni cunoscători ai istoriei noastre şi oameni cu o clară orientare în ce priveşte relaţiile actuale etnografice de la noi. Prezenţa unui singur om, fie acela cât de bun, nu poate să ne dea liniştea sufletească, că în faţa areopagului care hotăreşte azi de soarta noastră pentru vecie n-am avut, în momentul cel mai critic, pe cei mai chemaţi apărători ai intereselor noastre, care sunt una cu acele ale neamului întreg.

Nădăjduim încă într-un sfârşit bun, dar oricare va fi el, pentru viitor, ne-am ales cu o învăţătură de mare preţ, deşi poate cu jertfe amare. Să ne vedem singuri de obele, ca să nu mai ajungem în situaţia tragi-comică de a ne plânge, că am fost neglijaţi. Acesta nu înseamnă nici bolşevism, nici răzvrătire şi nici separatism. Armonia, unirea are să fie de conlucrare, iar nu de faţadă. Vom căuta deci, bănăţenii, să ieşim din modestia noastră, să ne ridicăm cel puţin în chestiunile care ne privesc pe primul plan, pentru a ne face datoria, pentru a ne susţine interesele şi a ne mulţumi poporul, care în stadiul de cultură la care se găseşte nu şi-a meritat soarta ce i s-a creat.

[„Banatul”, nr. 9, din 13 aprilie 1919]

SuferiNŢele noastre morale

Încheierea păcii mondiale întârzie încă, din cauze foarte explicabile. Oricine înţelege greutăţile soluţionării vastului complex de chestiuni care formează programul Conferinţei de Pace din Paris.

Între ţările şi ţinuturile care suferă de pe urma acestei întârzieri, este şi patria noastră mai restrânsă, Banatul. Iar dintre toate provinciile asupra cărora sunt îndreptate aspiraţiile noastre, desigur că acesta suferă mai mult.

Suferinţele de azi ale Banatului sunt de ordin material şi moral. Dintre neamurile care locuiesc pe teritoriul lui, unele le simt mai mult pe cele dintâi, altele pe cele de categoria a doua, după felul structurii sufleteşti a acestor neamuri şi după educaţia lor cetăţenească. În sufletul poporului românesc din cadrilaterul bănăţean desigur că sapă azi rane mai adânci suferinţele morale. Cronicarul ne spune că neamul nostru a luptat întotdeauna mai mult pentru limba şi legea sa, decât chiar pentru viaţa sa. Iar istoria de mâine a luptelor naţionale din fosta Ungarie ne va arăta urmaşilor ca pe cei ce am stat în fruntea acestor lupte. Şi întrucât obiectivul acestor frământări îl formează înainte de toate apărarea limbii şi a legii, deci a unor bunuri de ordin moral, şi suferinţele noastre de astăzi sunt din domeniul aceleiaşi lumi morale.

Rugăm pe toţi, de a căror atitudine depinde soarta noastră de mâine şi pe toţi executorii voinţei acestora să înţeleagă aceste suferinţe şi pe cât se poate să ne facă mai uşoară suportarea lor, până în ziua când ele vor putea fi complet ridicate. Îi rugăm cu toată dragostea de care ne este plin sufletul pentru toţi binefăcătorii neamului nostru şi cu toată recunoştinţa pe care o datorăm îndrumătorilor pe căi mai fericite a omenirii. Îi rugăm însă şi pentru ponderenta noastră participare, ieri şi azi, la lupta pe urma căreia porneşte această nouă îndrăzneală.

Suferinţele noastre morale, multe şi mărunte, pe lângă cea mare de a nu ne vedea încă închegaţi într-unul şi acelaşi stat cu toţi fraţii noştri, ne vin mai ales din partea unor reprezentanţi ai opresorilor noştri de până azi.

Cea mai profundă şi insuportabilă din aceste suferinţe – din care decurg celelalte – o constituie însăşi prezenţa unora din acei reprezentanţi la locuri de conducere a noastră. Această prezenţă, care nu se poate împăca nici într-un chip cu dreptul de liberă dispunere de sine a neamurilor, constituie pentru noi o sfidare. Pe de altă parte, tot ea ne reaminteşte mereu atâtea îngenunchieri morale din trecut şi nu lasă să ajungă la repaos sufletul nostru şi mai ales sufletul poporului nostru. Acesta vede în ea cuibul permanent al uneltirilor împotriva justelor sale aspiraţii. Şi cu drept cuvânt, căci cine ar putea crede că oameni care au reprezentat până ieri cel mai înverşunat şovinism împotriva noastră, s-au schimbat peste noapte şi au renunţat la vechile lor deprinderi. Dar dovezile uneltirilor lor le observăm, le simţim în atâtea feluri. Ele sunt cuprinse în teorii ce se lansează şi în fapte ce se susţin sau se tolerează.

Ca pe vremurile vechiului sistem de opresiune politică, ne este dat să auzim că ni se contestă caracterul românesc al unor ţinuturi cu majoritate românească zdrobitoare, că ni se spune ca pe vremea lui Tisza că nu suntem români, ci numai de „naţionalitate” română.

Pe când noi suntem opriţi a numi – în baza dreptului de liberă dispunere – anumite ţinuturi „ale noastre”, alţii sunt îndemnaţi ori toleraţi să strige în gura mare că aici vor rămâne toate cum au fost sau va fi cel mult republica elveţiană – fiindcă voieşte aceasta o minoritate disparentă.

Noi suntem opriţi a îndemna poporul nostru să se organizeze. În acelaşi timp însă sunt lăsate să se strecoare printre noi persoane suspecte, pe care lumea le arată cu degetul şi care susţin legături cu bolşevicii, făcând propaganda ideilor acestora şi organizând, sub haina socialismului, bolşevismul.

Conducătorii „naţionalişti” ai poporului nostru sunt calomniaţi pentru a-i discredita în faţa poporului. În chipul acesta se propagă anarhia de care au nevoie cei ce abia aşteaptă să pescuiască în apa tulbure.

Anumiţi prieteni dintre celelalte neamuri conlocuitoare cu noi sunt împiedicaţi a face propagandă printre ai lor pentru alipirea lor la noi. Şi aşa mai departe.

Aci am arătat numai unele din suferinţele noastre morale, pe care le îndurăm direct sau indirect din partea persoanelor de care ne ocupăm şi a căror prezenţă la locul unde se găsesc nu este justificată nici prin calităţile lor morale.

De aceea, în câte un loc ne-am arătat pe faţă şi în mod zgomotos indignarea noastră împotriva lor şi de aceea ne rugăm ca ele să fie înlăturate şi înlocuite cu persoane de încredere din sânul poporului nostru, ca astfel să fie uşurate suferinţele noastre morale şi să fie garantată cea mai sigură bună rânduială şi linişte în viaţa particulară şi în viaţa publică a cetăţenilor.

[„Banatul”, nr. 12, din 1 mai 1919]

Nu voim boLŞevism!

Nu ameninţăm, ci răspundem unor ameninţări. Ultimele rămăşiţe ale reprezentanţilor susţinătorilor şi slugilor vechiului sistem de opresiune politică din fosta Ungarie nu vor să renunţe la acest sistem. Ei caută a-l reînvia prin toate mijloacele posibile. Încercările lor disperate le vedem, le simţim şi aci la noi acasă, în Banat. Le-am urmărit urzirea zi de zi. Nu le-am dat atenţie prea mare, socotindu-le zvârcoliri zadarnice, la care mai curând sau mai târziu se va renunţa. Vedem însă că, cutezanţa lor creşte şi ia proporţiile ameninţării. În acest stadiu şi răbdarea noastră este pe sfârşite şi a sosit momentul ca să rostim în această chestiune un cuvânt energic. Acest cuvânt se rezumă în următoarele: nu vă vom mai răbda: la ameninţarea voastră, a celor puţini, răspundem noi, cei mulţi.

Cutezanţa subiectelor de care ne ocupăm bate la ochi mai ales pe teritoriul judeţului Caraş-Severin. Am mai înţelege-o în Cenad, în Bichiş şi Ugocia, dar cum s-o înţelegem aci, în marea românismului din ţara lui Brediceanu şi a lui Doda?!

În adevăr, orice hartă etnografică ne arată pe acest teritoriu cea mai curată masă românească. Ca tot atâtea mărgăritare scumpe sufletului nostru se înşiruie satele româneşti de-a lungul tuturor râurilor, a tuturor căilor de comunicaţie şi la poalele tuturor frumoşilor munţi bănăţeni. În goana trenului, care urcă de la Orşova la Poarta orientală şi coboară de aci la Caransebeş întâi şi apoi la Lugoj şi la Timişoara, nu se aude decât dulcele grai românesc, ca un ecou permanent al graiului ce se rosteşte în fiecare clipă, de o parte şi de alta a drumului de fier, până în cele mai nepătrunse ascunzişuri ale munţilor. Şuşuitul Cernei, care acompaniază ecoul, ne spune, spre mângâierea sufletului nostru iubitor de neam, că acelaşi ecou răsună de-a lungul tuturor râurilor bănăţene, revărsându-se cu rostogolirea apelor lor, în valurile Dunării străbune şi trecând apoi prin porţile de fier, mai concentrat la fraţii din celălalt Banat.

Câteva colonii de muncitori, aşezate în această mare românească pentru exploatarea bogăţiilor pământului nostru, în oraşele: Orşova, Caransebeş, Reşiţa şi Lugoj, cu lumea măruntă a disparentului număr de funcţionari de alte neamuri, pripăşiţi printre noi, cantonierii de la drumul de fier, însoţitorii de trenuri, care cu vorba lor răstită împing lumea în vagoane, jandarmii şi „finanţii”, care nu vor să renunţe a-şi face apariţia în locurile unde au trăit atât de bine; încăpăţânarea unor domni de a rămâne cu orice preţ în fruntea bucatelor din Caraş nu schimbă întru nimic icoana etnografică a acestui pământ şi nu alterează conştiinţa noastră, că suntem din mila lui Dumnezeu şi vrednicia strămoşilor noştri stăpânii lui din vremuri străvechi.

Şi după cum dispar indivizii în marea poporului nostru, tot astfel trebuie să se înece vrerea lor în vrerea noastră. Spre paşnică împreună-vieţuire, dacă vor pleca urechea la cuvântul nostru.

Să înceteze deci încercările ce se fac, intrigile ce se urzesc şi ameninţările ce se rostesc pe şoptite şi cu glas tare, în case între patru ochi, pe stradă cu priviri semeţe, în presă şi în conventicole cu glas cutezător. Să nu se amăgească subiectele acestor acţiuni, îi ştim ce fac şi în ce căi umblă. Le adresăm ultimul îndemn să părăsească aceste căi. Altfel, ca mâine nu vor mai avea ce căuta în mijlocul nostru. Îi vom invita să-şi facă bagajele şi să plece de unde au venit. Iar întrucât sunt şi unii din ei fiii acestui pământ, să ia aminte că tare este voinţa noastră şi ea va îndoi şi fierul. Cu Speranţă împreună le zicem: „Sare-n sus, se face foc şi rămâne tot pe loc” – sau cu altă vorbă a poporului: „Geaba vii, geaba te duci, geaba mai rupi la papuci”. „Păcat de osteneală, că tot nu iese trânteală”.

Tot nu va fi bolşevism şi în Banat, cum nu va fi nici republică bănăţeană, oricâte drumuri s-ar face la Belgrad şi la Budapesta şi oricâtă cerneală ar strica cutare fiu de „magnat” ungur făcând jonglerie de statistică şi împărţind Banatul în cantoane elveţiene, pe hârtia atât de răbdătoare a gazetei.

Nu va fi nici republică sovietistă, după cum nu va mai fi integritatea Ungariei, oricât ar da cu pumnul în masă şi ar bate din picior cutare socialist. Nu ne vom speria de ameninţarea că va răsări ca din pământ Garda Roşie, menită să fie ultima apărare a lăcustelor şoviniste. Faptele celor „roşii” îşi vor primi cuvenitul răspuns din partea celor aproape patru sute de mii de români din Caraş. Conferinţa de Pace va decide, şi nu teroarea.

Se va auzi glasul nostru şi se va citi scrisul nostru, cu toată opreliştea socialiştilor adresată culegătorilor români, ca să nu îndrăznească să aşeze în cuvinte slova românească. La opreliştea lor, teroarea lor, pentru care s-a dat lozinca în oraşul Lugoj, le răspundem cu invitarea să-şi dea seama că toate drumurile la Lugoj vin din sate româneşti, că toată hrana lor le vine pe aceste drumuri.

Să înceteze cu o zi mai curând toată propaganda bolşevistă în mijlocul poporului nostru prin răspândirea pamfletelor, care ce-i drept nu ne pot prosti poporul nostru înţelegător şi cunoscător de oameni şi de rosturi, dar constituie o sfidare pe care mândria noastră de oameni nu o mai pot tolera. Să nu ne pângărească mai ales cu scrisul şi cuvântul lor murdar tot ce avem mai scump şi mai ales Ţara noastră românească şi capul ei încoronat. Noi nu suntem neam de rebeli ingraţi, ci popor recunoscător, care oricând este gata să-şi jertfească viaţa pentru binefăcătorii săi. Să se ştie o dată pentru totdeauna, că acea ţară şi acel cap încoronat, care cu jertfe deosebite în istoria neamului nostru ne-au dat unitatea neamului, sunt scumpe inimilor noastre şi toţi cei ce îndrăznesc să le pângărească îşi vor avea răsplata cuvenită.

Toţi şoviniştii de ieri, care cred că şi-au găsit protectori şi şi-au asigurat libertatea de acţiune înscriindu-se la socialişti, să ia aminte.

Suntem şi noi şi sunteţi şi voi, domnilor, ce-i drept, aceiaşi oameni ca şi înainte. Dar împrejurările s-au schimbat! Şi graiul şi braţele ne sunt libere astăzi. Să vă daţi seama de această schimbare. Nu mai este lumea cea veche. Nu mai suntem noi sub voi, ci voi sunteţi printre noi, aci acasă la noi, puţinei, în mijlocul nostru, al celor mulţi. Faceţi această constatare absolut conformă cu realitatea şi trageţi consecvenţele inevitabile. Fiţi prudenţi, domnilor, fiţi foarte prudenţi!

[Semnat: Imb.]

[„Banatul”, nr. 13, din 4 mai 1919]

Împotriva monopolului naţional

Lupta, pe care o dăm şi o vom da cu îndârjire din ce în ce mai mare în frontul extern, împotriva duşmanilor din afară, nu ne poate opri ca să nu ne purtăm, dacă este nevoie, şi în frontul intern, împotriva unor neajunsuri ale vieţii noastre publice, întrucât ele se desemnează clare şi poară în sine germenele răului. Mai ales nu ne poate opri pe noi, cei grupaţi în jurul gazetei „Banatul”. Din multiple consideraţiuni.

Suntem aproape toţi oameni tineri. Trăim încă zilele purtate de cel mai cald entuziasm, care nu cunoaşte şi nu vede decât ţinta, înspre care ne este împins sufletul. Şi nici o clipită piedicile şi compromisul cu ele. Oportunismul, târguiala cu împrejurările, sunt streine de atmosfera sufletului nostru. Aceasta ne-a făcut pe unii să trecem culmile Carpaţilor, în primele luni ale incendiului mondial, pe alţii, mai târziu, să ne grăbim paşii din stepele Rusiei spre acelaşi petec de pământ, care avea să pornească, şi la momentul considerat oportun a şi pornit, lupta sfântă pentru unitatea neamului.

Acelaşi entuziasm, hrănit de cea mai curată şi mai completă credinţă, ne-a aruncat în toiul năvalnicei lupte, ale cărei sângeroase episoade le-am trăit până la sfârşit, în toate variantele lor. În năprasnica încăierare, şi azi după încoronarea ei cu strălucitoare izbândă, felul sufletului nostru nu s-a schimbat şi nici modul lui de acţionare. Ce-am văzut acolo, pe unde ne-a purtat chemarea secolilor, porunca strămoşilor şi glasul instinctului naţional, ni le-au consolidat şi mai mult pe amândouă. În lupta celor mulţi, a tuturor pentru toţi, am înţeles şi am simţit mai mult ca oricând nimicnicia singuraticului în faţa intereselor totalităţii. Cum în fiecare din noi trăieşte numai o tremurare din atotcuprinzătoarea viaţă a neamului. Cât de drept spre ţintă, în luptă dreaptă, fără târguială cu imperfecţiile realităţii, fără milă pentru trădătorii ei, împingea înainte această viaţă. Cum lupta susţinută de ea dărâma cu putere elementară din calea ei minciuna şi altarele false. Văzut-am prăbuşirea atâtora şi n-am plâns în faţa ei, căci niciodată nu puteam înţelege mai bine, ca acolo, că ea trebuia să se întâmple.

Cu acest fel de a fi, cu această metodă de luptă, cu aceste credinţe tari, ca tăria neamului nostru, ne-am întors aci, de unde cu drag ne resfirăm energiile sufletului în alte lupte, necesare binelui public.

Luptători deci hotărâţi; neînchinându-ne zeităţilor trecătoare, nefiind în slujba şi deci în robia sufletească a nimănuia, şi mai ales a celor certaţi cu sine şi cu lumea, urmând numai poruncii conştiinţei noastre, întemeindu-ne pe straturile largi ale poporului, din sânul căruia am ieşit şi cu care singur căutăm legătura, nu ne sfiim a ataca toate problemele vieţii noastre publice. Cu îndrăzneală, făţiş, având în vedere numai cauza şi fiind fără cruţare faţă de toţi apostolii ei falşi.

Robiţi de suferinţele morale, care nu mai au sfârşit pe teritoriul mândrului nostru Banat, abordăm şi de astă dată problema curmării acestor suferinţe. Satisfacerea fără întârziere a voinţei româneşti de pe aceste meleaguri: Unirea noastră, a pământului şi a sufletului nostru cu împărăţia pământului şi sufletului românesc eliberat. Să cază barierele, să se ridice stăvilarele şi să se reverse viaţa noastră în marea vieţii româneşti. Toţi cei mai mari ai noştri, mandatari şi executori ai voinţii obşteşti să deschiză procesul cel mare şi pentru încheierea lui să fixeze un timp determinat. Vor avea toată susţinerea noastră întru lucrarea lor.

Să înceapă opera de unificare acolo, unde ea nu poate fi contestată de nimeni, aci în Caraş-Severinul cel atât de românesc şi să fie extinsă apoi treptat, cu cea mai mare energie, până la frontiera vestică naturală a cadrilaterului bănăţean. Toată suflarea românească, câtă trăieşte aci trista viaţă de mută mucenicie, aşteaptă aceasta. Gata spre orice jertfă, spre suprema jertfă. Nemaivoind să vază prelungindu-i-se cu nici o zi robia ruşinoasă, în care a fost ferecată tocmai în zile de generală prăznuire a libertăţii popoarelor.

Dar la orânduirea noii vieţi, care va avea să fie instalată după eliberare, să se ţină cont de voinţa majorităţii populaţiunii şi de porunca împrejurărilor celor noi.

Şi una şi alta cer imperios ca viaţa de mâne de aci să fie în adevăr viaţă nouă reprezentată prin oameni noi. Care să nu semene întru nimic cu viaţa din trecut, care deşi în esenţa ei, nu era astfel, dar prin cei ce o diriguiau, purta pecetea vieţii neîntregi, a vieţii de compromis, obosite, descurajate, pactiste. Îi mersese vestea departe şi cu ruşine auzeam vorba de ocară ce se rostea la adresa ei, fără vina celor mulţi care o reprezentau în adevăr. Ajunsesem să fim clasaţi printre cei din urmă fii ai neamului pentru că în adevăr nu avusesem tăria să înlăturăm pe cei ce ne precupeţeau viaţa.

Se monopolizase această viaţă a noastră publică în mâni obosite, care ele înşile nu-i vedeau de rosturile ei şi nu lăsau nici pe alţii să-i vază. Ne dezorganizasem astfel complet. Lipsite de credinţa în tăria vieţii noastre, aceste mâni, în vremuri când viaţa tuturor neamurilor creştea spre întregire, când se auzea ascuţitul săbiilor spre rotunzirea hotarelor, o închinau vieţii altora.

Destul ne-a fost din această monopolizare. Pământul acesta, cu toată viaţa lui, este al nostru al tuturora. El nu constitue o moşie particulară, ci o avere publică, o moşie lăsată din moşi strămoşi nepoţilor de astăzi. Şi tuturora deopotrivă. Toţi să fie întrebaţi deci, când este vorba de noua aranjare. Şi mai ales cei ce n-au şovăit niciodată, cei pururea consecvenţi şi intransigenţi şi înainte de toate cadrele tinere, care aduc şi credinţă şi putere întru întemeierea noii aşezări. Să nu ni se repete insulta că ele ne-ar lipsi. Pământul acesta ne-a dat înflăcărarea naţională a lui Brediceanu şi vijelia legendară a lui Dragalina. În cuprinsul lui sclipesc atâtea inteligenţe, începând de jos de la ţăranii cărturari, poeţi şi oratori, până sus la strălucirea cugetării reprezentate prin cărturari de mâna întâi.

S-ar putea oare, ca să nu se ţină cont de aceste inteligenţe şi lucrurile să se aranjeze după culise de câţiva oameni numai?

Ar fi păcat şi ar fi dezastruos. Iată pentru ce ne înscriem împotriva monopolului naţional şi cerem ascultarea voinţii tuturor celor chemaţi să spuie un cuvânt, în clipe decisive ca acele, pe care le vizăm.

Dacă această dreptate nu ni se va face de sus, ni-o vom face noi înşine.

Altă cale nu ne rămâne de ales, decât cea indicată de binele obştesc şi de demnitatea noastră.

[„Banatul”, nr. 17, din 18 mai 1919]

Non possumus

Românii bănăţeni s-au prezentat astăzi, la Ciaba, M.M.L.L. Suveranilor români. Prin tot ce au ei mai reprezentativ, mai caracteristic, mai distins ca suflet şi mai învăţat ca entuziasm. Înalţi Prelaţi, preoţi, intelectuali mireni de toate categoriile, doamne din oraşe, ţărani şi ţărănci din frumoasele noastre sate bănăţene. Însoţiţi cu sufletul de toţi cei ce n-au putut pleca, de la copii până la moşnegi, din tot cuprinsul pământului nostru. Şi de toate generaţiile, de mai multe ori seculare, ale tuturor înaintaşilor noştri, din moşi strămoşi, până la genunchii celor de astăzi. De toţi străjerii Dunării de jos, apărători statornici, în a veacurilor alergare, ai acestui pământ şi prin el a celui ce este legat de el spre apus de soare, până la valurile mărilor albastre.

Da, astăzi Banatul n-a fost acasă. Ci întreg, din munţi până la Tisa şi din Mureş până la Dunăre, acolo, sub ochii prea luminatelor feţe a Regelui şi Reginei tuturor Românilor.

Nu spre a îndeplini o formalitate, luând parte cu flori, cuvântări şi coruri la primirea solemnă a unor persoane regale şi nu numai pentru a le arăta acestora toată dragostea unui neam întreg.

La Ciaba s-a desăvârşit astăzi un mare act istoric şi politic. Acolo s-a înfăţişat colţişorul acesta de ţară spre a-şi rosti, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, ultimul cuvânt al voinţei sale hotărâte, strigătul de alarmă a celor opt sute de mii de români.

Da, starea în care ne găsim astăzi, din piepturile noastre mai tare şi decât glasul dragostei, cuvântul voinţei noastre celei mai neclintite.

De ce am mai ascunde, astăzi, ceea ce ştie o lume întreagă, ceea ce cei mai autorizaţi şefi ai neamului, din locul unde se hotăreşte astăzi de soarta pământului, au spus: în chestiunea Banatului nostru s-a propus la Paris, de cei mai chemaţi, o soluţie care trebuie să trezească în inima noastră cumplită durere. Ea înseamnă pentru noi pierderea Torontalului, a părţilor sudice din Timiş şi a unei fâşii, la Dunăre şi pe valea Caraşului, din Caraş-Severin.

Toată presa fraţilor noştri de dincolo de Carpaţi este astfel plină de cea mai legitimă îngrijorare. Ea arată cum marile puteri au dat soluţii insuficiente pentru unele din popoarele mai mici şi face din acest punct de vedere o paralelă între noi şi Belgia, care după cumplite jertfe, este nevoită s-o spună, într-o moţiune votată de mulţimea cetăţenilor în Bruxelles, că se vede înşelată în aşteptările sale. Şeful guvernului român şi principalul nostru delegat la Conferinţa de Pace a trimis cuvânt acasă că, faţă de felul cum este tratată la Paris chestiunea Banatului, nu mai rămâne de urmat decât politica faptelor împlinite.

Atunci, atitudinea noastră, a românilor bănăţeni, este precizată, fixată de momentul politic în care ne găsim. Ea a trecut peste stadiul argumentărilor istorice, etnice, geografice şi tot ce mai poftiţi şi a apelurilor adresate lumii în baza lor şi a intrat în faza decisivă a declaraţiunilor de voinţă².

Iar voinţa noastră neclintită a spus astăzi la Ciaba, nu Regelui românilor, cel care ştie aceasta, ci tuturor celorlalţi, pe care îi priveşte, cu puterea strigătului de alarmă: Non possumus!³

Românii bănăţeni nu primesc şi nu pot privi ca obligatorie pentru ei nici o soluţie care ştirbeşte integritatea teritorială a patriei lor mai restrânse. Oricare ar fi întâmplătoarele majorităţi relative în câte un colţişor al acestei patrii, neştirbit rămâne caracterul ei românesc, pentru sufletul românesc, care o străbate din hotare în hotare.

Non possumus! De acord cu atitudinea tuturor factorilor noştri conducători, am întărit cu jurământ la Ciaba voinţa noastră, ca Dunărea şi Tisa să fie hotarul de vest al României Mari. Şi acest jurământ, care este al tuturor celor 15 mil. de români, gata suntem a-l ţine cu orice jertfă, cu suprema jertfă.

Non possumus!

Dacă am suferit, am răbdat şi am tăcut n-a însemnat nici un moment că am renunţat. Astăzi, paharul suferinţelor s-a umplut, răbdarea ni s-a sfârşit, tăcerea se dezleagă şi se schimbă în cel mai hotărât cuvânt al voinţei noastre: nu vom lăsa cu nici un preţ să se întâmple ca 300 de mii de sârbi bănăţeni să împiedice 15 mil. de români să-şi întemeieze posibilitatea existenţei statului lor.

Patru sute de mii de români am jertfit la sudul Dunării, nu vom mai jertfi alte două sute de mii la nordul Dunării.

Fraţi blestemaţi le-am fi, dacă am preţui mai puţin viaţa lor, decât viaţa noastră sau mai mult viaţa noastră, decât viaţa lor.

Ei vor trăi prin noi şi noi prin ei. Altfel nu se poate.

Acesta este cuvântul voinţei noastre, rostit la Ciaba.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

[„Banatul”, nr. 20, din 25 mai 1919]

Ne cheamă Banatul

Din hotare în hotare, pe tot cuprinsul pământului românesc se rosteşte astăzi acest magic, fermecător de frumos şi mişcător cuvânt: Ne cheamă Banatul.

Olteni, munteni, moldoveni, ardeleni şi bănăţeni îl rostesc deopotrivă. Acasă, în jurul căminului, în gingaşa intimitate a sufletului lor – părinţii şi copiii. Din ochi, din buze, prin gesturi. Ca o poruncă a lui Dumnezeu, trimisă prin mijlocirea strămoşilor. Care bate la poarta sufletului lor, ridicându-se din înseşi temelia, din cenuşa pe care este zidită casa.

Şi dincolo de pragul casei, sub cerul liber, în adunări – bărbaţii. Ca poruncă coborâtă în sângele lor de sus, din izvorul tuturor energiilor omeneşti: de la Dumnezeu şi de la părinţii părinţilor lor.

În cazarme, pe câmpul de deprinderi şi în îndepărtate tranşee – soldaţii. Pe când îşi consumă, în tihnă abia apucată, coaja uscată a sărăciei lor de mucenici. Când îşi mlădiază corpul şi întăresc muşchii pentru frământarea în lupte. Şi când pornesc în coloane nesfârşite, pe sprintene picioare, ca căprioarele din munţii unde au răsărit, pe aripi de şoimeri ori pe ţeava de tun la hotare. În cântece de alarmă şi strigăte de război.

Ne cheamă Banatul!

Magic cuvânt, de ori unde eşti rostit pe şoptite, strigat cu putere ori cântat în glas de imnuri, te adună, porneşte şi pătrunde cu toată sfinţenia conţinutului şi tăria puterii în inimile noastre, a fiilor acelui pământ care cheamă. A acelora care furăm mânaţi de durerea lui pe Câmpia numită de strămoşi, ieri, a Libertăţii, iar de noi, mâine, a întregirii, a Unirii.

Ca apoi să te rostim noi mai cu tărie, din suflet cutremurat şi energii trezite, prin scânteierea ochilor, tremurarea buzelor şi încleştarea pumnilor.

Ne cheamă Banatul – să răsune de-aci până la Dunăre şi până la Tisa! Ne cheamă lumina şi bogăţia ogoarelor; aurul spicelor şi albastrul cerului. Şi ne cheamă mai ales umbra robiei, care stă gata să le cuprindă pe toate. O vedem la orizont şi ni se sfâşie inima de glasul semenilor îngroziţi de ea.

S-ar putea să lăsăm să se înece în jale şi Timişul şi Bega şi Caraşul şi Niergănul? Dar durerea ar face zăgazuri neînvinse acolo jos, la gurile lor, ca să nu se poată scurge la vale şi atunci ar curge în sus spre noi şi s-ar revărsa îngropându-ne sub ea toată bucuria vieţii noastre.

O, voi toţi dragii noştri, câţi priviţi în susul apelor spre răsărit de soare, iată azi vă auzim chemarea, ne adunăm, ne pregătim şi ca mâine pornim la voi. Mare este Dumnezeul neamului nostru, vom şterge cu sărutări nesfârşite lacrimile care curg şiroaie azi pe obrajii voştri. Voi fraţi buni, scumpi prieteni ai copilăriei mele, n-am murit încă şi până atunci trăiţi şi voi. Suntem vii şi tari ca inima din noi şi hotărâţi ca lupoaica ce-şi apără puii, ca mama ce moare pentru copii, ca vulturul ce zboară în înălţimi în ciuda tuturor vânturilor.

Am mai văzut şi alte furtuni. Nu sârbii vor putea pune hotar între noi şi voi. Prieteni le-am fost, pururea bine le-am făcut, pe vremuri din sudoarea feţei noastre şi-au zidit biserici şi şi-au întemeiat focare de cultură. Sărăcia noastră le-a fost izvor de bogăţie. Noi ne-am ofilit şi ei au înflorit. Şi azi tot ei ne batjocoresc, că au avut episcopii şi au avut biserici bogate şi fonduri grase şi – pe urma lor – bărbaţi cu carte. Dar pentru Dumnezeu, atâta sfidare, atât cinism, atâta batjocorire a adevărului!

Înarmaţi cu minciuna au năvălit asupra noastră prin surprindere şi vicleşug, când armata română, prinsă în Moldova, nu-i putea opri. Şi şi-au aşezat santinela cu puşca spre România, la Bahna, şi cu puşca spre Ardeal, la Mureş. Ca spre inamic.

Oameni fără credinţă, oameni fără Dumnezeu! În faţa lor nici un sentiment de nobleţe nu ni se mai deşteaptă în suflet. Au căzut din graţia dragostei noastre şi nu-i mai aşteaptă decât biciul de foc, care-i va scoate din raiul Banatului.

Ne cheamă Banatul.

Din înălţimi, Doamne, nu vei socoti prea aspră mânia noastră. Ia acest pahar de la noi! Dar dacă nu se poate să fie, nu după cum noi, ci după cum sârbii au voit.

[„Banatul”, nr. 26, din 8 iunie 1919]

Poporul nostru Şi conduCĂtorii lui.

Din prilejul aduNĂrii de la Lugoj

Măreaţa adunare din Lugoj a fost o surprindere pentru toată lumea. Şi pentru cei ce credeau că cunosc mai bine poporul nostru de la sate şi pe conducătorii lui.

Şi lucrul este explicabil. Niciodată, sub oblăduirea guvernelor multicolore maghiare, poporul nostru nu avu posibilitatea unei complete manifestări a neîntrecutului său suflet cu care birui secolii. Totdeauna acele guverne găsiră mijloacele pentru a împiedica această manifestare, prin toate gamele terorii şi prin corupţie în variante nesfârşite. Şi astfel, cu toată străduinţa şi munca entuziastă a conducătorilor, nu reuşirăm decât prea arareori să vedem poporul, până la cel din urmă om, în tabăra noastră. Majoritatea, marea majoritate chiar, dacă vreţi, era cu noi. Tot atunci însă vedeam şi dincolo, în societatea onorabilă a jandarmilor, notarilor, birtaşilor ovrei, fibirăilor şi a tuturor coditelor judeţene, până sus la prefect, destule cojoace româneşti şi căciuli cu pene ungureşti. Feţe sănătoase de români, desfigurate de otrava libaţiunii cu care se cumpărau sufletele.

La noi măcar, în unele părţi din Banat, am prea avut parte de cete de rătăciţi. Burdea şi Şieghescu, cu toate nuanţele şi subnuanţele lor, declarate ori mascate, le sporise considerabil numărul. Stricând pentru multă vreme bunul renume al bănăţenilor lui Doda şi Brediceanu. În ce măsură reuşiseră pseudoapostolii să ne deruteze poporul, exprimă în chip hazliu, dar perfect de adevărat, vorba unui ţăran unchiaş sfătos din ţinutul Orăviţii, spusă unui avocat din partea locului: „Domnule, cu sârbii ăştia nu ştiu cum să mai zic, poate că nouă ne-a trebuit câta (puţin) stof (pedeapsă), că am fost cam prea burdişti”.

Dar vremurile se schimbară. Poporul nostru ieşi din robia mai mult decât babilonică austro-maghiară şi cu aceasta deodată şi de sub tutela pseudo-ocrotitorilor şi falşilor apostoli. Pe când un glonte făcea să se coboare în mormânt, deodată cu nefericitul corp al lui Tisza, întreg sistemul legat de numele lui, carul de paie, care-l socotea ascuns între firele sale pe Constantin Burdea din Banat, ducea cu sine tot duhul blestemat al apostoliei înşelătoare din meleagurile bănăţene. Evaporară din sângele poporului nostru şi ultimele picuri de otravă. Sângele sănătos românesc începu să circule viguros şi sufletul reveni la original. Poporul se regăsi pe sine şi regăsi pe adevăraţii săi conducători.

Şi iată că, la cea dintâi probă, la cea dintâi chemare a conducătorilor, el îşi dezveli toată comoara sufletului său. Nu mai rămaseră burdişti, nu mai fură şieghescani, ci se cristalizară toţi românaşii verzi, cu sucul sănătos ca bradul din munte. Conducătorii n-avură decât să fie la locul lor şi să facă întrebuinţare de legătura lor cu masa, pentru ca să se producă toată feeria câtă învălui, cum nu s-a mai văzut vreodată.

Şi ei se dovediră a fi mai mult decât la locul lor. Ei oferiră ocazia să ne convingem că unul şi acelaşi entuziasm pentru un mai bun şi mai fericit viitor al neamului nostru hrăneşte pe toţi conducătorii noştri. Pe cei de la sate poate chiar mai mult, mai complet, decât pe cei de la oraşe, rămânând ei acolo, la pragul şcolii româneşti, sub straja turlelor ştrămoşeştilor biserici, în preajma mormintelor străbune, mai genuini, mai originali, mai neatinşi şi nealteraţi de multipla varietate a influenţelor străine de la oraşe.

Şi trebuie să le fim infinit de recunoscători, pentru că ne-au dat ocazia să revedem, în ediţie completă, toată sănătatea satelor noastre, spre nemărginita mângâiere a celor ce o căutam şi o doream, pentru însuşi viitorul nostru, mai ales în aceste vremuri tulburi.

Le suntem mulţumitori mai ales acum, când soarta Banatului nostru reclamă toată atenţia şi toate puterile sufletelor şi braţelor româneşti. Intervenţia dincolo de blestemata linie demarcaţională, în iadul tuturor despoierilor sârbeşti, pare inevitabilă. Şi în această situaţie, revelaţia de la 10 iunie este un adevărat balsam pentru sufletele noastre.

Popor şi conducători şi, în fruntea lor, venerabila noastră preoţime ne-au dovedit în această zi nu numai temeinică sănătate şi disciplină sufletească, dar şi nemărginită dragoste pentru acest pământ şi voinţă hotărâtă de a-l elibera cu preţul sângelui.

E rândul nostru acum ca, cu această sănătate şi voinţă, să pornim opera de eliberare. Şi o vom porni. Ne legăm cu jurământ sfânt că o vom porni. Bravul nostru popor şi minunaţii lui conducători să aştepte avizul nostru, el va urma.

[„Banatul”, nr. 28, din 15 iunie 1919]

Cerem intransigeNŢĂ

Germania a semnat pacea. Urmează acum să semneze Austria. Şi cu aceasta se pune problema mare a statelor, care se formează pe ruinele fostei monarhii habsburgice. Ele toate vor fi chemate, peste câteva zile, să rostească cuvânt hotărât privitor la condiţiile impuse de aliaţi, Austriei şi Ungariei. Şi în rândul lor şi Statul Român. Acesta, prin delegaţii săi, va avea să declare dacă acceptă sau nu condiţiile impuse Austriei şi Ungariei, întrucât ele ating direct interesele ţinuturilor ce trec din cadrele celor două state la România, dacă primesc condiţiile de la care aliaţii fac pendentă recunoaşterea României Mari: controlul minorităţilor, liberul tranzit şi internaţionalizarea Dunării şi dacă acceptă frontierele trasate cu abatere de la tratatul din 1916.

Toate aceste chestiuni privesc deopotrivă pe toţi românii, atât pe cei din vechiul regat, cât şi pe cei din România nouă. Chestiunea frontierelor, însă, interesează în mod deosebit pe aceştia din urmă, fiindcă este vorba de viitorul lor, fiindcă intră în discuţie marea şi grava întrebare, care atacă însăşi conştiinţa lor. Dacă pot admite ca frontiera să se tragă astfel încât o parte din fraţii lor, ca în Banat şi Crişana, să rămână iarăşi, şi poate pentru totdeauna, în afară de cadrele statului naţional român unitar.

De aceea, auzim din izvor competent că reprezentanţii autorizaţi ai vechiului regat pun pond deosebit pe cuvântul reprezentanţilor autorizaţi ai ţinuturilor vizate. Delegaţii oficiali ai României cer până astăzi pentru România Mare frontierele fixate prin tratatul de alianţă din 1916. Cei „patru” din Paris caută să impună, contra acestui tratat, alte frontiere. Revine noilor ţinuturi îndatorirea de a se rosti dacă, cu toată situaţia grea ce i s-a creat Statului Român prin formularea condiţiilor de care vorbirăm mai sus, ele îşi apără integritatea lor naţională, frontiera lor etnică şi naturală. Şi dau astfel mandat delegaţilor de a merge până la capăt pe calea intransigenţei accentuate până acum.

Glasul unora din reprezentanţii autorizaţi ai acestor ţinuturi, rostit în mod public, l-am şi auzit. El ne spune că miniştrii din România nouă: cei de dincoace de la noi, cei din Bucovina şi cei din Basarabia – sunt în această chestiune perfect solidari şi stau neclintit alături de guvernul român şi de delegaţii noştri de la Paris, pe baza tratatului din 1916, de la care nu se vor abate cu nici un preţ.

Fiindcă chestiunea frontierei este în mare parte chestiunea integrităţii Banatului, fiindcă deci este în joc, în complexul celorlalte întrebări, soarta noastră, a bănăţenilor, datori suntem să ne rostim cu ultima energie, pentru a da toată tăria morală reprezentanţilor amintiţi, întru apărarea noastră.

Şi rostirea noastră este aceasta: cu preţul sângelui şi a avutului nostru, cerem Tisa şi Dunărea hotar în Banat. Impunem tuturor factorilor noştri răspunzători îndatorirea sfântă de a reprezenta cu ultima energie această cerere a însuşi poporului român din Banat, care a formulat-o în mod categoric în grandioasele adunări din Lugoj, Caransebeş, Bozovici, Teregova şi Orşova şi este dorinţa şvabilor, a doua naţie mai importantă ca număr aci, după noi, prin accentuarea indivizibilităţii Banatului. Şi aceeaşi cerere am auzit-o pornind, spre nespusă mângâiere a sufletelor noastre rănite, din toate oraşele, orăşelele şi satele pământului românesc.

Noi, bănăţenii, intraţi cu toţii în „Liga bănăţeană pentru apărarea integrităţii Banatului”, când repetăm reprezentanţilor noştri legali această cerere, îi asigurăm că poporul nostru din cele trei judeţe îi susţine astăzi cu cuvântul şi este gata să-i susţină mâine cu arma în mână.

Dacă, desigur, la cântărirea acestei chestiuni sunt a se lua în considerare atâtea fapte de importanţă mare pentru viitorul Statului Român, dacă aceste consideraţiuni sunt o realitate, care cere să fie văzută, apoi realitate este, şi încă cea mai mare, voinţa de fier a românilor bănăţeni, care declară din nou în faţa lumii că, dacă s-ar putea întâmpla imposibilul, ca fraţii lor să-i părăsească, ei singuri se vor scula ca un singur om şi îşi vor face dreptate. Căci ei nu apără aci numai un singur colţ de pământ, ci înainte de toate o conştiinţă vie românească. Românii ameninţaţi să fie robiţi de sârbi nu sunt o cantitate oarecare de oameni neglijabili, ci partea cea mai aleasă a sufletului nostru de bănăţeni. Acolo, unde ei trăiesc, suflul românesc a stăpânit toate meleagurile, împreună cu oazele străine. Se poate ca să fie şi fraţi de-ai noştri care să nu ştie aceasta – noi, bănăţenii, însă o ştim.

Consideraţiunea despre mulţimea duşmanilor noştri nu ne pune pe gânduri. De aceştia am avut parte îndeajuns şi până acum şi iată că n-am pierit. Astăzi, când am crescut şi ne-am întărit, nu ne vom speria mai mult decât în trecut de ei. Dimpotrivă. Ca să le facem faţă ajunge acest unic, dar mare lucru: să facem zi de zi, prin toate mijloacele, opera de luminare şi închegare sufletească a ţărănimii noastre şi ea, cu noi împreună, va înfrunta orice vijelie.

Consideraţiunea că, prin faptul împlinit în faţa căruia am pune Conferinţa de Pace, ne-am atrage reprobarea aliaţilor, ne aduce aminte de vorba unui însemnat bărbat de stat român în zilele noastre, care reamintea că, la toate răspântiile istoriei noastre mai noi am avut marile puteri împotriva noastră (la unirea Principatelor, la alegerea lui Cuza, la aducerea în ţară a prinţului Carol, etc.) şi totuşi am biruit, fiindcă am reprezentat, ca şi astăzi, dreptatea, în faţa căreia şi cele mai mari puteri rămân neputincioase.

Tăria sârbilor o cunoaştem noi mai bine. Ştim că ea ar trebui să ne dea mai puţin de gândit. Şi că se vor supăra pe noi? Să le fie de bine, se vor supăra, şi iar le va trece, când bine vedem că sunt mai mulţi avizaţi ei la noi, decât noi la ei. Dacă nu înţeleg cuvântul, cine le e de vină?

Deci în rezumat: intransigenţă, energie, închegarea rândurilor, un efort al nostru al tuturora, pentru noi, pentru ale noastre, în sfârşit, şi vom trece peste dificultăţi ca prin minune. Istoria ne cheamă să dăm măsura vredniciei şi demnităţii noastre ca neam. Să nu facem ca ea să ne condamne.

[„Banatul”, nr. 34, din 2 iulie 1919]

Pentru Casa de EdituRĂ „Banatul”

În rândul pribegilor şi voluntarilor români, Banatul şi-a avut şi el pe fiii săi. În timpul celor doi ani de neutralitate a statului român, în presă şi în adunări s-a auzit şi cuvântul lui... În rândul ostaşilor porniţi la luptă grea întru unirea neamului, acolo au fost şi fiii lui, pe Cerna, pe Jiu, pe Olt, pe Argeş, pe Valea Prahovei, pe Siret, pe Dunăre, în Dobrogea şi la toate trecătorile Carpaţilor.

De asemenea, numără sute de ofiţeri şi mii de soldaţi bănăţeni, acel corp de voluntari despre a cărui acţiune s-a vorbit adeseori şi care, ajutaţi de bravii camarazi veniţi din Italia, fac astăzi paza Ardealului, Crişanei şi acum a unei părţi din Banat.

Ca mâine opera lor de unire şi închegare a neamului, alături de glorioasa armată a vechiului regat, va fi terminată şi ei se vor întoarce la căminurile şi ocupaţiunile lor obişnuite.

Prin aceasta însă nu vor putea înceta a fi luptători, în primele rânduri şi în viitor, întru înălţarea neamului lor. Dragostea de neam, în focul luptei li s-a întărit, în măsura jertfelor ce ea le-a cerut. De atâtea ori le este mai scump neamul, de câte ori au asudat sudori de sânge întru binele lui, de câte ori le-a muşcat arma vrăjmaşului din carne şi de câte ori moartea îşi preumbla coasa deasupra capetelor lor. În hora morţii sufletul lor s-a revărsat pentru totdeauna în marea vieţii româneşti şi călcâiul lor a concrescut în glia strămoşească.

În străinătatea unde au umblat şi în lumea pe care nu au cunoscut-o şi au învăţat să-şi iubească mai cu ardoare poporul lor care este ales între popoare. Examenul grozav prin care ne-a trecut neamul şi pe care ei l-au văzut mai de aproape a dovedit că poporului nostru trebuie să i se facă intensă şcoală culturală, socială şi economică, pentru ca el să poată ocupa în rândul celorlalte popoare locul ce îl indică talentele sale înnăscute şi să deie civilizaţiei bogăţia care poate porni de la aceste talente.

De aceea, hotărâţi sunt să continue lupta începută, aci acasă, pe terenul politic, cultural, social şi economic, cu aceeaşi intransigenţă şi impulsivitate, cu îndrăzneală deprinsă în război.

Mai ales nu se pot sustrage de la această luptă bănăţenii, când o parte din pământul lor geme în robie nouă, care ameninţă să se statornicească.

De aceea, unii din ei, câţi avură ocazia să steie strânşi laolaltă, porniră în Bucureşti şi continuă acum acasă, ajutaţi de prieteni, în coloanele ziarului „Banatul”, lupta pentru apărarea integrităţii Banatului şi, după ce vor fi în rând cu toţi fraţii lor, vor continua fără preget opera de consolidare a scumpului lor pământ natal.

Activitatea desfăşurată de ei prin acest ziar, ca şi toată acţiunea iniţiată şi susţinută de ei, pentru cauza Banatului, în legătură cu ziarul, este cunoscută, credem, îndeajuns tuturor fraţilor apropiaţi şi îndepărtaţi. Cu activul ei de partea lor, ei vor adresa în curând tuturor bunilor români un apel de ajutor întru înjghebarea unei case de editură şi întru consolidarea acestui ziar însuşi.

Casa de editură „Banatul” voieşte să fie focar cultural pentru întreg Banatul, servind, prin cărţile ce le va edita, prin librăriile şi cercurile de lectură ce le va înfiinţa, interesele culturale ale tuturor păturilor sociale şi în special ale ţărănimii, temelia neamului şi ale clasei de mijloc, întru întemeierea şi consolidarea acestei clase indispensabile pentru propăşirea noastră.

În aceste zile de cumplită disoluţie şi anarhie socială ne-am convins că, înainte de orice altă nevoie, un neam are nevoie de cultură. Ea este solul în care au să fie aruncate seminţele evoluţiei moderne.

Altcum, ele cad pe piatră şi nu răsar, ori produc foc şi pârjol acolo unde ar trebui să producă viaţă ideile democratice semănate în ogorul înţelenit al inculturii, care nu poate produce decât haosul. Numai cultura luminează sufletul individului, atenuează contrastele sociale, să se coboare cei de sus la umilinţa celor de jos, spre a-i ridica spre aceleaşi înălţimi ale luminii.

În ce priveşte programul ziarului „Banatul”, el se întemeiază pe principiile de democraţie naţională proclamate la Alba-Iulia.

Principiile însă încă nu înseamnă program. Acesta va avea abia să fie elaborat în baza principiilor. La fixarea lui, care trebuie să meargă paralel cu opera de consolidare a statului, credem că vom putea contribui şi noi. Astăzi ne ferim a înşira puncte de program, căci pe acestea are să ni le dea viaţa însăşi.

Două lucruri ţinem să relevăm aici: instrucţia poporului pe care o dorim cât mai generală şi mai completă şi asigurarea lui economică, pe care o voim întemeiată pe cooperaţie.

Ne socotim, fireşte, ca făcând parte din Partidul Naţional Român, înţelegem însă să cultivăm solidaritatea în fond, în fapte, nu în faţadă.

În cadrele acestui partid ne menţinem cea mai largă independenţă... (contra autonomiei – pentru descentralizare administrativă).

[Semnat: Finic]

[„Banatul”, nr. 36, din 6 iulie 1919]

Nicolae Iorga

Acum câteva zile o ştire fu adusă, ca scrisă cu litere de aur, de unanimitatea presei româneşti: Domnul N. Iorga a fost decorat cu cea mai mare decoraţie franceză, cea de Legiunea de Onoare în gradul de Comandor.

Franţa, ţara de geniu, ţara celei mai sclipitoare culturi şi a celui mai clocotitor entuziasm, care aprinse de atâtea ori lumea spre a o curăţi, spre a o face mai nobilă şi mai bună, decorează sclipirea geniului culturii, entuziasmului, nobleţii şi bunătăţii româneşti.

Rareori o ştire a putut trezi în sufletul tuturor românilor atâta bucurie, ca aceasta.

N. Iorga. Rareori în viaţa neamurilor un om a însemnat în aceeaşi măsură un stindard, o cauză, însăşi cauza cea mare a poporului său, ca Dl N. Iorga. A ne gândi la el înseamnă în adevăr a vedea, ca într-o fulgerare, toată perindarea armatei fără număr a tuturor strămoşilor, câţi trecură muncind, luptând şi murind pe toată faţa pământului nostru. A tuturor voievozilor cu înţelepciune de patriarhi acasă, în mijlocul poporului liniştit şi cu strălucitoare spade, pe neînfrânaţi roibi, în urma duşmanilor alungaţi din ţară, urmaţi de copiii, ce zic, uriaşii pământului nostru.

A ne gândi la el înseamnă a străbate cu cugetul toate drumurile şi de-a lungul lor toate oraşele şi satele, a lua în sus cursul tuturor râurilor şi a străbate cu ele toate văile, spre a vedea şi a cunoaşte toate oasele şi toată cenuşa sfântă pe care se întemeiază viaţa noastră de astăzi.

A ne gândi la el înseamnă a ne lăsa sufletul să zboare şi să se oprească rând pe rând la pragul tuturor bisericilor şi mănăstirilor, de la altarul cărora porni, fără întrerupere, în curs de secole şi de secole, din atmosferă de lumină, de tămâie şi de neprihănită bunătate, cuvânt de luminare, cuvânt de îndemn, cuvânt de mângâiere şi nădejde, în toate zilele de odihnă şi de luptă ale moşi-strămoşilor noştri, până la genunchele nostru de astăzi.

A ne gândi la el înseamnă a porni să dezgropăm din toate bibliotecile pe toţi cronicarii şi pe toţi marii dascăli ai neamului şi a le asculta cuvântul scris şi rostit, prin care ni se îndrumară paşii şi sufletul în trecut şi ni se îndrumă în viitor.

A ne gândi la el înseamnă a ieşi sub cerul liber al lui Dumnezeu, unde munceşte, înfrăţit cu pământul, cu codrul, cu apele şi cu păsările cerului, minunatul om, prin care trăim toţi, ţăranul român, spre a-l cunoaşte tot mai bine, a-l iubi tot mai mult, spre a-i ridica durerile, a-l înălţa cu sufletul şi cu trupul, pe el, armata care muri multă, ca să jubilăm noi, astăzi.

A ne gândi la Iorga înseamnă a îmbrăţişa cu nespusă dragoste pe toţi muncitorii, cei care cu atât de multe şi diferite unelte în mâini îşi secătuiesc forţele întru uşurarea traiului semenilor lor.

Spre toţi şi spre toate aceste ne cheamă figura, cuvântul şi scrisul lui pe fiecare şi pe toţi împreună, de la rege până la dascălul din cel mai umil sat. Ne cheamă de ani de zile, de zeci de ani de zile.

Căutând să ne aşeze membri vii şi activi în nesfârşita mulţime a neamului, întru înaintarea tuturor spre culmile divine ale destinului omenirii. Manifestând fanatică iubire pentru toate calităţile care duc înainte şi în sus spre acele culmi şi zdrobind fără milă, cu fanatismul convingerii desăvârşite, toată minciuna, tot răul, toate piedicile care ţintuiesc pe loc paşii neamului nostru.

Sufletul lui, munca lui şi metoda lui ne-au refăcut pe toţi şi ne-au adus la biruinţa de astăzi. Numai urmând lor vom avea mâine consolidarea dorită.

Iată pentru ce, cu prilejul unei atât de înalte şi binemeritate distincţii, trimitem d-lui Nicolae Iorga şi cuvântul nostru de închinare, întărit de făgăduinţa de a-i fi ucenici credincioşi după suflet, după muncă şi după metodă, robiţi de dorinţa de a ne sluji neamul şi a ridica civilizaţia umană, achitându-ne astfel de îndatorirea ce rezultă din fiinţarea noastră ca copii ai neamului şi odrasle ale neamului omenesc.

[„Banatul”, nr. 39, din 13 iulie 1919]

„Quatorze juillet” în Lugoj

Revista şi defilarea trupei – Toasturile – Manifestaţia de seară. Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane

Luarea Bastiliei a fost serbată de către garnizoana noastră cu un deosebit fast.

Încă de ieri, 13 iulie, atât cazarma din strada Caransebeşului, cât şi întrarea de la tabăra de lângă Dealul Viilor au fost împodobite de către soldaţii francezi cu verdeaţă şi o mulţime de steguleţe, oferind, mai ales arcul artistic de la tabără, o privelişte pe cât de frumoasă, pe atât de impunătoare. Asemenea a fost împodobită şi aripa prefecturii ce o deţine comandamentul francez.

La primărie a fost arborat de către autorităţile noastre, pe lângă drapelul românesc, şi un drapel francez.

Această sărbătoare a democraţiei franceze, triumfătoare asupra oligarhiei, această sărbătoare a Franţei nobile, a poporului francez, care, în aceste zile grele pentru neamul nostru, s-a identificat cu totul cu aspiraţiile şi revendicările noastre, ne-a oferit un prilej unic în felul său, de a arăta reprezentanţilor de aici ai acestui popor, că inimile noastre bat la unison cu ale lor, că după cum durerile şi temerile inimilor noastre află un ecou viu în presa şi opinia publică franceză şi o companie din jandarmeria română înşiruindu-se în faţa comandamentului francez aşteptau sosirea autorităţilor militare franceze. La 9 şi jumătate apare comandantul armatei franceze în zona franco-română a Banatului, colonelul Betrix, înconjurat de o sumă de ofiţeri francezi împreună cu colonelul A. Pop, Comandantul jandarmeriei din judeţul nostru, căpitanul Tornovschi, ofiţerul de legătură şi alţi ofiţeri români din jandarmeria noastră. Colonelul Betrix trece în revistă trupele franceze şi compania jandarmilor români, adresând cuvinte de laudă pentru ţinuta marţială a bravilor noştri voluntari din Italia. Explică în urmă în puţine cuvinte soldaţilor francezi însemnătatea zilei, asistând la defilarea companiei din armata franceză şi aceea a jandarmeriei române, cu ceea ce solemnitatea a luat sfârşit. Timpul ploios pare că voia să justifice insuficienţa acelora care nu au ştiut să dea un caracter comun acestei serbări, scoţând în relief astfel sentimentele noastre de dragoste către Franţa şi poporul francez. Afară de puţinii curioşi ce s-au oprit din drumul lor, erau de faţă la defilarea şi revista trupei reprezentanţii autorităţilor şi o parte din societatea românească, care în mod incidental luase cunoştinţă despre locul şi timpul solemnităţii.

După defilare s-a dat o gustare la comandamentul francez, la care au fost invitate autorităţile româneşti, în frunte cu dl prefect Dr. Dobrin şi P.S.S. Episcopul Frenţiu al Lugojului, subprefectul judeţului dl Dr. Baltescu, primarul Lugojului, Harambaşa, etc.

[...]

Seara, o mulţime imensă auzind că se dă serenadă d-lui colonel Betrix, încă de la ora 8 şi jumătate a umplut piaţa din faţa comenduirei franceze.

La ora 9 soseşte cu torţe şi lampioane mai întâi corul „Vidu” şi în urmă şi corul „Lira”. Colonelul apare la fereastra din etajul prim al prefecturii, înconjurat de toţi ofiţerii francezi. Corul „Vidu” intonează „Marsilieza”, ale cărei ultime acorduri sunt acoperite de strigăte: „Trăiască Franţa! Trăiască România! Trăiască Banatul întreg şi nedivizat!”. Corul „Lira” cântă „Iată ziua triumfală”. Directorul ziarului nostru⁴, rugat de asistenţă, rosteşte următorul discurs acoperit şi întrerupt adeseori de strigăte de aprobare:

Domnule Colonel,

Prin cântecele celor două coruri care se prezentară aci şi prin rostul meu, nu vă vorbeşte oficialitatea, ci publicul, poporul românesc din Lugoj.

Poporul, când se mişcă, nu îndeplineşte formalităţi. Numai ideile pot frământa adâncurile lui. Şi atunci, el merge drept înainte spre ţintă, călcând în picioare formalităţile, dând expresie fără rezervă ideilor şi sentimentelor ce-l stăpânesc.

Astfel şi poporul nostru, când se prezintă astăzi în faţa d-voastre, pentru a lua parte la serbarea dărâmării Bastiliei, serbare care deveni simbolul învingerii democraţiei asupra despotismului şi astăzi a luat proporţiile unei serbări universale a naţiunilor eliberate prin sângele Franţei, acest popor nu îndeplineşte o formalitate, ci răspunde chemării unor idei şi sentimente.

În exprimarea lor, el poate fi fără rezerve.

Franţa biruitoare este căutată astăzi de întreaga lume. Între cei ce o înconjoară astăzi plini de admiraţie şi de recunoştinţă, poporul nostru reclamă locul cel dintâi.

La 1887, în zilele grele pentru Franţa, în parlamentul român, în auzul unui rege de Hohenzollern, un reprezentant al poporului a strigat: „Unde fâlfâie steagul Franţei, acolo bat inimile noastre!”.

Când Franţa s-a aruncat în războiul mondial împotriva anacronismelor medievale, reprezentate prin puterile centrale, tot un reprezentant al poporului în parlamentul din Bucureşti a exclamat: „De n-am avea nici o revendicare naţională, am intra totuşi în învălmăşeala războiului cu Franţa, ceea ce înseamnă cu umanitatea şi dreptatea, cu lumea ce nouă, împotriva celei vechi.”

Orice cunoscător al poporului nostru a ştiut că intrarea României în război a fost decisă deodată cu intrarea Franţei.

Socoteam mai frumos să murim cu Franţa, decât să trăim cu barbaria.

Şi poporul nostru nu regretă imensele jertfe aduse, căci le-a adus alături de Franţa, nu numai pentru realizarea unităţii sale naţionale, ci pentru întronarea dreptăţii în lume pe seama tuturor popoarelor. Dacă ar fi nevoie, ar începe opera de la început.

Ea nu regretă jertfele aduse nici astăzi, când Conferinţa de Pace pare a-i refuza împlinirea tuturor justelor sale pretenţiuni. Nimeni şi nimic în lume, nici o greutate trecătoare nu va strica legătura sufletului său cu Franţa. El înţelege greutăţile momentane prin care trece Franţa, speră însă că ele vor putea fi învinse şi Franţa ne va putea da tot concursul ce doreşte să ni-l dea.

Dragostea noastră mare şi sinceră pentru Franţa, căreia avem să-i mulţumim pentru redeşteptarea noastră naţională, întărirea sufletului nostru cu cultură romanică, unitatea Principatelor Române şi unitatea noastră naţională, această dragoste a şi aflat răsunet în inima ei. Şi de aceea noi, bănăţenii, suntem siguri că va veni ziua eliberării tuturor fraţilor noştri din robia ce-i ameninţă. Această credinţă a noastră este tare ca granitul, aşa după cum am învăţat de la voi s-o avem. La Bucureşti se hotărăşte acum politica rezistenţei naţionale, bazată pe legăturile noastre cu popoarele latine şi în fruntea lor cu Franţa.

Iată de ce strigăm „Trăiască Franţa, geniul nostru ocrotitor, Trăiască Franţa, îngerul nostru păzitor! Trăiască Franţa, biruinţa noastră de mâine!” Ura! Ura! Ura!

[...]

La dorinţă, d-lui şi d-nei. colonel Betrix le-a fost prezentat directorul ziarului nostru, cu care s-au întreţinut mai mult timp ciocnind pentru Franţa şi România.

La 12 şi jumătate serbarea a luat sfârşit.

[„Banatul”, nr. 40, din 15 iulie 1919]

O datorie fAŢĂ de neam

Adresăm aceste cuvinte tuturor bunilor români din Banat. Intelectualilor, neguţătorilor şi meseriaşilor de la oraşe. Preoţilor, învăţătorilor şi ţărănimei noastre de la sate. Spre a le atrage atenţia asupra unei datorii imperioase faţă de neam.

Unitatea noastră naţională va fi ca mâine un fapt împlinit. Prin ajutorul lui Dumnezeu şi prin vrednicia dorobanţului român. Românii de dincoace de Carpaţi n-au putut contribui direct şi cu sângele lor la realizarea visului secular, în aceeaşi măsură ca fraţii lor din vechiul regat. Ceea ce însă nu înseamnă că dragostea de neam le-a fost mai puţin aprinsă şi voinţa mai puţin hotărâtă spre fapte mari. Fatalitatea împrejurărilor însă a făcut ca aparenţa să fie alta.

E datoria lor, faţă de ei, faţă de strămoşi şi urmaşi, să şteargă această aparenţă. Prin concentrarea tuturor forţelor întru înălţarea neamului. Iar această înălţare se va face prin promovarea culturii naţionale şi consolidarea vieţii noastre economice.

Pe amândouă şi le-a pus semne de biruinţă pe stindardul său, ziarul „Banatul” şi casa de editură ce voieşte a o fonda. A se înrola sub cutele acestui stindard este datoria oricărui român bănăţean. Nu vom putea fi acuzaţi de lipsă de modestie, când spunem aceasta. Desigur că şi alte grupări pot servi acelaşi înalt scop. Niciodată însă cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi credinţă făcătoare de minuni, cu aceeaşi impulsivitate, ca tinerii grupaţi în jurul acestui ziar.

Căci ei, cei ce au fost cu trupul şi cu sufletul în învălmăşeala morţii din care răsări viaţa noastră cea nouă, intră în lupta pentru consolidarea neamului cu puteri sufleteşti incomparabile. Ei au avut o credinţă şi ea a biruit. Ce poate să dea avânt mai mare acţiunii lor din viitor? Cei care s-au îndoit, puţin credincioşii, care n-au fost împinşi de sufletul lor spre fapte întregi, cum vor lua acelaşi zbor în înfăptuirile lor viitoare, ca aceştia?

Se va putea găsi cineva care să îndrăznească să pună la cântar dorul lor sincer şi învăpăiat de a-şi servi neamul, ca ieri în război şi mâine cu tot restul puterilor lor?

Visul secular s-a realizat. Vizionarii însă nu pot trăi fără visuri. Iar noul lor vis este acesta: să se ridice din inima Banatului un palat al culturii româneşti. Sus, în etajul lui, să se frământe minţile, să se zbată inimile şi să alerge pe hârtie peniţele. Jos, să rotească maşinile şi pe porţi să iese camioanele, ducând în cele patru direcţii ale Banatului cuvântul purtător de cultură românească.

Dacă Dumnezeu va fi bun să le asculte ruga lor, ei nu doresc să-şi închidă ochii până când lumea nu va citi pe frontispiciul unei pompoase case: „Palatul Banatului”. Numai când acest al doilea vis al lor se va fi coborât în pipăibila întruchipare, în lumea realităţii, ei vor putea să coboare liniştiţi spre a înmulţi sfânta cenuşă a strămoşilor lor.

Dumnezeu le e martor cât de mult doresc aceasta. Români bănăţeni, intelectuali, neguţători, meseriaşi şi ţărani, care din voi va ezita să alerge pentru a-i ajuta să realizeze acel vis, punând fiecare o pietricică la temelia palatului culturii româneşti din Banat?

[„Banatul”, nr. 41, din 18 iulie 1919]

Pro domo

Apare un ziar nou şi e firesc ca să se creeze în jurul lui o atmosferă. Unii îi aprobă scrisul, alţii dimpotrivă. Nimic nou şi surprinzător în aceasta. Mai ales când ziarul este mai radical, mai tranşant.

De atâtea săptămâni apare ziarul „Banatul” în Lugoj. În condiţiile pe care le cunosc cetitorii lui. Mulţi, cei mai mulţi, îl aplaudă. Cei cu conştiinţa curată. Oamenii care iubesc atitudinile clare, hotărâte. Toţi cei ce cred că un organ de publicitate, oglinda opiniunei publice, are datoria să vorbească deschis în toate chestiile, având în vedere binele public şi neuitându-se la faţa oamenilor. Ceilalţi, tabăra oamenilor fără şira spinării, a celor interesaţi, ori a celor vizaţi prin scrisul nostru, fireşte, dezaprobă. Puţin ne supără. Dimpotrivă.

Nu de asta voim să vorbim în şirele de faţă. Ci de unele chestiuni de ordin principial, care privesc temelia de la care poate porni o critică.

Noi, românii din fosta Ungarie, până ieri eram robiţi. În această situaţie se impunea imperios solidaritatea. În numele ei ni se cerea însă de multe ori prea multă tăcere şi supunere. Azi situaţia s-a schimbat. Am devenit liberi, duşmanul extern e răpus şi noi între noi, fără supărare, putem răsufla mai liberi, cu toată solidaritatea în mare, de o necesitate indiscutabilă. Ne ajunge astăzi solidaritatea în intenţii, în fapte, cea de faţadă trecând pe planul al doilea. Şi atunci, credem că putem spune un cuvânt mai critic la adresa oamenilor publici, a instituţiilor publice şi a activităţii lor.

Mulţi însă din aceşti oameni şi instituţii, cum şi o parte din opinia publică nu suportă critica. Unii fiindcă sunt interesaţi şi este mai comod faţă de ea, alţii din obişnuinţă, din tradiţie. Ei nu observă deosebirea dintre trecut şi prezent şi aplică la acesta din urmă măsura celui dintâi. Cultul persoanelor, fetişismul le-au devenit o a doua măsură. În urma acestui fapt, ori de câte ori se găsesc în faţa celor ce ocupă o funcţie publică, ei devin timizi, circumspecţi. Cer şi altora să fie aşa şi consideră de un păcătos naţional, pe cel ce nu ar urma vederile lor!

Noi nu împărtăşim aceste atitudini şi deci nici nu ni le însuşim.

O a doua chestiune. Ar fi bine, ar fi de folos, ar însemna o mai mare încredere faţă de însuşirile fundamentale ale neamului, dacă s-ar admite că se pot găsi între fiii lui şi oameni care să facă critică dezinteresată, numai pentru promovarea binelui public. Iată: noi, cu conştiinţa curată, această critică credem că o facem. Cine ştie altfel, să iasă pe teren, să ne arate cu degetul, să ne şteargă de pe arena vieţii publice. Atâta hârtie le stă la dispoziţie, chiar şi coloanele ziarului nostru.

Şi în sfârşit a treia chestiune. De ce lumea nu voieşte să admită că cineva poate judeca cu mintea sa proprie, poate umbla pe picioarele proprii? De ce bănuiala, îndată ce se bat alte drumuri, decât cele obişnuite, că este cineva la spate, este o ocultă şi, haide, aşează-te la pândă, să prinzi iepurele din tufă.

Nu, oameni buni, la spatele nostru nu stă nimenea. Nici Partidul Liberal din România, nici dl Nicolae Iorga, nici dl general Averescu, nici vreo grupare ocultă de la noi sau de aiurea. Suntem numai noi de noi, câţiva tineri, săraci, fără influenţă, fără legături, fără neamuri la Ierusalim. Cine ne stă la spate ne sunt cititorii şi, ca mâine, să nădăjduim, masele mari ale poporului, care va avea ocazia să ne cunoască şi să ne judece după faptele noastre.

Aşa este şi cu principiile de luptă pe care le-am amintit în „Apelul” pentru societatea de editură. Nu ni le-a inspirat nimeni. Le-am scos din judecata şi inima noastră, a celor grupaţi aci şi, credem, din judecata şi inima majorităţii bănăţenilor.

Dacă n-am chemat pe mulţi la fixarea lor, n-a fost la mijloc nici gelozie, nici exclusivism, fiindcă nu doream un program de compromis, ci ceva întreg. Cine îl aprobă, se înrolează sub drapel – de el fiind vorba, şi nu de oameni. Cine nu, facă altfel, fără supărare.

Acestea am ţinut să le spunem astăzi, când pornim să ne închegăm şi înmulţim rândurile.

[„Banatul”, nr. 42, din 20 iulie 1919]

ÎnVĂŢĂturi din câteva zile

Organ de îndrumare a opiniei publice, suntem datori să-i dăm acesteia toate îndrumările, toate învăţăturile care se desprind, zi de zi, din complexul faptelor care se desfăşoară înaintea ochilor noştri.

Zilele acestea se petrecură, sau se petrec încă, aci în partea de apus a neamului nostru, în Banat şi la frontiera Crişanei, evenimente mari, asupra cărora ne oprim pentru a le aduce în raport cu judecata şi inima noastră şi, prin ele, cu voinţa noastră.

Patru evenimente au dominat, sau domină încă, opinia publică din ţinuturile de care vorbirăm: intrarea armatei române în Banat, venirea la noi a maestrului Manolescu, ofensiva ungurilor pe Tisa şi hoţiile sârbeşti în teritoriul ocupat de ei.

Întrebăm şi vom răspunde îndată: care este învăţătura care se desprinde din ele pentru noi şi mai ales pentru cei mulţi, pentru masele poporului nostru?

Prin soldaţii români şi prin Manolescu, vechiul regat ne-a trimis tot ce a avut el mai bun: armata sa şi cea mai mare glorie a scenei sale, a artei dramatice române. Ce este şi cum se prezintă armata română, am văzut cu toţii: ea este viaţă sprintenă, ea este ordine, ea este disciplină, ea este curăţenie, ea este avânt şi voinţă gata pentru orice jertfă. O lume de crainici, venită ca din lumea basmelor. Feţi Frumoşi, care merg la luptă ca la nuntă, împodobiţi cu haine nou-nouţe şi cu flori. Pentru că i-au chemat fraţii, i-a chemat ţara şi i-a trimis Vodă.

Ce-a fost Manolescu, am văzut de-asemenea. Generozitate, lărgime de suflet, revărsare de forţe elementare pentru zidirea sufletească a altora, a fraţilor săi. Cum au murit soldaţii români pentru noi, aşa îşi da tot duhul puterilor sale Manolescu, ca să ne arate cât ne iubeşte, cât de mult ţine să se consume chiar de tot, ca o lumânare, numai să pătrundă în inimile după care era dorit.

Soldatul român şi marele maestru Manolescu: doi Greingoire. Şi unul şi altul s-a dat pe sine cu totul durerilor altora. În chip sfâşietor de generos.

Văzându-i pe amândoi unul lângă altul, pe aceşti doi fii ai Ţării Româneşti, cu faţa trasă şi cu corpul slab, dar cu ochii sclipitori şi cu mişcări scăpărătoare, ne minunăm câtă comoară nesecătuită ascunde în sine mica Ţară Românescă, şi după ce a fost sub călcâi barbar, şi după ce a fost atât de jerpelită.

Ne minunăm. Dar cu atât n-am făcut de ajuns. Iată, soldatul român, părăsindu-şi sărăcia casei sale şi fiinţele dragi lui în jurul căminului, iată-l luptând şi murind eroic, iată-l pretutindeni apărând şi dispărând ca o stafie, ca o fantomă cu ghioaga în mână, răpunând unul câte unul vrăjmaşii: în „ţară”, în Basarabia, în Bucovina, în Ardeal şi acum la noi. Vedeţi-l cum trece ca fulgerul, sclipind mai întâi şi în urmă lovind ca trăsnetul. Ascultând numai porunca comandantului, dar parc-ar fi porunca sângelui său. Trece prin mijlocul nostru, al celor ce suntem acasă, binişor, hrăniţi, înţoliţi. A celor ce ieri ne trăgeam la partea sedentară, din ură faţă de stăpân, şi a celor ce mâine, oare, nu vom face acelaşi lucru, din deprindere laşă?

Şi în urma lui şi cu el deodată, apare profetul, artistul, cu aceeaşi chemare, cu acelaşi strigăt de luptă.

Avem suflet oare îndeajuns, ca să ne zguduim, să ni se lumineze în minţi şi în inimi, să ni se lumineze şi calea pe care trebuie să pornim şi care este aceea a soldatului şi a profetului? Să pornim! Căci pe lângă ei, pe viul Dumnezeu, parcă suntem pironiţi locului, împietriţi.

„Când vin?” – întrebam mereu până ieri. Iată, au venit. Dar nu au răgaz. Pleacă. De ani de zile aşa n-au răgaz, aşa sunt zoriţi, aşa pleacă. Şi cum pleacă, ne cheamă cu ei. Bănăţeni, fraţii mei, înţelegeţi sfânta, muta, poruncitoarea chemare? Vedeţi să nu le pară că zadarnic au strigat stanelor de piatră să se mişte.

Pentru voi pleacă, pentru voi vă cheamă pe Tisa şi dincolo de Timişoara. Acolo lovesc porţile de intrare fiii lui Tuhutum, aci fură, pradă şi omoară pe înşişi fraţii noştri, ucigaşii de la Belgrad. Şi unii şi alţii haini, da, dar sunt în slujba neamului lor. Sălbatici de te ia groaza, da, dar sângele lor îi răpeşte cu sine.

Dragii soldaţi ai ţării noastre, ei, iată-i, nu le vor sta în urmă, aleargă să se măsoare în iubire şi glie şi în vrednicie.

Dar voi, dar noi, dar fiii pământului acestuia – ce fac, ce învaţă din toate acestea?

Iată marea întrebare, la care să ne grăbim a răspunde cu hotărâre în ceasul al unsprezecelea.

Români bănăţeni, răspundeţi astfel ca dorobanţul român şi maestrul Manolescu, profetul, ca cei doi Grengoire ai neamului nostru, ca ei şi cei nebuni de dragostea celor mulţi şi suferinzi, a voastră, a noastră, a gliei româneşti.

[„Banatul”, nr. 45, din 27 iulie 1919]

Burdea n-are loc în Banat

Adresăm aceste rânduri autorităţilor noastre. Credem că au datoria, întrucât ele reprezintă conştiinţa românească, cinstea şi demnitatea noastră, să ia măsuri urgente împotriva celui ce le-a călcat în picioare pe toate acestea mai mult decât oricine altul, împotriva lui C. Burdea.

În 26 iulie, acest călău al bănăţenilor a fost văzut de noi în gara Lugoj. Se întorcea din Budapesta, unde se refugiase astă toamnă, într-un car cu fân, de urgia poporului. Şi acum, nesupărat de nimeni, a plecat din Lugoj în trăsura deschisă la Caransebeş, în societatea foarte venerabilă a unui protopop român. Aflăm că Siguranţa i-ar fi aţinut calea, dar l-a lăsat iarăşi liber. Probabil aşteaptă instrucţiuni de la autorităţile superioare.

Este cazul deci să intervină presa, cerând în numele opiniei publice cinstite arestarea imediată a lui C. Burdea⁵ şi darea lui în judecată pentru trădare de neam. Dacă legile pozitive cunosc şi pedepsesc trădarea de patrie, conştiinţa opiniei publice democratică şi naţionalistă de astăzi ia numele suveranităţii naţiunii şi cere pedepsirea trădătorului de neam.

În vechiul regat au fost pedepsiţi pentru atitudine antinaţională oameni cu situaţii înalte: foşti miniştri, profesori universitari etc.

Şi la noi îşi poartă stârvul, nesupărat de nime, măcelarul de ieri, care pentru a ajunge la avere de milioane, la toate onorurile, până la acela de „excelenţă” şi de „consilier intim” al Împăratului, a făcut politica tuturor guvernelor maghiare, ne-a corupt şi demoralizat poporul, a pus mâna rând pe rând, cu ajutorul puterii, pe toate mandatele de deputat din Banat, pe Comunitatea de avere şi în sfârşit pe corpurile noastre electorale bisericeşti.

Dacă acest individ se consideră reabilitat, astăzi, numai fiindcă este român, atunci care este garanţia, că prin legăturile sale create în trecut nu va încerca în viitor alte acţiuni păgubitoare neamului?

Iată pentru ce cerem: în temniţă cu Constantin Burdea!

[„Banatul”, nr. 46, din 30 iulie 1919]

O atitudine a Banatului

În numărul trecut al ziarului nostru am adus articolul d-lui Nicolae Iorga, O atitudine a Banatului. În acest articol, marele dascăl al neamului arată că Banatul nu este un simplu teritoriu, o simplă parte anexată a Ardealului, ci „reprezintă o individualitate istorică şi actuală cu totul deosebită” şi că acest Banat nu are atitudinea indispensabilei şi imediatei supuneri faţă de C.D.R.⁶ pentru motivul că el nu este reprezentat în C.D.R. şi pentru alte motive şi, în sfârşit, că noi, bănăţenii, căutăm mai bucuroşi o apropiere de Bucureşti.

Ca întotdeauna, dl N. Iorga vede lucrurile bine, aşa cum sunt.

Nu discutăm astăzi chestiunea caracterului provinciei noastre, ne ocupăm însă bucuros cu atitudinea Banatului faţă de C.D.R. Ne bucurăm chiar, că dl N. Iorga ne-a dat prilej să facem aceasta.

Vom fi scurţi şi precişi. Bănăţenii, intelectuali şi popor, cu excepţia poate a vreunui prefect mai nou născut, sunt contra C.D.R., pentru că sunt contra oricărei autonomii, numească-se ea provizorie ori definitivă.

Sunt contra acestei autonomii dinainte de zămislirea ei. Pentru istorie fixăm aci adevărul, ştiut de toată lumea la noi, că delegaţii bănăţeni, câţi s-au putut prezenta la Alba-Iulia, au fost primii care au luat poziţia cea mai categorică contra ei şi contra unei uniri condiţionate cu vechiul regat român. În preziua actului istoric de la Alba-Iulia, ei s-au întrunit şi au cerut două lucruri: să li se îngăduie ca, paralel cu acţiunea statului român, să ducă şi ei o acţiune a lor particulară în chestiunea apărării Banatului şi al doilea să se facă unire desăvârşită cu Regatul Român, fără condiţii şi fără autonomie.

Am detestat orice autonomie, pentru că o consideram o indelicateţe faţă de imensele jertfe aduse de Ţara Românească şi o piedică pentru consolidarea noastră, a celor de dincoace şi pentru consolidarea statului român. Judecam că, prin autonomie, fie chiar provizorie, împiedicăm statul român să cază cu toată greutatea sa în balanţă în favoarea populaţiei noastre româneşti, care are să susţie concurenţă grea cu populaţia străină, mai ales la oraşe, unde aceasta a fost favorizată în atâtea feluri de toate guvernele maghiare.

Şi, din nenorocire, iată am avut dreptate. Toate resorturile C.D.R. nu sunt capabile să se organizeze şi să organizeze, pentru că n-au priceperea tehnică şi n-au personal. În lipsa personalului a fost angajată în diferitele ramuri de administraţie toată lumea şi bunii români şi toţi românii guvernamentali de ieri. Ba aceştia ieşiseră aproape în majoritate, fiindcă ei, care au fost în slujbă, au priceperea tehnică, pe când naţionaliştii care au stat departe de viaţa statului maghiar, n-au pregătirea tehnică.

Ferindu-ne deci de funcţionărimea din ţară am ajuns să dăm poporului nostru administraţia veche ungurească, nărăvită în limba românească şi să producem astfel cea mai mare nemulţumire în sufletul lui. Acesta nu înţelege nimic din noua schimbare de lucruri, dacă pe el îl „administrează”, sub altă firmă, aceleaşi elemente din trecut.

Iată, bunăoară la Adunarea din Timişoara, unde poporul a strigat pe faţă şi tare: Schimbaţi, d-lor, administraţia, luaţi-ne de pe cap pe „d-nii notari” (fixaţi atât de bine de Goga – N.R.).

Dar nu este vorba numai de notari. Până sus, la d-nii secretari de resorturi, găsim pe toţi nărăviţii guvernelor maghiare.

Ca bun român şi om care ţii la bunul renume al neamului tău, trebuie să simţi cea mai cumplită durere şi să-ţi plesnească faţa de ruşine când vezi socotindu-se sus în toate slujbele ca şefi pe la judeţ, ca şefi de plasă, ca şefi de poliţie, etc. etc. elemente cu desăvârşire compromise ca sentimente româneşti şi ca cinste omenească. Şi când îl întrebi pe cutare domn prefect pentru ce se întâmplă aceasta, îţi răspunde: Ce vrei să fac, n-au oameni, domnule!

Iată-ne dar ajunşi acolo, unde prevedeam că vom ajunge.

Întreagă administraţia noastră, căile ferate, poşta şi telegraful nu sunt o organizaţie, ci o parodie. Aveam deci tot dreptul să detestăm autonomia încă în germene şi s-o detestăm mai ales astăzi, când o vedem în toată splendida ei desfăşurare.

Dar vom reveni.

[„Banatul Românesc”⁷, nr. 51, din 13 august 1919]

O atitudine a Banatului. [Revenim]

Revenim. Am zis că autonomia, chiar şi provizorică, este o nedelicateţe faţă de imensele jertfe aduse de vechiul regat şi o piedică în calea închegării noastre ca stat.

Ni se va răspunde că nu ajunge să criticăm, ci să arătăm mai cu seamă cum ne imaginăm noi stadiul de trecere de la statul maghiar la statul român.

Iată cum: în guvernul central era să avem 2-3 miniştri, dintre care un ministru delegat în Ardeal. Guvernul central avea să rezolve toate chestiile ce ne priveau cu ascultarea acestor miniştri, luând în considerare toate deosebirile de legi, instituţii şi obiceiuri. La resorturile diferitelor ministere erau să se înfiinţeze direcţii pentru ţinuturile noastre cu oameni de la noi sau cunoscători ai împrejurărilor de la noi. Resorturile ministerelor, cu ascultarea acestor consilieri transilvăneni, erau să facă organizarea administraţiei, judecătoriei, finanţelor, poliţiei etc. cu priceperea ce rezultă în mod firesc dintr-o îndelungată practică a vieţii de stat.

Fireşte că erau să fie numiţi în slujbe întâi oamenii de aci, cunoscători ai împrejurărilor de la noi; oriunde însă n-aveam oameni, trebuiau numiţi oameni pregătiţi din vechiul regat. Pentru că în definitiv noi, poporul nostru, de organizare de stat aveam nevoe şi nu de concurenţă între fraţi, nu de tragere în degete. Nu s-a făcut aşa şi este ridicol acum să vezi cum C.D.R.⁸ numeşte în centru şi în judeţe, în diferite slujbe, oameni absolut fără pricepere în resortul respectiv, numai fiindcă este „de ai noştri” ori fruntaş „membru în Partidul Naţional” cum s-ar zice. Cutare domn tinerel, fost funcţionar mai mititel la căile ferate, pe vremea ungurilor, ajunge director al C.F.R. din Ardeal, Banat şi părţile Ungurene. Altul ajunge după o pregătire analoagă director regional. Cutare domn avocat, care niciodată n-a putut fi luat prea serios de lume, ajunge procuror general al Ardealului. Altul, răsărit şi el din cutare colţ necunoscut, comisar de alimentaţie. Cutare, fiu al cutărui fruntaş ori fost secretar de avocat, e vrednic să fie secretar ministerial, ori chiar delegat la Conferinţa de Pace.

Pesemne noi, duşmanii de astăzi ai germanilor, credem în proverbul lor, care zice că cu slujba de la stat vine şi mintea de la Dumnezeu.

Oricum ar fi fost cu celelalte remificaţiuni ale vieţii de stat, ne închipuiam în orice caz că căile ferate, poşta, telegraful, armata şi finanţele erau să fie unificate a doua zi după unire. Aşa a şi spus decretul regal; noi, însă, am binevoit prea graţios a ne face direcţia noastră de C.F.R., de poştă şi telegraf. Şi am ajuns acolo, că agenţia „Dacia” este nevoită să trimită ziarului nostru telegramele în limba maghiară (în România Mare!), fiindcă personalul C.D.R. de la telegraf şi telefon nu ştie româneşte.

Am avut pănă nu demult două armate, am făcut două împrumuturi de stat, etc. etc.

Noi, bănăţenii, încaltea am fost văzuţi de Dumnezeu. La Verciorova, tren, poştă, telegraf, telefon, nu se deschide, fiindcă încă nu dispune C.D.R. Poşta, telegrame, ziare toate ne-ar veni mai de-aproape prin Verciorova. Dar nu se poate, căci trebue să treacă pe la C.D.R.

Populaţia noastră din ţinuturile muntoase, mai ales muncitorii din regiunile noastre miniere, mor aproape de foame.

Se intervine la Bucureşti să se trimită făină trimisă de aliaţi. Capitala promite şi trimite, fără multe forme, căci urgenţa era mare. C.D.R. se supără, că intervenţia s-a făcut cu „ocolirea” lui.

Am moştenit de la unguri vorba de „kis király” şi ne plăcu să ne constituim şi noi în potenţaţi, mai ales că atâţia coborâm din familii nemeşeşti.

Dar dacă separarea din punctul de vedere al deosebirii unor încheieturi de stat dincoace şi dincolo de Carpaţi se mai poate justifica, ce să zicem de barierele economice ruşinoase, care s-au pus între fraţi, pe culmile Carpaţilor, străpunşi de baioneta dorobanţului? Aş vrea să aflu şi eu în numele cărui principiu superior de stat şi de morală naţională s-a făcut aceasta.

Iată, în fuga condeiului, principalele consideraţiuni pentru care lumea de la noi nu este încântată de existenţa C.D.R. Şi mai mult lumea din Banat, care a avut şi care are toate dezavantajele din existenţa autonomiei şi este lipsită de toate avantajele culturale şi economice câte ne-ar veni peste noapte dintr-o legătură cât mai strânsă cu Bucureştii.

Iată explicaţia atitudinii Banatului, care nu doreşte nimic mai mult decât dărâmarea barierelor şi care este mândru a-şi fi ridicat cel dintâi cuvântul împotriva unui aranjament, care a pătat bunul nume de bun frate al ţăranului nostru de dincoace, fără ştirea şi vina lui. Având această satisfacţie particulară, ne doare, totuşi, că în compoziţie cu faptele de eroism ale poporului român, din capul şi inima noastră a celor de dincoace, n-a putut ieşi mai mult decât o creaţiune atât de bizară.

[„Banatul Românesc”, nr. 52, din 17 august 1919]

Generalul Gheorghe MĂrDĂrescu

Am fost la Budapesta să văd armata română în inima Ungariei şi era firesc să caut să-l văz şi pe capul ei, pe generalul Gheorghe Mărdărescu.

Comandantul suprem al trupelor române este instalat în splendidul hotel „Gellért”, ridicat pe malul drept al Dunării, în Buda. Aci l-am văzut pe acela al cărui nume a trecut pentru totdeauna, scris cu litere de aur, în istoria dezrobirii noastre, a românilor de dincoace de Carpaţi.

La Florii, în această simbolică zi, vestitoare de primăvară şi înviere, a luat comanda supremă asupra trupelor române, pe care le-a dus în marş triumfal de la Ciucea, peste Tisa, la Budapesta, iar de acolo, după terminarea operei principale, le-a împrăştiat în tot întinsul pustei ungureşti şi peste Dunăre, până spre Laita, întru vânarea ultimelor fiare bolşevice.

Cine îşi dă seama de adâncimea suferinţelor noastre seculare, câte ne-au plecat genunchii, ne-au încovoiat spatele şi ne-au umilit până la pământ frunţile noastre de oameni cu demnitate, înţelege şi incomparabila satisfacţie ce ni s-a dat prin vitejia armatei române, care a făcut să fâlfâie în Budapesta tricolorul oprit odinioară la noi acasă şi să cânte pe străzile ei, pe unde trece armata, şi muzica română, toate imnurile şi marşurile noastre naţionale, pentru a căror cântare odinioară, în satele româneşti, am fost aruncaţi în temniţele ungureşti.

Şi mai ales se va înţelege satisfacţia sufletească a noastră, a bănăţenilor. Căci din noua glorie cu care s-a acoperit armata română se revarsă noi speranţe asupra Banatului, care îşi aşteaptă, cel din urmă, ziua mântuirii sale.

Ca fiu al neamului meu oropsit până ieri şi ca bănăţean, cu aceste sentimente m-am apropiat de luxosul palat al nemeşilor unguri de ieri.

Mă aşteptam să-l văz împrejmuit de cordoane militare şi cu uşile zăvorâte. Să aştepţi ceasuri întregi şi să treci pe la mai multe rânduri de sentinele până să-l vezi pe cel ce stăpâneşte cu tunul şi cu sabia Budapesta.

Dar nu. Un singur soldat şi un ofiţer stau la intrarea hotelului şi, dacă te-au putut lăsa ei să intri, ai şi ajuns la adjutantul care te anunţă, delicat şi gingaş, ca o fată mare, domnului General. Domnului General, constituit nu în dictator răzbunător şi implacabil, ci într-un blând şi zâmbitor sfătuitor, care, liniştit ca o stâncă, caută să pună în Budapesta, şi cu aceasta în inima Europei, linişte în locul răzvrătirii, ordine în locul haosului, sentimentul siguranţei şi al dragostei de viaţă în locul nesiguranţei şi al deznădejdii.

Uşile generalului sunt deci deschise la orice oră din zi pentru oricine vine la el cu gând bun şi cerându-i un sfat şi alinarea unei suferinţe.

În Budapesta tuturor îngâmfărilor care au adus ruina unui popor, ne-a găsit atât de bine să găsim întronată, prin figura distinsului general, modestia şi bunăcuviinţa ţăranului român, ca să se vază deosebirea între două civilizaţii, una, cea maghiară, care a dus în prăpastie, şi alta, cea românească, care ne-a ridicat aşa de sus.

Şi după cum noi prin singură puterea noastră am biruit vijeliile secolilor, fără ajutoare şi protecţii şi prin a noastră putere domolirăm tigrii din Budapesta, după ce îmblânzirăm urşii Uralului, tot astfel acest general s-a ridicat, de jos, din modestă stare socială, la strălucitoarea treaptă, unde se găseşte astăzi, numai prin vrednicia proprie. Şi fiindcă vrednicie înseamnă muncă, generalul este robul ei, din dragoste, din necesitatea vieţii sănătoase şi plină de măduvă, este în slujba ei ziua şi noaptea neîncetat.

Prin această energie de fier şi toate calităţile sufletului său, modestul copil de odinioară ajunge ca profesor la liceul militar din Bucureşti crescătorul atâtor generaţii de ofiţeri, care au învăţat de la el sentiment de datorie şi abnegaţiune. În cursul războiului pentru întregirea neamului, el este şeful de stat major al generalului Averescu, iar astăzi ciocanul care zace tare şi neclintit pe grumazul hienei ce-şi ridicase capul ameninţător în mijlocul Europei.

Satisfăcuţi, plini de mândrie şi recunoştinţă pentru fulgerătorul marş ce l-a comandat de la Ciucea la Budapesta şi pentru ceea ce reprezintă din adevărata civilizaţie românească, acolo unde s-a prăbuşit civilizaţia mincinoasă, care ne sfida până ieri, ne descoperim capetele şi ne plecăm frunţile în faţa marelui militar şi marelui român care este generalul Gheorghe Mărdărescu.

[„Banatul Românesc”, nr. 58, din 31 august 1919]

Un apel CĂtre oamenii cinsTIŢi

Stau aci, în inima Banatului, uluit de cap, fără să pricep ce se petrece în jurul meu. Ar fi să-mi salte inima de bucurie. Am avut fericirea, după toate suferinţele şi clipele de neuitată înălţare ale războiului pentru reîntregirea neamului, să văd cu ochii în Chişinău unirea Basarabiei, în Cernăuţi unirea Bucovinei, la Alba-Iulia unirea Ardealului şi la Timişoara, deunăzi, unirea Banatului cu România mamă. A Banatului, da, căci eu cred, în mod fanatic, aşa cum cred în dragostea mamei mele, în unirea întregului Banat cu vechiul regat.

Toate acestea, întâmplate în mănunchiul cât un fulg din noianul veşniciei, a câtorva ani. În nămiaza vieţii tale, să vezi întruchipându-se ceea ce secoli de-a rândul au aşteptat şi tu nici treizeci de ani n-ai aşteptat de când te-ai trezit la conştiinţă, se poate mai mare satisfacţie? Mai multă răsplată, mai negrăită mângâiere la aşa puţină viaţă, viaţă adevărată se poate oare?

Şi totuşi, mărturisesc, o puternică melancolie luptă în inima mea să-mi înghită bucuria. Melancolie pentru numele Banatului, atât de scump sufletului meu.

În retragerea pe care o făceam cu armata română din faţa Sibiului, pe Valea Oltului, prin Muntenia, la Buzău, atâtea icoane zguduitoare ca suferinţă ori izbândă au rămas de-a pururea închise ca cea mai nepreţuită comoară, în inima mea.

Din mulţimea lor scot două azi: şiragul nesfârşit al refugiaţilor olteni, care trecea dinspre Craiova, prin Piteşti, spre Iaşi şi arderea petrolului de pe Valea Prahovei şi la Ploieşti. Că piereau soldaţii – am înţeles. De aceea sunt soldaţi. Dar când am văzut copii nevinovaţi strângându-se în drum de pribegie şi arzând până şi solul ţării, atunci abia am înţeles ce dă ţara pentru noi.

Şi în mod firesc m-am gândit, aşa deodată, la toată imensa jertfă câtă s-a adus de neamul nostru din bătrâni până să vie ziua de astăzi. Câţi martiri, Doamne, câte vieţi înăbuşite!

Dar tot atunci îmi resăriră în suflet icoanele călăilor. Acelor din neamul nostru. Şi faţă de jertfa celor buni niciodată n-am înţeles mai adâncă nemernicia acelor călăi de acum. Şi niciodată nu le-am jurat mai multă răzbunare, ca atunci. Să ajung să viu odată acasă, îmi ziceam, să-mi iasă în cale aceşti călăi, şi-atunci să-i vedem.

Şi cum vreţi acum, oameni buni şi fraţii mei iubiţi, să stau stârv nesimţitor în faţa lui Burdea, în faţa lui Corcan şi a tuturor puilor de viperă? Dar înţelegeţi, pentru Dumnezeu, că nu stau eu în faţa lor, ci o lume, care este în sufletul meu: toată ceata nesfârşită a eroilor, a copiilor, a moşnegilor pieriţi pentru înălţarea neamului. În faţa lor stau flăcările mistuitoare de la Ploieşti şi din ele se ridică irezistibil blestemul, veşnica condamnare pentru ei. Eu nu sunt decât unealta acestei lumi, ea îmi porunceşte şi eu acţionez. Smulgeţi-o din sufletul meu şi atunci eu voi fi stârv mut şi inert. Dar aşa?

Iată-l un altul! Unde a fost când mistuia iadul Ţara, de la un capăt la altul? Iată-l nedespărţit de duşmanii neamului. În intimă prietenie cu ei. În îmbrăţişare cu ei, în faţa paharului de şampanie. Rânjind de fericire, că viclenia prinde, pielea e scăpată, buzunarele sunt pline din isteaţa chivernisire a banului public, gura şi stomacul sătule. Ce vor ciocoii din Ţară? Ce himere, ce nebunii! Noi ăştia deştepţii, practicii, înţelegem cu adevărat viaţa. Ideal? Prostie. Cuiul şi cizma vorbesc şi alea sunt la nemţi! Noi, românii, nu putem avea aci, în această învălmăşeală, alt rost decât… să furăm de la cine putem, ca să iasă franci.

Şi îmi cereţi ca astăzi, găsind pe acelaşi om în inima vieţii româneşti, îndrăznind să patroneze viaţa cetăţenească liniştită, cinstită, ca mâine să o pungăşească – să tac? Nu, nu, dragii mei, iată ceea ce nu se poate!

Şi un altul stă tot acolo, care ieri striga: „Trădător” unui suflet tânăr ca şi al lui, dar cinstit şi neprihănit, care pleca din prinsoare de la Tomeşti la Bucureşti, să-şi lase un braţ în războiul sfânt al neamului.

Nu, nu voi tăcea, ci înainte de a le rosti numele, le strig lor şi să strige toţi oamenii cinstiţi cătră toţi cei de-o seamă cu ei: plecaţi dintre noi, oameni nevrednici! Am scăpat Banatul nostru de mari călăi, nu vom lăsa, cu preţul vieţii noastre, ca voi să le luaţi locul. Prea scump ne e pământul şi prea geloşi suntem pe numele lui. Pe mormântul atâtor martiri nu putem lăsa să umble atâţia şarlatani.

Afară! În lături! Iată ce cer să vă strige toţi oamenii cinstiţi.

Acesta este apelul ce li-l adresez şi care nu poate să rămână fără răsunet.

[„Banatul Românesc”, nr. 60, din 5 septembrie 1919]

Poporul nostru Şi administrAŢia

Pentru poporul nostru, care îşi trăieşte toate zilele vieţii sale în cuprinsul satului, şi statul român România Mare se reduce, în mare parte, la satul său. Aci a simţit el toată povara statului maghiar până acum, tot aci va trebui să vie uşurarea, care va face în sfârşit să răsufle şi el liber şi să se simtă fericit, că s-a produs schimbarea dorită.

În ce măsură şi în ce fel se va produce aci schimbarea, în aceeaşi măsură şi în acelaşi fel va face şi el aprecierea calităţilor noului stat, care e al său, şi îl va aproba sau detesta.

Nimic din ceea ce se scrie şi se spune de noi, fie şi în cuvintele cele mai elocvente, nu va influenţa judecata lui şi nu va determina sentinţa ce o va rosti asupra statului român, decât ceea ce vede el din încheierile acestui stat la el acasă. Şi fiindcă covârşitoarea majoritate a cetăţenilor României Mari o formează ţărănimea noastră şi fiindcă noi toţi din ea ne tragem şi din sudorile ei trăim şi fiindcă ea ne-a dat România Mare şi tot ea va fi spada şi scutul ei, de aceea interesează mult aprecierea ce o face această ţărănime statului nostru.

Este evident, deci, că prima şi cea mai mare datorie a conducerii acestui stat este să facă, ca ţărănimea noastră să rostească, în cumpănirea ei totdeauna reală, sentinţă favorabilă statului român.

Iar pentru aceasta este nevoie, înainte de toate, de administraţie cinstită, democratică şi expeditivă. Să-i dăm poporului o administraţie românească, adică care să fie oarecum o emanaţie a sufletului său simplu, judecat, modest, înţelept, inteligent, uman. Va trebui deci să dispară tot ceea ce contrazice acestor însuşiri: înfumurarea nemeşească, judecata aprinsă ungurească, spiritul de paşalism, tratamentul de birişa cetăţeanului, birocratismul complicat, etc. etc.

Am trăit aproape un an în Rusia cutreierând-o în toată întinderea ei europeană. Şi misiunea mea a făcut să iau zilnic contact cu organele administraţiei ruseşti. Şi cu cele de la sate. Şi am văzut la „volost” – primărie, un fel de spirit patriarhal, lipsă de fast, muncă tăcută, liniştită, suflet larg, bun, gata oricând a te primi şi a-ţi da îndrumarea de lipsă şi sfatul cerut. „Starostele” satului era în adevăr un părinte, ca preotul de la biserică, în jurul căruia se adunau toţi sătenii ca la un loc, unde de sine se înţelege că au să se adune, căci aci se pun la cale toate ale lor.

La noi, primăria era un fel de cazarmă. Nu în zadar, se vede, i se şi zice pe unele locuri „căzarmă” unde nu poţi intra decât cu căciula în mână, la Măria Sa Domnul notar. Care vorbeşte răstit – asta înseamnă ungureşte – ca şi şeful jandarmeriei din localitate, care e nedespărţit de primărie, ca poporul să nu uite niciodată că aci este locul lui „teremtette”.

De-a fost ungur, de-a fost român „Domnul notar”, aceleaşi i-au fost manierele, căci aceeaşi le-a fost şcoala şi aceiaşi instructorii.

Şi iată ce zice acum poporul: să ni-i luaţi de pe cap, Domnilor, pe ăşti’ din lumea veche, îmbătrâniţi în rele năravuri (onoare excepţiunilor). Să-i mai schimbaţi, să-i mai treceţi la pensie (cât de bună, căci românul e mărinimos), să-i mai şi destituiţi. Mai ales pe cei ce, pe lângă toate celelalte însuşiri rele, mai erau şi coadă de topor în mâna străinului.

Şi noi trebuie să plecăm urechea şi să facem ce ni se cere. Bietul popor ştie ce-a suferit de pe urma „domnilor notăraşi”. Nici o sforţare nu va fi prea mare, ca să-l scăpăm de vechiul tip al acestui slujbaş nărăvit. Domnii subprefecţi aci să-şi concentreze toată energia. Să nu ne scuzăm că n-avem oameni. Sunt atâtea cazuri unde oamenii sunt şi noi totuşi îi lăsăm locului pe cei compromişi. Pentru că noi înşine suntem otrăviţi de străinism, pentru că am pierdut sensibilitatea aprecierii pornite din suflet românesc netulburat. Şi pentru că sunt atâtea interese, atâtea legături, între notarul nărăvit şi şeful său din centru.

[„Banatul Românesc”, nr. 61, din 7 septembrie 1919]

În preajma alegerilor

Toată lupta noastră, a românilor de dincoace de Carpaţi, împotriva asupritorilor seculari, s-a bazat pe credinţa în poporul nostru. Oricare ar fi fost tristele probleme puse la ordinea zilei de guvernele maghiare în paguba noastră, le-am putut opune cea mai categorică rezistenţă pasivă sau activă, bazaţi pe credinţa în popor, pe care-l ştiam bun, înţelept, ascultător şi iubitor de legea sa românească. Acest popor, în adevăr, nici nu ne-a înşelat niciodată. De aceea toate încercările guvernelor maghiare de pe vremuri de a sparge unitatea şi solidaritatea noastră au rămas zadarnice. Dacă nu s-ar fi ivit în sânul intelectualilor noştri, otrăviţi pe ici pe colo de duhul străinismului, apostoli falşi, n-am fi avut de pe urma poporului niciodată fracţiuni ruşinoase ca acelea ale burdiştilor, şiegescanilor ş.a.

Avem oare motive astăzi, în România Mare, să nu mai credem poporului? Eu sunt deplin convins că nu, fără îndoială; că multe s-au schimbat în sufletul lui, ca şi în al nostru al tuturor, pe urma cataclismei mondiale. Cu toţii aşteptăm ca viitoarea organizaţie de stat să rezolve în favoarea mulţimii atâtea probleme de ordin cultural, social şi economic. Aceste aşteptări însă nu au înăbuşit în noi, intelectuali şi popor, conştiinţa naţională. Intelectuali şi popor am rămas şi astăzi credincioşi legii, limbii şi moşiei noastre. În toate satele se prăznuieşte astăzi, cu toată poezia de câtă este capabil sufletul poporului nostru, dreapta sărbătoare a reînvierii neamului românesc. Cei ce vorbesc de o anarhie, care s-ar fi înstăpânit pe ici pe colo, asupra satelor noastre, sunt sau necunoscători ai poporului sau interesaţi sau rău intenţionaţi. Aparenţa de tulburări, anarhii locale, îşi are totdeauna explicarea într-un rău local, care n-are decât să fie înlăturat, lecuit, ca nemulţumirea, botezată de cei cărora le convine, „anarhie” sau „bolşevism”, să dispară.

Toţi cei ce cunosc în adevăr poporul nostru, cei dezinteresaţi şi bine intenţionaţi în ce priveşte viaţa noastră publică, nu pot decât să constate că conlucrarea poporului nostru întru întemeierea statului tuturor românilor ne este pe deplin asigurată.

Cu o singură şi mare condiţie însă: ca metoda conlucrării din trecut să nu se schimbe.

În trecut, faţă de autocraţia şi teroarea guvernelor maghiare, noi am opus democraţia noastră. La porunca de sus, am răspuns cu întrebarea poporului. Problemele puse în discuţie, întâi în presă, au fost duse în faţa lui, în cadrul acelor admirabile adunări poporale, care vor constitui pururea un titlu de mândrie pentru metoda luptelor noastre politice din trecut. În ea s-a cuprins şi toată tăria acestor acţiuni. Zadarnică le era strigarea deputaţilor unguri şovini din Budapesta, că trimişii noştri de acolo nu reprezentau voinţa poporului. Acest popor, din adunări de mii şi zeci de mii, trimitea în aceeaşi capitală babilonică glasul de confirmare a aceloraşi doleanţe rostite prin trimişii săi.

Conlucrarea cu poporul o observam în toate acţiunile noastre politice. Şi la candidările pentru locurile de deputaţi în camera ungară. Aci mai ales să o căutam pentru ca să iese cu atât mai mult în evidenţă impunerea de candidaţi arbitrară care venea din partea oficialităţii ungureşti şi pentru ca să dăm o cât mai largă, mai sănătoasă, mai neatacabilă bază mandatului deputatului nostru şi a cuvântului, pe care avea să-l rostească în lumea politică arbitrară din Budapesta.

Astfel s-a întâmplat ca în toate cercurile noastre electorale, însuşi poporul, cu conducătorii lui locali, să-şi aclame pe candidaţii săi. Şi cercurile au aclamat, cu foarte puţine excepţii, totdeauna pe cei mai vrednici candidaţi. Conducerea centrală nu avea decât să ia la cunoştinţă votul totdeauna demn al circumscripţiei, unde candidatul putea fi excepţionat din punctul de vedere naţional sau al moralităţii publice.

Ce ne-ar putea face, mai ales acum în preajma alegerilor pentru constituanta României Mari, când în definitiv nu este între noi decât o emulare înspre mai bine, să schimbăm metoda din trecut? Doar numai lipsa de încredere în poporul nostru şi în conducătorii săi fireşti. Numai întrucât ar putea exista temerea că poporul nostru ar fi capabil să trimită în parlament elemente dizolvante din punctul de vedere al închegării statului nostru. Dar această temere nu poate exista.

Atunci? Dacă anumite circumscripţii se arată nemulţumite cu impunerile sau semiimpunerile ce se fac de sus, vina, să fim sinceri, nu o putem găsi la ele. Ele au avut o anumită educaţie din trecut, care a dat cele mai bune rezultate. În numele căror interese să le cerem să se abată de la ea? Lor nu li se poate cere decât ca să ofere mandatul unor oameni cu dezinteresată dragoste de neam, capabili şi oneşti. Dacă candidatul lor întruneşte aceste condiţii, centrul n-are decât să ia la cunoştinţă candidarea, corectura putând avea loc numai în cazul contrar, dar şi atunci pe calea convingerii poporului la el acasă, în cerc. Şi poporul se lasă convins. De câte ori văd o exprimare demnă a voinţii cercului, n-am unde vedea urmele anarhiei, a nedisciplinei, a spargerii solidarităţii. Orice român care are credinţa în poporul său, care judecă dezinteresat şi cu intenţii curate, oricine ţine să fie, conform sfintei noastre tradiţii din trecut şi a postulatelor zilelor noastre, liberal şi democrat în gândire, în vorbe şi în fapte, nu poate judeca altfel nici pentru faţa şi simpatia oamenilor, sau pentru aceasta chiar mai puţin decât pentru orice altă consideraţie.

[„Banatul Românesc”, nr. 68, din 28 septembrie 1919]

Pentru ziarul „Patria”

Organul oficial al C.D.R.⁹, în numărul său din 26 septembrie, aduce un prim articol intitulat „Încercări de dizidenţă”.

Se spune în acest articol că toate încercările de dizidenţă din sânul vechiului Partid Naţional nu pot pleca din nici un motiv de ordin principiar, ci numai din motive de ordin personal, întrucât nici un nou partid nu poate fi mai naţional şi mai democrat decât Partidul Naţional şi întrucât şi el este pentru o unire necondiţionată şi definitivă cu vechiul regat. În acest înţeles autorul articolului, care ar fi făcut bine să arate cine este, asumându-şi răspunderea pentru cele scrise, condamnă încercările pentru întemeierea unui Partid Ţărănesc, organizarea Partidului Naţional Radical la Cluj, „ieşirile” ziarului „Timişiana” din Lugoj şi ale ziarului nostru împotriva C.D.R.

Nouă ne dedică următorul pasaj: „De altfel din coloanele altui ziar bănăţean, ce apare acum la Timişoara, ne-a mai fost dat să vedem ieşiri împotriva C.D., care ‘n-ar urmări unirea completă cu Patria-mamă’. Se vede că aceasta este calul de bătaie al unor bănăţeni, dar ce folos, calul e de lemn şi nu va face nici un pas ca să-i ducă în galop, acolo unde vor ei sau poate vreau alţii să îi aducă.”

Şi înainte de acest pasaj, vorbind despre eventualitatea formării unui nou partid prin dl Biberea, (după dl Ienciu, cel cu Partidul Ţărănesc) exclamă cu ironie anonimul autor: „S-ar adeveri încă o dată proverbul, că tot Banatu-i fruncea”.

Nu ne simţim noi obligaţi a răspunde în numele tuturor celor condamnaţi. Nici chiar în numele „Timişanei”, deşi acest ziar apare aci la noi, în Lugoj.

Răspundem însă în numele acestui ziar, „Banatul”, care n-a apărut acum în preajma alegerilor şi ai cărui oameni, cu bună credinţă, nu pot fi acuzaţi că sunt conduşi în acţiunile lor de motive de ordin personal. Ei au luat parte la războiul pentru întregirea neamului, ei au dus propagandă pentru aceeaşi întregire până departe de creierii munţilor Urali şi au dus în coloanele acestui ziar şi pe alte căi, care vor putea fi cunoscute odată, inimoasa luptă pentru smulgerea Banatului din braţele armatelor sârbe de ocupaţie. Ei au fost în mare parte iniţiatorii, organizatorii şi purtătorii de cuvânt ai măreţelor adunări din Banat.

Aceşti oameni constată, înainte de toate, că Patria şi-a adus cam târziu aminte de „ieşirile” lor împotriva C.D.R.

În meritul chestiunii, în numele lor, eu, subsemnatul, care am scris şi semnat acele ieşiri, răspund următoarele:

Proiectul de rezoluţiune original, care avea să fie votat la Alba-Iulia, vorbea nu despre o autonomie provizorie, ci despre una care avea să dăinuiască până la înlăturarea tuturor deosebirilor de organizare, câte au rezultat în urma evoluţiei istorice, între noi şi fraţii din vechiul regat. Cei dintâi care au luat poziţie făţişă împotriva acestui proiect au fost delegaţii bănăţeni. Nu voim însă prin aceasta să afirmăm că ardelenii n-ar fi avut aceleaşi vederi. Dimpotrivă, susţinem şi astăzi că autonomia, chiar şi în haina provizorie, a fost proclamată împotriva dorinţei şi voinţei majorităţii poporului nostru de dincoace de Carpaţi.

În şedinţa de sâmbătă a Comitetului Naţional, au urmat lungi şi aprinse discuţii asupra proiectului cu autonomia fără termen. Dl Dr. Al. Vaida Voevod a tras cu creionul peste punctul respectiv, lăsând să se înţeleagă că nici nu admite să fie adusă în discuţie ideea autonomiei. Dl Dr. Ştefan C. Pop se ferea de ea cu cuvintele: „Nu mă faceţi, d-lor, să iscălesc un lucru pe care îl consider un păcat împotriva neamului meu”. Au intervenit în discuţie, împotriva autonomiei, şi elementele tinere, care nu făceau parte din Comitetul Naţional. Socialiştii însă care nu introduseseră ei autonomia în proiect, dar după ce ea fusese preconizată, ţineau cu dinţii de ea, n-au voit să admită aceste elemente la discuţie şi ele au fost scoase din sala de dezbateri a comitetului. S-a convenit atunci, într-o comisie mai restrânsă, asupra formulei „autonomie provizorie”, pe care însuşi dl Maniu a numit-o, în adunarea de seară a bănăţenilor, „Schönheitsfehler”.

Această autonomie provizorie a fost proclamată duminică. Lumea adunată a plecat de la Alba-Iulia fără să îi înţeleagă rostul. Şi credem că, dacă aruncă acum o reprivire asupra activităţii C.D.R., organul executiv al autonomiei, va vedea şi mai bine cât de puţin justificată a fost autonomia. Căci legea agrară şi electorală se puteau face şi fără autonomie.

Noi am arătat în cele două articole, pe care „Patria” le numeşte „ieşire”, cum se putea trece prin timpul de tranziţie fără autonomie, care a fost greşită din punct de vedere al politicii externe, a fost un act de nedelicateţă faţă de jertfele vechiului regat şi o piedică, ca vechiul regat prin toată organizarea sa de stat să cadă de la început în balanţă în favoarea noastră faţă de multele elemente străine, pe care noi nu le putem singuri contrabalansa şi din cauza cărora noi nu ne putem organiza statul român.

Ne-am organizat deci cum am putut, cu elemente străine şi cu români compromişi prin atitudinea lor din trecut. Rezultatul: o nemulţumire generală, încât toată lumea abia aşteaptă ziua când se va isprăvi cu domnia C.D. Să intrăm în amănunte? Nu face. Noi nu acuzăm, ci constatăm numai o greşală. A o spune este un păcat naţional? Sinceritatea, consecvenţa noastră, a bănăţenilor, de a spune şi astăzi ceea ce am spus de la început e o dovadă de bărbăţie şi de adevărat naţionalism.

Şi acum încă un cuvânt. Dumnezeu ne este martor, că atunci când spunem aceste lucruri nu stă nimenea la spatele nostru, decât glasul strămoşilor, care ne strigă să căutăm elemente de unire cu patria-mamă, şi nu de dezbinare.

Prin fiinţarea de până acum a autonomiei nu s-a înlăturat nimic din deosebirile de organizare dintre noi şi fraţii din vechiul regat, în schimb s-a produs mult resens, care ne temem că îşi va lăsa urme în suflete încă mult timp.

Dar vom continua.

[„Banatul Românesc”, nr. 70, din 3 octombrie 1919]

A doua grEŞEALĂ

Avem convingerea că săvârşim a doua greşeală, când ne pregătim să intrăm în parlamentul României Mari în cadrele Partidului Naţional.

Cea dintâi a fost autonomia. Greşeală mare, istorică, ireparabilă. Pentru că momentul istoric, porunca strămoşilor, privirile duşmanilor aţintite asupra noastră, consideraţii de politică externă, jertfele aduse de vechiul regat, neputinţa noastră de a ne organiza temeinic fără concursul statului român, primejdia vrajbei şi a înstrăinării în locul apropierii, toate acestea ne cereau imediata dărâmare, fie şi a celor mai neînsemnate bariere şi calda, imediata, necondiţionata revărsare şi unire a sufletelor.

Nu mai vorbim de descoperirile defectelor, pe care le ştiam ori le bănuiam dinainte şi care aveau să iasă desigur la iveală în paguba viitorului nostru.

Şi acum, iată-ne gata să săvârşim a doua greşeală.

Partidul nostru Naţional este un partid regional. El cuprinde oameni dintr-un ţinut geografic determinat şi are în vedere, înainte de toate, interesele acestui ţinut şi interesele acestor oameni. Un partid însă care porneşte să contribuie la zidirea României Mari, trebuie să fie regnicolar, să poată cuprinde pe cetăţenii din orice regiune şi să aibă un program, în care să intre nevoile tuturor ţinuturilor.

Ne închipuim, deci, că trebuia desfăşurat drapelul unui nou partid, în care aveau să intre români din toate provinciile. Era să fie convocat un congres la Bucureşti, Sibiu ori la Alba-Iulia al tuturor românilor, din toate provinciile, care doreau dincoace şi dincolo de Carpaţi primenirea moravurilor politice: al tuturor care au dat dovadă în trecut sau prin ideologia lor dau acum dovadă, că pun interesele obşteşti mai presus de interesele de partid, ori de interesele personale.

Se întâlnea acolo înainte de toate generaţia tânără din vechiul regat, de la noi, adevăraţii cetăţeni ai României Mari, care aveau, pentru a fi aceasta, pregătirea necesară, credinţa şi consecvenţa probată. Apoi toată pleiada oamenilor care au stat deoparte şi nu s-au lăsat prinşi în mreaja politicianismului, iar dintre cei mai vechi de zile, toţi aceia care au propovăduit curăţenia moravurilor politice şi toţi câţi prezentau garanţia că pot evolua şi ţine paşi cu lumea nouă.

Se făcea în chipul acesta o comunicare a sufletelor de la om la om, se descărcau atâtea energii noi de la individ la individ, se făcea o revărsare a fiecăruia în totalitatea celor mulţi, se cunoşteau oamenii, se întâlneau fraţii, se făcea imediata, calda, adevărata unire a tuturor. Duh nou, curat românesc, sănătate morală era să fie dusă şi adusă în toate colţurile româneşti. Era să fie o armonioasă, unisonă vibrare a inimilor, o primenire, o refacere, o renaştere generală.

De la acest fel de colaborare a tuturor elementelor bune de pretutindeni a aşteptat vechiul regat concursul împotriva politicianismului detestat.

Dar ni s-ar putea răspunde, că această colaborare va urma mai târziu, că ea poate începe chiar în parlament, între diferitele partide care au program mai apropiat şi metodă de organizare şi luptă ireproşabilă.

Răspundem că nu va mai fi acelaşi lucru. Vor sta faţă în faţă partide organizate, cu şefi şi interese de partid. Se vor lega oamenii de mandatele căştigate şi şefii nu îi vor putea înlătura cu una cu două, în interesul unei colaborări sau contopiri cu alţii, în numele unor interese superioare. Ne-am şi prezentat acolo, în parlament, şi noi, cei de dincoace, cu atâta balast, de care nu ne-am scuturat de dragul mult trâmbiţatei solidarităţi.

Oare în adevăr aşa avea să se prezinte parlamentul României Mari: de o parte luând loc deputaţii din vechiul regat, de alta cei de la noi, de alta bucovinenii şi în alt colţ basarabenii, ca trimişii unor state federative? Ne mai rămânea să ne diferenţiem şi în moldoveni, munteni şi olteni, ca tabloul să fie complet.

Şi acum vă închipuiţi ce unire poate ieşi de aici (pentru că numai pe ea o putem avea în vedere): partide compuse după regiuni stau unele lângă altele sau, pe unele chestiuni, faţă în faţă. Oamenii care le compun nu se cunosc şi au unii despre alţii păreri rele, d.e., noi despre cei din ţară, că sunt prea personali în luptele politice etc., ei despre noi, că ne-am cam ameţit, ne-a cam otrăvit străinismul, că nu ne cunoaştem „Ţara” pe care ne apucăm s-o criticăm, că confundăm pe câţiva cu ţara, că suntem prezumpţioşi, că avem – din presa şi gura duşmanilor – idei preconcepute despre „Ţară”.

Se vor produce deci ciocniri intensive între cei ce aveau să se unească. Se vor uita partidele unele la altele cam cu coada ochiului, cam peste umeri. Şi se va uita cam zâmbind întreaga „Ţară” la noi, cei ce mergem „în cornore”, cum s-ar zice, să o moralizăm. Se vor supăra şi cei buni, din „Ţară”, şi credem că ei formează marea majoritate, când ne vom prezenta noi toţi în faţa ţării lor întregi cu poza de moralizatori.

Creem stări de fapt, cadre după regiuni, cu care uşor ne obişnuim şi apoi rămân. Nu ne dăm oare seama ce înseamnă acest veşnic a ne feri unii de alţii, de parcă am fi leproşi? Aşa nu se fac uniri mai trainice, ci peticiri.

Facem bloc cu bucovinenii şi cu basarabenii ca să înfrângem politicianismul, ciocoismul din ţară? Dar dacă acesta va arăta cu degetul pe politicienii şi ciocoii noştri? Oare prezentându-mă aşa turmă, fără să fi făcut şi între noi selecţiuni mai radicale, nu vom face acolo impresia că ne-am prezentat la Bucureşti în numele puterii, cu dorinţa să punem mâna pe guvern?

În fuga condeiului, acestea voiam să le spunem din multele câte se mai pot spune în această chestiune.

Cu ce scop? Ca să ne uşurăm inima şi să se constate odată, ceea ce poate nu ni se recunoaşte astăzi, că bine am văzut şi că ne-am făcut datoria de adevăraţi cetăţeni ai României Mari.

[„Banatul Românesc”, nr. 74, din 12 octombrie 1919]

Pro domo

Gruparea de oameni de la acest ziar şi prietenii lor de idei au mers, de la apariţia organului nostru şi până astăzi, pe o cale dreaptă, neşovăitoare.

Independenţi şi consecvenţi în gândire şi deci şi în scrisul şi atitudinea lor. Nepuşi la cale şi nesusţinuţi de nimeni, afară de masele mari ale cititorilor.

Ideile primordiale care au dat naştere grupării şi organului au fost două: apărarea integrităţii Banatului şi unirea deplină, necondiţionată, a tuturor ţinuturilor româneşti într-un stat naţional românesc. Ele sunt şi astăzi ideile conducătoare în lupta ce o ducem cu fanatismul celei mai curate convingeri.

Fără a ne confrunta cu partidele istorice din vechiul regat, dar nici cu Partidul Naţional de dincoace de Carpaţi, noi ne declarăm în toate chestiunile teritoriale, cât şi în chestia minorităţilor, partizanii rezistenţei faţă de hotărârile Conferinţei de Pace.

Dezaprobăm în consecinţă pe toţi acei confraţi, indiferent de partidul politic din care fac parte, care sub formula unei înţelegeri, tranzacţiuni cu orice preţ, cu aliaţii, ascund ideea renunţării la integritatea Banatului. Împrejurarea că unii membri ai Consiliului Dirigent şi foarte mulţi membrii ai Partidului Naţional sunt aderenţii acelei formule de renunţare este unul din motivele care ne face să nu mergem nici cu C.D., nici cu Partidul Naţional, ci să batem înainte calea independentă apucată de la început. Ea corespunde cugetelor şi simţirilor tuturor românilor bănăţeni, afară de puţinii care s-au abătut de la ea de dragul unor situaţiuni, ceea ce înseamnă interese. Evident că noi, bănăţenii, al căror trup şi suflet este ameninţat să fie mutilat, nu putem adera la acea formulă şi deci trebuie să ne ridicăm în chipul cel mai hotărât împotriva acelor fraţi, fie din vechiul regat, fie din Ardeal, care ne strigă să ne astâmpărăm, să renunţăm la Torontal sub cuvânt că „am luat destul”.

Ideea unirii ne-a făcut şi ne face să fim împotriva oricărei autonomii provinciale, care nu poate folosi neamului nostru, ci naţionalităţilor din cuprinsul statului român. Asigurările ce ne vin de la Sibiu, că autonomia noastră va înceta, nu ne mulţumesc. Ne-am fript o dată şi ne vom feri, ca să ne frigem şi a doua oară. Din cabinetele unor miniştrii transilvăneni a străbătut până la noi şi ideea unirii federative. De altă parte ne este cunoscut – hai să-i zicem – vehementul schimb de idei care are loc între membrii C.D., unii solicitând desfiinţarea onorabilei corporaţiuni, alţii cerând stăruitor o amânare şi mutarea la Cluj.

Ce să-i faci. Mulţi din venerabilii domni nu sunt, nu pot fi cetăţenii României Mari. Atâţia din ei, până în primele zile ale reînvierii noastre naţionale sau chiar până în ziua de astăzi, n-au fost în vechiul regat, pe care nu-l cunosc decât din presa iudeo-maghiară. În sufletele lor, aceştia au fel de fel de remăşiţe din trecut, care le întunecă privirea şi le otrăvesc inimile. Câţi din ei nu s-au speriat în ziua când ţara românească a ridicat arma împotriva vechiului stăpân, exclamând: „Asta ne-a mai trebuit!” Câţi nu s-au uitat cu un fel de compătimire la acea mică ţară „balcanică”, care se face de râs când îşi închipuie că ea poate doborî vechea împărăţie culturală, apuseană a habsburgilor.

Nu, nu domnilor, n-am uitat încă acele figuri bizare, care treceau în timpul neutralităţii cu fel de fel de afaceri dincolo, în ţara în care ne luam de gât cu spionii Puterilor Centrale, mustrându-ne pentru pasul „nesocotit” ce l-am făcut când am trecut Carpaţii şi persiflând idealismul şi credinţa noastră.

Dar despre cei ce ne-au vorbit de rău aci, în faţa ungurilor, ce să zicem? Şi de toţi câţi s-au lepădat de „Ţară” şi de străduinţele ei?

Cum poţi, iubite prietene Goga, să mergi tu braţ la braţ cu toţi aceştia, să intri cu ei în parlamentul României Mari? Nu-i urâm, căci ne sunt fraţi, dar nu putem colabora cu ei, căci nu ne înţelegem nici astăzi, cum nu ne-am înţeles nici atunci, când noi am plecat unde am plecat şi ei au rămas unde au rămas. Ei cu ei şi noi cu noi.

Ce frumos era, dacă toţi câţi au avut o credinţă vie în sosirea României Mari, toţi câţi ne-am întâlnit, fără să ne fi înţeles înainte, în Bucureşti, şi toţi câţi au venit în urmă din stepele Rusiei ne-am fi unit aci acasă rândurile, ne-am fi păstrat omogenitatea gândurilor şi acţiunilor şi am fi căutat legătura, nu cu nărăviţii politicieni din Regat, ci cu toţi acei buni – o, cât de buni prieteni, pe care i-am cunoscut acum sau îi cunoaştem de mult „dincolo” – şi cu ei împreună ne puneam în fruntea celor mulţi şi celor buni de dincoace şi de dincolo, înlăturând de la conducere pe toţi cei slabi de credinţă, pe toţi cei ameţiţi şi otrăviţi, pe nărăviţii, pe toţi „unşii” politicianismului de profesie!

Dar aşa, prietene, s-a prea amestecat armata şi nu va câştiga lupta, căci lupta împotriva politicianismului, tare în intrigă, tare în tragere de sfori, e grea şi această luptă nu o poate câştiga, decât o armată ai cărei soldaţi au dat probele credinţei, probele dezinteresării, probele hotărârilor întregi şi neclintite.

Noi, ăştia de la Banat, ne socotim ca făcând parte din această armată, pe care o doream mai mare astăzi, dar care va fi cu siguranţă mai mare mâine.

E greu braţul stăpânirii prietene şi, şi mai greu dacă vei lăsa tu, ca el să ne lovească. Se poate întâmpla, deci, ca puţini să ne strecurăm până în inima României ca mandatarii poporului. Dar acolo vom întâlni mulţi şi adevăraţi prieteni, acolo ne vom întâlni şi cu tine, sunt sigur, şi cu toţi tovarăşii noştri de idei şi de luptă de până ieri şi vom desfăşura steagul adevăraţilor cetăţeni ai României Mari.

Până atunci, noi, cei de la Banat, mergem singuri, săraci, fără fonduri de propagandă şi fără fonduri electorale. Nu ne alipim nici de partidele politice existente din ţară, dar nici la Partidul Naţional, în care intră toate elementele înşirate mai sus, în fuga condeiului, toţi oamenii de jumătate, toţi transfugii de ieri, toţi neoromânii, ai căror şefi, mă întreb, Doamne, cum poate fi Goga, cum poate fi Maniu?

Sau poate suntem noi vizionari nebuni, incorigibili, care nu înţelegem realitatea lucrurilor... Se poate.

[„Banatul Românesc”, nr. 76, din 17 octombrie 1919]

Constituirea gruPĂrii politice Uniunea NAŢionaLĂ

Consecvent cu ideile politice profesate în coloanele acestui ziar, oamenii grupaţi în jurul lui şi prietenii convingerilor lor politice, după mai multe consfătuiri ţinute la Lugoj şi Timişoara, au hotărât organizarea unei grupări politice independente, sub denumirea Uniunea Naţională.

Gruparea Uniunea Naţională, înţelegând să răspândească principiile sale politice în toate ţinuturile României Mari şi în toate păturile neamului nostru, va face întrebuinţare în acest scop de toate mijloacele legale de propagandă, cum sunt presa, întrunirile publice şi trimiterea în parlament a unui număr de deputaţi care să dea expresie acolo, în faţa ţării întregi, convingerilor sale politice.

În consecinţă: ea declară ca organ al său ziarul „Banatul Românesc” din Timişoara, de sub conducerea d-lui Dr. Avram Imbroane; hotărăşte intrarea în campania electorală pentru parlament şi punerea candidaturilor de deputaţi în cercurile arătate mai jos.

Ea îşi zice grupare, şi nu partid, căci iniţiatorii şi membrii ei dezaprobă înfiinţarea unui partid, care să cuprindă numai membrii de dincoace de Carpaţi, având astfel un caracter regional. Gruparea se consideră înaintemergătoarea unui viitor partid politic regnicolar, care să cuprindă membri din toate provinciile româneşti şi să îmbrăţişeze în programul său toate problemele politice, culturale, sociale şi economice ale tuturor provinciilor româneşti, ceea ce înseamnă ale statului român întreg.

Ea nu merge cu Partidul Naţional, tocmai fiindcă el este un partid regional.

Recunoscând şi apreciind cu toată pietatea serviciile istorice aduse neamului nostru de acest partid, credem că misiunea sa s-a terminat în momentul înfiinţării statului tuturor Românilor. Problemele vitale ale acestui stat privesc toate provinciile româneşti din care el se compune şi pe toţi cetăţenii săi.

Numai partidele regnicolare reprezintă de fapt neamul românesc întregit, statul tuturor românilor şi numai ele pot contribui în mod real la unificarea completă a acestui stat. Partidele regionale în parlamentul român ne dau impresia nu a unui stat unit, ci petecit, ele ar putea reprezenta numai o unire federativă. Pe de altă parte, este clar că prin însăşi existenţa lor, care înseamnă deosebire de metodă de acţionare, deosebire de tradiţii politice, deosebire de oameni care în lipsa unei colaborări mai strânse nu au ocazia să se cunoască, să se apropie, să se unifice sufleteşte, ele nu contribuie la închegarea statului, la nivelarea deosebirilor din trecut, ci la statornicirea acestor deosebiri. Prin ciocnirile inevitabile ce se vor ivi între ele, se vor stabili raporturi reci între fraţii doriţi unii de alţii, până ieri, şi s-ar putea periclita însăşi unitatea statului român.

Dar gruparea Uniunea Naţională, care se constitue provizoriu până la constituirea partidului regnicolar, nu poate merge cu Partidul Naţional şi din alte motive.

Partidul Naţional a decretat, ce-i drept, unirea cu vechiul regat, dar a decretat până la constituantă fiinţarea unei autonomii pe seama românilor de dincoace de Carpaţi. Delegaţii bănăţeni, câţi s-au putut strecura la adunarea de la Alba-Iulia, s-au pronunţat împotriva acestei autonomii pe care atât ei, cât şi totalitatea românilor bănăţeni, o detestă până astăzi, ba astăzi chiar mai mult, după ce s-au cunoscut roadele ei, asupra cărora s-a stăruit în coloanele acestui ziar şi pe care le cunoaşte toată lumea.

Gruparea noastră, prin însăşi înfiinţarea ei, voieşte să zică că membrii ei, ca şi toţi românii bănăţeni, neinteresaţi, nu se identifică cu activitatea C.D.R., organul executiv al autonomiei, şi declină de la ei orice răspundere pentru această activitate.

Aceeaşi grupare voieşte să fie un control real, că unirea definitivă şi necondiţionată cu vechiul regat se va face acum în constituantă fără nici un fel de amânare, nici din motive principiare, nici din motive tehnice.

Chestiunea Banatului vine şi ea la rândul ei să motiveze înfiinţarea acestei grupări. Noi, bănăţenii, nu facem nici un secret din nemulţumirea noastră cu felul cum am fost reprezentaţi la Conferinţa de Pace în ce priveşte această chestiune.

Faţă de stadiul actual al acestei chestiuni, noi ne declarăm partizanii rezistenţei faţă de hotărârile Conferinţei de Pace şi ne desolidarizăm de toţi acei fraţi ai noştri, din orice partid ar face parte, care sub formula unei înţelegeri cu orice preţ cu aliaţii, ascund renunţarea la integritatea Banatului.

Întrucât soarta ar voi ca Banatul să rămână deocamdată ciuntit, gruparea noastră îşi înscrie pe stindardul său lupta pe noua chestiune naţională, care va fi în viitor chestiunea românilor din Banatul rămas sub sârbi şi din întreg cuprinsul statului Iugoslav.

Gruparea noastră se declară de asemenea partizana rezistenţei faţă de toate clauzele Tratatului de Pace de la Paris, care ating suveranitatea statului şi a neamului românesc!

De altfel, cu politica externă ea se declară pentru continuarea legăturilor de alianţă cu puterile din Entente şi în special pentru cea mai amicală colaborarea cu Franţa şi Italia, surorile mai mari ale neamului nostru, cărora le datorăm eternă recunoştinţă.

Până la constituirea partidului regnicolar, gruparea noastră va colabora cu toate acele partide ale căror principii politice sunt identice cu ale grupării noastre şi pe care le cuprindem în următoarele 12 puncte:

· Intransigenţă în chestiunea integrităţii Banatului.

· Unirea fără condiţiuni a tuturor provinciilor dezrobite, cu România mamă.

· Asigurarea existenţei statului naţional român prin democratizarea tuturor instituţiilor de stat şi prin administrarea lor în spirit de legalitate şi cinste.

· România Mare este un stat naţional. Toate instituţiile de stat vor avea acest caracter. În acest cadru, naţionalităţile se vor bucura de cele mai largi libertăţi.

· Rezolvarea cât mai grabnic şi în spiritul cel mai larg, a reformei agrare. Aplicarea ei imediată.

· Descentralizarea administrativă pentru ocrotirea intereselor regionale.

· Naţionalizarea industriei şi comerţului.

· Organizarea şi ocrotirea muncii. Armonizarea intereselor de clasă, care să asigure bunăstarea tuturor şi să excludă orice exploatare.

· Educaţia culturală, politică şi economică a poporului nostru, în special organizarea economică a ţărănimii, meseriaşilor şi neguţătorilor, bazată pe principiul cooperaţiei.

· Unificarea celor două biserici într-o biserică naţională română cu un patriarhat român.

· Credem că vremurile noi cer oameni noi. Trebuie deci înlăturaţi oamenii compromişi prin atitudinea, activitatea şi legăturile lor din trecut, pentru a se asigura autoritatea conducătorilor în faţa maselor, căci cei care au sacrificat în trecut interesele poporului românesc nu prezintă garanţii că le vor servi cu credinţă în viitor.

· În fine, pe lângă susţinerea intereselor generale ale statului român şi în deplină armonie cu acestea, în deplină armonie cu interesele generale ale statului român, gruparea va apăra interesele politice, culturale şi economice speciale ale bănăţenilor.

*

Având înscrise pe stindardul său de luptă aceste principii, gruparea aşteaptă înfiinţarea viitorului partid regnicolar de la generaţia mai tânără de pretutindeni a neamului nostru şi de la toţi acei buni români, fără deosebire de vârstă, care şi până acum au profesat democraţia, naţionalismul şi curăţenia moravurilor politice.

În acest înţeles ne vom întâlni ca mâine şi cu o mare parte a membrilor Partidului Naţional de astăzi; nu ne vom putea întâlni însă şi cu toţi transfugii neamului nostru de dincoace de Carpaţi, cu toţi indiferenţii de până ieri faţă de cauza mare a neamului, cu toţi neoromânii de astăzi, care se adumbresc şi ei sub aripile Partidului Naţional.

Lansând aceste principii în publicitate, aşteptăm ca marele public românesc să se rostească asupra lor şi, dacă el le va aproba, să ne dea tot concursul întru izbândirea programului nostru de luptă.

Aşteptăm. În special tot concursul fraţilor noştri bănăţeni: a ţărănimii noastre, a preoţilor şi învăţătorilor, a meseriaşilor şi neguţătorilor, a muncitorilor de toate categoriile, a funcţionarilor şi a tuturor intelectualilor români cu judecata independentă de oficialitatea trecătoare să nu ne lipsească de concursul lor şi să-şi dea voturile pentru candidaţii de deputaţi ai grupării noastre, care sunt deocamdată următorii:

· Dl Ion Vidu, profesor de muzică, pentru circumscripţia Balinţ, jud. Caraş-Severin.

· Dl Dr. Avram Imbroane, directorul ziarului „Banatul Românesc”, pentru circumscripţia Lugoj (jud. Caraş-Severin) şi Gătaia (jud. Timiş).

· Dl Petru Nemoian, pentru circumscripţia Racaşdia, jud. Caraş-Severin.

· Dl Trifon Laţia, avocat în Lugoj, pentru circumscripţia Sacul, jud. Caraş-Severin.

· Dl Cornel Bojinca, pentru circumscripţia Bocşa Montană, jud. Caraş-Severin.

· Dl Constantin Murariu pentru circumscripţia Belinţ.

Cu prilejul constituirii grupării noastre s-a expediat M. Sale Regele Ferdinand şi d-lui profesor Nicolae Iorga la Bucureşti următoarele telegrame:

*

Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand

Bucureşti

Gruparea politică Uniunea Naţională, constituită astăzi în oraşul Timişoara, din foştii pribegi în România şi voluntari în armata română, ca înaintemergătoarea unui partid politic regnicolar, care să cuprindă pe toţi cetăţenii României Mari, câţi au profesat şi profesează cu sinceritate democraţia, naţionalismul şi curăţenia moravurilor politice, Vă împărtăşesc M. Voastre, făuritorul României Mari, Regele democraţiei şi naţionalismului românesc, sentimentele lor de neţărmurită gratitudine, iubire şi loialitate cu asigurarea că adevăraţii cetăţeni ai României Mari, care au suferit pentru ţară şi o cunosc în trecutul şi prezentul ei, sunt gata să vă dea şi ultimul rest al puterilor lor pentru aşezarea statutului tuturor românilor pe temelia democraţiei, naţionalismului şi curăţenia moravurilor politice.

În numele Uniunii Naţionale

Dr. Avram Imbroane

directorul ziarului

„Banatul românesc”

*

D-sale Nicolae Iorga, profesor

Bucureşti

În Timişoara, cetatea lui Iancu Huniade, s-a constituit din oamenii grupaţi în jurul ziarului „Banatul Românesc”, foşti pribegi în România şi voluntari în armata română şi din prietenii convingerilor lor politice, o grupare politică independentă, sub numirea „Gruparea Uniunii Naţionale”, independentă de Partidul Naţional şi de partidele politice existente din vechiul regat. Această grupare se consideră ca premergătoare a unui partid politic regnicolar, care să cuprindă generaţia tânără neprihănită din întreg cuprinsul României Mari şi pe toţi românii de bine care au propovăduit şi până astăzi democraţia, naţionalismul şi curăţenia moravurilor politice. Această grupare Vă trimite D-voastră, care aţi fost şi sunteţi şi astăzi apostolul acestor principii, expresia admiraţiunii şi omagiilor lor.

*

Cu acest prilej transmitem salutul nostru tuturor pribegilor politici şi tuturor foştilor voluntari în armata română şi în special fraţilor voluntari bănăţeni, ofiţeri şi soldaţi, pe care îi socotim cei mai apropiaţi tovarăşi în lupta noastră.

*

Adeziunile la gruparea noastră se vor trimite pe adresa ziarului „Banatul Românesc”, Timişoara, Schloss-Gasse 8.

[„Banatul Românesc”, nr. 78, din 23 octombrie 1919]

Români, dĂruiŢi pentru

CĂminul elevilor români din TimIŞoara!

Eforia şcoalelor sec. din Timişoara a decis înfiinţarea unui cămin pe seama elevilor români din Timişoara. Pentru înfăptuirea cât mai în grabă a acestei idei măreţe, Eforia a lansat un călduros apel, îndemnând lumea românească să contribuie la fondul căminului. În acelaşi timp, s-a cerut sprijin Un. Cons. Dirigent. Această nobilă acţiune a Eforiei s-a pornit sub auspiciile cele mai favorabile.

*

Ştiind că nu este suflet de român care să nu fie pătruns de necesitatea înfiinţării unui internat român de băieţi în Timişoara – avem toată nădejdea că aceste exemple de dărnicie îşi vor găsi în curând urmaşi. „Banatul românesc” îşi deschide cu ziua de azi o subscripţie proprie, publicând în fiecare număr numele donatorilor şi sumele colectate.

Ne adresăm preoţilor şi învăţătorilor, aceşti neobosiţi apostoli ai neamului nostru, rugându-i să îndemne lumea de la ţară să subscrie pentru această operă de folos naţional, colectând ei înşişi, cu orice ocazie care se prezintă. Nu trebuie să uităm că mai de urgenţă decât cărbunii şi cartofii e, pentru neamul nostru, şcoala.

Avem nevoie imediată, nevoie absolută de şcoală. Ne lipseşte o întreagă clasă socială, a orăşenilor, pe care trebuie s-o formăm, a cărturarilor, fără care un neam înseamnă că merge spre pieire. Aceste clase nu se pot forma decât prin şcoală. Ne administrează şi acum cum ne administrează, vedem cu ochii toată ziua – străinii. Trebuie să ne formăm funcţionari şi numai o şcoală bună nu-i poate da.

Trebuie să adunăm de la sate copiii de ţărani – pământul cel bun al neamului românesc – şi să-i întreţinem în şcoli.

Pentru aceasta, însă, nimeni nu trebuie să dea înapoi – să subscrie fiecare cât poate, din toate colţurile Banatului, ca să dăm un adevărat semn că înţelegem interesele românismului. Banul celui sărac va fi binevenit alături de darul mărinimos al bogatului, dacă va face mai multă bucurie, pentru că el constituie o dovadă: dovada că vrem să trăim aci stăpîni; să ne reluăm locul de altădată.

[„Banatul Românesc”, nr. 79, din 26 octombrie1919]

RĂspuns unui pamfletar

În turneul electoral am văzut din întâmplare un ruşinos pamflet iscălit de dl Dr. Lucian Georgevici, avocat, editorul ziarului „Banatul” şi candidat de deputat în cercul Recaş.

Cunoşteam demult veninul acestui om, venin pe care îl varsă cu un curaj vrednic de o altă cauză asupra mea, acum, în toiul mişcării electorale cu intenţia ca să mă discrediteze în faţa alegătorilor.

E curios! Dl C. R. Munteanu publică o declaraţie şi dl Georgevici răspunde atacându-mă pe mine de sus în jos. Eu pamflet nu voi scrie, oricât s-ar zvârcoli dl Georgevici. Mai ales acum nu, căci mi-ar fi ruşine de alegători¹⁰. Până astăzi, noi nu ne-am ocupat în ziar cu persoane, mai puţin cu „poliţaiul” Georgevici. Am discutat idei şi principii.

Dacă însă dl Georgevici vrea să dezvelim lucrurile, o vom face-o a doua zi după alegeri.

Până atunci, în ce priveşte chestiunea ziarului, ţin să insist deocamdată fără nici un istoric asupra următorului fapt: dl Georgevici şi dl Cosma, actualul prefect, au avut în mână, după cum însuşi dl Georgevici o recunoaşte, primul număr „Banatul” din Bucureşti, cu câteva zile înainte de a apărea „Banatul” din Timişoara. În acel număr din Bucureşti se spunea, dar, că gazeta pribegilor şi voluntarilor bănăţeni apare în mod provizoriu la Bucureşti şi va trece la Timişoara, când ea va fi evacuată de sârbi. Îi adresez acum d-lui Georgevici şi tovarăşilor săi întrebarea: nu simţeau d-lor nici o obligaţie morală să onoreze iniţiativa voluntarilor bănăţeni, care mai făceau tocmai pe acel timp şi în Banatul ocupat de sârbi, importante servicii cunoscute de toată lumea cinstită din Banat? Ce i-a împiedecat, dacă chiar aveau titlul fixat, să revină asupra lui, căci gazeta d-lor a apărut cu câteva zile în urmă? Aici este esenţa chestiunii. Domnii avocaţi, şireţi, au grăbit scoaterea ziarului lor tocmai fiindcă apăruse ziarul de la Bucureşti. Dl profesor Velcean, care este în Timişoara, poate adeveri acest lucru. Şi s-au grăbit să-l înregistreze la tribunal, ca să ne ia nouă orice posibilitate de a scoate ziarul „Banatul” în Timişoara.

Voi reveni pe larg asupra acestei chestiuni. Va vorbi şi dl Dr. Justin Nemet, care, desigur, este un om iubitor de adevăr şi vor vorbi şi alţii. Fi cu răbdare, onorate domn Georgevici, vom arăta ce-aţi făcut în Timişoara până astăzi şi publicul va judeca.

Deocamdată, mai insist numai asupra chestiei cu drumurile la Bucureşti şi plata fixă. Ei bine, dl meu, scrisul d-tale în această chestiune este pur şi simplu criminal. Întreabă M.C.G. şi pe toţi bănăţenii deportaţi la Belgrad ce căutam noi la Bucureşti? Dl-e Dr. Cosma, d-le Dr. Adam, d-le Dr. Cioban, d-le Dr. Crăciun, nici D-voastră nu ştiţi de ce călătoream la Bucureşti, eu cu colegii, nebunii de noi, pe când dl Georgevici şi Cosma îşi sorbeau liniştiţi cafeaua la Kronprinz? Ei bine, d-lor, nimic alta mai bine decât bagatelizarea unei acţiuni atât de folositoare pentru Banat arată motorul şi posnicia luptei ce aţi pornit-o împotriva noastră, d-voastră, care v-aţi ferit să luaţi contactul cu primii ofiţeri de legătură români veniţi în Timişoara şi nu le-aţi dat măcar o cameră să locuiască! La revedere, d-lor, noi suntem puţini, d-voastră mulţi. Haide, vă rog, ieşiţi toţi, mai vărsaţi venin. Vă vom răspunde şi nu noi vom roşi.

[„Banatul Românesc”, nr. 80, din 29 octombrie 1919]

Cuvânt alegĂtorilor mei

Spre voi se îndreaptă glasul inimii mele, bravi alegători din cercul Lugoj şi din cercul Gătaia. Spre toţi împreună şi spre fiecare în parte.

Aţi aflat desigur, cu toţii, bunavestire: Duminică am fost ales deputatul vostru în primul parlament al României Mari. Şi, după cum înainte de alegeri v-am adresat cuvânt de chemare, tot astfel vă trimit acum de jos, de la Gherman, până sus, la Sărăzani, cuvânt de caldă, de cea mai caldă mulţumire.

Eu şi colegii mei de la Uniunea Naţională ne simţim în toate fibrele inimii noastre, cetăţeni ai României Mari şi bănăţeni din creştet până în tălpi.

Pornind de la aceste puncte de vedere, am dus toată acţiunea în coloanele acestei gazete, am dus toată campania electorală. Ele ne-au dat puterea să biruim ieri şi să ne bucurăm astăzi de această biruinţă.

N-am învins noi, ci a triumfat ideea României Mari şi ideea Banatului. De aceea e sărbătoare mare în sufletele noastre, în sufletele tuturor bunilor, dezinteresaţilor români din Banat şi desigur şi din alte ţinuturi româneşti.

Închid ochii mei trupeşti şi las sufletu-mi să zboare din nou prin toate frumoasele ori necăjitele voastre sate. De la Lugoj, la Sîlha, la Coştei, la Gruni, la Boldur, la Hodoş, la Jabăr, la Satul-mic, la Olosag, la Pogăneşti, la Boteşti, la Jureşti, la Drânova şi la Sărăzani; şi de la Gătaia, la Murava, la Ferendia, la Clopodia, la Gherman, la Pârcosu, la Buchin, la Sculea, la Birda, la Şipot, la Şoşdea, la Gerteniş, la Cadar şi la Duboz. Ce frumoase zile am trăit eu în mijlocul vostru şi voi alături de mine.

Pentru că cuvântul meu a coborât în rândurile voastre şi peste satele voastre ideea României Mari şi ideea Banatului şi cu ideea tot duhul, toată viaţa, toată sărbătoarea, câtă este legată de ea. Şi pentru că mintea voastră aleasă a prins ideea şi inimile voastre aprinse au cuprins în ele tot duhul, toată viaţa, toată sărbătoarea. La cuvintele mele au răspuns bătăile inimilor voastre; la aprinderea ochilor mei, lacrimile ochilor voştri. Dreptatea şi bucuria aşteaptă de atâtea secole, la capătul atâtor suferinţi, tăria concentrată în inimile noastre. Dumnezeu a văzut şi a ştiut ce-a fost în inimile voastre, de aceea ne-a fost atât de frumoasă biruinţa.

Fiu al acestui Banat, concrescut în glia lui şi cu sufletul legat de oasele strămoşeşti din cuprinsul gliei, mi-am chemat fraţii la noua viaţă în România Mare.

Să-i văd răsărind în oraşele şi satele bănăţene din toate părţile şi înşiruindu-se la muncă întreagă pentru întemeierea noii lor vieţi. Liberi ca păsările cerului, cu fruntea ridicată, conştienţi de forţele cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi încrezuţi în ele. Că nu-i ţară ca Banatul, şi nici român ca bănăţeanul.

Cetăţean al României Mari, v-am arătat ce înseamnă aceasta. Şi v-am chemat spre unirea care se face dintr-o dată, năvalnic ca revărsarea apelor, ca potopul. Şi m-aţi înţeles, căci fiul vostru fiind, din sufletul vostru am vorbit. Unire, unire imediată şi necondiţionată – a răsunat prin satele voastre. Unire cu toţi fraţii, prin toate mijloacele şi pe toate cărările. Se cadă zăgazurile, să se rupă stăvilarele şi să curgă cu apele râurilor viaţa noastră în marea vieţii neamului nostru de pretutindeni. Dacă au mai fost zăgazuri şi stăvilare, noi nu le-am voit, noi nu le-am ridicat. Dacă ni s-a tulburat viaţa în dosul lor, noi nu suntem vinovaţi. S-o afle fraţii şi să transmită adevărul urmaşilor.

Şi iarăşi ca bănăţean, eu, şi ca bănăţeni, noi am juruit că nu putem lăsa un pălmac din pământul nostru şi nici un suflet în nouă robie. Ne-am cutremurat când am vorbit de aceasta, s-a cutremurat sfântul nostru pământ sub noi şi cutremurarea s-a transmis urmaşilor. Nu va fi odihnă acum şi în viitor, în inima pământului bănăţean şi în inimile fiilor lui, până va fi tăiat trupul lui şi sufletul lui în două.

Aşa am simţit, aşa am vorbit, aşa am jurat să trăim şi să umplem cu munca zilele vieţii noastre. Aşa aţi venit la urnă şi aţi biruit. Dând dovadă istorică de idealismul sufletului bănăţenesc. Aceasta am voit eu să se dovedească şi vă mulţumesc pentru neamul meu, pentru Banat, că mi-aţi ajutat să se dovedească aceasta. Iată istoricul înţeles al biruinţei de la Lugoj şi de la Gătaia.

Şi te felicit pe tine, Lugojule, inima idealismului bănăţean, cetatea nemuritorului Brediceanu, şi vă fericesc pe voi mândre sate din cercul Lugoj şi Gătaia pentru istorica biruinţă. Vă fericesc pe voi, venerabilii părinţi ai satelor noastre, apostoli neprihăniţi şi pururea neşovăielnici ai naţionalismului românesc. Şi pe voi, dascăli, luminătorii chinuiţi, uitaţi de vreme şi de bine ai chinuitului nostru popor. Şi pe voi, albinele satelor şi neamului nostru, ţărani nebiruiţi de greul vieţii şi de vijelia vremurilor, care ne-aţi păstrat tot ce avem: limba, legea şi moşia.

Şi vă fericesc în special pe voi, prea vrednici meseriaşi şi plugari din Lugoj, copiii lui Brediceanu, ostaşi care nici o clipită n-aţi părăsit, de când vă ştie lumea, cutele steagului tricolor. Aţi înscris în istorie faima numelui nostru.

Drept răspuns la mândra, la româneasca voastră ţinută, mintea şi inima mea se deschid largi, să vă înţeleagă şi să vă cuprindă cu toate aspiraţiile şi cu toate durerile voastre.

Vouă vă închin, şi prin voi României Mari şi Banatului meu, şi ultimul rest al puterilor mele.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

[„Banatul Românesc”, nr. 85, din 9 noiembrie 1919]

Scrisoare deschisĂ D-lui Dr. L. Georgevici

Loco

Domnule!

În nr. 42 al ziarului „Banatul” a apărut un comunicat semnat de d-ta, în care se afirmă, că d-ta m-ai împiedicat pe mine să fac fond de un milion, pentru scriitorii idealişti, din câştigul de pe spatele ţăranilor români bănăţeni, cu petrolul ce l-aş fi primi prin ministrul Duca, şi tot d-ta n-ai permis să se facă fuziunea ziarelor din Timişoara cu un preţ de 60000 cor.¹¹ plătibile din partea d-voastră mie.

Află, te rog, că pentru aceste neruşinate calomnii şi pentru toate cuvintele înjurioase ce mi le-ai adresat mie şi colegilor mei, te-am dat chiar azi în judecată.

Acolo, în faţa judecătoriei, vor avea să declare dl prefect Dr. Aurel Cozma, care cunoaşte toate discuţiile urmate în jurul fuzionării, fiindcă le-a patronat, unde şi când a fost vorba ca fuziunea celor două ziare să se facă la preţul a 60000 cor. plătibile mie? Tot acolo se vor rosti în acea chestiune şi onorabilii domni: primar Vidrighin, protopop Oprea, avocaţii Dr. Chiroi, Dr. Obădeanu, Dr. Adam, părintele Avram Corcea ş.a. care au luat parte la conferinţa de la prefectură, în care s-a făcut fuziunea.

Şi se va lămuri şi chestiunea fondului de care se vorbeşte în comunicat.

Se va dovedi atunci cum cele mai frumoase şi mai idealiste planuri ale unui om cinstit şi sărac, care a adus atâtea jertfe în războiul pentru întregirea neamului şi care n-are alt păcat, decât acela al independenţei gândurilor şi sentimentelor sale, sunt exploatate de inconştienţi împotriva sa, cu scopul discreditării publice.

Dragii mei, o lume întreagă mă cunoaşte de cel mai dezinteresat om, să vă temeţi deci de verdictul care se va rosti mai curând sau mai târziu împotriva d-voastră şi din partea oamenilor şi din partea lui Dumnezeu.

[„Banatul Românesc”, nr. 88, din 16 noiembrie 1919]

Chestia Banatului în Parlament

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane

D-lor deputaţi, d-le preşedinte, vă asigur că am cu mult mai adâncă dragoste de neam şi cu mult mai multă şi înaltă stimă pe această Cameră, ca să doresc să văd iarăşi iritaţiunea de astăzi din această Cameră, şi-l asigur pe dl preşedinte că voi fi cât se poate de scurt. Nu am nici un fel de legătură cu întrebările pe care le-a făcut dl Păşuica şi declar în mod onorabil că nu am avut nici un fel de cunoştinţă prealabilă că ele se vor face. Dacă iau cuvântul, o fac provocat de însăşi banca ministerială. Dl Păşuica, motivat sau nemotivat, a adresat guvernului o interpelare, la care guvernul e dator să răspundă. Atunci, însă, când d-nii miniştri au răspuns, au răspuns înţepat la adresa Banatului şi, ca fiu al Banatului, mă simt dator să iau cuvântul, ca fiu al acestui Banat, care astăzi e ameninţat a fi tăiat în două.

D-lor deputaţi, în această atmosferă, foarte regretabilă pentru momentele de seriozitate şi de criză prin care trece neamul nostru, voi fi cât se poate de scurt. Răspund înainte de toate d-lui Eugen Goga – prietenul, cum m-a numit şi d-sa. Mă surprinde foarte mult că tocmai d-sa a fost acela care să-mi bănuiască convingerile şi sentimentele mele politice.

Regret cuvântul d-lui Goga, care a spus că ar fi în Ţara Românească o dragoste recentă pentru Banat. Eu nu admit că sunt în Ţara Românească asemenea sentimente. (Aplauze prelungite). Regret, d-lor, fără a fi angajat la nici unul din partidele istorice din Ţara Românească – şi desfid pe oricine ar putea să-mi atribue acest lucru – regret, pentru că asemenea cuvinte face şi mai adânc abisul politic din această ţară. (Aplauze). Eu sunt de dincolo de Carpaţi şi consider munca şi datoria în aşa fel, încât să colaborăm cu toţi românii de bine din întreaga Românie Mare. (Aplauze). Nu însă, d-lor, ca prin asemenea atitudini să contribui la învrăjbirea unor lupte sterile pentru neamul nostru. (Aplauze).

D-lor, ca să revin la obiect, spun că cuvintele mele au fost provocate prin banca ministerială; s-a spus că în Banat s-ar fi dus o campanie de discreditare împotriva Consiliului Dirigent. D-lor, mi se pare că se face aici o regretabilă confuzie. Eu aşa ştiu şi cred că şi d-nii miniştri ardeleni ştiu, că au fost nemulţumiri nu numai în Banat, ci şi în Ardeal, nemulţumiri izvorâte din neajunsurile economice. Personal nu m-am ocupat de ele şi vă declar deschis că eu nu le cunosc în detaliu, dar ştiu că au fost. Dovadă că au fost este însăşi împrejurarea, după câte ştiu eu, că în sânul Partidului Naţional s-a cerut o anchetă parlamentară pentru constatarea unor abuzuri. (Aplauze; zgomot). Eu n-aş fi făcut nici această declaraţie, dacă nu s-ar fi adus învinuiri la adresa Banatului. Da, a fost în Banat o campanie şi nu îmi este ruşine să spun că am fost unul dintre fruntaşii acestei campanii. Mărturisesc însă în faţa lui Dumnezeu şi a neamului meu că nu am fost condus în această campanie nici de motivul de a discredita pe fruntaşii neamului nostru din Ardeal, nici n-am fost plătit sau îndemnat de cineva din Regatul Român, cum în mod ruşinos am fost bănuit, şi am făcut acest lucru dintr-un idealism românesc curat. (Aplauze).

Puteţi să combateţi, dar n-aveţi dreptul să bănuiţi o provincie care a dus campanie idealistă.

Se poate ca glasul Banatului să fie greşit şi eu cred că a greşi este lucru omenesc, dar este îndeobşte cunoscut că delegaţii Banatului la Adunarea de la Alba-Iulia s-au pronunţat împotriva autonomiei din Ardeal, căci n-au găsit-o folositoare.

Această autonomie a fost combătută de opinia publică din Banat, pentru motivul că era considerată piedică în calea procesului de unire a neamului nostru.

Dacă îmi daţi voie, vă voi dezvolta pe larg această chestiune cu altă ocazie, pentru ca d-voastră să nu aduceţi învinuiri la adresa unei provincii, când ştiţi bine ce a fost acolo.

Cât priveşte învinuirile de natură economică, ele nu s-au adus, d-lor miniştri, numai în Banat, ci în teritoriul întregului Ardeal.

Atâta am avut de zis.

[„Banatul Românesc”, nr. 101, din 21 decembrie 1919]

Uniunea NAŢionaLĂ de la Lugoj

Vorbirea d-lui Dr. Avram Imbroane. După note luate ulterior

Frontierele României Mari sunt aproape trase.

Închegarea ţării este operă care abia de acum înainte trebuie săvârşită. Parlamentul trecut avea menirea să pună bazele acestei închegări. În alegeri, însă, nu a ieşit o majoritate unitară, ci mai mult fracţiuni de partide. Pe blocul format din unele din ele nu s-a putut rezema o guvernare serioasă. Această guvernare n-a fost posibilă nici pentru faptul că oamenii din guvernare nu aveau experienţa necesară. S-a dovedit cu prisosinţă că oamenii provinciilor mari nu sunt pregătiţi pentru conducerea unor ţări. Acest lucru noi l-am prevăzut şi de aceea noi am ferit pe deputaţii ardeleni să plece la Bucureşti cu prezumţii şi preocupări. Rezerva lor putea să fie motivată în trei chipuri. Sau din punct de vedere principiar, al unor idei, al unor programe noi, necunoscute încă în vechiul regat, sau pe cinste sau, în sfârşit, pe alte combinaţiuni politice interesate. Idei politice noi n-am putut duce într-o ţară, unde se înscrisese în lege principiul exproprierii pentru utilitate publică, unde se introduse votul universal, opt ore de muncă şi participare la beneficii. În ce priveşte cinstea, mi se pare că gospodăria C.D. ne scuteşte de a intra în detalii. Rezerva motivată de combinaţiuni politice este la rândul ei cea mai reprobabilă. Dacă conducătorii Partidului Naţional au avut nevoie de toată tradiţia partidului, pentru a-şi crea un piedestal politic şi a-şi asigura combinaţiuni ministeriale, atunci rezerva este foarte explicabilă, dar ea constituie în acelaşi timp şi cea mai puţin patriotică atitudine.

Greşelile săvârşite de conducătorii Partidului Naţional, nematuritatea fracţiunilor din bloc şi incapacitatea guvernului au dus ţara în pragul anarhiei. Guvernul Averescu a trebuit să fie chemat la conducerea ţării, ca ultimă rezervă pentru asigurarea ordinii de stat.

Tot prin greşeala conducerii numitului partid, care nu a înţeles să declare un sprijin complet unui guvern numit de Rege pentru salvarea ţării. Urmarea a fost dizolvarea parlamentului şi ordonarea unui nou apel la voinţa alegătorilor. Supărarea fracţiunilor din fostul bloc, de a fi fost dizolvat în chip anticonstituţional, este deplasată şi tendenţioasă, când luăm în considerare gravitatea situaţiei în care s-a produs.

Guvernul Averescu face acum apel către ţara întreagă să-i dea concursul. Care va fi răspunsul nostru, al bănăţenilor? Este clar că, dacă am avut o atitudine de opoziţie faţă de guvernul provincial de la Sibiu-Cluj, nu mai putem avea aceeaşi atitudine faţă de un guvern de la Bucureşti, care ne oferă toate garanţiile pentru organizarea provinciei noastre. În politică, rezultatele vorbesc. Deasupra tuturor simpatiilor sau antipatiilor faţă de persoane şi grupări stă îndatorirea de a face resolvire aci, la noi. Din acest punct de vedere este imposibil ca o minte ordonată să-şi poată închipui ca ţinuturile unite cu vechiul regat, tocmai în epoca de zidire a voinţei naţionale, să stea deoparte. Dar acţiunea de la periferia provinciilor se reazemă pe acţiunea din centrul guvernului. Această acţiune de la centru are să fie examinată de noi, cei de la periferie, din punctul de vedere al sincerităţii de realizare a programului impus. Năştea întrebarea dacă guvernul Averescu este într-adevăr un guvern democratic şi dacă oamenii ce-l compun reprezintă forţe reale pentru realizări politice. Răspunsul ce l-am găsit în mintea noastră la aceste întrebări a fost favorabil pentru luarea unei hotărâri. Noul guvern poartă timpul personalităţii generalului Averescu, omul revendicărilor populare, care a venit la putere în numele lor, care nu poate sta la guvernare, decât respectându-le credincios şi care va cădea când se va despărţi de ele. De altfel, după alegeri, cabinetul va suferi o remaniere corespunzătoare rezultatelor alegerii. Majoritatea va asigura stabilirea guvernului şi remanierile se vor putea face, oricâţi au ceva de spus şi de făcut, în mod sincer şi hotărât, în interesul poporului, asigură capacitatea de muncă a guvernului. Libertatea de acţionare este asigurată prin lipsa unor stabiliri de valori, de multe ori problematice, în vechi partide istorice. Spiritul de care este condusă noua guvernare este acela al realizării imediate. Exproprierea s-a făcut, împroprietărirea individuală însă s-a amânat din cauza unor pretinse dificultăţi tehnice şi unor dificultăţi pe tema cine dă mai mult. Guvernul a instituit o comisie pentru împroprietărirea individuală, având încredere că ţăranii vor şti să-şi împartă şi singuri pământul. Reforma agrară în Ardeal va fi aplicată în sensul cum a fost hotărâtă de Marele Sfat.

Dacă ar fi vorba de modificări, guvernul ar consimţi la lărgire de drepturi în favoarea ţăranilor, niciodată la restricţiuni. Pentru a intra în ordine şi legalitate, guvernul va pune în aplicare o mulţime de legi votate în trecut şi nepuse încă în practică. În ce priveşte politica externă, generalul Averescu a declarat că nu şi-ar putea închipui un guvern românesc care să nu facă uz de toate mijloacele, pentru a asigura neamului patrimoniul naţional neştirbit. În special, s-a obligat a continua acţiunea de salvare a Banatului ştirbit. Colaborări cu persoane străine de partidul pe care se reazemă guvernul generalului nu pot angaja guvernul la acţiuni contrare voinţei partidului propriu.

Guvernarea provinciei noastre, guvernul are de gând să o facă prin elemente româneşti de la noi, lăsându-ne, în ce priveşte instituirea lor, mână liberă. Nu va pregeta însă să cadă cu toată greutatea sa în balanţă în favoarea noastră, trimiţându-ne din vechiul regat forţe, acolo unde noi nu le avem, pentru a accelera procesul de unificare.

Aceste consideraţiuni ne-au făcut să ne declarăm a angaja acţiunea noastră alături de aceea a guvernului şi de a intra în noul Partid al Poporului, convinşi fiind că nu blocurile, ci numai partidele mari, puternice de guvernare, pot asigura stabilitatea şi durabilitatea în acţiune. Cu stânga extremistă nu putem merge. Regionalismul Partidului Naţional, combătut de noi de la început, întâmpină şi mai hotărâtă opunere din partea noastră, astăzi. Partidul Liberal, uzat în război şi în epoca de refacere, nefiind la guvernarea ţării, nu putea să ne dea sprijinul imediat pentru guvernarea necesară acum, la noi acasă. Pentru simpatia ce bănăţenii i-au păstrat-o, pentru apărarea integrităţii Banatului, nu putea fi amânată încercarea de a ne apropia de rezolvarea problemelor de existenţă actuală.

[„Banatul Românesc”, nr. 23, din 16 aprilie 1920]

Discursul d-lui Imbroane

Iau cuvântul în numele grupării politice „Uniunea Naţională din Banat” şi aş putea zice în numele întregului popor bănăţean.

Eu şi colegii mei am hotărât să constituim cu dl general Averescu, Partidul Poporului.

Şi fiindcă a vorbi înaintea d-voastră înseamnă a vorbi în faţa ţării întregi, vă voi motiva acest gest al bănăţenilor. Îmi stăpânesc emoţia şi voi da cuvântul, înainte de toate, judecăţii, ca să se vadă că ceea ce facem azi e pornit dintr-o adâncă dragoste de neam.

Nu voi supăra pe nimeni, dar voi spune că în Banat s-a deschis mai întâi focul regionalismului politic. (Aclamaţii). La noi s-a spus mai întâi că ţara a pornit în război fără condiţii, aşa că şi noi suntem datori să ne revărsăm fără condiţii în marea sufletului românesc.

Atunci se vor topi greşelile, de aci şi de acolo. Am cerut unire fără condiţiuni. Nu avem nevoie de autonomie politică, căci la baza ei stă o lipsă de credinţă, duşmanii noştri seculari au încercat să ne ţină departe de neam.

S-ar fi putut ca aceste tendinţe să fie bazate pe socoteli de politicianism personal.

Noi, bănăţenii, suntem democraţi. Dar în această ţară nu e oare democraţie? Ideea exproprierii şi a împroprietării, a votului universal, opt ore de muncă etc. nu au aşteptat decât organul sincer democratic care să le înfăptuiască.

Nimic nu justifica regionalismul politic. Am spus de la început, când s-a constituit Consiliul Dirigent, că e greşit ce spuneau fruntaşii ardeleni, că sunt superiori oamenilor de stat din Regat.

Adevărul este că stăpânirile străine au împlântat în sufletele noastre greşeli. Separatismul din calcule politice este cel mai condamnabil.

Partidul Naţional şi-a desăvârşit opera lui. O spun pe faţă aceasta, căci eu sunt plecat din masele populare. Separatismul politic luase o întruchipare reală în continuarea Partidului Naţional. Un partid regional însemna vrajbă în ţinuturile alipite. Noi, bănăţenii, am cerut atunci un guvern central sub conducerea Bucureştilor, iar nu Consiliu Dirigent sau Partid Naţional.

Avem nevoie ca statul român să vină cu toată greutatea sa în balanţa poporului nostru. Noi am înţeles insuficienţa noastră, şi ca pregătire, şi ca oameni, şi că din această cauză de separatism nu poate trage foloase decât duşmanul neamului.

Iar în Banat pe mine m-a votat poporul, iar candidatul Consiliului Dirigent era pentru separatism. Am pierdut luni de zile fără să fim folositori ţării, cu prezumţia superiorităţii ardelenilor. Când generalul Averescu a desfăşurat steagul, noi am fost cei dintâi care să venim sub cutele sale. Ne-am gândit mult până să facem acest pas. Dar l-am făcut şi drumul nostru la dl general ne-a dus prin masele populare. (Aplauze furtunoase).

Am fost şi la sate şi am văzut că el reprezintă azi speranţele poporului şi e simbolul dorinţelor lui. Dar, venind la d-voastră, nu venim legaţi nici la ochi, nici la mâini. Suntem soldaţi gata de luptă, dar cu ochii îndreptaţi spre masele poporului.

Înainte de toate, declar că nu renunţăm la ideea salvării integrităţii scumpei noastre ţărişoare, a Banatului. (Aplauze furtunoase).

Cer sprijinul d-voastră, căci am auzit şi din gura generalului Averescu că d-sa nu se va da înapoi să salveze întreg patrimoniul naţional. Vom şti să ne opunem curentelor reacţionare, ca şi celor anarhice.

Am spus în Banat că nu intrăm în nici unul din partidele istorice. Noi nu facem critica unui trecut, ci numai unui viitor.

Vechile partide au cadre vechi şi pietrificate.

Aci, în Partidul Poporului, sunt cadre noi, unire sinceră şi valoarea şi sinceritatea să se poată manifesta.

Nu venim cu ură, ci cu glasul de unire a tuturor. Vom fi sinceri, dezinteresaţi şi sprijinitori ai democraţiei ordonate.

Trăiască generalul Averescu, comandantul marii şi valoroasei armate! Trăiască soldaţii Partidului Poporului!

După invitarea d-lui Imbroane, dl Simu citeşte o declaraţie în numele bănăţenilor foşti membri ai Partidului Naţional, care s-au despărţit de acest partid, ca să intre în Partidul Poporului.

[„Banatul Românesc”, nr. 25, din 21 aprilie 1920]

Un cuvânt ŢĂRĂnimii noastre

Sămănătorii de vrajbă îşi preumblă paşii şi glasul prin mijlocul vostru, dragi ţărani ai albelor noastre sate. Le vom zice pe nume, căci trăim azi timpuri hotărâtoare pentru viitorul nostru, timpuri de spovedanie. Sunt „ţărăniştii”. Sunt aceia cei ce seamănă în frumosul vostru suflet sămânţa necredinţei în „nădrăgari”, în „domni”, în „căputaşi”, înfăţişându-i pe toţi drept mincinoşi, exploatatori, prefăcuţi, interesaţi, vânduţi etc. Numai ei ar avea urechea plecată spre durerile voastre. Şi vin şi vă răscolesc aceste dureri cum răscoleşte vijelia praful şi vă umplu ochii, ca să nu mai puteţi vedea şi înţelege. Mulţi din voi le pricep cuvântul astfel, că „domnii” trebuie daţi la o parte de la conducerea neamului, locul lor având să-l luaţi voi înşivă.

Cei ce credem că a face astfel înseamnă a săvârşi un păcat de moarte împotriva statului român, datori suntem să luăm cuvântul şi să la strigăm propovăduitorilor: opriţi-vă; iar vouă: luaţi seamă!

România Mare s-a zidit prin jertfa tuturor păturilor noastre sociale. Voi, ţăranii, aţi dat grosul armatei, fiindcă sunteţi cei mai mulţi. Dar fără conducerea intelectualilor, armata voastră ar fi fost o turmă, pe care era să o împrăştie cu uşurinţă duşmanul! Pe acelaşi loc a curs şi s-a împreunat sângele vostru cu sângele lor, săvârşindu-se astfel o sfântă unire de sânge şi suflet.

Am murit şi am înviat cu toţii, pentru acelaşi sfânt ideal. Şi, când este vorba acum să închegăm visul care s-a coborât în mijlocul nostru prin vrednicia tuturor, s-ar putea oare să ne batem joc de acest vis întruchipat, de rodul muncii noastre? Câţi dintre noi, „domnii”, nu vom înţelege că a vă ocroti, a vă întări pe voi înseamnă a asigura viaţa, trăinicia casei noastre naţionale? Dar se poate oare ca din multă dragoste, din multă lăcrimare, din atâta fărâmiţare de puteri să se nască minciuna? Niciodată. Şi, dacă s-ar încerca acest lucru, el nu este cu putinţă. Votul obştesc este cuţit în mâinile voastre, cu care tăiaţi orice bubă. Nu va îndrăzni nimeni să nu-şi însuşească păsurile voastre, căci atunci nu va mai avea votul vostru, care astăzi nu se mai poate falsifica, că sunteţi mulţi, sunteţi toţi la urmă.

Iată deci ce vă zicem noi: a îngriji de soarta voastră înseamnă a face legi bune pentru voi. Pentru a croi aceste legi, este nevoie de pregătire, de carte. Închipuiţi-vă că n-ar mai intra în parlament decât ţăranii. Ce-ar putea să facă chiar pentru voi, un asemenea parlament?

Dar cine suntem mai ales noi, „domnii” din România nouă? Aproape până la unul ţărani, pe care voi, satele româneşti, ne-aţi trimis în lume să învăţăm carte, ca să fim de folos tot vouă. Se poate oare ca să vă lepădaţi acum de proprii voştri fii, care vin acum în mijlocul vostru, ca să vă ridice la ei? Dar nu aşteptaţi de la aceşti fii să propovăduiască ura de clasă la sate. Numai cei fără Dumnezeu în suflet pot să propage astăzi vrajba de clase, numai speculanţii, numai pescuitorii în apă tulbure. Adevăraţii voştri fii, adevăraţii voştri prieteni înţelegem şi v-o spunem şi vouă ca să o ştiţi, că grija parlamentului trebuie să cuprindă toate păturile neamului nostru: durerile tuturor să le lecuiască, cum ar face un tată bun cu copiii săi, nepărtinind pe nici unul în paguba celuilalt.

Înţelegeţi, buni şi blânzi fraţi, că toţi împreună am visat România Mare, toţi am făcut-o, toţi împreună trebuie să o închegăm. Altfel facem şi păţim ca ruşii, altfel sfărâmăm casa ce o ridicăm şi pe ruinele ei, goi şi istoviţi şi săraci, vom fi puşi în jug şi mai greu de duşmanii de ieri, care stau la pândă şi atâta aşteaptă.

Fiţi treji, vegheaţi şi închideţi porţile satelor voastre dinaintea celor ce vin să propovăduiască la voi ura împotriva „domnilor” care vă sunt, Dumnezeu îi ştie, cei mai buni, cei mai devotaţi, cei mai nemincinoşi prieteni.

[„Banatul Românesc”, nr. 27, din 25 aprilie 1920]

D-lui General Averescu, Prim-ministru, BucurEŞti

Românii bănăţeni, întruniţi în congres, astăzi, 25 aprilie, la Lugoj, pentru constituirea Partidului Poporului în Banat, a celui dintâi partid care cuprinde în cadrele sale fraţi din toate ţinuturile româneşti, vă transmit D-voastră, în calitate de şef al guvernului şi preşedinte al partidului, expresiunea devotamentului lor şi patriotica asigurare că vă pun la dispoziţie toate forţele lor pentru opera de închegare a României Mari, încredinţaţi că D-voastră, cel care cu sabia în mână aţi făurit gloria militară a României, fiind astăzi simbolul şi reprezentantul revendicărilor maselor populare, veţi merge fără frică pe calea dreaptă înspre ţinta realizării acestor revendicări.

MajesTĂŢii sale Regelui Ferdinand, BucurEŞti

Românii bănăţeni, întruniţi astăzi, 25 aprilie, prin mii de reprezentanţi din toate unghiurile provinciei noastre, în congres la Lugoj, pentru constituirea Partidului Poporului, trimit cu neţărmurită dragoste şi loialitate celui mai mare şi celui dintâi Domn al tuturor românilor, care şi-a însuşit în chip atât de minunat idealul acestora şi aduse împreună cu glorioasa Regină şi întreaga casă domnitoare toate jertfele pentru întruchiparea lui, iar astăzi, El, Regele ţăranilor, s-a pus în fruntea mişcării de realizare a postulatelor democratice a maselor populare şi muncitoreşti – asigurarea supunerii lor omagiale şi neclintita lor credinţă către tron şi patrie.

În numele Congresului,

Avram Imbroane

[„Banatul Româesc”, nr. 28, din 28 aprilie 1920]

Discursul d-lui Avram Imbroane rostit DuminiCĂ la Lugoj

Dl Dr. Avram Imbroane începe prin a arăta că îşi dă seama de răspunderea grea ce şi-o ia asupra sa, când vine să vorbească prin această adunare Banatului întreg şi să îndemne pe bănăţeni să intre în Partidul Poporului. De aceea ţine să netezească calea cuvintelor sale spre inimile ascultătorilor. Îi roagă deci pe aceştia să se coboare în colţul de cea mai înaltă sinceritate a inimilor lor şi de acolo să-l asculte. Numai de acolo se vor putea convinge dacă oratorul vorbeşte şi făptuieşte din inimă curată. Şi dacă glasul inimii lor le-ar spune că în tot ce vorbeşte şi face şi în toată acţiunea sa politică nu este şi nu a fost purtat de sinceritate, să-i spună aci în adunare şi va amuţi glasul gurii sale. Să i se răspundă dacă este sau nu crezut, că nu a servit şi nu serveşte persoane şi nici interese particulare, ci numai binele public. Adresează, în această ordine de idei, întrebare deschisă tuturor celor ce-l bârfesc: cui, când şi pentru ce sumă s-a vândut? S-o spună precis şi pe faţă, înaintea ţării, şi oratorul se va executa.

A treia chestiune: este consecvenţă în ce-a spus şi a înfăptuit el, de când a păşit în arena vieţii publice, sau nu? De ce i se spune, mai ales din partea aşa-numiţilor „ţărănişti”, că a trecut pe la toate cluburile politice, când adevărul curat ca aurul este că nici nu ştie măcar unde sunt instalate, la Bucureşti, aceste cluburi, afară de cel al Partidului Naţional şi al „ţărăniştilor” şi de propriul său partid, al cărui club l-a cunoscut abia în ziua congresului din Arenele Romane?

Dar nu-l putea purta nici mintea, nici inima pe la vechile cluburi politice. Să se citească tot ce s-a scris în „Banatul Românesc” de la început, să se vază programul politic al fostei grupări Uniunea Naţională şi se va convinge foarte uşor oricine, că oratorul şi cu toţi prietenii săi nu s-au gândit nici măcar un moment s-o apuce pe căi politice bătute, ci pe o cărare nouă, pe care să se întâlnească mai ales generaţia mai tânără din tot cuprinsul României Mari, oamenii noi ai vremurilor noi, generaţia din tranşee, adevăraţii cetăţeni, după suflet şi aspiraţii, ai României Mari. Nu voiau prin aceasta, mai ales ei, cei de curând veniţi la sânul mamei, să rostească cuvânt de condamnare pentru vechile partide politice, căci socoteau că n-au venit să judece un trecut, ci să colaboreze la întemeierea unui viitor. Dar era firesc ca ei, cei mai tineri, cei nelegaţi de şefi, de vechi cadre şi de fatale interese omeneşti, ci cei noi să caute noutatea. Simţeau multă şi nouă viaţă în toate fibrele inimilor lor şi pe aceasta căutau să o reverse largă, fără zăgazuri venite din alte vremi în jurul lor. Cine ar putea să condamne acest cuvânt tineresc, această dorinţă de revărsare neîmpiedicată a conţinutului inimilor lor?

Şi atunci au pornit singuri, răzleţi, pe calea lor, aşteptând să se întâlnească pe ea cu toţi semenii lor după etate şi după suflet. Cinstiţi şi generoşi, cum este firesc pentru tineri, ei au recunoscut tot meritul înaintaşilor lor. Au preamărit cu evlavie, dacă vreţi, trecutul Partidului Naţional, dar şi-au pus şi ei semnătura pe ultima pagină a cărţii acestui partid şi au închis cartea însăşi, socotind că ar însemna să se ia în deşert, dacă ea s-ar purta şi s-ar citi în vremurile cele noi. Rândurile ei vorbesc de negre lupte duse împotriva duşmanilor seculari. Cum se potriveşte duhul acesta de apuse lupte, în casa fraţilor?

S-a închis deci cartea şi s-a pus la păstrare, în casa noastră.

Aşa au judecat minţile şi au simţit inimile noastre. Şi în această judecată şi simţire n-au condamnat cu ură pe conducătorii de până ieri ai acelui partid, ci i-au combătut cu căldură, cu înverşunare, cum îi combatem şi astăzi. Suntem generoşi şi zicem: poate că este firesc ca oamenii să nu se poată despărţi de trecutul lor, noi cei tineri vedem însă nepreocupaţi viitorul nostru al tuturora şi apucăm mai uşor pe calea lui. Simţim atât de dureros, cum pare că nu-şi dau seama acei conducători, lipsa de credinţă, care este la baza acţiunilor lor. Drumeţi întârziaţi din alte vremuri, ei nu pot avea credinţa vremurilor noi. Au avut credinţă că, din marea învălmăşeală a lumii, va ieşi biruitoare dreptatea noastră? N-au avut-o, n-au putut-o avea. Poate că greul luptei din trecut, multele decepţii i-au făcut mai neîncrezători.

Şi cu această stare sufletească au intrat şi în noua viaţă. Noi am avut credinţa tinereţii, neclintită chiar şi atunci când focul mistuia ţara sau chiar întărindu-se în această flacără.

În iadul de suferinţă al tranşeelor şi dincolo de ele s-a plămădit o lume nouă, care este pe de-a întregul a noastră. Dacă au mai rămas oameni mari în cadrele vechi, ei nu mai sunt acolo decât după formă, obosiţi sau întârziaţi sau opriţi de autoritatea bătrânilor, cu sufletul însă aci sunt, în mijlocul nostru şi mâne vor fi şi cu corpul.

Nu înseamnă această atitudine în special a noastră, a bănăţenilor, nici ostilitate faţă de alte grupări vechi politice, în special faţă de acele care au binemeritat pentru cauza dreaptă şi sfântă a Banatului nostru. În parlament am fost printre aceia care au avut nota justei aprecieri şi dreptei recunoştinţe. Dar nu ne putem conduce în orientarea noastră politică numai după puncte de vedere de politică externă.

Noi căutăm noi cadre, unde să fie mai mare libertatea de acţiune, unde nu sunt pietrificări din trecut, căutăm adunarea elementelor mai tinere şi masele populare, şi nu punct de stabilitate în agitata noastră viaţă politică, pe care se poate zidi o junime democratică, dar naţionalistă, înainte de toate ordonată, care să nu ducă, prin biciuirea patimilor mulţimii, ţara, la marginea prăpastiei.

S-a format Partidul Popular. Jos din însăşi masele populare reprezentate în partid prin o jumătate de milion de membri şi sus prin o pleiadă de oameni noi, strânşi în jurul generalului, care simboliza revendicările celor de jos şi aducea punctul de stabilitate în mijlocul anarhiei. Mergând cu masele poporului am ajuns şi noi sub steagul lui, şi nu din idolatrizarea personalităţii sale.

Că au venit la noi, la sutele de mii de ţărani şi la sufletele clocotitoare ale tinerilor şi cadre mai vechi, ce are a face. Poate că se simt încă tineri, poate că i-a înfiorat în adevăr fulgerarea sufletului ţărănimii noastre pe firmamentul ţării în război şi prin cutremure s-au schimbat. Dar dacă nu s-ar fi schimbat? Suntem fără frică, căci armata bună este multă şi noi suntem tineri şi bătăioşi.

N-am intrat nici cu ochii, nici cu mâinile legate. Masele şi noi vom duce partidul unde trebuie, trecând peste orice piedici. Ne vom jertfi pentru aceasta toate puterile noastre, dându-ne seama că facem parte din generaţia de jertfă, care a început în tranşee şi trebuie să-şi aibă continuarea în noi până când va fi pusă cu trăinicie temelia ţării. Copii de ţărani în mare parte, odrasle tinere răsărite din masele largi ale poporului, unde am putea chema poporul să se unească în acţiune politică folositoare pentru ţară, decât acolo unde este poporul din vechiul regat, garanţia mai nemincinoasă a aranjării democratice a vieţii noastre de stat, stavilă sigură în calea anarhiei. De aci, din mijlocul ţăranilor adunaţi într-o tabără de pe amândouă coastele Carpaţilor şi de dincolo de Prut, adresăm cuvânt de chemare tuturor celor ce au acelaşi cuget: veniţi la noi! Spargeţi vechile cadre, care nu se mai potrivesc în noua casă, treceţi peste consideraţii de şefii şi interese şi veniţi aci, pe platforma de viaţă robustă, cinstită, nemeşteşugită, a poporului nostru. Ofiţeri de ieri, conduceţi înainte armata voastră. Ieri, voi aţi ordonat şi masele s-au jertfit; azi, vă ordonează vouă nu masele, ci marile lor interese, de care este legat viitorul nostru, ele vă ordonă şi voi sacrificaţi-vă. Iată ce ne-a adus în Partidul Poporului, iată ce interese voim să servim.

Suntem Partidul Poporului, suntem ai poporului, dar nu suntem „ţărănişti” şi nu suntem „socialişti”. Între doi poli se mişcă sentimentele şi acţiunile noastre: între democraţie şi naţionalism.

Cel dintâi ne cheamă spre toate înfăptuirile menite să ridice sus, sus de tot pe ţărani şi muncitori, robii sfintei munci, pe care numai se poate întemeia viaţa sănătoasă, demnă şi trainică.

Dar suntem în acelaşi timp naţionalişti, patrioţi şi nu nesimţitori internaţionalişti. Nu putem să ne facem părtaşi la acţiuni de răsturnare socială. Căci ar însemna să ne aprindem acum ca nebunii noi înşine casa care ni se zidi prin atâtea jertfe. Cum ar fi putut să dispună din sânul neamului nostru nemăsurata dragoste care ne zidi această casă, încât să ne urâm pe noi înşine şi să facem jocul duşmanilor de ieri. Armata de azi ar auzi, ridicându-se din pământ, blestemul armatei de ieri.

Nu putem propovădui ura de clasă, când avem astăzi mai mult ca oricând atâta nevoie de armonia tuturor. În ea am murit şi am înviat, în ea numai ne putem întări şi închega. Alungaţi deci voi, deştepţi ţărani, de la porţile sufletelor voastre, pe toţi cei ce iau ţărănismul în deşert, pe cei ce nu vin decât să vă speculeze, decât să-şi asigure un mandat promiţându-vă lucruri cu neputinţă de făcut, numai ca să vă câştige voturile voastre. Noi, cei ce vorbim aci, ce suntem? Ţărani ca voi, dar umblaţi în lume, luminaţi. Vom şti deci chiar mai bine decât d-voastră ce trebuie să facem pentru voi. Credeţi în dragostea noastră, a celor ce vă iubim, dar ne şi cutremurăm la gândul că prin agitaţiuni nesocotite s-ar putea socoti sfatul nostru.

[…]

Sunteţi mii de ţărani adunaţi aci şi atâţia intelectuali de la oraşe şi de la sate. Nu admit să se găsească în mijlocul d-voastră unul, care să plece urechea sa mai aproape de bătăile inimilor mulţimii, decât noi, cei ce astăzi vă chemăm să veniţi cu noi.

Din comoara satelor noastre s-au format doar sufletele noastre. Tot ce avem bun în ele, de la voi am primit. Şi aceasta formează frumuseţea şi mândria vieţii noastre.

A vă ridica pe voi înseamnă a mări bucuria vieţii noastre. Vă vom căuta în toate unghiurile Banatului, acasă la voi; să vie, să ne iese înainte, să ne ţie calea cei ce ar îndrăzni să ne arunce în faţă că minţim şi le vom răspunde. Avem încredere în înţelepciunea voastră, care pune la locul lui pe fiecare.

Nevoile statului nostru sunt multe. Guvernul de acum, susţinut de partidul nostru, s-a legat înaintea ţării să le facă faţă tuturor. Mai presus de vorbe, de discuţii, el pune fapta. Şeful guvernului este general, el ştie că bătăliile se câştigă nu făcând săptămâni şi luni de zile planuri, ci săvârşind în fiecare ceas o acţiune.

Guvernul trecut şi blocul care l-a susţinut şi-a pierdut timpul cu discuţii şi ceartă. Asta a şi fost pricina căderii unuia şi a dizolvării celuilalt. Guvernul de acum voieşte să fie al făptuirilor zilnice. El a ordonat demobilizarea, trimiţând astfel braţele de muncă în brazda plugului şi la oiştea carului.

Pământ ţărănimii voim să dăm toţi. Dar să dăm. Pe când în parlamentul trecut s-a certat lumea cât pământ să se dea, guvernul de acum s-a şi apucat, fără a mai aştepta parlamentul să dea. S-a numit la Bucureşti un comitet agrar, care face împroprietărirea ţăranilor pe pământ, care s-a expropriat mai înainte prin lege. În vechiul regat, până la toamnă, acest pământ va intra în proprietatea ţăranilor. Alături de împroprietărire se poate face în parlament discuţie cât să se mai exproprieze. Dar alături de vorba din parlament, va fi fapta de pe ogoare. Este aceasta cinstit sau ba? Cel ce dă întâi dă de două ori, zice un proverb străbun.

La noi, dincoace de Carpaţi, rămâne reforma agrară aşa cum a fost votată de marele sfat. Şi aci guvernul va căuta ca lucrările de împroprietărire să se facă cu cât mai multă stăruinţă şi grabă. După ce se va da ceea ce este hotărât, se va reveni şi se va mai da. Guvernul va căuta mai ales în vechiul regat să mărească stocul de vite, redus atât de mult de urgia războiului.

Aprovizionarea ţării cu hrană şi îmbrăcăminte formează de asemenea una din principalele sale preocupaţiuni. Pentru Banat sunt pe drum sute de vagoane de cereale şi mai multe zeci de vagoane de pânză, stofe, haine, etc.

Pentru înlesnirea aprovizionării se vor forma, dincoace de Carpaţi, trei centre de aprovizionare: la Braşov, Cluj şi Timişoara (pentru Timiş-Torontal, Caraş-Severin, Hunedoara, Arad şi Cenad). În grija sa pentru muncitori, guvernul a înfiinţat ministerul muncii, care va iniţia o largă legiferare socială. S-au instituit comisiile de arbitraj pentru ocolirea guvernelor şi apărarea drepturilor muncitorimii, dar şi a patronilor.

În solicitarea sa pentru binele cetăţenilor, guvernul a hotărât să egaleze drepturile funcţionarilor de la noi, cu acelea ale funcţionarilor din vechiul regat. El va cere însă funcţionarilor să servească cu credinţă poporul, iar acestuia să respecte autorităţile şi legea pentru a pune ordine în ţară. Se vor lua toate măsurile să se aşeze în toate ramurile administraţiei funcţionari români sau bine cunoscători ai limbii noastre, spre a-i lua poporului dreapta impresie, că s-a schimbat numai firma, încolo tot notarul şi finanţul ungur porunceşte!

Se fac cu grabă toate lucrurile pentru unificarea monedei. Pentru a putea lucra, însă, guvernul are nevoie de concursul cetăţenilor. Să ne venim în fire, să ne apucăm de muncă, să respectăm ordinea.

Prea ne-am deprins cu nelucrarea şi cu câştigul uşor. Facem cuvenitul apel la toţi bunii fii ai ţării, iar celor răi, celor interesaţi, celor ce stau în slujba duşmanilor, le punem în vedere mâna de fier, care va înlătura dezordinea fără cruţare.

Programe politice? Dar câte nu găseşti la toate partidele, dar câte nu s-au publicat în broşuri şi prin ziare şi nu s-au citit chiar şi în parlamentul trecut. Este o adevărată licitare şi supralicitare în ce priveşte reformele democratice.

În puzderia de vorbe, însă, se uită fapta. Guvernul de acum şi-a ales-o pe aceasta, dovadă că a făptuit în curs de câteva săptămâni neasemănat mai mult decât cel trecut în câteva luni. Dar nici nu s-ar putea să fie altfel. El a venit la putere în numele revendicărilor maselor populare. Cu ele stă şi cu ele cade. Şi acum încă un cuvânt, în special către publicul din Banat.

Provincia noastră, ca şi fosta Transilvanie, este în plină organizare. Toate sunt încă de făcut. Suntem abia la începutul organizării: cum să-mi închipui că Banatul să se pună în opoziţie faţă de guvernul central de la Bucureşti, care nu voieşte alta, decât să ne ofere toate mijloacele, tot concursul ca să ne organizăm.

Am coborât gospodăria Consiliului Dirigent, pe cel de-al doilea guvern care se instituia pe lângă cel din centru. Am aşteptat să vină acesta, să-i dispară din cale toate piedicile de organizare şi unificare, şi acum să-i facem noi dificultăţi? După cea mai bună a noastră chibzuială, înţelegem că aşa ceva nu se poate! Vechiul regat nu doreşte să ne tiranizeze, cum s-a spus cu atâta uitare de sine la Braşov; el nu voieşte să ne inunde prin funcţionari şi colonişti, ci vrea să ne dea tot ajutorul pe care l-am aşteptat de secole şi de care avem atâta nevoie, spre a ne croi statul nostru aci. El voieşte să continue opera de unificare începută în tranşee cu atâta lărgime de suflet. El cheamă şi angajează la muncă toate puterile noastre de muncă. Acolo însă unde ele lipsesc, vor fi aduse din vechiul regat, şi noi cerem şi ne rugăm ca să fie aduse.

Acestea sunt cuvintele noastre, pe care nu vom întârzia să le spunem în adunările poporale ce vor urma pe tot cuprinsul Banatului.

Nu-mi mai rămâne decât să vă citesc două telegrame şi o moţiune, pe care le supun aprobării d-voastră (Este vorba de telegramele şi moţiunea publicate în nr. 28 al ziarului nostru şi care au fost votate cu mare şi unanimă însufleţire).

[„Banatul Românesc”, nr. 29 şi 30, din 29 şi 30 aprilie 1920]

DuPĂ încheierea sesiunii

Sesiunea extraordinară a parlamentului român s-a închis. Senatorii şi deputaţii s-au întors la vetrele lor. Repaosul însă le va fi scurt. Cu toţii vor avea să se prezinte în cercuri, pentru a lua contactul cu alegătorii, pentru a-i informa asupra activităţii parlamentului, cei din majoritate pentru a organiza Partidul Poporului, iar cei de dincoace de Carpaţi şi pentru a pune cea mai zeloasă stăruinţă ca ţăranii să intre de fapt, sub forma de arendă forţată, în posesia întregii cote de pământ ce le revine în temeiul decretului lege existent.

„Ţara are nevoie să fie guvernată – a zis primul ministru, la o consfătuire a majorităţii”. Pătrunşi de tot spiritul de înaltă datorie ce se degajă din acest cuvânt, parlamentarii vor porni să cutreiere satele, trecând peste micile şi urâtele preocupări mai ales ale presei din provincie care, deşi aproape de masa cetăţenilor, pare atât de străină de adevăratele şi realele lor nevoi. Poate fiindcă trăieşte departe de capitală, poate că până în prezent în special Banatul nu are cu putinţă să fie informat zilnic prin firul telegrafului despre problemele ce se pun la centru, unicul fir telegrafic civil care leagă provincia noastră cu capitala fiind vechi şi neputând fi înlocuit uşor din cauza lipsei de material.

În situaţia aceasta, parlamentarii, oricărui partid ar aparţine, au îndatorirea să-şi inspire presa şi întreaga opinie publică de acasă în sensul celor mai înalte şi mai patriotice preocupări. În toate ţările unde e linişte, se lucrează cu febrilitate la refacerea lor. Graţie înţelepciunii poporului nostru şi disciplinei incomparabile de care a dat şi dă dovadă zilnic armata română, în ţara noastră, de la o frontieră până la cealaltă, pacea internă este garantată. Nimic nu ne împiedică să punem în valoare toate nesfârşitele bogăţii ale ţării şi să angajăm la muncă toate braţele vânjoase ale cetăţenilor ei.

Atâtea din ţările care au fost mai greu încercate de urgia războiului s-au refăcut aproape complet. Locul de frunte şi de onoare îl ocupă sub acest raport eroica şi minunata Belgie. Să ne inspirăm din exemplul ei.

Să facem din toate puterile noastre ca, cu o zi mai devreme, cetăţenii acestei ţări să ajungă să simtă adevărata bucurie a României Mari.

Aşa cum suntem de la război încoace, fără îndoială că această bucurie a fost mult tulburată de multele lipsuri câte ne mai pasc încă şi astăzi. Lipsuri foarte explicabile şi, de aceea, inevitabile. Ele nu pot însă să înăbuşe credinţa noastră întemeiată de mai bine şi nici optimismul sănătos cu care trebuie să pornim la lucru.

Pătrunşi de această credinţă şi de acest optimism, parlamentarii invită toate forţele vii ale neamului şi statului nostru la muncă voioasă şi stăruitoare. Lupta de partide să nu otrăvească sufletele şi să nu întunece privirile oamenilor, într-atât încât să nu mai vadă problemele mari sociale şi economice care se ridică mari şi grele, în proporţiile munţilor, la tot pasul ce-l facem la sate şi la oraşe.

Intraţi în rândul fericiţilor cetăţeni ai Regatului Român, era firesc ca şi noi, românii de dincoace de Carpaţi, să ne construim sau să intrăm în diferite partide politice. Acest fapt nu cuprinde în sine nici un fel de primejdie pentru interesele ţării, cu singura condiţie, însă, ca luptele politice ce se dau să fie totdeauna din preocupări de ordin personal. Căldură, da; nobila pasiune în urmărirea unei idei, da; control sever reciproc, cât mai mult; pasiune urâtă, însă, niciodată.

Toate jertfele fără seamăn câte le-a făcut acest nobil popor pentru a ne păstra şi a ne preda intactă toată comoara ce se cuprinde astăzi înlăuntrul fruntariilor României Mari şi toate însuşirile sale alese ne impun numai această atitudine, şi nu alta.

Cu ea se reîntorc parlamentarii noştri acasă, în mijlocul alegătorilor şi fraţilor lor, pe ea vor căuta să o păstreze în orice împrejurări, ea constitue şi singurul răspuns demn de un mandatar al naţiunii la toate atacurile unor confraţi, care, prinşi în mreaja micilor certuri provinciale, lipsesc de la datoria lor atunci când scrisul lor este dictat de pasiuni veşnic urâte şi puţin onorabile pentru cei ce se lasă răpiţi de ele.

[„Banatul Românesc”, nr. 123, din 1 septembrie 1920]

Calomnii

Zilele trecute, fiind în Bucureşti pentru aranjarea mai multor chestiuni de interes obştesc privitoare la Banat, cineva mi-a atras atenţia asupra unei informaţii publicate în ziarul „Luptătorul”, în care s-ar spune că eu aş fi vândut în mod particular patru vagoane de zahăr trimise pentru aprovizionarea populaţiei din Banat şi, din câştigul realizat, mi-aş fi cumpărat un automobil în care mă preumblu zilnic, sfidând bunul simţ al privitorilor.

Am avut prilejul să mă conving că informaţia de acest cuprins apăruse de fapt în „Luptătorul” şi că ea reproduce o ştire senzaţională, tipărită cu caractere mari în ziarul „Timişoara” din Lugoj, care a fost trimis cu multă bunăvoinţă chiar şi Ministerului de Interne la Bucureşti.

M-am lămurit şi am înţeles.

Încă în Bucureşti fiind, am lăsat o dezminţire pentru presa din capitală.

Colegii şi prietenii mei de la „Banatul românesc” au dezminţit de asemenea faptul, chiar înainte de a lua contactul cu mine, bine ştiind că cele publicate în „Timişoara” şi reproduse în „Luptătorul” constituie o neruşinată calomnie la adresa mea. Întors acasă, aflu că „Banatul” din Timişoara şi „Lupta” din Lugoj ţes înainte firul mizerabilei calomnii.

E rândul meu, acum, să spun un cuvânt la adresa confraţilor care sunt atât de geloşi de reputaţia mea şi caută cu atâta râvnă să-mi susţină prestigiul în faţa opiniei publice.

Domnilor, veţi avea să răspundeţi în faţa justiţiei pentru noroiul pe care căutaţi să-l aruncaţi asupra mea. D-nii prefecţi: Cornel Drăgulina şi Dr. Dumitru Chiroiu, ca şi dl primar Stan Vidrighian şi dl subprefect Dr. Victor Mercea, care vor fi chemaţi ca martori în această chestiune, vor face, servind numai purul adevăr şi nicidecum persoana mea, să primiţi şi pedeapsa cuvenită şi înfierarea publică pentru atâta neomenie de câtă daţi dovadă. Iar publicul se va convinge definitiv de care parte este adevărul şi unde stăpâneşte împărăţia minciunii. Va înţelege lumea câtă nedreptate se caută să i se facă unui om care de ani de zile îşi sacrifică toată liniştea şi odihna pentru interesele obşteşti ale Banatului, pe care le serveşte cu toate puterile sale.

O, domnii mei, domnule Biberia, domnule Vidu şi domnilor cum vă mai cheamă, fiţi liniştiţi, puteţi să trăiţi încă zece vieţi şi nu veţi ajunge în situaţia pe care înţeleg din ce motive d-voastră o căutaţi, ca să-mi dovediţi că sunt în stare să-mi fac cele mai urâte interese pe pielea poporului meu, pe care îl iubesc cu atâta ardoare, pe care îl servesc necontenit şi de care d-voastră vă bateţi joc când îi daţi să citească asemenea minciuni neruşinate.

Credeam că vă astâmpăraţi, domnilor, văd însă că este absolută nevoie ca înşişi alegătorii mei să intervină şi să cureţe cu energie ogorul din Lugoj de toate buruienile şi să închidă porţile Lugojului pentru neobănăţeni şi calomniatori.

[„Banatul Românesc”, nr. 147, din 1 octombrie 1920]

Infamii

Să-mi ierte cititorii această expresie, pe care mă văd obligat s-o aplic celor scrise de „Banatul” sub titlul „O veste senzaţională privitor la o pretinsă atitudine de trădare în chestiunea Banatului”.

Iată textul infamat:

„Conform hartei acesteia (este vorba de harta Freitag), iugoslavii au făcut propunere fostului premier Vaida încă în luna februarie, la o înţelegere, dar când dl Vaida să intre în dezbateri cu vecinii sârbi, prin păcatele celor care au răsturnat guvernul Vaida şi în prima linie se înţelege prin păcatele politice ale celor de acasă – imbroniştii – dl Vaida fiind demisionat n-a putut continua opera până la sfârşit. Următorii premierului şi, între ei, imbroniştii n-au făcut, precum suntem informaţi, nici un pas înainte; din contră, după terminarea definitivă a chestiei graniţei noastre dinspre sârbi, vom destăinui activitatea persoanelor din anturajul celor care au trădat cauza Banatului, imediat cum s-au văzut la putere”.

Când dl care a ticluit acest text n-are habar de cele scrise, era firesc să spună pe de o parte lucruri inexistente şi dat fiindu-i intenţia infamei pe de altă parte.

Iugoslavii nu i-au făcut d-lui Vaida propuneri „la o înţelegere” în chestia Banatului. Ei, care deţin partea reclamată de noi, n-aveau nici un interes să facă această propunere. Au obţinut doar maximul din ceea ce au putut cere. Reprezentanţii noştri iarăşi nu li s-a părut prudent să facă o asemenea propunere, căci s-ar fi găsit în situaţie de inferioritate faţă de sârbi.

Dl Vaida a încercat altceva, ca să producă modificarea stării actuale. Ştiu ce, nu cred însă că este în interesul cauzei ca s-o spun acum. Este adevărat că întreprindea acest ceva tocmai în timpul căderii. La răsturnarea d-lui Vaida, nici eu, nici colegii mei n-au contribuit cu nimic. Neoliberalii de la „Banatul” să-şi întrebe şefii de la Bucureşti, care în calitate de oameni serioşi ştiu din ce cauză a căzut dl Vaida şi desigur nu împărtăşesc părerea epigonilor de la „Banatul”, că prin această cădere s-ar fi produs vreo nenorocire în chestia Banatului.

Ceea ce a încercat dl Vaida se încearcă şi acum, de actualul guvern, fără să aibă aprobarea liberalilor, după cum n-a avut aprobarea nici încercarea de tranzacţionare a d-lui Vaida. Dar, atunci, nou născuţii din Timişoara sunt în contrazicere cu părinţii de la Bucureşti. Şi atunci, d-lor de la „Banatul”, să ne fie permis a vă întreba noi, cei care am fost întotdeauna pentru integritatea Banatului, cum dovedeşte atitudinea ziarului nostru şi atitudinea mea şi a colegilor mei deputaţi în parlament, d-voastră sunteţi pentru soluţia d-lui Brătianu sau a d-lui Vaida, care se bat cap în cap? Cine a trădat cauza Banatului? D-voastră, care aţi fost pentru semnarea tratatului în parlamentul trecut, sau noi, care am citit cunoscutul protest în aplauzele călduroase ale Partidului Liberal? Publicaţi, vă rog, tot ce aţi scris în această materie – dacă sunteţi oameni de onestitate publică – şi publicaţi şi articolul „Boierii liberali” apărut în ziarul d-voastră, ca să se vadă admirabila d-voastră consecvenţă, a d-voastră, domnilor, care m-aţi „acuzat” pe mine în scris şi verbal că am trecut la liberali, ca astăzi să faceţi d-voastră ceea ce aveaţi aerul să-mi imputaţi mie ca o crimă naţională.

Dar în ce fel am susţinut eu cauza Banatului de la citirea pomenitei declaraţii încoace şi în ce fel au susţinut-o şefii d-voastră?

Eu, care reprezentam vederile colegilor de la ziar şi a celor grupaţi în jurul lui în chestia Banatului, am prezentat alături de dl Dr. Ion Sârbu, la Paris şi la Londra, un memoriu în care ceream din nou Banatul întreg.

Memoriul se găseşte în mâna d-lui Dr. Vaida, întrebaţi-l vă rog dacă este aşa sau nu. În actualul parlament, eu şi colegii mei ne-am abţinut de la votare la tratatul cu Austria, care nu privea Banatul, ci am vorbit contra tratatului cu Ungaria, pe când naţionaliştii d-voastră de ieri au votat, cu dl Vaida în frunte, şi pentru unul şi pentru altul.

În ce se cuprinde astăzi acţiunea d-voastră pentru Banat?

D-voastră defăimaţi lumea pe chestia aceasta, fie că noi, cei care luptam pentru ea încă sub sârbi, pe când şefii d-voastră timişoreni îşi sorbeau liniştiţi şvarţul la „Kronprinz”, am pus la dispoziţia actualului guvern, cu ajutorul prietenilor noştri de acasă, nou şi bogat material statistic (însoţit de o hartă minuţioasă) privitor la Banat.

S-a confirmat aceasta în plin parlament de către dl Take Ionescu – de ce mai încercaţi să mistificaţi lucrurile cu atâta neruşinare?!

Dar, domnilor, iată v-o spun, acum sunt acasă, stau de vorbă cu d-voastră sub iscălitura proprie. Să iasă şi unul din d-voastră la fel, de pildă Dr. Aurel Cosma, şi să arătăm care din noi doi s-a procopsit decât cu România Mare.

[„Banatul Românesc”, nr. 150, din 5 octombrie 1920]

În pliNĂ aCŢiune

Guvernul şi majorităţile parlamentare sunt în plină acţiune.

Şeful guvernului, generalul Averescu, în cinstea şi consecvenţa ce-l caracterizează, a confirmat prin fapte lozinca că guvernul şi partidul său sunt guvernul şi partidul muncii.

Sesiunea extraordinară a parlamentului a fost prelungită în mod cu totul neobişnuit şi necunoscut parlamentelor anterioare, până când întregul ei program de acţiune a fost absolvat.

Din marele număr de proiecte votate, ajunge să amintim pe acelea prezentate de ministerul de război, privitoare la ocrotirea invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, legea islazelor şi legea despre reglementarea conflictelor de muncă, ca să se vadă că în această sesiune extraordinară, care nu avea decât să ia măsuri imediate pentru garantarea ordinii de stat grav ameninţate, s-a săvârşit opera legislativă de cea mai mare importanţă naţională, socială şi economică.

Nu ne oprim de astădată decât asupra operei de reglementare a muncii, a cărei utilitate cu adevărat naţională şi socială a trebuit să fie recunoscută de orice om de bine din ţara aceasta. Căci cu ajutorul ei a fost înfrântă, spre cea mai mare mulţumire a tuturor cetăţenilor dornici de o viaţă de stat paşnică, febrilă şi ordonată, greva generală, care tindea să aducă în locul acesteia anarhia şi haosul.

Dar nu numai tentativa de răsturnare a ordinii sociale a fost înfrântă. Însuşi socialismul anarhic, bolşevic a fost distrus pentru totdeauna în ţara noastră. Elementele iresponsabile de la conducerea maselor muncitoreşti au fost definitiv înlăturate. Muncitorii dornici de muncă au scăpat de sub teroarea lor. Elementele cu pregătire corespunzătoare şi cu răspundere vor putea să dea organizaţiunilor muncitoreşti adevărata îndrumare, folositoare şi muncitorilor şi ţării.

Astfel, generalul Averescu, care a săvârşit prin faima numelui său de părinte al poporului opera de împăciuire şi de închegare în sânul ţărănimii, salvează, cu ajutorul colaboratorilor săi, pentru a doua oară, ţara din pragul anarhiei care ameninţa să dărâme temelia României tuturor românilor, aşezată pe mormane de oase şi tincuită cu sfânt sânge de jertfă.

În liniştea deplin asigurată, sesiunea parlamentară, care se deschide la 28 noiembrie, va putea să înceapă marea legiferare financiară, agrară şi socială, administrativă, electorală, etc.

Toate pregătirile necesare unei asemenea legiferări de istorică importanţă pentru închegarea României Mari sunt făcute. Miniştrii de resort, jertfind liniştea şi comoditatea de vacanţe, au cutreierat ţara în lung şi-n lat pentru a-şi lua informaţiile privitoare la opera ce are să-i fie săvârşită.

Comisiile parlamentare instituite pentru studierea şi pregătirea proiectelor de legi sunt în plină lucrare. O serie de proiecte de legi financiare sunt ca şi terminate. Proiectul de lege electorală este gata. Reforma administrativă formează obiectul de studiu zilnic al comisiei administrative întrunite la ministerul de interne. Comisia pentru reforma agrară este convocată definitiv pe ziua de 18 noiembrie, la Bucureşti. Lucrările ei promit a fi dintre cele mai rodnice şi înălţătoare din câte s-au săvârşit vreodată în interesul neamului nostru. Ministerul resortului şi preşedintele comitetului agrar, domnul Garoflid, a parcurs, însoţit de oameni de specialitate, toate ţinuturile României, spre a se convinge personal de stadiul lucrărilor pregătitoare şi spre a-şi lua la faţa locului informaţiile necesare pentru alcătuirea reformei agrare, parte din experienţa proprie, parte din experienţa comisiilor judeţene care au prezentat ministrului în scris toate observaţiunile lor privitoare la modificarea decretelor legi în vigoare.

Astfel, ministrul care, pe unde a umblat, numai urme de reacţionar n-a lăsat, este deplin înarmat pentru munca grea ce-l aşteaptă.

Deputaţii, membri ai comisiei, la rândul lor duc şi ei toată experienţa făcută în cursul vacanţelor privitoare la această materie şi vor aduce mai ales nesfârşit entuziasm şi dragoste de muncă pentru aşezarea pietrei unghiulare la temelia României Mari.

Toată această lucrare de legiferare va fi prezidată de un guvern reîmprospătat ca forţă, care va rezolva în mod fericit şi dificila chestiune a transporturilor şi va lăsa în istoria ţării noastre pagini pe care cu satisfacţie şi mândrie le vor citi urmaşii.

Găsindu-ne în toiul acestei acţiuni patriotice şi naţionale, nu avem timpul să ne oprim prea mult asupra operei de dărâmare încercată încă de elemente acaparatoare şi anarhice „naţionale”, care în aceste timpuri, de urâtă acaparare a tuturor bogăţiilor şi de anarhie generală, în mod firesc nu ne puteau lipsi nici nouă.

Dacă vor continua şi intensifica însă opera lor de dărâmare, să vă găsiţi ac şi pentru cojocul lor.

[„Banatul Românesc”, nr. 179, din 14 noiembrie 1920]

La chestiunea Banatului

Note din discursul d-lui Dr. A. Imbroane rostit la întrunirea de protestare împotriva ciuntirii Banatului, la 16 decembrie, la Timişoara

Dl Dr. A. Imbroane face o expunere istorică asupra chestiunii Banatului, arătând stadiul actual în care ea se găseşte, scopul întrunirii şi direcţia în care trebuie să se mişte acţiunea pentru salvarea Banatului. Dintre toate ţinuturile româneşti, din punctul de vedere al realizării idealului naţional, Banatul a fost cel mai nedreptăţit de soartă. Să ne ierte deci fraţii noştri din celelalte părţi ale României Mari, dacă în mijlocul tuturor dificultăţilor de la ordinea zilei, Banatul îşi ridică glasul chemând atenţiunea tuturora asupra sorţii sale. Aceasta nu înseamnă că bănăţenii vor să înmulţească greutăţile cu care luptă România pentru închegarea ei, ci numai că nici o dificultate din lume nu-i poate face să-şi uite de junghierea vieţii lui proprii.

Soarta vitregă care a ajuns Banatul se explică prin situarea sa geografică şi printr-o serie de greşeli săvârşite de cei ce luaseră asupra lor apărarea lui.

După prăbuşirea frontierelor inamice, oastea română se găsea exact la extremitatea de răsărit a ţării româneşti, la cea mai mare îndepărtare posibilă de Banat. Această armată, în calea căreia se mai găseau şi rămăşiţele armatei germane, nu a avut posibilitatea să ocupe îndată Banatul, deşi se ştia că acest ţinut este cel mai primejduit din punct de vedere al încorporării sale în România Mare.

Încă în anul 1915, reprezentanţii României la Belgrad au semnalat la Bucureşti pretenţiile sârbilor asupra Banatului.

De ce au intrat sârbii în Banat

Pe de altă parte, era cunoscut că cele mai mari dificultăţi diplomatice le-a cauzat României tocmai chestiunea Banatului, din cauzele principale ale întârzierii intrării sale în acţiune. Chiar şi după semnarea tratatului din 1916, care ne da Banatul întreg, în zilele de strâmtorare ale armatei române în Moldova, ruşii au pus la Iaşi din nou în discuţie chestiunea Banatului. Se ştia, prin urmare, în cercurile conducătoare româneşti, că Banatul este prim judeţ. Cu toate acestea nici o acţiune militară nu era posibilă.

Nici măcar informaţii exacte asupra caracterului trupelor care intraseră de pe frontul macedonean în Banat nu existau la Iaşi, în lipsa oricărei legături dintre armatele din Balcani şi armatele române. Sârbii, profitând de avantajele situaţiunii geografice, împotriva ordinelor primite, au intrat în Banat. Populaţia băştinaşă din această provincie nebănuind nenorocirea, a stat cu braţele încrucişate în faţa trupelor pe care le credeau aliate şi trupe de ocupare temporală. Mai mult încă, ea a primit cu entuziasm trupele de la a căror intrare în Banat începe nenorocirea de astăzi. Căci acestea, săturate de şovinismul cunoscut sârbesc, nici n-au mai voit să audă mai târziu de ordine care le impuneau evacuarea.

Aliaţii, pe de altă parte, le-a menajat, tratându-le cu un evident sentimentalism binevoitor.

Ce au făcut voluntarii pentru Banat

Îndată ce o mână de tineri bănăţeni, foşti pribegi şi voluntari în armata română, întorşi din Moldova în Banat, în scurt timp după intrarea trupelor sârbeşti, au arătat prin rapoartele lor repetate guvernului şi armatei, starea nenorocită din Banat, a reînceput lupta aprigă pentru salvarea Banatului. În această luptă, însă, care trebuia să fie înainte de toate diplomatică, s-au săvârşit greşelile de care făcurăm amintire mai sus.

Bănăţenii, alarmaţi de trista situaţie în care ajunseseră, au cerut la adunarea de la Alba-Iulia conducătorilor Partidului Naţional de pe vremuri, ca o delegaţie a lor să plece îndată după adunarea de la Alba-Iulia, la Bucureşti, spre a se prezenta miniştrilor aliaţi şi a protesta împotriva încălcării Tratatului şi spre a pleca apoi la Paris, împreună cu delegaţia oficială a statului român.

Cum au fost reprezentanţii la Paris

Propunerea bănăţenilor n-a fost admisă, spunându-se din partea conducerii că Banatul va fi îndeajuns apărat de delegaţia oficială, care număra printre membrii ei, în calitate de secretar al unui delegat, şi pe un bănăţean. Greşeala mare săvârşită în acel moment s-a văzut mai târziu.

Când domnii Dr. Ion Sârbu şi Dr. Avram Imbroane, în calitate de delegaţi ai deputaţilor bănăţeni, s-au prezentat la Paris şi la Londra pentru a cere printr-un vast memoriu redeschiderea chestiunii Banatului, ei au trebuit să audă, în special la Londra, din gura bărbaţilor de stat englezi, reproşuri binevoitoare pentru sosirea întârziată a unei delegaţii bănăţene. Nu s-a înţeles din partea celor chemaţi ai noştri că mai ales în zilele în care tratatele au căzut şi s-a accentuat tot mai mult o pornire vădită împotriva diplomaţiei secrete şi personale şi în acelaşi timp principiul de autodeterminare a popoarelor, prezenţa unei delegaţii bănăţene la Conferinţa de Pace era necesară. Apărarea Banatului de către delegaţia oficială putea să producă impresia, mai ales asupra celor care erau interesaţi să aibă această impresie, unei tendinţe imperialiste. De aceea, acţiunea oficială trebuia neapărat să fie secundată şi ajutată de acţiunea paralelă de propagandă a unei delegaţii bănăţene. Prezenţa ei la Paris putea să înlăture, în mare parte, şi alte greşeli săvârşite acolo: amintim numai una. Bănăţenii, dacă erau prezenţi, nu lăsau desigur pe Ionel Brătianu să săvârşească marea greşeală de a nu primi oferta de plebiscit făcut de domnul Vestnici în şedinţa plenară a conferinţei.

Tot ei aveau să săvârşească, cel puţin în aceeaşi măsură ca sârbii, opera de propagandă în privinţa căreia delegaţia nu avea voie să se dovedească zgârcită. Dacă bănăţenii au fost satisfăcuţi de intransigenţa cu care se apăra chestia Banatului cu armele diplomaţiei, din informaţiile culese mai târziu în mod precis la faţa locului, ei au trebuit să constate cu durere aproape totală lipsa unei propagande mai intensive.

Cine a cedat linia Vârşeţ – Biserica Albă

Nemaiinsistând cu detalii asupra celor întâmplate la Paris, constatăm numai că împotriva voinţei noastre şi fără de nici un concurs din partea noastră, s-a decretat, din partea Conferinţei, nenorocita linie demarcaţională.

Dl Brătianu declarând că se dezinteresează de orice discuţie care ar privi stabilirea unei frontiere în Banat, comisia a fixat singură o frontieră, care trecea la 15-20 km spre apus de linia ferată Vârşeţ – Biserica Albă.

În urma unui protest ridicat de sârbi, ea a revenit şi a decretat frontiera aşa cum se prezintă astăzi. S-a hotărât deci de noi, fără noi, şi înainte de a se fi întâmplat acest lucru bine era să se fi consultat încă o dată în mod precis opţiunea publică de acasă şi în special cea din Banat. Fatalitatea a voit ca greşelile săvârşite până aci să-şi aibă continuarea: aceiaşi oameni, care n-au înţeles glasul bănăţenilor la Alba-Iulia, să semneze şi ultimatul în care se cerea României retragerea trupelor în dosul frontierelor, care erau a fi considerate definitive. Suntem convinşi că dacă dl Vaida nu lua asupra sa odioasa semnare, aliaţii trebuiau să revină şi asupra frontierei din Crişana, dar mai ales asupra celei din Banat. Imensa majoritate a poporului românesc era pentru politica de rezistenţă şi desigur că membrii Partidului Naţional de pe vremuri n-au reuşit în alegeri cu lozinca de semnare. Dar, în sfârşit, fatalitatea s-a întâmplat.

Memoriul nostru

Mai rămăsese ultima speranţă.

Aveam în chestiunea Banatului o hotărâre unilaterală a Conferinţei de Pace, fără concursul nostru, şi o semnătură forţată, cu ocazia căreia s-a lăsat să se înţeleagă că sunt posibile îndreptări. Nu exista însă un tratat cu caracter internaţional semnat de alţii, de noi şi de sârbi, cu obiectul special al chestiunii Banatului. Înainte de a se produce acest instrument internaţional, aveam nădejdea să-i convingem pe alţii să redeschidă chestiunea Banatului.

În acest sens a lucrat atât delegaţia oficială plecată la Paris, după retragerea d-lui Brătianu, cât şi delegaţia parlamentarilor bănăţeni compusă din domnii: Dr. Ion Sârbu şi Dr. Avram Imbroane. Această delegaţie a prezentat, atât la Paris cât şi la Londra, un memoriu care cerea redeschiderea chestiunii. Pornind de la principiul pe care Conferinţa de Pace pretindea că l-a adoptat ca bază a tuturor hotărârilor sale, adică de la principiul respectării voinţei popoarelor, memoriul căuta să arate că hotărârea dată de Conferinţa de Pace era în flagrantă contrazicere cu acest principiu. Ca să se dovedească acest lucru, memoriul cerea sau trimiterea unei comisii internaţionale în Banat, pentru a se convinge că frontiera trasă nu satisface pe nimeni, sau admiterea plebiscitului, pentru a dovedi acelaşi lucru.

În restul său, cuprindea o largă documentare a pretenţiilor noastre. Ţinând seama de faptul că ţările din apus sunt ţări de opinie publică, delegaţii au luat şi contact personal cu diferiţii bărbaţi de stat francezi şi englezi şi au găsit în lumea aceasta o largă înţelegere pentru nedreptatea săvârşită în Banat. Ei au numit linia demarcaţională trasă în Banat o nebunie, care tocmai de aceea nu trebuie şi nu poate să rămână.

Delegaţia, la rândul său, a lucrat în aceeaşi direcţie şi şeful ei, dl Vaida, a afirmat că ar fi obţinut promisiunea constituirii unei comisii de arbitraj, sub preşedinţia unui înalt şi influent personaj politic. Părea că se va ajunge la un rezultat, deşi obstacolele de învins erau nespus de mari. S-a întâmplat însă ca guvernul Vaida să cadă şi dl Vaida să comită marea greşeală să nu consimtă a rămâne şi pe mai departe delegatul României pe lângă Conferinţă, după cum a fost rugat de la Bucureşti.

Integritatea Banatului mai presus de interesele de partid

Ambiţiile personale s-au dovedit şi de astă dată mai tari decât îndatoririle patriotice, la un om care, semnând, a luat oarecum obligaţia morală asupra sa de a corecta o situaţie pentru care şi-a luat răspunderea.

Îndată după venirea noului guvern, acţiunea bănăţenilor a fost reluată. Cu ocazia congresului Ligii Poporului, dl Dr. Avram Imbroane a ţinut să declare în mod public că, intrând în Partidul Poporului din consideraţiuni de politică internă, nu înţelege să renunţe la atitudinea precizată în chestiunea Banatului. Şi atunci, tot în mod public, şeful Ligii Poporului şi al Partidului Poporului, dl general Averescu, a declarat că cauza Banatului este şi cauza întregului guvern.

Cu ocazia semnării tratatului cu Ungaria, glasul de protest al bănăţenilor a răsunat din nou prin gura d-lui deputat Avram Imbroane, după cum s-a întâmplat aceasta şi cu ocazia semnării tratatului cu Austria. Nou material statistic bogat a fost pus la dispoziţia ministerului de externe, însoţit de hărţi şi membri, după cum însuşi ministrul de externe a recunoscut-o în discursul său.

După întoarcerea d-lui Take Ionescu din străinătate, deputaţii bănăţeni din Partidul Poporului, iar în urmă toţi deputaţii bănăţeni fără deosebire de partid s-au prezentat d-lui ministru de externe cerându-i lămuriri asupra stadiului în care se găsea chestia Banatului şi pentru a stărui ca, plecând la Belgrad, să pună în joc toată influenţa politică a d-sale şi toată popularitatea de care se bucură la sârbi, pentru a-i face pe aceştia să înţeleagă că o alianţă încheiată cu ei cu sacrificarea Banatului va rămâne un petec de hârtie fără viaţă, care nu va folosi nici unora, nici altora.

Acţiunea deputaţilor bănăţeni

S-a lansat chiar ideea ca parlamentarii români să ia contact cu guvernul şi parlamentul din Belgrad, pentru a căuta soluţionarea chestiunei prea importante. S-a aflat cu ocazia acestor întâlniri că la Paris s-a semnat, acum de curând, din partea tuturor statelor care au ieşit din fosta monarhie austro-ungară, un protocol în care aceste state îşi recunosc în mod reciproc actualele frontiere şi îşi aranjează toate relaţiile care decurg pentru ele din tratate.

În faţa cuvântului de mirare şi de protest al deputaţilor bănăţeni, dl ministru de externe pretinde că prin această nouă semnare nu s-a făcut nimic nou, ci s-a confirmat două semnări anterioare şi că ea nu înseamnă decât lichidarea greşelilor săvârşite de diplomaţia noastră în chestiunea Banatului.

Cine poartă răspunderea

În faţa acestei stări de lucruri, deputaţii bănăţeni au lua hotărârea să readucă chestiunea în parlament, pentru a se stabili acolo în mod definitiv asupra cui cade răspunderea nenorocitei situaţii create.

Din aceeaşi consideraţiune au fost convocate şi întrunirile din Banat, pentru ca şi ele să susţină opera de lămurire care va trebui să urmeze curând în parlament.

Acţiunea parlamentară şi extra-parlamentară mai urmăreşte şi scopul ca, după ce s-a constatat eşecul diplomaţiei, indiferent de numele persoanelor care au dus-o, să se încerce contactul de la popor la popor, pentru ca să se lichideze în chip norocos o situaţiune nenorocită şi pentru noi şi pentru sârbi, singurele popoare care prin calităţile lor pot garanta echilibrul şi pacea în orientul Europei. Ţara şi Banatul nu sunt ale d-lui Ionel Brătianu, nici d-lui Take Ionescu, după cum nici regatul iugoslav nu este proprietatea unor bărbaţi politici sârbi orbiţi de fanatism, ci proprietatea de avuţie naţională a celor două popoare, care la cotitura istorică, unde se găsesc, vor trebui să se înţeleagă şi să-şi dea seama.

Va trebui să se arate şi în parlament, după cum s-a spus în adunări, că nu poporul românesc poate fi bănuit de tendinţe imperialiste când caută să-şi încorporeze Banatul, ci numai curând anumiţi bărbaţi de stat sârbi, care contau să bage în statul iugoslav şi cel din urmă sat sârbesc.

Banatul e o ţară, nu o provincie

Românii şi în special bănăţenii nu fac decât să apere integritatea unei ţări. Căci Banatul nu este un colţ de ţară, ci este o ţară, în sine însăşi. Această ţară a fost totdeauna unitară în cursul istoriei sale. Ea a trăit timp îndelungat chiar viaţă independentă, dezlegată de orice legături cu pământul împrejmuitor. Ea este un organism viu economic şi sursă pentru viaţa populaţiei din Banat şi un izvor de bogăţie economică şi culturală pentru Europa întreagă.

Acest organism viu a propus o conştiinţă şi mândrie de sine fără pereche, pe care o găsim la orice bănăţean, fără deosebire de limbă şi lege.

Expresia el o găseşte în cuvintele ţăranului român bănăţean: „că nu-i ţară ca Banatul”. Prin această conştiinţă se explică că întreagă populaţie din Banat, chiar şi sârbii, au hotărât împotriva împărţirii lui… Toate manifestaţiunile vieţii publice din Banat, câte s-au produs de la prăbuşirea monarhiei austro-ungare şi până astăzi, au afirmat individualitatea Banatului.

Numai Banatul întreg e valabil

Mai caracteristică este din acest punct de vedere mişcarea pentru înfiinţarea unei Republici Bănăţene, imediat după prăbuşirea frontierelor. Ea a pornit din sânul unor cercuri care nu erau nici filo-române, nici filo-sârbe şi care, neştiind ce se va întâmpla exact în viitor, ţineau să spună un lucru înainte de toate, că orice s-ar întâmpla, Banatul, această ţară unitară, să nu fie împărţită.

Acelaşi lucru l-au accentuat întrunirile şvabilor, ţinute pe vremea ocupaţiei sârbeşti, care puneau mai presus de alipirea Banatului la orice ţară, menţinerea integrităţii sale. Acesta este şi astăzi spiritul public adevărat în întreg Banatul, în frunte cu mândra sa capitală, Timişoara.

Şi desigur că n-ar putea să fie o mai mare bucurie pentru populaţia bănăţeană, decât acela că integritatea Banatului a fost salvată.

Iată că tendinţele noastre nu sunt şoviniste, nici imperialiste.

Numai Dunărea e frontieră definitivă

Ele izvorăsc din realităţi vii, care vor înfrânge orice încătuşare vremelnică. Şi istoria ne spune că nici o stăpânire din sudul Dunării la nordul ei şi nici de la nordul Dunării la sudul ei nu s-a putut menţine în aceste ţinuturi.

Românii au trebuit să se retragă de la nordul ei, ca şi turcii de mai târziu, după cum nici ungurii n-au putut să menţină Belgradul ocupat de ei. Banatul este palma braţului la Dunăre şi la Tisa.

Oricine trăieşte pe această palmă se găseşte în mod firesc în sfera de acţionare a muşchilor braţului. Iată pentru ce populaţia bănăţeană, deşi îndurerată, nu este totuşi deznădăjduită, fiindcă îşi vede salvarea în realitatea vie şi în conştiinţa ei trează. Ea invită, pe aceste două consideraţiuni, statul iugoslav să caute înţelegerea.

Dacă aceasta nu se va întâmpla, ea are răbdare, fiind sigur că nu vor trece ani până când focularul de energie bănăţeană nu va atinge fireştile sale frontiere de expansiune.

Nu polemici, ci acţiune consecventă

Iată pentru ce s-a pornit acţiunea parlamentară şi cea extra-parlamentară din adunările populare.

Cei care bănuiesc acţiunea aceasta, care doar nu este izolată, ci este continuarea firească a unei acţiuni neîntrerupte, începute pe timpuri, când bănuitorii îşi sorbeau în linişte cafeaua, vor fi poate iertaţi de Dumnezeu şi de bonomia bănăţeană. Ca să intrăm cu ei astăzi în polemici înseamnă să coborâm o chestie mare în sfere mărunte.

Noi nu am luptat niciodată în cauza Banatului pentru a susţine prin ea personalităţi politice, după cum nici astăzi nu vrem s-o exploatăm pentru dărâmarea altor personalităţi politice. Când este vorba de Banatul nostru, ne este indiferentă personalitatea politică a oricărui bărbat de stat român. Mai ales că greşeli mari şi de neiertat au făcut şi unii şi alţii. Trecem deci peste ele la ordinea zilei şi căutăm să chemăm popoarele interesate, mai mari şi mai nemuritoare decât orice individualitate personală, să se apropie de ele şi să caute apropiere.

În loc de bănuieli, ar trebui să ni se recunoască mai vârtos consecvenţa că, în orice partid ne-am găsi pentru consideraţiuni de politică internă, chestia Banatului nu o abandonăm.

[„Banatul Românesc”, nr. 207, din 18 decembrie 1920]

Pentru calomniatori

Sosind acasă din Bucureşti, am aflat de la prietenii mei că ziarul „Banatul”, pe care nu am vreme să-l citesc, continuând înainte cu nobila meserie de a înjura şi a calomnia, a ajuns la afirmaţia îndrăzneaţă că în anturajul meu s-ar găsi o persoană care ar face spionaj în favorul sârbilor. Faptul imputat fiind de o gravitate excepţională, oamenii „Banatului” au fost somaţi să arate în termen de trei zile cine este persoana trădătoare de neam din anturajul meu.

Această somaţie a avut darul să-i zăpăcească complet şi să-i facă să caute o formulă de muşamalizare. Şi astfel, iată-i propunând un juriu de onoare, în loc de a vorbi tare, deschis, la gazetă, acolo unde au început-o. Noi le-am înţeles jocul şi nu vom intra în cursă. Nu primim formula propusă.

În mod public s-a ridicat o acuzaţie, în mod public trebuia susţinută. Câtă vreme acest lucru nu s-a întâmplat, noi suntem la largul nostru de a califica procedeul o odioasă calomnie şi de a face cunoscut subiectului lui, că l-am dat chiar astăzi pe mâna procurorului. Pentru că oricât ne-ar repugna să ne ocupăm de apucături josnice, cea mai ticăloasă calomnie, care ne-ar fi părut că este imposibil să fie plasată chiar şi în coloanele „Banatului”. O asemenea calomnie este aproape de tot de ucidere. Şi numai oameni lipsiţi de orice scrupul moral, numai apaşii pot s-o formuleze. Şi apaşii, în interesul binelui obştesc, trebuie urmăriţi fără cruţare şi striviţi.

Personal ar trebui aproape să mă bucur că ei îşi descopără calităţile şi le duc la absurd. Căci aceasta este cea mai sigură cale de a ajunge la ridicol. Şi aici au ajuns calomniatorii de la „Banatul”. Ei singuri au făcut ca orice om cu bun simţ să le întoarcă spatele şi să le arate tot dispreţul de care s-au învrednicit.

Ridicolul atins de astăzi pentru orice om drept şi măsura cu care trebuiesc cântărite toate necuviinţele şi murdăriile câte se plasează la adresa mea şi a prietenilor mei în coloanele „Banatului”. Ce poate să mai creadă lumea de simţul de dreptate al acelor oameni, care au mers în uitarea lor de sine până la a ne acuza de trădare de neam? Dar se prea poate, că lumea cea bună n-a crezut nici până acum altceva despre aceşti domni, decât că sunt o asociaţie de oameni care s-au coalizat pentru a-şi face viitor prin şantajarea şi atacarea oamenilor la lumina zilei şi în drumul mare, ca cei din urmă hoţi de la răspântia drumurilor.

[„Banatul Românesc”, nr. 2, din 4 ianuarie 1921]

Hristos se nAŞte, mĂrIŢi-L!

Hristos se naşte!

Măriţi-L voi, toţi câţi aţi ieşit din întuneric la lumină şi din robie la viaţă!

Măreşte-L mai ales tu, neam românesc, oropsit de veacuri. Din leagănul zămislirii tale, El ţi-a fost simbol, mângâiere şi credinţă. Ca El te-ai născut, sărac, în regiune străină vieţii strămoşilor tăi. Ca Fiul Omului, veacuri de-a rândul n-ai putut să-ţi pleci capul spre odihnă, alungat de pe şes în munţi şi din munţi la şes, de puhoaiele barbare. Ca şi Lui, săracii şi dezmoşteniţii soartei ţi-au aparţinut. Şi aceştia, pentru credinţa lor, crucea suferinţelor o au purtat, simbol având însă înaintea ochilor lor scăldaţi în lacrimi crucea Ta şi piroanele Tale.

Dar nu numai simbol de suferinţă, ci şi mângâiere şi credinţă. Cu Tine, blând copil şi mărit Domn, acest neam s-a văzut de mult înviat. Şi iată vedenia, astăzi, realitate. De aceea, sfânt simbol, dulce mângâiere şi neclintită credinţă – naşterea Ta o mărim şi învierii Tale ne închinăm.

Hristos se naşte!

Măriţi-L voi, toţi câţi zaceţi încă în împărăţia întunericului şi trăiţi viaţa robiei. Cei din cuprinsul ţării noastre, din hotare în hotare. Toţi câţi răspundeţi la numele de Român. V-aţi adunat, de pe unde v-a aruncat urgia vremurilor, o turmă şi un păstor. De pe Nistru, de pe Prut, de pe Tisa, de pe Mureş, de pe Timiş, de pe Jiu, de pe Olt, de pe Argeş, de pe Milcov şi Siret şi până-n Marea Neagră. Dar întunericul învăluie încă multe din vetrele voastre şi din robia străinului şi a ciocoiului încă n-aţi ieşit.

Ca astăzi, Hristos se naşte, măriţi-L! Şi voi renaşteţi, bucuraţi-vă! A voastră este, mai ales a voastră, întunecaţi şi robiţi fraţi, viaţa României Mari. Pe blândul copil şi tot dreptul Domn vă jurăm că a voastră să fie. Noi am întrezărit sosirea ei de mult şi ne-am bucurat de decenii. Voi n-aţi avut nici vedenia, nici bucuria. Vi le-a adus însă astăzi Hristosul lumii, hristoşii neamului. Vom face dar să vă bucuraţi acum voi, care nu v-aţi bucurat odată.

Să vă bucuraţi voi, cele mai nenoriate din femei: irosite mame şi istovite văduve, care zadarnic aşteptaţi încernite şi cu ochii împâienjeniţi la poarta din stradă, şi nu în pragul casei, arătarea Feţilor voştri Frumoşi, plecaţi în cumplite războaie. Să vă bucuraţi şi să săltaţi ca puii de cerb în răcoarea dimineţii, voi, goi, înflămânziţi şi însetoşaţi copilaşi orfani ai crâncenului nostru război. Ca voi, nimenea n-a plătit mai scump bucuria ce vi se cuvine. Brazii voştri, din a cărei tulpină aţi răsărit, s-au prăbuşit la pământ şi voi aţi rămas, pădure de mlădiţe tinere, în bătaia tuturor vânturilor.

Să vă bucuraţi voi, cei care presaţi bucată din trupul vostru în temelia ţării, spre veşnică fiinţă şi tărie.

Voi toţi, infirmii crudului măcel.

Frumuseţea chipurilor voastre o aţi pierdut şi toată bucuria, câtă v-a putut-o da această frumuseţe. Dar ciuntindu-vi-se trupurile, vi s-au mărit sufletele. După această mărire să vă fie şi bucuria cu care vă suntem datori.

Să te bucuri tu, străjer neclintit al ogoarelor noastre. Pe acestea tu le-ai muncit şi tu le-ai apărat. Dar belşugul al străinului şi ciocoiului era. Iată dreptatea venind.

Ale tale vor fi amândouă. Ciocârlia în zare va cânta deasupra stăpânului gliei, nu a robului ei. Şi doina ta de jale se va preface în hora de bucurie a copilaşilor tăi. Şi şcoala şi cartea vor fi ale tale. Şi sufletul tău îmbogăţit va străluci înaintea neamurilor, ca spicul de aur al lanurilor tale.

Să vă bucuraţi şi voi, chinuiţi muncitori, rupţi din lume şi închişi în măruntaiele pământului ori în pereţii mohorâţi ai fabricilor şi uzinelor. Munca voastră, muşchii voştri, măduva oaselor voastre, lumina ochilor voştri, prinse toate în lumea infernală a ciocanelor, motoarelor şi sirenelor, nu vor mai putea fi speculate de cămătarii fără suflet. Bogăţiile solului şi subsolului nu mai pot fi favoarea unora şi nefericirea altora. Ele sunt ale naţiunii întregi. Toţi vor trebui să-şi ia partea de muncă, ca să aibă cu toţii partea dreaptă la beneficiu. Voi, mai mult decât oricine, ne-aţi învăţat să preţuim munca şi s-o proclamăm ca singura temelie de existenţă îndreptăţită a fiecăruia.

Hristos se naşte! Măriţi-L voi, toţi cei pomeniţi aci! România nouă se naşte, bucuraţi-vă toţi câţi n-aţi avut încă parte de bucurie. Ea va cuprinde sufletele voastre, v-o juruim astăzi, în ziua cea mare a bucuriei naşterii. Căci altfel n-ar putea dăinui nici bucuria noastră, în aceeaşi mare solidaritate a neamului românesc. Iar ca aşa să fie, să nu încetăm a fi purtătorii sufletului românesc unul, în timp şi spaţiu.

În el să trăim, în el să evoluăm, în el să ne făurim bucuria şi fericirea. În marea neamului care ne cuprinde pe toţi din hotare în hotare. Astăzi, din nou, Hristos se naşte.

Măriţi-L! Astăzi, toţi fiii Ţării să renaşteţi şi, de aceea, în Mărita Românie bucuraţi-vă!

[„Banatul Românesc”, nr. 3, din 6 ianuarie 1921]

Drum drept

Oricine ar răscoli colecţia acestui ziar s-ar putea convinge că atitudinea sa politică de la început şi până astăzi este consecventă, că ea constituie un drum drept şi merge spre o ţintă clară. Această atitudine îşi joacă expresia precisă în actul de constituire a grupării politice Uniunea Naţională.

Două puncte principale marchează această atitudine: lupta împotriva regionalismului politic şi propaganda pentru întemeierea unui nou partid al tinerei democraţii naţionale, care să fie expresia conştiinţei maselor populare trezite la viaţă după crâncenul război european. Cele două puncte sunt strâns legate unul de altul şi de aceea lupta se dă combinată, şi pentru unul şi pentru altul.

Spunem hotărât că partidele istorice din vechiul regat nu mai au nici o justificare de a trăi în România Mare. Cadrele lor sunt prea înguste, programele lor cu totul insuficiente, iar metodele lor de luptă cu totul condamnabile. Din aceste motive, tânăra democraţie română din vechiul regat luase atitudinea definitivă împotriva lor. Se aştepta aportul fraţilor „de dincolo”, ca această democraţie să iasă biruitoare pe toată linia şi să cucerească viaţa politică a noului stat român. Mai mult încă, se credea că fruntaşii politici ai noilor provincii vor lua ei iniţiativa pentru concentrarea tinerei democraţii române într-un singur şi mare partid, care să-şi recruteze membrii în tot cuprinsul ţării. Mai ales se aştepta mult sub acest raport, din partea conducătorilor Partidului Naţional de pe vremuri.

Noi, cei grupaţi de la început în jurul acestei gazete, cunoşteam această aşteptare a fraţilor din vechiul regat, cum trebuia de altfel să o cunoască oricine a avut fericirea să pătrundă şi înainte de război în tainele vieţii Regatului Român. Şi în această cunoştinţă de cauză, am cerut fruntaşilor noştri politici de pe vremuri să încheie frumosul trecut al Partidului Naţional, să părăsească orice gând de regionalism politic, să plece la Bucureşti, să cheme la sfat toate personalităţile care reprezentau tânăra democraţie naţională şi să desfăşoare cu ele împreună flamura noului partid. Stăruiam ca aceşti fruntaşi să nu scape unica ocazie ce li se oferă, aureola, ascendentul moral cu care veneau şi atmosfera de avânt naţional, pentru a face cel mai bine ţării şi neamului. Mai adăugam că, dacă nu vor face aşa, grupuleţele democratice din vechiul regat singure nu vor putea birui în alegeri, complet, vechile partide. Că, astfel, în primul parlament vor intra încă frânturi din aceste partide şi tânăra democraţie va trebui să-şi macine o bună parte din forţele sale în lupte sterile pentru distrugerea acestor frânturi, în parlament.

Pe de altă parte, Partidul Naţional, intrat în parlament în izolare politică, va fi o piedică în calea procesului de unificare, iar lupta politică ce se va deschide în mod fatal între el şi vechile sisteme va da impresia păgubitoare a unei lupte de regionalism.

Dar, celor care ne găseau pripiţi în tendinţa noastră politică şi susţineau, cu toate aparenţele unei prudente politici, că închegarea partidului vizat nu poate urma decât mai târziu, după ce elementele care aveau să-l compună se vor fi cunoscut mai de aproape. Le răspundeam că, ceea ce se putea face atunci cu uşurinţă, se va face mai târziu cu mult mai greu. Căci, formându-se bisericuţe politice cu şefi şi cadre, ele nu se vor desfiinţa bucuros pentru a se contopi în marele partid aşteptat.

Cât de justificate erau toate prevederile noastre politice, dovedeşte întreaga desfăşurare a vieţii politice a statului român, de la unire şi până astăzi. Conducătorii Partidului Naţional au pierdut pentru totdeauna ocazia de a săvârşi o misiune epocală în viaţa statului nostru. Importanţa ce li se dădea a scăzut mereu, iar rolul lor în viaţa politică a ţării este redus cu desăvârşire. Soldaţii lor, credincioşi pe vremuri, i-au părăsit.

Unii intrând în Partidul Poporului, care avea să fie instrument sigur de guvernare a ţării şi cheag de concentrare a tuturor elementelor democratice avansate. Alţii, evoluând în sens invers, căutând şi găsind în baza vechilor lor preocupaţiuni interesate, contactul cu vechile partide şi în special cu Partidul Liberal. Şi numai puţini mai trag încă, întârziaţi, la carul politic al domnilor Maniu şi Vaida. Aceştia din urmă n-ar mai putea exista decât speculând dificultăţile procesului de unificare. Mărturisim însă cu toată francheţa că elementele tinere, foarte puţine la număr, câte îl reprezintă în Banat, făcând abstracţie de la tendinţele de regionalism politic, ne inspiră toată simpatia pentru faptul că, dacă, luându-se după şefi, nu s-au vărsat încă în marele Partid al Poporului, au incontestabilul merit din punctul de vedere al unei evoluţii politice sănătoase, de a nu se orienta politiceşte înspre vechile bastioane. Şi ele merg, recunoaştem, pe un drum drept, deşi altul ca al nostru.

Cu desăvârşire alta este situaţia soldaţilor trecuţi la Partidul Liberal. În numărul viitor vom avea neplăcerea să arătăm toată inconsecvenţa politică a acestora şi urâta direcţie în care au evoluat. Vom face aceasta pentru a răspunde la nevrednica campanie de calomnie pe care o duc împotriva noastră. Acesta va fi adevăratul răspuns. Căci tăria unui partid nu zace în metoda de luptă, fie cât de draconic contemplată, cum fals cred acei domni, ci în lumea ideilor pe care o reprezintă acest partid, în cinstea şi consecvenţa lui politică şi în legătura pe care o are sau nu o are cu revendicările maselor populare, cu alte cuvinte în îndreptăţirea lui de a fi sau a nu fi.

Şi acest răspuns, în ceea ce priveşte pe neoliberalii noştri bănăţeni, va urma în numărul viitor şi nu pentru ei, căci nu este vorba de chestii personale, ci pentru marele public, fiind vorba de atitudini politice, care interesează viaţa statului nostru.

[„Banatul Românesc”, nr. 5, din 11 ianuarie 1921]

Drum…

Vorbim astăzi de drumul pe care au apucat foştii soldaţi ai parlamentului naţional din Banat, înregimentaţi în Partidul Liberal. Am pus puncte după cuvântul „drum”, căci este greu să caracterizăm obiectul ce-l exprimă printr-un singur cuvânt. Va fi nevoie de o caracterizare mai perifrastică, mai peripeţioasă, aşa după cum este şi drumul.

Soldaţii dezertori, şi în special cei din Timiş-Torontal, al căror organ este ziarul „Banatul”, şi-au început acţiunea politică în România întregită prin a fi cei mai devotaţi membri ai Partidului Naţional. Cine a urmărit desfăşurarea luptelor politice din Banat cunoaşte vehemenţa cu care am fost atacaţi, colegii mei şi eu, din pricină că am avut nemaipomenita cutezanţă să atacăm Partidul Naţional pentru încăpăţânarea lui de a voi să trăiască cu orice preţ şi în România Mare. Voind să arătăm gradul acestei vehemenţe, ajunge să reamintim aci celor ce uită uşor că, la conferinţa de reorganizare a Partidului Naţional din judeţul Timiş-Torontal, care a avut loc în sala primăriei din Timişoara, în faţa alegerilor de deputaţi pentru primul parlament, şeful actual al Partidului Liberal a numit „trădători de neam” pe toţi aceia care ar îndrăzni să părăsească rândurile Partidului Naţional. Şi s-a procedat împotriva noastră, a celor ce cădeam în această categorie, în consecinţă – cum s-ar zice. În viaţa socială, în contactul particular, în viaţa publică am fost evitaţi, lăsaţi la o parte, ca nişte fii rătăciţi ai neamului. Să mai vorbim de felul cum ne-a tratat ziarul „Banatul”? Dar vom deschide toate delicateţile de care am fost învredniciţi, pentru că am spart solidaritatea naţională şi am intrat în slujba Partidului Liberal, ceea ce însemna, în limbajul „Banatului”, în serviciul boierilor şi ciocoilor. Acest partid a însemnat toată mişcarea noastră, pentru ca prin ea să pună mâna şi pe ţinuturile alipite, ca să le stăpânească şi pe ele ca pe un paşalâc, după cum au stăpânit vechiul regat. Toţi ofiţerii informatori transilvăneni şi bănăţeni trimişi de la Bucureşti, încă înainte de adunarea din Alba-Iulia, dincoace de Carpaţi, pentru a face cele mai preţioase servicii noului stat român, erau timbraţi de agenţi liberali. Toată lupta politică dusă mai târziu de unii din aceştia, între care în primul rând noi, cei din Banat, împotriva Partidului Naţional, era prezentată ca o operă de detronare a conducătorilor acelui partid şi de întronare a fruntaşilor politici din „ţară” şi în special a celor liberali. Toate elogiile se aduceau celor dintâi şi toate criticile, celor din urmă. Până şi lupa noastră începută pentru apărarea integrităţii Banatului a fost interpretată ca introducere la acţiunea de intrare în Partidul Liberal, deşi noi protestăm cu cea mai mare energie, împotriva acestei interpretări.

Atitudinea aceasta războinică şi de discreditare a fost văzută la ţară, în decursul campaniei electorale, şi continuată încă şi mai mult apoi, când s-a desfăşurat acţiunea noastră parlamentară. Când blocul din care făcea parte şi Partidul Naţional a ajuns la guvern, iar liberalii erau în opoziţie, „Banatul” a dus între multe altele înverşunatul articol „Boierii liberali”, în care liberalii erau prezentaţi ca cei mai reacţionari ciocoi, ca cei mai responsabili de starea înapoiată, în Regat, căci ei au pus stăpânire pe toate bogăţiile ţării, exploatându-le ca o moşie particulară, numai spre folosul lor şi în paguba ţărănimii jefuite, rămase în sărăcie şi în întuneric.

Când am vorbit în primul parlament în chestiunea Banatului şi când mi s-a dat banchet în calitate de reprezentant al Banatului, şi nu pentru atitudinea mea în politica internă, pe care încă n-o manifestasem, „Banatul” a tras clopotul în dungă, dând alarma în Banat: iată liberalul, feriţi-vă de el! Şi aceasta, pentru că mai ales liberalii din parlament, care şi ei erau pentru integritatea Banatului, mi-au susţinut discursul, şi pentru că ei au fost şi iniţiatorii banchetului dat în cinstea Banatului, deşi invitate au fost a lua parte la el toate grupările politice. În acelaşi sens a fost explicată şi ieşirea mea în parlament împotriva acelor deputaţi de dincoace de Carpaţi, care şi-au început debutul parlamentar prin a ataca vechile partide din regat.

Deşi acea ieşire nu pornea dintr-o solidarizare de acţiune cu acele partide, ci din convingerea că noi, cei de dincoace, nu mergeam la Bucureşti ca să criticăm trecutul, ci să colaborăm la făurirea viitorului.

Furia „Banatului” împotriva ciocoismului din vechiul regat a continuat şi după dizolvarea primului parlament, până în momentul miraculoasei schimbări la faţă, când critica acerbă la adresa vechilor partide şi, deci, şi a Partidului Liberal, se preface în preamărirea fără margini a acestuia. În preajma ultimelor alegeri pentru parlament, arhiliberalul organ de astăzi aduce manifestul Partidului Liberal din Alba-Iulia, care face un straşnic rechizitoriu trecutului tuturor partidelor „ciocoieşti” din vechiul regat, indicând misiunea acelui partid de a deosebi ţărănimea din Regat, pentru că abia după două-trei luni în urmă să-i plângă de milă neputinciosului partid personal al domnilor Maniu şi Vaida şi să proclame Partidul Liberal ca singurul partid capabil să refacă şi să închege România nouă.

Iată, schiţat aci, drumul parcurs de neoliberalii grupaţi în jurul ziarului „Banatul”. Drum pe cât de lipsit de consecvenţă, pe atât de caracterizat de o nemaipomenită îndrăzneală în a sfida orice bun simţ, orice pudoare. Căci oamenii care mergeau pe el, schimbând cu desăvârşire rolul, atacau acum invers, din tabăra vechilor sisteme, pe cei ce mergeau pe drumul drept al democraţiei radicale, pe care pretindeau că merg şi ei până bine de curând, ca pe nişte demagogi plini de vanitate; şi, procedând astfel, nu-şi dădeau seama că, netrăind între sălbaticii din Africa, uşor vor putea fi demascaţi şi arătaţi acelora pe care caută să-i amăgească, în toată goliciunea lor.

Ceea ce li se întâmplă acum.

Şi vom continua.

[„Banatul Românesc”, nr. 6, din 12 ianuarie 1921]

Pentru ce doUĂ drumuri?

Am arătat, în două articole, drumul nostru şi drumul neoliberalilor bănăţeni. Vom căuta, astăzi, să explicăm pentru ce trebuia unii să apucăm pe un drum, alţii pe altul.

Iniţiatorii curentului politic reprezentat prin „Banatul Românesc” înfăţişează o generaţie mai nouă, în comparaţie cu conducătorii grupării de la „Banatul”.

Această generaţie mai nouă, a frământărilor celor mai recente timpuri, era firesc să reprezinte aceste frământări. Şi este iarăşi natural, ca cealaltă să reprezinte timpul ei şi ca ea să nu aibă suficienta înţelegere a timpului celui mai proaspăt. Aşa este în toată lumea şi nu putea fi altfel nici la noi. Această deosebire s-a văzut şi s-a simţit la noi, dincoace de Carpaţi, şi înainte de război şi se desemnează şi mai mult astăzi, după război. Problema care forma, înainte de război, aproape singura noastră preocupare, era problema naţională pură. Astăzi, la porţile sufletului nostru bat şi alte valuri, acelea ale problemelor sociale şi economice.

Cine nu-şi aduce aminte că, în luptele naţionale date contra şovinismului maghiar cotropitor, generaţia noastră cea mai tânără era mai avansată în pretenţii şi mai impetuoasă în procedare, faţă de generaţia precedentă, care era mai moderată, mai timidă, mai cu puţină credinţă sub amândouă raporturile? Cităm numai două exemple: lupta dintre „Tribuna” şi „Românul” şi tratativele cu Tisza.

Dar vom aduce suprema dovadă: atitudinea uneia şi celeilalte în momentul decisiv al războiului european. Desigur că nu poate fi o simplă întâmplare faptul că, în timpul neutralităţii statului român, nouăzeci şi nouă de procente a celor ce au trecut în vechiul regat, pentru a lua parte acolo la propaganda pentru intrarea în acţiune a României şi mai târziu la războiul naţional, aparţineau generaţiei celei mai tinere. La un moment dat ne-am întâlnit, în capitala visurilor noastre, aproape toţi colegii mai reprezentativi de la liceele naţionale din Ardeal şi de la universităţile maghiare. Pare că ne-am fi înţeles dinainte, şi totuşi nu ştiam unii de alţii până în momentul când ne-am văzut, cu sufletul şi ochii aprinşi, pe străzile Bucureştilor.

Prezenţa Părintelui Lucaciu, a celei mai frumoase figuri politice din generaţiile premergătoare, în mijlocul tinerilor războinici de la Bucureşti, nu alterează întru nimic teza susţinută de noi aci, după cum n-o alterează nici prezenţa de pe vremuri sau de astăzi a tinerilor în tabăra cealaltă. În cazul dintâi, curentul, mişcarea era a tinerilor şi Părintele Lucaciu, împreună cu foarte puţini alţii, nu făcea decât să meargă cu curentul, după cum nici tabăra cealaltă de pe vremuri sau de astăzi nu este a tinerilor întârziaţi în ea, ci a generaţiei celeilalte, care ea o reprezintă şi o conduce.

Faţă de această atitudine a celor mai tineri, nu vom pune declaraţiile politice sau cele de fidelitate a generaţiei celeilalte, pentru că ele ar putea fi justificate de aceasta prin prudenţa politică şi prin forţa majoră, ci prinsorile ce le făceau figuri foarte reprezentative ale ei, până în ceasul al unsprezecelea, că germano-austro-ungarii vor ieşi biruitori din război. Căci aceasta exprimă credinţa intimă.

Continuând înainte cu dovada, vom întreba iarăşi: să fie oare întâmplare că cetele voluntarilor din Rusia şi Italia au fost formate, în zdrobitoare majoritate, de generaţia cea mai tânără? Nu ne-am face plăcere nici nouă, nici altora, dacă am arăta atitudinea unora din generaţia cealaltă din punctul de vedere al acestei mişcări.

Iată deosebirea mare şi izbitoare între cele două generaţii, pe tema problemei naţionale înainte de război şi în decursul acestuia. Iată două drumuri. Excepţiile nu fac decât să întărească regula.

Se putea, era firesc oare ca aceeaşi deosebire între două generaţii să nu se accentueze şi astăzi, după război, pe temele care se adaugă la cea naţională sau o susţin, o lărgesc: pe temele sociale şi economice?

Conştiinţa maselor populare deşteptate, mizeria socială şi economică a tuturor dezmoşteniţilor, care totuşi au sângerat mai mult în război, trebuia să găsească un alt ecou, o altă rezonanţă în sufletele cele mai tinere. Şi aceste suflete şi pentru ocazia de a le fi prins şi pentru ambiţia de a reprezenta în chip logic vremurile noi, trebuie să intre în lupta pentru biruinţa noilor curente sociale şi economice. În chip firesc, ele nu pot fi de partea acaparatorilor de bunuri, câte le poate oferi pământul şi sufletul unui neam, nici a celor ce încalcă încă libertăţile spre care tind toţi nedreptăţiţii. Şi atunci iarăşi în chip firesc ei caută alte drumuri, drumuri noi, alte instrumente de realizare a noului program, decât cele vechi. Generaţia premergătoare ţine încă la clişeele vechi şi le caută pe drumuri bătute, acolo unde le găseşte.

Aşa se face că oamenii domnului Cosma se treziră în Partidul Liberal, partid de egoistă şi sistematică acaparare a bunurilor naţiunii în folosul celor „ai noştri”, iar noi, în Partidul Poporului, care voieşte să organizeze exploatarea avutului naţional în aşa fel încât nu o grupare, nu un partid, ci naţiunea întreagă şi mai ales braţele ei muncitoare, la sate şi în fabrici, să tragă maximum posibil de beneficii.

Partidul Poporului are tendinţa ca numai o pânză rară să-l despartă de tabăra social democraţiei naţionale şi ordonate din apus. Aci era locul nostru, cu direcţia veşnic înainte.

Cum era să ne găsim noi dincolo, când nu puteam avea concepţia societăţilor pe acţiuni nici în politică, nici în economia naţională, ci pe aceea a cooperaţiei naţionale, întemeiată nu pe solidaritatea de partid, ci pe solidaritatea naţiunii întregi!?

Dimpotrivă, acaparatorii noştri, societăţile pe acţiuni, bancherii era firesc să se găsească, mai curând sau mai târziu, în tabăra cealaltă.

Fără a intra în amănunte, asupra cărora nu se poate opri un articol de ziar, credem a fi arătat deosebirea celor două drumuri şi de ce noi, cei de la „Banatul Românesc”, trebuia să apucăm pe unul, iar cei de la „Banatul” pe altul.

[„Banatul Românesc”, nr. 7, din 13 ianuarie 1921]

Noi ŞI nAŢionaliTĂŢile

Suntem informaţi că anumite cercuri interesate, printr-o propagandă sistematică, ne prezintă în faţa cetăţenilor români de altă naţionalitate ca fiind reprezentanţii celui mai deşănţat şovinism românesc şi duşmanii declaraţi ai acestora.

Nu am putut controla în ce măsură a prins această propagandă şi ce ecou a produs ea în rândul naţionalităţilor.

Propaganda însă se face şi, astfel, noi ne simţim datori a lămuri opinia publică a naţionalităţilor, pentru a o feri să nu cadă în curse şi să nu fie speculată în scopuri meschine de partid.

Trei împrejurări mai ales au putut contribui la facilitarea acelei propagande. Întâi, faptul că întemeietorii acestui ziar şi majoritatea celor ce scriu în coloanele lui au luat parte activă la războiul pentru întregirea neamului. Al doilea, lupta dusă de ei împotriva regionalismului politic şi pentru accelerarea procesului de unificare. Şi, în sfârşit, poate şi vehemenţa cu care unii din ei, în urma temperamentului lor de oameni tineri, au combătut anumite fapte sau curente pe care le credeau subversive din punctul de vedere al statului român.

Să ne explicăm:

A fi bun român, aşa cum s-au dovedit toţi aceia care au luptat în rândurile armatei române pentru dezrobirea noastră, nu înseamnă a fi şovinist orb şi duşman al altor neamuri. Dimpotrivă, cine îşi iubeşte sincer şi cu ardoare neamul, acela va înţelege şi respecta şi sentimentele naţionale ale altora, presupunând că nu este orbit de şovinism. Acesta însă nu este propriu firii neamului nostru, caracterizat prin blândeţe, înţelepciune, milă şi larg umanitarism.

Un bun român nu poate pretinde nici germanului, nici maghiarului, nici ovreiului şi, în genere, nimănuia să-şi renege neamul şi să-şi însuşească în chip meşteşugit o naţionalitate străină, care nu-i aparţine. Respectul pentru particularităţile preţioase ale fiecărui neam, din punctul de vedere al progresului culturii umane, ne impune să apreciem lupta ce se dă din partea oricărei naţiuni pentru apărarea şi întărirea acestor particularităţi şi să ne dăm chiar concursul întru acest scop. În acest înţeles, trăgând toate consecinţele din principiul de naţionalitate, pentru al cărui triumf am luptat, suntem pentru acordarea celor mai largi libertăţi naţionale pe seama tuturor naţionalităţilor din cuprinsul statului nostru.

Naţiunea noastră, ca şi forţă morală şi ca forţă fizică, se simte destul de tare, pentru a-şi vedea viitorul statului asigurat şi a nu fi îngrijorată de acest viitor din cauza prea largilor libertăţi ce s-ar acorda naţionalităţilor. Libertatea şi sufletul nostru larg vor face ca aceste neamuri să se simtă bine vieţuind cu noi împreună şi, găsindu-şi fericirea aci, să nu o caute în altă parte, paralizând forţele noastre întru combaterea lor.

Fireşte că deplina înţelegere cu toate naţionalităţile este chestie de timp. Ecoul vremurilor abia apuse împiedică poate deocamdată atingerea ei, în măsura cerută de interesele statelor şi ale naţionalităţilor. E însă datoria noastră, a românilor, să netezim calea spre ea şi, iată, declarăm că suntem gata a o face. Lupta dusă de noi împotriva regionalismului politic şi pentru grăbirea procesului de unificare nu înseamnă dorinţa de cotropire a naţionalităţilor prin neamul nostru. În orice caz, cei ce reprezintă regionalismul politic şi întârzierea unificării se gândesc mai mult la menţinerea puterii lor politice decât la o mai accentuată apărare a naţionalităţilor.

Unificare nu înseamnă deznaţionalizare. După centralizarea serviciilor principale ale statului, va urma descentralizarea, care va ţine mai uşor cont de toate împrejurările locale ale cutărui ţinut, deci şi de punctul de vedere naţional. Tonul prea ridicat la care s-a scris poate câteodată, fiind vorba de naţionalităţi, să nu sperie pe nimeni.

Este sigur că anumite naţionalităţi n-au putut uita însă vechiul regim, sub care au trăit, şi că ele au manifestat încă tendinţe centrifugate. Aceste tendinţe au provocat riposta tinerelor condeie. Dorim însă din suflet, ca incidentele să devină cât mai rare şi ca atitudinea concetăţenilor noştri să ne dea posibilitatea nu a le arăta mânia noastră provocată de ei, ci sufletul nostru larg, care vrea să învăluie în aceleaşi sentimente de dragoste pe toţi fiii buni ai ţării.

Acesta este cuvântul nostru cinstit, în chestiunea naţionalităţilor.

[„Banatul Românesc”, nr. 15, din 26 ianuarie 1921]

StriGĂtul coNŞtiiNŢei românEŞti – România a românilor!

Am arătat în diferite rânduri, în coloanele acestui ziar, că frământarea disperată a Partidului Naţional de a-şi prelungi zilele vieţii sale provine din dorinţa după putere şi din ambiţiuni jignite.

Acest partid coboară din trecut cu aureola martirajului naţional. El vine în acelaşi timp cu o armată numeroasă. Toţi românii de bine îi aparţineau. Şi, de aci, socoteala şefilor: aureola şi numărul mare al membrilor ne asigură şefia, iar şefia puterea. De aceea, partidul trebuie menţinut cu orice preţ. Aşa socoteau şefii. Dar soldaţii partidului? Mulţi din ei, venerabili preoţi, învăţători, avocaţi etc. mergeau înainte cu partidul din conservatorism explicabil la o vârstă înaintată şi dintr-o recunoaştere şi dintr-un anumit respect, care se proiectează din trecut, asupra viitorului. Alţii, stăpâniţi de frica necunoscutului, au rămas ca puii pe lângă cloşcă. Şi iarăşi alţii, din ambiţiuni jignite, ori din dorinţa ascunsă, dar vie, de a parveni mai uşor în partid, după ce au plecat „ceilalţi”.

La aceştia din urmă, se întâmplă că convingerea nu joacă nici un rol. Înţeleg convingerea pentru Partidul Naţional. Căci cealaltă – că adică locul lor nu este aci, că ei sunt numai nişte încurcaţi în partid, această convingere da, există. Şi când jignirea trăită sau presupusă se uită sau ambiţiunea nu se satisface, ori şandramaua partidului se prăbuşeşte, soldatul necredincios scoate capul pe uşă, căutând o cale de salvare şi în acest scop o nouă platformă, o nouă formulă.

De pildă, aceasta: cu Partidul Naţional nu mai merge. El este un anacronism. A, dar iată salvarea: vrem altceva, nou, conform cu vremile de acum, însă înainte de toate noi de noi, cei de aproape, cei de aci, de pildă bănăţenii cu bănăţenii. Ceilalţi, să stea puţin mai departe, poate chiar dincolo de frontieră: „Banatul al bănăţenilor”. Înţelegeţi că formula e senzuală, e atrăgătoare. Ea face apel la instinctul de conservare oarecum ameninţat. La pofta de trai, de validitare a oamenilor, la lupta pentru existenţă: săriţi, că vin alţii să vă ia locurile! Ce va să zică aceasta? Nici în numele celei mai desăvârşite frăţii nu se poate aşa ceva, mai ales când nu suntem nici „colonişti”, nici „cucuiţi”.

Iată-ne ajunşi la o nouă platformă de refacere, de ieşire în relief, de stăpânire. E stăpânire asupra tuturor celor ce se cred ameninţaţi în instinctul conservării lor.

Formula se lansează mai întâi timid, iar apoi în gura mare, ca la bâlci. Şi flămânzii, sătuii – omul, în toată nuditatea lui sufletească de animal hrăpăreţ – aleargă spre locul de salvare şi de satisfacere. Se adună doi, trei, mulţi şi armata, partidul s-a format. Şeful să trăiască.

Înţeleptul şef, care nu vrea nici separatism, nici regionalism. Să ne slăbească cei răi, politicienii, cei buni să vină – zice gura şefului, dar să nu uite nici ei, că Banatul este al bănăţenilor. Adică să stea şi ei acasă. Căci altfel la ce li s-ar mai spune şi lor aceeaşi formulă? Nu li s-ar putea spune mai sincer, mai cinstit: Banatul este al tuturor românilor cinstiţi, după cum şi Oltenia şi Muntenia şi Moldova şi Bucovina şi Basarabia şi Ardealul sunt ale tuturora. Jos politicianismul păcătos, pretutindeni şi „dincolo”, dar şi la noi! Leacul împotriva lor nu-l găsiţi şi cuvântul e criminal: „Banatul al bănăţenilor”, „Ardealul al ardelenilor”. Al cărora? Şi al celor buni şi al celor răi? Dar pe cei răi nu-i voim, chiar dacă sunt bănăţeni. Formula, băgaţi de seamă, nu selecţionează, ci dimpotrivă, adună tot la un loc, şi ce-i bun, şi ce-i rău în Banat, bineînţeles. Cum voim deci prin ea să ne ferim de ceea ce este rău? Iată că ea este mincinoasă, ipocrită, fariseică, interesată şi antiromânească.

De aceea, Conştiinţa Românească cinstită îi opune această formulă dreaptă şi mântuitoare: „România a românilor”. Pretutindeni în cuprinsul ţării noastre, şi în Banat şi în Ardeal şi în Bucovina şi în Basarabia – este România şi oricărui petic de pământ al ei, are drept oricare român în accepţiunea bună a cuvântului.

Pentru stârpirea politicianismului, prezent în toate colţurile ţării, nu avem nevoie de formula exclusivistă: „Banatul al bănăţenilor” – ci de strângerea rândurilor tuturor celor buni din România întreagă, cu lozinca: „România a românilor cinstiţi”. Cine scrie sau vorbeşte altfel nu este vrednic de jertfele prin care se încheagă România tuturor românilor, ca unul care, conştient sau inconştient, otrăveşte sufletul neamului nostru şi sfâşie în bucăţi trupul unitar al Statului.

[„Banatul Românesc”, nr. 37, din 26 februarie 1921]

Povestea unor milioane

Am auzit că sunt milionar. Că am casă cu etaj în Timişoara, automobil la scară şi atâtea alte bunătăţi, care pot forma obiectul dorinţelor omeneşti. Poate că nu am tocmai milionul, dar câteva sute de mii tot le ştiu undeva puse la o parte pentru zilele bătrâneţilor.

Se poate să fie o eroare de calcul, adecă să fie şi mai puţin decât se ghici mai sus, dar câteva zeci de mii tot are Avram Imbroane.

Ce om mizerabil, acest Avram Imbroane. Auzi d-ta: înainte de război un biet diacon în Lugoj. Sărac, dar ştii, sărac de-a binelea. Aşa ştiu toţi lugojenii. Întrebaţi-i, vă rog. Ştie şi uica Dobrin şi nenea Giurgiu de la „Poporul”. Ştiu toţi, toţi până la unul.

La Alba-Iulia, când cu Adunarea de Unire, tot sărac se prezintă. În nişte haine de bolşevic, venit tocmai de prin Siberia. Întrebaţi-l pe domnul Ion Vidu, dacă nu e aşa. Şi slab, slab, numai osul şi pielea pe el. Îi sughiţi de milă, nenea Iancu.

Şi mai târziu tot sărac rămase. Că scoate un ţaitung¹² la Lugoj, mai apoi la Timişoara, mulţimii. Nu la tribunal, unde vorba tot aduce două parale. Ci în liber, unde n-ai ce lua, decât aerul şi lumina lui Dumnezeu. Din ţaitung şi din adunări cine s-a mai îmbogăţit!?

Să ai ţaitung la români… o nenorocire. Îţi vinzi cu vremea şi părul din cap. Şi d-aia tot sărac ai rămas. Şi iarăşi m-au crezut lugojenii: şi Vasile Damaschin, dogarul, vecinul meu, ăl din uliţa Timişorii. D-aia, om sărac, numai inimă şi suflet, a fost bun chiar de deputat. Şi a fost ales. Şi fu treabă bună. Tot sărac, tot om la locul lui. Tot ţaitung, tot discursuri, tot opoziţie. N-avea de unde să iasă francu.

Şi aşa tot bine, bine, până când dete de generalul Averescu. De guvern. De bugete, de fonduri. Întâi se vându. Dar gras de tot, mizerabilul. Milion, sute de mii, zeci de mii cu siguranţă. Ce ţi-e omul, domnule, d-aia o fi scris, o fi vorbit atâta, ca să se vândă mai bine. Şi îşi alese bine omul, auzi d-ta, cum nu, tocmai pe generalul, adică… adică bănci, organizaţii financiare, cupoane, cecuri, fel de fel de hârtii de valoare; ştiţi, vă rog, împrejurul generalului numai drăcii d-astea sunt. Şi cum te apropii de el, numai te încurci în ele. Zboară în jurul lui ca vrăbiile fripte. Şi numai ce-ţi cad odată în buzunar. Mai rău decât la liberali chiar. Şi era firesc să fie aşa. Că generalul numai d-astea a făcut o viaţă întreagă. Dar asta, vă rog, fu numai gustarea, numai începutul. Mai târziu veniră abia apele cu grosul, la moara lui Imbroane. Ca primăvara când se topeşte zăpada. Om considerat în partid, prieten cu miniştri, legături… gata; intervenţii, afaceri, mituiri, câte şi mai câte. Poate să nu fi făcut tocmai el, dar fratele său, prefectul Timişorii, cu siguranţă. Şi i-a dat şi lui. Aşa merge în politică. Faci prin altul, dar faci tot tu. Şi de aci ieşi azi suta, mâine mia, poimâine… milionul. Întrebaţi-l pe Vasile Damaschin, dogarul din Lugoj. El ştie. S-o dus cu cârja pe jos până la Coştei ş-o spus-o alegătorilor mei. O ştie şi Biberia. Ăl de veni şi el sărac, măcar de la Bucureşti, ca Imbroane. Şi veni să ia şi el calea lui Imbroane, c-o văzut că-i bună, ca să facă bani pe ea: ţaitung, discursuri, deputăţie, prezidenţie… Milionul. O ştie şi Culoglu. Ăsta ştie una lată de tot: o vândut Imbroane patru vagoane de zahăr şi-o cumpărat automobil. Împroaşcă lumea cu noroi, mizerabilul. Imbroane l-a dat în judecată. Culoglu şi-a luat răspunderea. Am auzit că în curând se ţine sedrea. Dar să ştiţi că-l dă gata pe Imbroane. Îi dovedeşte tâlhăria şi îi mai trage de pe piele şi o pedeapsă pentru calomnie. Pentru că Imbroane o zis că Cologlu minte.

Ş-o mai ştie şi Grigore Popescu, căpitanul, şi Ţeicu, redactorul de la „Lupta”. Şi ăştia ştiu bine. Şi nu mint niciodată. G. Popescu… ăsta-i ăla d-o luat parte la o conferinţă politică, convocată de Imbroane la Concordia, când cu intrarea în „Liga Poporului”. Unde l-a felicitat. Şi i-a trimis vorba prin dl Laţiu să-i dea un mandat… averescian. Şi când nu i-a dat, s-a botezat ţărănist la Teregova, ca să ia mandat. Mandat n-a luat, dar a rămas ţărănist, că nu mai putea da îndărăt.

Dar cu Ţeicu, redactoru’, nu ştiţi cum stă treaba? Ăsta de câte ori o vorbit cu mine între patru ochi, Doamne, cum „se mărturisea” că ce om de treabă aş fi eu, că el este convins de aceasta, dar… dacă nu l-am chemat şi pe el când m-am hotărât să fac politică cu Averescu!… Ş-apoi mi-ai spus odată, la capul podului de fier din Lugoj, că… să-l fac pe fratele său inspector de poliţie în Cluj şi pace bună. Vedeţi, una vorbeşte şi alta scrie la gazetă. Nu minte. E capabil să recunoască că prin intervenţia mea personală s-au instituit comisiile agrare de la Oraviţa şi Caransebeş. Asta n-a minţit, nici atunci când a spus că eu am umblat cu automobilul ştegului şi nu minte nici astăzi. Puteţi să-l credeţi pe cuvânt. Sfânta Scriptură, nu alta. Dar să trecem la mărturisirea timişorenilor. Ăştia ştiu mai bine, căci sunt aci în Timişoara, aproape de mine şi de cei cinci copilaşi ai mei, pe care îi văd ghiftuiţi de parale, bieţii de ei, de pe urma tatălui lor.

Să-i luăm pe rând, după nevrednicie. Numai pe unii. Vorba aceea, ajung două mărturii, dar încă trei, patru. De pildă Molin, ăl cu furturile de la Vârşeţ, ăl de-o batjocorit dinastia română, ăl de şi-o oferit serviciile sârbilor, ăl cu dosarul d-lui Cosma (de care ştie şi iubitul domn Dr. Coste, împrietenit azi cu Cosma … Auziţi oameni!), Molin, prietenul şi tovarăşul lui Turcoane, de la „Opinca”. A rechiziţionat sarea ca poliţai etc.

Asta a dat izvorul milioanelor mele: „Reşiţa” – Imbroane, Banca „Union” – Imbroane, Schuller – Imbroane, Veit – Imbroane şi alte bazaconii. El, secretarul liberalilor, adică al băncilor, care în sufletul său râde de ei şi ca mâine îi părăseşte. Ăsta ştie tot şi îi iubitor de adevăr, ca Iuda de arginţi.

Dar Iancu Concialu, ăl cu „Banca Ploieşti”, de unde se zice că ar fi fost dat afară cu proces verbal, fostul „comisar al guvernului” pe lângă camera de comerţ din Timişoara, care folosi această situaţie pentru a intra la câte societăţi, i-a spune-o, d-le, şi a pune mâna pe câte sute de acţiuni?… Aud? Ăsta ştie că am 2000 de acţiuni „Reşiţa”. Auzi d-ta, două mii. Ce om de nimica, Imbroane. A cutezat să intervină şi să scoată două mii de acţiuni pentru bănăţeni, pentru bieţii funcţionari, de pildă judecători, pentru micii industriaşi, pentru preoţi, pentru ţărani. Ce păcat de moarte, nu-i aşa, să ia bănăţenii acţiuni de la „Reşiţa”, care este în Banat. Că nu s-au putut da din ele tuturor, este regretabil. Dar două mii nu ajung pentru toţi. Unde sunt celelalte 98000 de acţiuni? Şi evident că nu s-au dat din cele două mii liberalilor, căci ei au de altele. Totuşi este secret public că băncile liberale au cumpărat mii de acţiuni pe piaţă. Dar Timişoara şi Albina au primit sau nu acţiuni „Reşiţa”? De la ce gazetă combateţi aceste acţiuni şi în ce particular le căutaţi?! Eu, personal, câte am? Pot spune că nici una, căci şi puţinele câte mi-au fost rezervate sunt amanetate. O ştiu atâţia oameni cinstiţi. Şi cum nu am parale, nu am nici speranţă să le pot salva pentru copilaşii mei. Prea cărturarule domn, spune d-ta, câtor oameni le-ai făcut bine şi spune ce jertfe materiale ai adus pentru viaţa publică? Eu, dacă aş muri mâine, frumos auzi tu, ţigan mizerabil. Şi nu ar avea dreptul şi aceşti copii să se aleagă cu ceva de pe urma muncii tatălui lor? Dar întreabă-ţi şeful, pe dl Cosma, cât a fost dator până la venirea României Mari şi prin ce făcu frumoasa avere de care dispune astăzi? A fost nevoit să-şi vândă pământul, pe care a cerut acum să fie împroprietărit forţat, alături cu plugarii săraci.

Dezminţiţi-o, vă rog, în public, dacă vă dă mâna. Dar cu angajarea banilor publici ai comunelor pentru ziarul „Banatul” cum stăm? A votat sau nu, comuna Voiteg, la ordinul d-lui Cosma, în scopul acesta, 28 mii de coroane, şi aşa la rând aproape toate comunele? Plasa Perjamus a votat sau nu 215 acţiuni, din a căror valoare s-a vărsat atunci imediat 30% la „Timişana”? Să audă lumea şi să vază în ce fel a abuzat dl Cosma de situaţia sa de prefect. Se poate să folosiţi bani publici pentru organizaţia liberală din Banat? Este aceasta sau nu, o faptă criminală?

Aţi crezut, d-lor, că Avram Imbroane este în Bucureşti şi nu are timp să se apere în gazetă şi aţi asmuţit toţi câinii asupra lui. V-aţi coalizat toţi, liberali şi pseudoţărănişti, ca să pătaţi cinstea unui om care n-a câştigat o para pe urma activităţii sale publice, care nu jertfeşte nici o oră pe zi intereselor sale familiare, care nu are, afară de averea părintească de la Coştei, cinci parale puse de-o parte. Oameni criminali, nu v-aţi ţinut de Dumnezeu?! D-le Cosma, d-le Oprea, d-le Georgevici, spuneţi lumii la câte societăţi sunteţi membri în consiliul de administraţie şi măcar una la care sunt eu şi mă împuşc în Piaţa Timişorii. La Reşiţa am fost numit cenzor fără să fi cerut aceasta şi, o spun cinstit, că nici nu ştiu dacă mai am sau nu această calitate. Şi dacă aş avea-o, ce păcat naţional este acesta, iar a fi la atâtea alte societăţi ca d-voastră, virtute naţională?

Haide, vă rog, arătaţi în mod public care sunt afacerile lui Avram Imbroane sau care îi este averea. Mă supun la cea mai publică anchetă. Întrebaţi-mi prietenii care mă cunosc, asupra averii mele, dar să aveţi şi obrazul să roşiţi de cele ce veţi afla. Veniţi la mine acasă, întrebaţi-mi copilaşii, care nu ştiu să mintă, care au prilej zilnic să simtă abundenţa averii tatălui lor.

Iată povestea milioanelor mele. Ea este tristă şi mă umple de mâhnire. Nu pentru mine. Ci pentru cei ce o colportează şi pentru poporul neştiutor, care o aude, şi pentru cei ce îndrăznesc, împotriva convingerii lor, să încerce asasinatul moral împotriva mea.

Tristă pentru fraţii mei bănăţeni, care şi-ar pierde, desigur, şi ultima iluzie de oameni, dacă ceea ce trâmbiţă mizerabilii ar fi adevărat. Pentru aceştia am scris aceste rânduri, ca să fie cinstit că cel ce a contribuit alături de prietenii săi, mai mult decât oricine, ca durerea Banatului să fie cunoscută şi simţită de toţi românii şi cel ce mâine, dacă ar muri şi ar pleca din rândurile semenilor săi, s-ar duce cu nespusa mângâiere că a făcut cu aceiaşi prieteni ca Banatul să ia în istoricul proces de unire şi unificare cel mai onorabil loc între surorile sale şi să intre cu această aureolă în istoria de mâine a neamului nostru.

Atât am avut de spus – deocamdată.

[„Banatul Românesc”, nr. 38, din 27 februarie 1921]

Îngrijorare

Acesta este sentimentul care stăpâneşte astăzi sufletele româneşti, de la un capăt la celălalt al ţării, înecând seninele bucurii de sărbători în cuprinsul căminului nostru familial.

De doi ani de zile aproape, linişte şi siguranţă domnea în ţară. Părea că providenţa ne-a hărăzit un noroc mai mare decât atâtor vecini, care se zbăteau în frigurile revoluţiei sau ale unei prefaceri anevoioase.

Poporul nostru bun şi înţelept îşi strânsese rândurile în jurul tronului şi ale guvernului Majestăţii Sale, prezidat de generalul Averescu. Cele două figuri măreţe ale războiului întregirii noastre naţionale: Regele, cel mai mare român, şi generalul erou îndrumau spre viitor, din inima ţării, paşii socotiţi ai neamului nostru. Şi sufletul poporului era liniştit, căci el orânduise lucrurile astfel. Şi sufletele noastre erau pline de mândrie şi satisfacţie că parcă numai ea, înţelepciunea poporului nostru, găsise adevărata orânduire a lucrurilor din ţara noastră, pe când dincolo de ea se frământa marea răscolită a tuturor patimilor omeneşti.

Astăzi, îngrijorarea a luat locul tuturor acestor sentimente în culcuşul inimilor noastre. S-a stricat ceva bun, ceva potrivit de o pornire uman sufletească, ce venise la vreme, înscriind o pagină de aur în istoria neamului nostru. Dar cum? Turburatu-s-a oare sufletul poporului, ca să dărâme ceea ce el însuşi clădise? Nu, nu. Şi aceasta este şi mângâierea şi nădejdea noastră de mai bine. Poporul nostru trăieşte din învăţături eterne, culese în lunga cale a preferinţelor sale fără de seamăn. Nu din învăţăturile nervoase, scoase din cărţi, ale cărturarilor fără minte. Cărturarii au stricat orânduirile înţelepciunii populare.

Ei au făcut să plece de lângă Majestatea Sa, Regele Românilor, Sfetnicul trimis Lui de cea mai curată mişcare, de cea mai chibzuită înţelepciune a sufletului popular. Însuşi Majestatea Sa poporul românesc a plecat de acasă, din jurul palatului regal din Bucureşti, şi nu poate fi bine pentru neamul acesta, decât atunci când Majestăţile Lor, Regele şi poporul, se vor întâlni din nou şi îşi vor strânge mânile în jurul Tronului.

Astăzi caută să ia locul rămas gol marii profeţi mincinoşi din Vechiul Testament al Ţării Româneşti, în înfăţişarea lui Iuda din Noul Testament al României Mari.

Şi cuvântul nostru de sărbătoare, cu sunete curate ca trâmbiţele îngereşti vestind odinioară Naşterea lui Hristos, pe care îl trimitem să învăluiască ca un cântec de colind treptele tronului Majestăţii Sale Regelui Ferdinand, este acesta:

Sire, din tot ce-am avut noi mai bun şi mai înţelept, mai mare şi mai viteaz, am trimis să-ţi întregească Bunătatea, Înţelepciunea, Mărirea şi Vitejia Ta.

Am trimis şi-am fost atât de bucuroşi de minunata buna potriveală ce am văzut. Ce s-a întâmplat, Sire? Că, iată, trimisul nostru a coborât mâhnit din înălţimile Tronului Măriei Tale? Şi în locul lui s-au furişat sfetnici pe care noi nu i-am trimis, pe care noi nu-i cunoaştem, nu-i iubim şi nu-i voim. Intriga şi răzbunarea i-a adus târâş până la urechile Majestăţii Voastre, cărora le şoptesc cuvântul minciunii, al răutăţii şi al fărădelegii.

Alungă-i, Sire, din jurul Majestăţii Tale. Şi de sus, unde te-am înălţat noi şi unde Te voim cu toată ardoarea sufletelor noastre de credincioşi supuşi, aruncă-ţi privirea şi plecă-ţi urechea spre noi, aci jos, în câmpiile, în văile şi în munţii unde muncim cu feţe brăzdate şi ochi obosiţi.

Iată-l în mijlocul nostru cel voit de noi ca să-ţi spună adevărul voinţelor noastre. În vâltoarea focului care ne-a călit, cu noi era. În tot locul unde bătea flacăra mai sus şi mistuirea de jos era mai grozavă. Cinstit şi curat l-am cunoscut şi cu sufletul plin de adevăr. Sire, cărturarii şi fariseii l-au urât şi au cerut răstignirea lui. Ci noi toţi îl iubim şi numai lui îi putem încrede durerile noastre de astăzi, pentru că le-a purtat cu vrednicie pe ale noastre, ale tuturora, ieri, în războiul morţii şi învierii noastre.

Şi suntem tulburaţi şi îngrijoraţi de ţară, de noi şi de copiii noştri, pentru cele petrecute cu el, ceea ce înseamnă cu noi, căci trimisul nostru era cum n-a mai fost altul din vremurile lui Kogălniceanu şi cum nu va mai putea fi azi altul.

Ci să se îndrepte lucrurile, Majestate. Acelaşi eşti şi Tu, aceiaşi am rămas şi noi. Poate că s-au mai înmuiat şi sufletele învrăjbiţilor cărturari. Cei de bună credinţă vor fi văzut că, săpând groapa lui, şi ei au căzut în ea şi au ridicat pe alţii la Tine, pe care poate nici ei nu i-au voit. Poate că sunt mai înţelegători azi, decât cum au fost ieri. Că s-au sfâşiat între sine cei ce erau chemaţi să se înţeleagă şi alţii s-au bucurat de cearta lor.

Cheamă-i, Doamne, pe toţi din splendida şi eterna seninătate în care trebuie să se scalde faţa Ta şi nu cu asprime, dar cu hotărârea glasului de părinte: să se plece în faţa voinţei noastre, pe care am arătat-o, şi să-şi unească şi voinţa lor cu voinţa noastră. Arată-le, Doamne, că acesta este şi cuvântul fraţilor noştri de acasă, care i-au trimis în sfatul ţării pe ei, cei mai puţini, cum i-am trimis noi, pe cei mulţi.

Aşa fă, Doamne, şi să facem cu toţii, bunii fii ai ţării, şi să plece umbrele negre furişate în apropierea Tronului Măriei Tale şi îngrijorarea din sufletele noastre, ale tuturora.

[„Banatul Românesc”, nr. 2, din 8 ianuarie 1922]

La chestiunea frontierei din Banat

Soarta frontierei din Banat a fost definitiv pecetluită, când „ardeleanul” Vaida Voevod, în calitate de prim-ministru şi de ministru de externe al ţării, a semnat tratatul de la Versailles şi ultimatul prin care ni se cerea recunoaşterea frontierelor de vest ca definitive. Dându-mi seama de acest adevăr dureros, am protestat cu toată tăria, de la tribuna parlamentului, împotriva semnării, mai ales când ea se făcea prin cineva care era de dincoace de Carpaţi. Am protestat şi am votat contra semnării. Tot astfel au procedat şi ceilalţi deputaţi bănăţeni „unionişti” şi câţiva independenţi.

Numele lor se poate citi în dezbaterile oficiale, publicate în „Monitorul Oficial”. Deputaţii bănăţeni, membri ai Partidului Naţional ardelenesc, au citit şi ei o declaraţie în care se cerea Banatul întreg, dar n-au votat contra semnării, ci, la ordinul conducerii partidului, s-au abţinut de la vot.

Tratatul de la Sevreş, semnat pe vremea guvernului Averescu, nu era decât un tratat adiţional la principalele tratate! Nu era decât un tratat de detaliu, în care se repetau stipulaţiile cuprinse în tratatele principale. Semnătura pusă sub acest tratat, încât priveşte frontiera din Banat, nu era una nouă, ci era repeţirea semnăturii principale şi definitive puse sub tratatele principale de guvernul naţionalist al domnului Vaida. Acesta este adevărul obiectiv, întemeiat pe documente, şi nu pe fraze.

Şi este lucru surprinzător cum tocmai bănăţenii, care, fiind cei mai interesaţi, erau datori să examineze lucrările mai exact, au putut fi induşi în eroare să aducă, montaţi de prietenii politici ai domnului Vaida, învinuiri guvernului Averescu, că prin semnarea tratatului de la Sevreş el a acceptat frontiera de Banat.

Nu – guvernul Averescu nu a statornicit nimic prin tratatul de la Sevreş! El a respectat numai iscălitura de renunţare pusă de domnul Vaida. Guvernul Averescu nu este întru nimic responsabil în cât priveşte stabilirea frontierei din Banat. Nu discutăm acum antecedenţele de la Paris şi atitudinile domnilor Brătianu şi Ionescu, în urma cărora s-a ajuns la frontiera de azi. Faptul care interesează aci este că guvernul Averescu a găsit chestiunea în esenţă pentru moment lichidată.

Ceea ce a încercat domnul Take Ionescu, în calitate de membru al Guvernului Averescu, era să tragă traseul exact după cum a fost hotărât la Paris şi să aducă ameliorări posibile frontierei deja fixate. Nu am fost şi nu sunt partizanul politic al domnului Take Ionescu. Şi aceasta mă obligă cu atât mai mult să spun adevărul. Domnul Take Ionescu mi-a declarat mie personal şi celorlalţi deputaţi colegi din Banat, care l-au văzut, că nu era vorba de reluarea chestiunii în întreg complexul ei, întrucât ea fusese închisă, ci numai de o uşoară rectificare de frontieră prin bună înţelegere cu Serbia.

Am priceput ceea ce nu s-a spus şi, menţionând întru toate pretenţiunea noastră asupra Banatului întreg, nu i-am mai cerut domnului Ionescu decât să caute să ne dea deocamdată, prin relaţiile ce le avea cu sârbii, o cât mai simţitoare rectificare, care să cuprindă în sine un număr cât mai mare de sate româneşti, ba chiar şi Vârşeţul şi Biserica Albă. Actualul preşedinte de consiliu ne-a răspuns că despre aceste două oraşe nu poate fi vorba, dar va examina ce schimb de sate poate obţine. În acest scop, ne-a cerut date etnografice privitoare la satele din apropierea frontierei. Şi i le-am dat în abundenţă, ceea ce domnia sa a recunoscut de pe banca ministerială şi ceea ce se poate constata consultând arhiva ministerului de externe.

În tot timpul tratativelor urmate cu sârbii am observat o atitudine de moderaţiune, pentru ca să nu ni se poată reproşa odată că din cauza atmosferei otrăvite de noi nu s-a putut ajunge la un rezultat mai favorabil. Am ţinut însă mereu legătura cu fostul ministru de externe şi am urmărit de aproape lucrările comisiei de rectificare a frontierei. Şi, în momentul când am aflat că din cauza rezistenţei sârbilor nu se pot schimba decât trei sate şi că domnul Ionescu este gata să primească o asemenea rectificare, i-am cerut să recheme comisia şi să lase frontiera aşa cum a fost hotărâtă la Paris, pe seama timpurilor viitoare mai prielnice.

Domnul deputat Constantin Nedelcu, membru al comisiei, a fost tot timpul în nota atitudinii schiţate aci şi a apărat cu o îndârjire care îi face cinste, fiecare par de pământ românesc.

Domnul Grigore Ion nu era membru, ci secretarul comisiei, numit de minister.

Dacă astfel stau lucrurile, şi ele pot fi oricând controlate, nu-i aşa că este o procedură puţin cavalerească ca să fim învinuiţi de nepăsare tocmai noi, care am luptat ca nimeni altul în Banat pentru integritatea lui şi dintre care unii am lăsat dincolo de frontieră tot ce am avut mai scump acolo: părinţii, prietenii şi osemintele strămoşilor noştri.

[„Banatul Românesc”, nr. 4, din 13 ianuarie 1922]

StriGĂt de alarMĂ: Ne pier satele românEŞti în Banat!

Scriitorul acestor rânduri a avut prilegiul, acum nu de mult, să stea de vorbă cu un învăţător din vechiul regat. Zelosul propovăduitor al slovei româneşti e dascăl într-o comună rurală, în apropierea curăţelului oraş Târgu-Jiu. Om modest, de o simpatică înfăţişare în port şi în gesturi. Abia după ce intră în discuţie mai îndelungată cu mine putui să mă conving că sub haina şi înfăţişarea modestă se ascunde o inimă caldă şi un spirit instruit. Vorbea cu entuziasm despre şcoala sa şi despre şcolarii săi.

Răpit de atmosfera caldă, creată prin cuvintele sale de convins misionar, i-am cerut amănunte asupra satului său, a şcolii şi a şcolarilor. Satul are 2200 de locuitori. El dă an de an peste 600 de şcolari. În fiecare casă sunt cel puţin 2-3 copii de şcoală.

Am rămas profund impresionat. În tăcerea de un moment, gândul mi-a zburat involuntar în altă parte a vechiului regat, în frumosul ţinut al Câmpulungului din Muscel. Într-o luminoasă zi de primăvară, am străbătut câteva din satele din împrejurimile sale. Pe străzi, de la un capăt al lor până la celălalt, un roi de copii: micuţi, durdulii, cu feţele aprinse şi trupşorul învelit în cămăşuţe româneşti, una mai frumoasă decât alta. Casele ţăranilor: albe, curate, discrete, cu cerdacul plin de covoare româneşti.

Mamele copilaşilor sprintene, vioaie, până la una îmbrăcate în splendide costume româneşti, portul lor de fiecare zi, lucrat de ele înşile. O realitate vie, plină de poezie fermecătoare.

De acolo, de departe însă, gândul îmi reveni în mod firesc aci, acasă la noi. Câteva zile înainte de a sta de vorbă cu simpaticul meu dascăl, am văzut câteva din cele mai frumoase sate de pe Valea Caraşului. Sub impresia celor auzite din gura misionarului şi a celor văzute acolo, la Câmpulung, în zborul de o clipită a fanteziei, am recapitulat dascălului meu cele zărite în satele de pe Valea Caraşului cam astfel:

Prietene, cele ce ţi le voi spune eu din mândrele noastre sate bănăţene sunt triste şi îngrijorătoare. Când umblam la şcoală, acum 30 de ani, şi satul meu natal avea cam 2200 de locuitori. Astăzi, numărul locuitorilor săi a scăzut la 1800. Aşa este la noi, aşa în toate satele de pe Valea Caraşului şi în zdrobitoare majoritate a satelor româneşti din Banat.

Cauza? În satul meu natal, la o populaţie de 1800 de suflete, abia sunt 100 de şcolari. La d-voastră fiecare casă ţărănească trimite anual câte 2-3 copii la şcoală; la noi, aici în Banat, rareori găseşti peste tot 2-3 copii în casa ţăranului. În cele mai multe cazuri, badea Ion şi lelea Floarea au numai un singur vlăstar, rareori doi. Case cu trei copii aproape nu găseşti. Un mănunchi de ţigani de la marginea satului au mai mulţi copii decât satul întreg. Ţărancelor noastre le-a intrat în cap că numai această naţie, adică ţiganii, să aibă puzderie de copii, pentru ele mulţimea copiilor constituie o ruşine. În consecinţă, avorturile se ţin lanţ şi ele sunt provocate în cele mai multe cazuri de moaşa plătită de stat.

Aceste moaşe sunt groaza ţăranilor conştienţi, care văzându-le acţiunea fatală pentru ei, cer cu stăruinţă îndepărtarea lor de la sate. Câte femei se sting în floarea vieţii în urma acelor intervenţii, de cele mai multe ori brutale, ne arată chipul cernit al satelor noastre. Tot a doua mamă gârbovită şi slabă îşi jeleşte fata pierdută. Bărbaţii, la rândul lor, nu vor mulţi copii – mulţi din cauze materiale: ca să nu se împartă prea mult averea între ei. Nenorocirea însă nu s-a sfârşit cu atât. Până la naştere se nenorocesc mamele, de la naştere încolo sunt nenorociţi copiii. Părinţii, tot din cauze materiale sau din comoditate, împerechesc copiii de la 14-15 ani. Cutare ţăran având un singur băiat, ia unica fată a vecinului său de peste drum. Părinţii fetei mor cu timpul şi casa lor, rămasă nepopulată, este transformată, în mijlocul satului, în grajd pentru vite. Din două case de odinioară a rămas deci numai una.

Copiii, născuţi din împerecherea aceasta, mor în cele mai multe cazuri îndată după naştere sau peste puţine zile. Izbutind să trăiască, ei rămân totuşi slabi şi piperniciţi. Iată degenerarea! Nu mai întâlneşti în satele noastre flăcăi voinici, ci stafii care se prăbuşesc la cea mai uşoară atingere de boală. Aşa se face că tuberculoza seceră în cuprinsul lor, an de an, zeci şi sute de vieţi. Ei îi cad jertfă în 99 de cazuri din 100 şi mamele prea tinere care dau naştere copiilor.

Iată, iubite prietene, tragedia satelor noastre bănăţene, care vor pieri fără urmă, dacă nenorocirii nu i se va pune capăt cu energie, chiar prin intervenţia directă a statului. Avem noroc de supraproducţie la sate, ca prin ea să cucerim oraşele, şi iată că satele noastre nu se pot menţine nici pe ele înşile.

Cum vom vindeca răul? D-ta spui că în vechiul regat avorturile, la ţară, sunt necunoscute. Ca să ajungem acolo şi noi, ele trebuiesc urmărite şi pedepsite în chipul cel mai aspru.

Frica de împărţire a averii trebuie combătută arătându-se ţăranilor că, în ţara devenită a lor, stau deschise copiilor atâtea căi de trai şi fericire. Unul din ei să rămână la coarnele plugului, ceilalţi vor îmbrăţişa meşteşugul, neguţătoria sau celelalte cariere intelectuale.

Leacul în orice caz cred că se va găsi. Dar să strigăm, frate, să arătăm nenorocirea.

Căci în beţia fericirii naţionale sau în goana neobosită după averi, intelectualii acestui popor nu observă primejdia sau nu insistă căutând înlăturarea ei. Să dam toţi cei buni acest strigăt de alarmă:

Ne pier satele româneşti în Banat!

[„Banatul Românesc”, nr. 125, din 1 octombrie 1922]

Idealul mântuitor

Revoluţia dărâmă clădirea de stat aşezată pe stâlpii fărădelegii. Dar atât nu este suficient. Ea trebuie să ridice pe stâlpii dreptăţii clădirea cea nouă. Altcum, scopul ei n-a fost atins.

Războiul nostru naţional a fost şi el o revoluţie cu rezultatul: dărâmarea monarhiei austro-ungare şi întregirea naţională.

Acestei revoluţii trebuie să-i urmeze acum opera de clădire a noului stat. Aceasta însă nu este posibil fără strălucirea idealului în suflete şi fără entuziasmul dorinţei deşteptate de acest ideal.

Este sigur că săvârşirea operei nu e uşoară. Ea urmează întâi într-o tulbureală universală, statul nostru fiind în acelaşi timp învăluit din afară, în bună parte, de voinţe duşmănoase şi ridicându-se în calea consolidării dificultăţii interne considerabile.

Totuşi, opera se va săvârşi; totuşi vom birui.

Această credinţă trebuie să ne anime. Spunem un adevăr banal? Se poate. Repetarea lui însă este o mare necesitate. Cea mai mare dintre toate. Iată exemplul minunat al Italiei. Steaua idealului străluceşte vie pe minunatul ei cer albastru. În suflete arde entuziasmul creator. Şi Italia se renaşte.

La noi? Multă otravă, mult pesimism a fost vărsat în suflete. Nu vom cerceta de astă dată prin cine. Faptul îl relevăm. Micile şi neînlăturabilele mizerii au fost căutate şi arătate în proporţii ce întreceau realitatea. Inconştient uneori, pragmatic altă dată. Şi nu s-ar putea spune că fără rezultat. Masele au început a murmura. Judecăţi nedrepte s-au făcut şi cuvinte grele au căzut.

Ne mândrim a nu fi lunecat niciodată pe povârnişul acestui păcat.

Idealul şi entuziasmul cu care unii dintre noi au trecut Carpaţii după izbucnirea războiului, însoţiţi de zâmbete ironice şi clătinări de cap, focul sacru din suflete, cu care au coborât alţii din stepele ruseşti pe câmpiile de bătălie ale Moldovei, entuziasmul de luptă pentru pământul Banatului şi puterea glasului cu care am strigat unirea şi unificarea – sunt atitudini vii, trăite, săvârşite, deci controlabile.

Ele ne dau dreptul şi tăria să scriem astfel precum citiţi.

Am fost vizionari, cu suflet aprins şi ochi înlăcrimaţi. Oameni cu credinţă mare. Şi am izbutit. Nu vom condamna astăzi pe necredincioşii, pe ironicii, pe sarcasticii de ieri. Dar le cerem acestora ca cel puţin acum să fie cum n-au fost în zilele plinirii.

Cuvântul nostru scris aci cu multă şi profundă credinţă îl vor auzi rostit în curând din nou în tot cuprinsul Banatului.

Putere avem să-l scriem azi şi să-l pronunţăm mâine, putere pe care nimic nu o va putea înfrânge. Izvoarele ei sunt adânci: ele coboară în straturile ascunse ale pământului nostru şi în cele mai străvechi timpuri ale istoriei noastre. De aceea nu putem fi biruiţi. Suntem imuni faţă de micile răutăţi cu care adesea am fost întâmpinaţi. Nici nu ne oprim asupra lor. Privirile noastre, ca şi în acei ani istorici, 1914 şi 1916, cuprind orizonturi mai mari.

Două tabere eram şi atunci. Entuziaşti şi pesimişti. Cine a biruit? Noi, entuziaştii. Poporul a înţeles şi ne-a apreciat. Invidioşii au tăcut un moment, ne-au hulit din urmă.

Dar noi aceiaşi am rămas şi micimea lor din nou s-a afirmat.

În aceste timpuri de închegare, împrăştiem din nou în lung şi în lat sufletul nostru.

Sus inimile, români! Sus inimile, bănăţeni!

Strămoşii au luptat, nu au reuşit şi totuşi nu au deznădăjduit. Până în zilele noastre a urmat lupta lor. Prin ea, noi am biruit.

Deznădăjdui-vom astăzi?

Un neam viguros stă în pragul unui viitor strălucit. Priviţi bogăţiile nesfârşite ale pământului nostru. Observaţi virtuţiile româneşti strălucitoare.

În Ziua vestitoare de Mântuire a Naşterii Domnului, credeţi în mântuirea noastră.

Să amuţească micii cârcotaşi. Să-şi închidă cărţile fariseii şi cărturarii preocupaţi de continuarea existenţei lor puţin necesare. Trăim clipele mântuirii noastre.

Cu Mântuitorul în suflet, apostolii au cucerit lumea.

Cu idealul mântuitor în inimi, apostolii au cucerit lumea.

Cu idealul mântuitor în inimi, vom cuceri lumea micilor noastre mizerii şi vom ridica mândră clădirea cea nouă a neamului nostru.

[„Banatul Românesc”, nr. 1, din 7 ianuarie 1923]

Anul Nou

Punem piciorul în pragul anului nou plin de îngrijorare. Situaţia internă, politică şi economică, a ţării – dezastruoasă. Situaţia externă – plină de primejdii. Un nou incendiu poate cuprinde lumea, luându-şi începutul în Balcani, în Rusia, în Germania ori în Ungaria. Sau în toate punctele deodată. Avem impresia că războiul cel mare nu s-a terminat, ci suntem numai în armistiţiu. În faţa primejdiilor externe, nădejdea noastră de rezistenţă şi afirmare se întemeiează probată de înţelepciunea şi înflăcăratul patriotism al poporului nostru.

Situaţia internă nenorocită a fost creată tocmai de partidele politice din opoziţie, care se plâng mai mult din cauza ei.

Guvernul generalului Averescu scăpase ţara de primejdia bolşevismului, introducând ordinea şi liniştea în viaţa satului. Pe temelia acestei ordini, ajutat de Partidul Poporului, pe care se sprijinea, el începu opera de închegare a ţării. Legea agrară, legile financiare şi legile pentru organizarea muncii, făcute toate în cel mai larg spirit democratic, sunt dovada vie a căii pe care se căuta săvârşirea acelei opere de închegare.

Dar această operă fu curmată de invidia, dorul de răzbunare, nepriceperea şi intrigile opoziţiei. Intriga şi şiretlicul liberal se folosi de invidia şi nepriceperea naţionaliştilor, iorghiştilor şi ţărăniştilor, pentru a împiedica continuarea operei patriotice în cel mai înalt înţeles al cuvântului. Adevăratul privilegiu pentru răsturnarea guvernului Averescu l-au dat avansatele şi dreptele legi financiare ale ministrului Titulescu, care puseseră sarcini grele pe armata îmbogăţiţilor de război.

Tovarăşii opoziţionali de ocazie îşi aveau fiecare calculul lor. Naţionaliştii, iorghiştii şi ţărăniştii socoteau că ei vor lua moştenirea generalului Averescu. Erau naivi. De naivitatea lor s-au folosit liberalii, singurii din opoziţie care ştiau ce vor. Ceilalţi au ieşit păcăliţi, iar ei, iată, guvernează ţara de un an de zile şi iată ţara, doborâtă la pământ de această guvernare.

Naţionaliştii, ţărăniştii şi iorghiştii se pot felicita de ceea ce-au făcut? Nu. Iar ţara are cuvânt să-i facă răspunzători pentru că au împiedicat consolidarea ei şi au sprijinit în mod inconştient venirea regimului actual.

Partidul Poporului priveşte cu durere la starea de astăzi a ţării, dar poate sta cu fruntea ridicată în faţa judecăţii opiniei publice. El nu este vinovat de ceea ce se petrece. Şi, dacă guvernarea sa nu este întreruptă, alta ar fi situaţiunea ţării astăzi.

Plin de demnitate şi patriotism, el, însă, nu stă impasibil faţă de starea actuală internă a ţării.

La congresul de la Sibiu a dat dovadă că această stare îl preocupă de aproape şi că are soluţii pentru îndreptarea ei. Acum, el îşi desăvârşeşte programul şi organizarea, ca să-şi poată face complet datoria faţă de ţară, când ceasul său va suna iarăşi.

Celelalte partide din opoziţie, văzând greşeala săvârşită în trecut, ar trebui să înţeleagă cel puţin acum că Partidul Poporului este centrul de greutate spre care trebuie să graviteze toate. Şi mai ales naţionaliştii şi iorghiştii, care aderă la aceeaşi doctrină a echilibrării societăţii actuale.

Nu ştim dacă ambiţiile oamenilor se vor dovedi şi de astă dată mai tari decât vremurile şi necesităţile lor şi orbirea produsă de ele nu vor împiedica vederea realităţii salvatoare.

Răspunderea acestor ambiţii rămâne în picioare în faţa istoriei. Partidul Poporului va lua, dacă aceste ambiţii aşa vor voi, a doua oară singur asupra sa sarcinile celei de-a doua salvări a ţării, de astă dată cu succes şi mai mare, căci şi-a cântărit forţele proprii şi şi-a cunoscut de-a binelea prietenii şi duşmanii.

Cu aceste convingeri, prăznuim astăzi anul nou şi, cu ele în suflet, pornim înainte pe noua cărare de luptă.

[„Banatul Românesc”, nr. 2, din 14 ianuarie 1923]

Învierea care ne trebuie

Mărturisim fără înconjur că marea sărbătoare ce o prăznuim astăzi ne găseşte ţara tulburată, sufletul neamului nostru bătut de griji şi neajunsuri.

Starea actuală a ţării se aseamănă cu aceea din preajma venirii la cârma ţării a guvernului Averescu. Cine nu-şi aduce aminte de ea? Bolşevismul bătea cu furie la toate părţile vieţii neamului nostru, făcând din ce în ce mai nesigure zilele ei.

Astăzi, aceeaşi nesiguranţă ne stăpâneşte viaţa obştească. Nu din pricina valurilor cotropitoare din afară, ci a dificultăţilor interne. Activitatea energică conştientă, continuă şi consecventă a guvernului Averescu pentru întronarea ordinei în ţară şi pentru închegarea ţării a fost curmată prin opera negativă a unei opoziţii pătimaşe şi a unui egoism calculat. Naţionaliştii şi ţărăniştii, duşmani neîmpăcaţi astăzi ai liberalilor, au dat atunci mâna cu aceştia, pentru răsturnarea guvernului Averescu, în credinţa că ei îi vor lua moştenirea.

S-a întâmplat însă ca moştenitorii să fie ceilalţi, adică liberalii. Astăzi, deci, cu ce drept se plâng de tirania guvernării liberale aduse asupra ţării de patima lor? Şi la ce ne serveşte recunoaşterea lor întârziată, exprimată între patru ochi, a greşelii săvârşite de a fi ajutat la dărâmarea unui guvern folositor binelui obştesc?

Nu prin vorbe va ieşi ţara din starea haotică de astăzi, ci prin fapte, care vor însemna continuarea operei începute de Partidul Poporului.

Ţara aşteaptă ieşirea din greaua criză economică şi financiară, în care ea a fost aruncată prin patima acestor partide de opoziţie şi prin egoismul guvernanţilor de astăzi.

După învierea sufletească săvârşită prin întregire, ne trebuie astăzi învierea economică. Nici patima opoziţiei unite, însă, nici egoismul liberalilor nu ne-o poate aduce. Ci numai moderaţia, înţelepciunea şi altruismul generalului Averescu şi al Partidului Poporului.

Omul şi partidul care au înfăptuit reforma agrară trebuie să facă împroprietărirea ţăranilor şi organizarea proprietăţii ţărăneşti, pentru reactivarea exportului produselor agricole.

Omul şi partidul care au dat ţării legea financiară a lui Titulescu trebuie să realizeze principiul ei cel mai de căpetenie: angajarea pe scară întinsă a marilor averi, pentru refacerea ţării şi în temeiul serioaselor şi largilor măsuri de ordin intern, chemarea spre colaborare întru atingerea aceluiaşi scop a capitalului aliat.

Necesitatea revenirii la cârma ţării a Partidului Poporului se recunoaşte de opinia publică zi de zi tot mai mult. La oraşe şi la sate. Şi ca mâine generalul Averescu va fi chemat la guvern de glasul obştii de aceeaşi impetuozitate ca şi rândul trecut.

Numai el va aduce învierea mult aşteptată a ţării noastre sănătoase şi bogate, prin înfrânarea pătimaşilor, prin înfrângerea egoiştilor şi printr-o guvernare energică, largă şi altruistă.

Generalul Averescu are de împlinit încă o mare misiune în viaţa statului şi neamului nostru. Când această misiune se va fi terminat, vom avea învierea care ne trebuie. Atunci, ţara va prăznui marea sărbătoare de astăzi fără tulburare şi sufletul neamului nostru nu va mai fi bătut de griji şi neajunsuri.

În această speranţă şi cuprinşi de sentimentele bucuriei anticipate, putem rosti şi acum cu seninătatea cerută de clipele zilei strămoşescul: Hristos a înviat!

[„Banatul Românesc”, nr. 13, din 8 aprilie 1923]

Spre adeVĂr…

Discursul d-lui A. Imbroane rostit la banchetul Partidului Poporului

Rare ori cuvântul cuiva, care a luat o parte cât de modestă la diriguirea vieţii publice, a putut fi mai sfios, mai emoţionat şi mai adânc cutremurat decât cuvântul rostit astăzi, în clipele grele prin care trece ţara noastră. Sunt memorate în viaţa individului, ca şi în viaţa naţiunilor, când cuvântul rostit devine o greutate pentru suflet, când omul se reîntoarce mai bucuros în interiorul său, când îşi reculege toate energiile de care poate să dispună sufletul, când ar voi cu ochii închişi şi cu o mişcare de mână, ca un alt Hercule, să schimbe o situaţie în faţa căreia stă cutremurat şi neajutorat. Aceasta mi se pare că este clipa în faţa căreia stăm noi, cetăţenii României, astăzi.

O, Doamne, iubiţilor fraţi, câte lacrimi am vărsat în taină, cât a zvâcnit inima noastră de bucurie visând realizarea unităţii noastre naţionale şi astăzi, când stăm în faţa minunii împlinite, recunoaştem, cu inima mâhnită, că bucuria noastră de cetăţeni ai acestei ţări frumoase şi bogate dăruite de Dumnezeu este mult, foarte mult redusă în proporţia dorinţelor noastre de odinioară.

Se poate, domnule general şi iubiţilor fraţi, ca istoria să fi fost vitregă cu noi, se poate că n-am avut răgazul evoluţiei de zeci şi sute de ani, care să ne dea pregătirea necesară pentru a lua pe umerii noştri povara grea, pe care ne-o impune momentul. Este tot atât de adevărat că s-au văzut cazuri în istorie, când în momente grele, popoarele au făcut în timp relativ scurt evoluţii pe care altele le-au făcut în decurs de zeci şi sute de ani.

Domnule general şi iubiţilor fraţi şi prieteni, formula care se impune partidului nostru, dacă va fi chemat la guvernare, formula de salvare a ţării, de redare a bucuriei depline a clipei măreţe de astăzi, mi se pare că este aceasta: să căutăm să însumăm în guvernarea noastră maximul de energie naţională şi maximul de moralitate publică.

Aruncaţi, vă rog, privirile dvs. în jurul dvs., aci, pe străzile Capitalei, mergeţi în toate satele din România Mare şi cu siguranţă veţi vedea că este un oarecare scepticism faţă de activitatea partidelor politice. Sunt atâtea energii naţionale care stau la o parte, otrăvite şi neîncrezătoare. Să ne ridicăm, d-lor şi iubiţi membri ai Partidului Poporului, energia noastră naţională şi tăria noastră morală la înălţimea energiei naţionale şi tăriei morale a şefului şi vom izbuti. Priviţi, rogu-vă, la minunata ridicare naţională şi morală a poporului italian. Deschideţi ochii şi vedeţi pulsul mişcării studenţimii noastre naţionale. Acolo ne este indicaţiunea drumului adevărat, pe care trebuie să pornească sufletul neamului nostru. Cu această formulă a însumării de maximum de energie naţională şi de maximum de moralitate în viaţa publică, putem să păşim sigur în viitorul partidului nostru.

Domnule general, aveţi în partidul nostru, desigur, oameni de specialitate, oameni de meserie; aveţi, desigur, şi oameni bine intenţionaţi. Ceea ce vă dorim, ca succesul să vă fie desăvârşit, este aceasta: să dea Dumnezeu tărie colaboratorilor dvs. mai de aproape şi întregului acestui partid, ca să însumeze o cât mai mare energie naţională şi o cât mai puternică tărie morală în faptele lor.

Dincolo de pereţii acestei săli, se cuvine nouă, acelora care ne încumetăm ca mâine să punem iarăşi mâna pe cârma ţării, să dăm aceleaşi cuvinte tuturor cetăţenilor acestei ţări, fiindcă bunul Dumnezeu singur are puterea să chivernisească o ţară după voia lui, dar omul, fără ajutorul cetăţenilor, nu poate face nimic. Voiam cu toţii să spunem, reîntorşi acasă, poporului nostru românesc, să dea maximul de energie naţională şi maximul de moralitate în acţiune publică. Să spunem poporului nostru: români, pământul este liber, munciţi-l! Să le spunem: lumina care umple văzduhul ce vă înconjoară este liberă, frumoasă, lăsaţi-o să se coboare în sufletul vostru, luminaţi-vă, români.

Dacă aşa vom face, nu mă îndoiesc că succesul nostru va fi desăvârşit. Şi să-mi iertaţi acest cuvânt de sinceritate rostit din partea unui fiu al acestei ţări, într-o provincie ruptă în două de vitrega soartă, din Banat. (Voci: Trăiască Banatul!)

Dvs., cu toţii câţi sunteţi aci, sunteţi cu inimile la un grad de fericire mai înalt decât acela care vă vorbeşte. Pentru că, deşi sunt cu trupul şi cu mare parte a sufletului meu aci, în mijlocul dvs., o bună parte din el a rămas rupt dincolo de frontiera, unde mormintele strămoşilor noştri zac şi unde am văzut lumina zilei şi am crescut. Şi fiindcă sunt omul care poartă ghimpele în suflet, fiindcă sunt omul durerii, fiindcă sunt omul de la fruntarii, care aduce strigătul de ajutor al fraţilor săi rămaşi dincolo, de aceea mi-am permis să-mi rostesc cuvântul acesta de sinceritate şi de îndemn spre energia naţională şi spre tăria morală.

Iubiţilor fraţi, scurtă este viaţa omului, frumoasă însă, neasemuit de frumoasă, când ea se înalţă înspre regiunea de sus, înspre originea ei, înspre ceruri, înspre lumină. Fii ai ţării, priviţi-vă cu toţii, soldaţi dezbrăcaţi astăzi de uniformă, dar în continuitatea misiunii voastre naţionale, aşa cum este generalul Averescu, şi atunci se va înfăptui în hotarele neamului nostru, întâi de toate.

Dacă ni se cere egalitate pentru toate minorităţile şi neamurile care locuiesc pe acest pământ al nostru, noi spunem: da, însă atunci când neamul oropsit până astăzi va ajunge la aceleaşi condiţiuni de cultură, la aceleaşi condiţiuni de bună stare materială.

Până atunci, toată energia noastră naţională şi toată tăria noastră morală merge spre ridicarea naţiunii noastre româneşti şi, când ea va fi la aceeaşi treaptă cu celelalte naţionalităţi, atunci egalitate pentru toată lumea.

Am zis, d-lor, şi mi-am uşurat sufletul; dvs. plecaţi şi să vă faceţi datoria cu chipul şefului nostru în suflet şi atunci liniştiţi putem să fim, că suntem fii demni ai acestei ţări şi că, cuvintele rostite astăzi n-au fost zadarnice şi că, deşi le-am rostit, deşi am cheltuit energie, ele au fost o sămânţă căzută într-un pământ bun.

Aşa să fie pentru partidul nostru, aşa deie Domnul să fie, pentru înălţimea ţării şi a neamului românesc. (Aplauze prelungite).

[„Banatul Românesc”, nr. 18, din 13 mai 1923]

RĂspuns unui calomniator

Onorată redacţie,

În nr. 18 al ziarului „Voinţa Banatului” a apărut un articol plin de denaturări, minciuni, perfidii şi calomnii la adresa subsemnaţilor, intitulat „Voluntarul Avram Imbroane pe front?” – semnat de Vasile Stoica.

În baza dreptului legal pe care, dacă va fi nevoie, vom căuta să-l validăm prin intervenţia judecătoriei, vă rugăm să publicaţi în coloanele aceluiaşi ziar răspunsul nostru la acel articol injurios.

Vom urmări acest articol pasaj cu pasaj şi vom restabili faptele arătate în el cu obiectivitate, aşa cum ele s-au întâmplat, şi nu cum le denaturează tendenţios Vasile Stoica.

Autorul articolului injurios afirmă că el a fost mobilizat „ca ofiţer informator” la divizia XI, al cărei comandament se află la Petroşani, unde l-a întâlnit pe dl Avram Imbroane, detaşat ca „ofiţer interpret”, la acelaşi comandament.

Adevărul este că Avram Imbroane şi Vasile Stoica au fost mobilizaţi în aceeaşi zi, cu ordin de mobilizare textual identic, ca ofiţeri informatori, călătorind cu acelaşi tren şi cu acelaşi automobil şi prezentându-se în aceeaşi zi la Târgu-Jiu, comandantului Corpului I armată, sub ale cărui ordine se găsea divizia XI ce opera pe Valea Jiului, cu centrul în Petroşani.

Continuând, Stoica scrie că în ziua de 2 septembrie s-a angajat ca, îmbrăcat în haine ţărăneşti, să răzbată în dosul frontului inamic şi să facă spionaj pentru informarea trupelor române şi că a plecat în această misiune lăsând pe Avram Imbroane în Petroşani. În zilele următoare, ar fi făcut spionaj în dosul liniilor inamice, iar reîntors la divizie nu l-a mai întâlnit pe Avram Imbroane, care plecase cu comandamentul corpului la Tălmaciu, lângă Sibiu.

Câte cuvinte, aproape tot atâtea minciuni.

Colonelul Vlădescu, şeful de stat major al Corpului I de armată, ne-a comunicat la prezentarea noastră bănuiala sa că populaţia civilă din spatele frontului român semnalează prin focuri poziţia artileriei noastre şi ne-a dat în consecinţă ordin în scris ca să plecăm pe front, travestiţi în haine ţărăneşti, pentru a observa mişcările populaţiei civile şi a face serviciul de spionaj şi contraspionaj. Cu acest ordin şi puşi la dispoziţie d-lui colonel C. Sterea, pretorul Corpului I de armată, am plecat la Petroşani spre a ne prezenta comandantului diviziei XI şi a merge apoi întru împlinirea misiunii noastre. În Petroşani, însuşi colonelul Sterea şi-a exprimat nedumerirea sa în ce privea travestirea noastră în haine ţărăneşti, arătând că santinelele neştiutoare de carte şi bănuitoare nu ne vor lăsa să ne apropiem de front, ba s-ar putea chiar întâmpla ca ele să ne ia prizonieri. Astfel, a rămas la buna noastră chibzuială modul de executare a misiunii ce ni se încredinţase.

În chipul acesta, A. Imbroane a plecat din Petroşani la sectorul care forma aripa dreaptă a frontului nostru, netravestit, îmbrăcat în uniforma militară, iar V. Stoica, la sectorul care forma aripa stângă a frontului nostru, travestit în haine ţărăneşti.

După terminarea misiunii, Avram Imbroane s-a reîntors la divizie, raportând colonelului Sterea cele observate. De fapt, populaţia, care era românească, nu făcea nici o semnalare inamicului. Situaţia noastră de inferioritate, care începuse a se desemna, se baza nu pe trădarea populaţiei nevinovate, ci pe superioritatea artileriei inamice.

Stoica însă n-a mai revenit la Divizie, cât a stat Corpul I în oraşul Târgu-Jiu. Explicaţia acestui fapt am aflat-o mai târziu, la Tălmaciu, unde îşi mutase Corpul cartierul şi unde am fost chemaţi telegrafic Imbroane şi Stoica, la propunerea lui Bârsescu, care făcea serviciul de interpret la comandantul Corpului şi care a fost mobilizat de Corp din Craiova.

Telegrama Corpului II l-a găsit pe Imbroane la divizie şi, în urma ei, el a şi plecat la Tălmaciu. Abia a doua telegramă dată din Tălmaciu l-a găsit şi pe Stoica, care apoi şi el a venit la Corp, povestind cele ce i s-au întâmplat şi care explicau absenţa sa.

Ce se întâmplase? Ceea ce prevăzusem. Santinelele, bănuindu-l pe Stoica, că ar putea fi un spion travestit, care reuşise într-un mod oarecare să puie mâna pe hârtii justificatoare, l-au declarat arestat şi l-au condus sub escortă, din post în post, până la Craiova, unde abia a reuşit să-şi clarifice situaţia. A păţit deci şi dânsul, din cauza ignoranţei soldaţilor şi a travestirii, ceea ce am păţit noi din aceleaşi cauze mai târziu, pe Valea Oltului, şi ceea ce au păţit şi alţi colegi transilvăneni şi bănăţeni, însărcinaţi la alte unităţi cu aceeaşi misiune periculoasă!

Şi acum să trecem la Tălmaciu.

Puşi la dispoziţia Corpului sub ordinele colonelului Sterea şi anume Bârsescu, Cotos (azi profesor la Universitatea din Cernăuţi), Stoica şi Imbroane făceau servicii de ofiţeri informatori, parte luând noi personal interogatoriu prizonierilor şi înaintând rapoartele noastre comandamentului, parte parcurgând satele înşirate de-a lungul frontului şi organizând serviciu de spionaj şi contraspionaj. Astfel ne găseam când la comandament, când pe sate.

Nu mai putem preciza astăzi, după scurgerea unui timp destul de îndelungat, zilele în care îndeplineam un serviciu sau celălalt. Noaptea despre care face amintire Stoica şi în care noi nu eram la cartier, am petrecut-o însă pe front, la Avrig, în mijlocul cavaleriei române, care era în contact nemijlocit cu armata inamică. Întrebăm în ce se cuprindea vitejia lui Stoica, care petrecea acea noapte în cartierul Corpului, şi care era dezertarea noastră, a celor ce ne găseam în aceeaşi noapte pe front, la Avrig, unde nu am ajuns, cum susţine Stoica, înaintând pe Olt în sus, prin comuna Răcoviţa, care se găsea la spatele cartierului, ci plecând din Tălmaciu prin Vestem, la Şelimbăr – deci pe front – şi de-acolo coborând de-a lungul aripii drepte a acestuia, la Avrig. Acest sector al frontului prezenta o importanţă deosebită, întrucât din această parte trebuia să se facă legătura între armata noastră şi armata a II-a, care înainta dinspre Făgăraş. Ştirea că drumul acestei armate era barat de cavaleria inamică, am adus-o a doua zi la Tălmaciu, la Corp, chiar noi. Stoica tace sau nu cunoaşte acest fapt. În genere, contactul nostru cu acest individ era foarte slab, întrucât dânsul căuta mereu societatea superiorilor, spre a se linguşi şi afişa prin fanfaronada foarte bine cunoscută de oricine care a avut ocazia să ia contact cu el, iar noi îl ocoleam ca pe un prost camarad şi un intrigant de rară speţă.

Înapoindu-ne la Tălmaciu, am văzut în gura pasului Turnu-Roşu cea mai mare debandadă şi nenorocire: coloane nesfârşite de căruţe în retragere înfundate, cirezi de vite, autocamioane cu fel de fel de materiale şi grupuri de soldaţi răniţi, care căutau să-şi facă loc prin această teribilă învălmăşeală spre a trece în ţară.

Ajunşi la Tălmaciu, am aflat diferitele servicii ale cartierului împachetându-se de plecare. Colonelul Sterea, şeful nostru, nu se găsea la cartier.

Din întreaga situaţie de aci am văzut că noi nu mai avem nici un rost în Tălmaciu şi am preferat să ne înapoiem pe Valea Oltului, pentru a ajuta la descurcarea situaţiei de aci şi la curăţirea liniilor de retragere, dar mai ales pentru a veni în ajutorul răniţilor, care se retrăgeau prin satul Sebeşel şi peste Caţi.

Cu aceşti răniţi şi ajutându-le pas de pas ne-am retras pe partea stângă a Oltului, coborând la Căineni, dincolo de defileu, unde am ajuns către miezul nopţii.

După cât ne-am putut reconstitui ulterior tabloul general, în aceeaşi noapte s-a retras şi cartierul de la Tălmaciu. O parte prin defileu, iar alta pe malul stâng al Oltului, coborând în Argeş. A doua zi de dimineaţă ne-am prezentat în gara Căineni generalului Praporgescu, care sosise aci cu detaşamentul său de la Dunăre, spre a susţine retragerea trupelor noastre.

De la Căineni am coborât în jos, pe Olt, spre un punct nefixat încă, la care avea să se adune cartierul Corpului răsfirat în toate părţile. În retragerea precipitată, nimeni de la Corp nu ştia unde are să-şi ia cartierul comandamentul. Lumea umbla în sus şi în jos pe Olt, fără a putea şti ce se întâmplă. Cine a făcut în cursul războiului retragere în cea mai teribilă debandadă pricepe acest lucru. În căutarea viitorului cartier al corpului, vizitând diferite localităţi, am ajuns seara în gara Lotru. Doi ofiţeri aflaţi la gară ne-au comunicat ştirea că comandamentul Corpului, după cât au auzit şi ei, s-ar fixa deocamdată în gara Lotru, iar cartierul la Brezoi. Nu ştiam dacă ştirea era adevărată. Fiind seara târziu şi plouând, trebuia să ne căutăm un adăpost peste noapte, pentru a reveni a doua zi de dimineaţă în gara Lotru.

Noi nu cunoşteam regiunea şi nici distanţele de la un sat la altul. Un soldat, care spunea că este de prin partea locului şi se găsea şi el în gara Lotru, ne propunea să mergem să odihnim peste noapte în satul Călimăneşti, unde găsim mai uşor loc de odihnă şi alimente. Am plecat deci la Călimăneşti, cu intenţia de a ne înapoia a doua zi dimineaţă în gara Lotru. La Călimăneşti am ajuns pe la miezul nopţii. Am sculat postul de jandarmi şi i-am cerut să ne caute un loc de odihnă, arătându-i că suntem ofiţeri informatori de la Corpul I în retragere şi că a doua zi avem intenţia să ne înapoiem la Lotru.

Dintre noi, Imbroane purta deasupra uniformei româneşti o manta austriacă (pe cea românească o pierduse încă la Petroşani), iar Cotos avea în spate un rucsac german. Această înfăţişare exterioară a unora din noi, apoi faptul că, în hârtiile noastre justificative pe care le-am arătat jandarmului, se spunea că facem serviciu de spionaj la Corpul I (ceea ce jandarmul părea a nu pricepe ce însemnează), dar mai ales împrejurarea că erau de dincolo de Carpaţi, l-a făcut pe ignorantul jandarm să ne bănuiască că suntem spioni austrieci sau germani şi să ne declare arestaţi cu tot protestul nostru. În Călimăneşti se găsea şi un detaşament de miliţieni, sub comanda unui locotenent în rezervă, al cărui nume nu l-am aflat şi deci nu-l cunoşteam. Am cerut ca a doua zi să fim prezentaţi acestui ofiţer pentru a ne lămuri situaţia – ceea ce s-a şi întâmplat. Ofiţerul, însă, un om timid, s-a scos din chestie şi ne-a lăsat pe mâna jandarmilor, care mereu repetau că noi suntem spioni. Am cerut să fim lăsaţi să vorbim cu gara Lotru, spre a-l anunţa pe colonelul Sterea de cele întâmplate cu noi. Nu am fost însă îngăduiţi să vorbim. Au vorbit ofiţerul şi jandarmul. Din felul cum urma convorbirea la telefon, înţelegeam că colonelul nu se găsea în gara Lotru şi că de aci răspundea un ofiţer de la detaşamentul de Dunăre al generalului Praporgescu, care nu avea de unde să ne cunoască. Acestuia jandarmul îi raporta că el a prins (de fapt noi l-am sculat din somn noaptea) trei indivizi, care par a fi spioni. Ofiţerul i-a dat ordin să ne trimită sub escortă la Lotru.

Noi ne-am opus de a ne lăsa escortaţi şi atunci ofiţerul şi jandarmul, după parlamentări şi discuţii de ceasuri întregi în mijlocul poporului adunat din sat, ne-au dezarmat cu forţa cu ajutorul trupei de care dispuneau şi legându-ne ne-au trimis sub escortă la Lotru. Ni se întâmplase exact acelaşi accident de război care i se întâmplase lui Stoica, pe Valea Jiului. Ajunşi în gara Lotru, situaţia ni se clarifică imediat. Tocmai atunci sosea cu automobilul în gară colonelul Sterea. Nu ne mai reamintim toate detaliile. Ştim însă că unul din camarazii noştri, un domn Naum, mobilizat ca automobilist, şi alţi ofiţeri ne-au ieşit înainte râzând şi întrebând miraţi ce s-a întâmplat cu noi!

Ajunşi la noi, Naum ne-a dezlegat.

Pe când povesteam colegilor stupiditatea ce ni s-a întâmplat, a venit la noi şi dl colonel Sterea. Ne-am plâns de tratamentul căruia ne-au supus jandarmii, cu toate ordinele scrise ale d-sale, pe care le aveam asupra noastră. Suntem siguri că dl colonel Sterea nu va putea nega niciodată că şi d-sa se arăta surprins de acest fapt, că adresându-se jandarmilor le-a făcut aspre observaţii, adăugând că va da ordin circular jandarmeriei ca asemenea caz de abuz şi de nerespectare a ordinelor sale să nu se mai poată întâmpla.

Cu aceasta accidentul a luat sfârşit şi noi ne-am reluat la Corp situaţia noastră pe care o aveam prin ordinul de mobilizare, fără cea mai mică observaţie din partea şefilor noştri. Numai Stoica a încercat să se obrăznicească, ca întotdeauna, faţă de noi, înainte de-a cunoaşte precis cele ce ni s-a întâmplat.

L-am pus însă numaidecât la locul lui pe acest fanfaron şi escroc, căruia nici nu i-am fi făcut onoarea să-i răspundem, dacă nu ne obliga la aceasta respectul faţă de publicul cititor şi faţă de adevăr. Declarăm că, în caz de ripostă, noi nu vom mai sta de vorbă cu acest individ, pe care îl trimitem să-şi ia certificat de purtare de la prinţul Anton Bibescu, ministrul României în Statele Unite.

Din acest certificat lumea ar putea afla următoarele: Vasile Stoica a plecat, la un moment dat, în cursul războiului, cu părintele Vasile Lucaciu şi dl Ion Moţia, în propagandă, în America! Stoica a rămas acolo şi, după înapoierea celor doi domni, a reuşit să se întoarcă în societatea cea mai bună, prezentând cartea de vizită a d-lui Vasile Stoica, profesor la Universitatea din Sibiu, conte şi căpitan de vânători, el care în viaţa lui nu a făcut armata nici măcar o singură zi. Aceste escrocherii au fost demascate de numitul prinţ în momentele când regretatul Take Ionescu avea de gând să-l numească pe Stoica secretar la legaţia din Washington.

Credem că aceste însuşiri de eminente calităţi morale arată îndeajuns ce temei se poate pune pe mărturia sa şi pe toată vorbăria mincinoasă pe care a aşternut-o pe hârtie, cu îndrăzneala unui bandit, care aşteaptă mâine să-şi ia plata pentru fapta sa de la stăpânul său, dl Vaida.

Povestea despre atitudinea sa eroică la retragerea prin defileu şi la rănirea sa, crezută la început, a fost comentată cu mult haz, mai târziu, când lumea a reuşit să-l cunoască pe adevăratul Stoica.

Toată rana sa se reducea la o zgârietură fără nici o importanţă. Eroul de altfel se demască singur în una şi aceeaşi frază, când afirmă că a fost rănit uşor, iar în rândul imediat următor, că îi intrase un glonte în picior.

Dacă Stoica era rănit uşor, nu putea fi vorba de un glonte în picior, ori dacă avea glonte în picior – dl Conte de mai târziu – nu era uşor rănit şi nu putea să facă plimbarea de la Piteşti la Lotru şi nici aci să facă pe grozavul.

Ca rolul de fanfaron ridicol pe care îl juca acest om la Corp să fie complet cunoscut, vom povesti următoarele: retrăgându-se cu Corpul pe Valea Oltului, îi dădea mereu zor generalului comandant că el, care habar n-avea de militărie, ar putea străbate, cu o patrulă, pe aripa dreaptă a frontului la spatele inamicului în direcţia Avrigului, regiunea pe care el o cunoaşte perfect de bine. Generalul Stoica făcea grandioase preparative de întoarcere a aripii stânge inamice.

Ofiţerii de la Corp însă aşteptau zadarnic să plece eroul. El apărea la popotă, anunţând mereu că îi mai lipseau cutări şi cutări lucruri pentru executarea misiunii. Mai la urmă îi lipsea un binoclu. Între timp, fireşte, inamicul ne împingea mereu la vale, pe Olt. Avrigul rămânea tot mai departe şi ofiţerii de la comandament îl înţepau zilnic pe Stoica cu întrebarea: ei, domnule, ce ne facem cu Avrigul? Într-o zi, colonelul Grindeanu, care avea să-l echipeze pe Stoica pentru expediţia polară, întrebat de camarazi când pleacă Stoica, a răspuns că era să plece, dar nu s-a găsit un binoclu. Să vă spui eu, băieţi, o anecdotă – zise colonelul Grindeanu – ca să înţelegeţi mai bine povestea asta cu Stoica: un ofiţer rus şi unul turc au făcut prinsoare, cine este mai bun soldat – Ivan al rusului sau Ali al turcului. Cei doi soldaţi au primit de la şefii lor, pe rând, întâi Ivan, apoi Ali, unul şi acelaşi ordin, pe care aveau să-l execute în timpul fixat de şefi. Întâi pleacă Ivan. Ofiţerul rus, din camera unde se găsea cu turcul, îi însoţea în gând mişcările soldatului său spunând: Ivan a plecat, Ivan a ajuns, Ivan a săvârşit, Ivan se întoarce, Ivan e la uşă – „Ivan!”, – strigă el şi soldatul strigă – aici, d-le căpitan – iată am executat ordinul. Urmă Ali. Acum ofiţerul turc repetă: Ali a plecat, Ali a ajuns, Ali a săvârşit, Ali se înapoiază, Ali e la uşă – „Ali!”, strigă turcul – „Să trăiţi d-le căpitan, aci sunt, dar n-am plecat, căci nu mi-am găsit papucii.”

A fost în acea zi un râs cu mare poftă la popota ofiţerilor.

Vitejia lui Stoica se potoli definitiv. El, viteazul de ieri, plecă în curând definitiv de la Corp, trecând la comandamentul armatei I, cu cartierul în Craiova, împreună cu dl colonel Sterea, avansat pretor la acest comandament. De acolo făcea retragerea departe de spatele nostru, în tren. În oraşul Piteşti, pe când ieşea într-o zi de la popotă, în societatea înalţilor ofiţeri, a reuşit în sfârşit să fie rănit grav. Un aeroplan inamic zburând deasupra Piteştilor a aruncat mai multe bombe.

Schija unuia l-a rănit şi pe Vasile Stoica, care a ajuns în spital, nu a mai avut ocazia să vadă frontul până în Moldova, iar de acolo a plecat să-şi poarte demnitatea de conte radios prin saloanele americane.

În acelaşi timp noi, subsemnaţii, împreună cu dl Cotos, am rămas la locul nostru pe front, Avram Imbroane la comandamentul Corpului I de operaţie, repartizat definitiv ca ofiţer informator la secţia de informaţii a comandamentului sub ordinele unui ofiţer de Stat Major; Cotos şi Bârsescu în aceeaşi calitate, la divizia XXIII, care opera la stânga Oltului. Făcându-ne zilnic datoria impusă, ne-am retras cu unităţile noastre, în continuă luptă cu inamicul, pe Valea Oltului, apoi pe Valea Topologului prin Piteşti, Găeşti, Titu, printre Bucureşti şi Ploieşti, prin Ialomiţa, până dincolo de Bacău, unde unităţile noastre au fost înlocuite din front prin trupe ruseşti şi trimise spre refacere în Moldova.

Proba despre activitatea lui Avram Imbroane la Corp sunt rapoartele zilnice de informaţii prezentate superiorilor şi care pot fi văzute de oricine, în arhiva Corpului, iar mărturie sunt toţi ofiţerii de la Corp, cărora dânsul le-a fost un nedespărţit tovarăş până la Iaşi, de unde a fost trimis în Rusia, pentru a recruta voluntari pe seama armatei române şi de unde s-a înapoiat recrutând cei mai mulţi voluntari din toate comisiile, de la marea Azov până în munţii Uralului, peste nouă luni de nespuse primejdii; la Iaşi şi apoi la Chişinău. De aci a fost din nou mobilizat şi trimis împreună cu prietenii bine cunoscuţi, de marele Cartier român, în Banatul ocupat de sârbi.

Asupra activităţii sale în Banat nu mai e nevoie să se stăruiască, căci ea este cunoscută bănăţenilor şi istoria nepărtinitoare o va judeca, însă şi pe aceia care, drept recunoştinţă, l-au făcut rând pe rând hoţ, milionar, contrabandist de porci, dezertor pe front şi ca mâine îl vor face – mai ştii – şi ucigaş.

Celălalt tovarăş al nostru, dl I. Cotos, reîntors în provincia sa Bucovina, se regăseşte azi profesor universitar în Cernăuţi, iar Titu Bârsescu este secretar la Şcoala Politehnică din Timişoara.

[semnat: Avram Imbroane şi Titu Bârsescu]

[„Banatul Românesc”, nr. 18, din 13 mai 1923]

Cuvântarea d-lui Avram Imbroane

Dl Avram Imbroane, fost vicepreşedinte al Camerei, şeful din Banat al Partidului Poporului, este primit la tribună cu un ropot de aplauze şi strigăte: „Trăiască dl Avram Imbroane! Trăiască Partidul Poporului! Trăiască dl General Averescu!” Într-o atmosferă înălţătoare, dl A. Imbroane îşi începe discursul său. Face o reprivire generală asupra activităţii Partidului Poporului în timpul guvernării, analizând punct de punct legile votate de guvernul Averescu, stăruind în special asupra spiritului democratic de care e pătrunsă întreaga legiferare a acestui guvern.

În altă ordine de idei, oratorul arată cauzele căderii guvernului dat ţării de Partidul Poporului, dovedind că, dacă azi se ridică critici juste în contra actualului guvern din toate părţile, apoi Partidul Naţional şi cel Ţărănesc nu au nici un drept să se plângă, guvernarea actuală fiind opera lor. Prin activitatea lor negativă, printr-o opoziţie înverşunată, care nu ţine seama de opera de consolidare a guvernului Averescu şi dând mâna şi cu Partidul Liberal numai ca să poată trânti guvernul Partidului Poporului, aceste două partide au contribuit în mod efectiv la venirea liberalilor la putere.

Înainte de a trece asupra activităţii actualului guvern, dl A. Imbroane face o expunere amănunţită asupra doctrinei ţărăneşti şi, în urmă, asupra spiritului de care e condus Partidul Naţional, care nu are nici doctrină şi nici program, care să cuprindă în sine soluţiile pe care partidul înţelege să le dea problemelor de la ordinea zilei.

Arată cum opera de critică şi înduşmănire a acestui partid găseşte un larg răsunet la Budapesta, care o transmite lumii întregi într-o formă ce are tendinţa de a dovedi că românii din noile teritorii regretă alipirea lor de patria mamă. (Întreaga asistenţă protestează vehement în contra acestor procedee.)

Trecând la deosebirea dintre nume şi program a Partidului Liberal-Naţional şi Naţional Ardelenesc, oratorul arată cum se abuzează de numirea şi ideea naţională, făcând între uralele ţărănimii o documentată expunere a doctrinei naţionaliste de care e pătrunsă organizaţia din Banat a Partidului Poporului.

Strâns legată de această expunere, oratorul descrie în colorile cele mai vii mişcarea studenţească.

„Studenţimea română – spune între altele oratorul – a priceput, în idealismul ei, că numai ideea naţională în toată activitatea noastră publică va salva ţara de miile de primejdii ce o ameninţă. Printr-o nedreaptă repartiţie a averilor, cultura noastră naţională însăşi e ameninţată, fiindcă în vreme ce studenţimea română, tot mai redusă la număr, luptă cu cea mai neagră mizerie, pentru a-şi putea urma cursurile, o altă studenţime, străină ca sentimente, pentru care Universitatea românească nu e decât un mijloc de parvenire, nefiind legată de ea sufleteşte cu nimic, bine îmbrăcată şi hrănită, îşi urmează studiile în linişte, sfidând cu averea sa pe copiii celor ce şi-au vărsat sângele pentru neam şi ţară.”

Arată rolul detestabil pe care l-a avut presa ovreiască, scrisă româneşte, din Bucureşti, în degenerarea mişcării studenţeşti, mişcare pur antisemită numai în urma atacurilor nedrepte, îndreptate în contra studenţimii române.

Eclipsă în urmă cererile studenţimii şi atitudinea dubioasă a Partidului aşa-zis Naţional faţă de mişcarea studenţească. Arată măsurile brutale pe care le aplică guvernul şi atitudinea duşmănoasă a Partidului Ţărănesc faţă de studenţii români.

Dezvoltând şi adâncind doctrina naţională, oratorul dovedeşte cu exemple luate din viaţa de toate zilele că aşa-zisa înfrăţire, care a dat prilej unora să se ocupe şi de ei opinia publică, este o utopie, atâta vreme cât poporul român nu este egal şi în cultură şi avere cu minorităţile, cărora el le-a dat drepturile.

Oratorul, într-un admirabil avânt, face în urmă o expunere a întregului program al Partidului Poporului, pe care cei de faţă îl primesc cu însufleţire. Ultimele cuvinte sunt acoperite de aprobarea şi aplauzele auditoriului, care aclamă necontenit pe orator.

Dl A. Imbroane propune în urmă următoarea

Moţiune

Cetăţenii din comuna Gătaia, plasa Deta, Banat, convocaţi în întrunire publică în ziua de 28.06.1923, a doua zi de Rusalii, de către organizaţia judeţeană din Timiş-Torontal, după ascultarea expunerilor membrilor din delegaţia judeţeană trimisă la adunare, declară că aderă întru toate la programul Partidului Poporului de sub conducerea d-lui general Alex. Averescu, program ale cărui puncte principale au fost expuse în adunare.

Se angajează să lupte din toate puterile pentru realizarea acestui program, care va scoate ţara din situaţia grea economică – financiară în care se găseşte.

În special aprobă acele puncte ale programului în care se preconizează retragerea mâinii statului din viaţa economică. Libertatea comerţului în interior şi în afară va asigura în special sporirea producţiei agricole şi o mai bună valorizare a acesteia, o condiţie esenţială pentru urcarea valutei şi propăşirea ţării.

Considerând legile votate de trecutul parlament în folosul ţării şi serviciile aduse acesteia prin guvernul acelui parlament, constată cu vie părere de rău că, prin înlăturarea acelui parlament şi guvern, fără nici un motiv constituţional, s-a pierdut vremea fără profit pentru ţară.

Guvernul şi parlamentul liberal, venit la putere prin lovitură de stat, n-a întronat nici pacea dintre partide şi n-a uşurat criza economică care apasă asupra ţării.

Prin politica sa economică egoistă, dominată de interese de partid, a compromis deopotrivă şi mai mult această situaţie şi reputaţia economică a ţării în afară. În consecinţă, ei cer înlăturarea acestui guvern şi aducerea la cârma statului a Partidului Poporului, pentru a continua opera sa de guvernare atât de utilă ţării.

Aceiaşi cetăţeni îşi exprimă toată încrederea în şeful Partidului Poporului, dl gen. Averescu, şi în toate organele de conducere ale partidului. Roagă deci pe ilustrul bărbat de stat să înceapă lupta pentru înlăturarea guvernării de astăzi şi să-şi reia munca guvernamentală pentru înălţarea ţării.

Cei prezenţi primesc cu însufleţire moţiunea şi cer să fie trimisă la Bucureşti, d-lui general Averescu, următoarea telegramă:

D-lui general Averescu

Cetăţenii din circumscripţia electorală Gătaia, plasa Deta, Banat, întruniţi în adunare poporală sub conducerea biroului judeţean din Timiş-Torontal, trimit preşedintelui Partidului Poporului, marele erou al întregirii neamului şi bărbatului providenţial pentru închegarea aceluiaşi neam, asigurarea devotamentului şi dragostei lor profunde, rugând cerul să-l ţie ţării mulţi ani, spre propăşirea şi fericirea ei.

[„Banatul Românesc”, nr. 21, din 8 iunie 1923]

Octavian Goga

Ales membru al Academiei Române, în locul văduvit prin moartea lui George Coşbuc, dl Octavian Goga şi-a ţinut miercuri, în 30 Mai, la Academie, în cadrele unei şedinţe solemne, prezidate de M. Sa Regele Ferdinand I, magistralul discurs de recepţie, vorbind despre George Coşbuc. Opera literară săvârşită de Octavian Goga a fost prezentată în toată măreţia ei prin spiritul de fină şi subtilă analiză al profesorului Bogdan Duică.

În seara aceleiaşi zile, numeroasa ceată a prietenilor şi admiratorilor poetului laureat şi a fruntaşului om politic, care este dl Octavian Goga, l-a sărbătorit în cadrele unui animat banchet, în sala festivă a Hotelului Bulevard din Bucureşti.

Intrarea solemnă în areopagul ştiinţei româneşti a celui mai mare poet român din zilele noastre şi a omului politic cu activitatea naţională şi politică epocală în istoria neamului, precum şi aprecierea şi sărbătorirea marelui său talent şi suflet, prin tot ce are neamul nostru mai ales, constituie pentru noi, românii de dincoace de Carpaţi, un prilej de specială satisfacţie şi mândrie.

În apariţia luminoasă a figurii lui Octavian Goga, neamul nostru îngenunchiat până ieri s-a văzut răzbunat pentru toate umilirile cărora a fost supus, chiar înainte de sosirea ceasului celui mare al reîntregirii neamului.

De altă parte, dându-l pe el cântăreţ, pregătitor şi îndrumător României întregite, ne considerăm plătiţi măcar în parte de contribuţia de infinită mulţumire care o datorăm aleşilor fii ai României de ieri, pentru jertfele aduse pe altarul eliberării noastre.

Din tot ce am putut avea mai bun, din credinţa refugiată sub cupolele bisericilor gârbovite de viforul vremurilor, din tăria unui neam trăit pe piscuri de munţi, în văi şi în câmpii, neînfrânat de bătaia acestui vifor, din poezia neîntrecutei noastre ţări, din duioşia suferinţelor fără hotar, din dragostea fierbinte de libertate a celor ce n-o aveau, din strigătul lor de revoltă şi glasul lor de duioasă rugăciune către ceruri – l-am dat neamului şi ţării.

La răspântie de vremuri mari l-am dat. Şi a ars şi arde făclie puternică, luminătoare cărărilor noastre de până ieri şi a celor de azi şi de mâine.

Plini de recunoştinţă, ne plecăm această minunată plăsmuire a unei personalităţi rezumative a tuturor frământărilor şi dorinţelor noastre de mai bine, trimisă la timp, în ceasul supremelor noastre nevoi.

[„Banatul Românesc”, nr. 22, din 10 iunie 1923]

O cruDĂ ironie

Ziarele din capitală ne vestesc că Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc iarăşi „pertractează”, în vederea fuzionării celor două partide într-unul singur. Tot atunci, agenţiile telegrafice aduc ştirea despre căderea Partidului Ţărănesc în Bulgaria. Guvernul Stambulinski a fost înlăturat de voinţa bulgarilor, care nu vor guvernare de clase şi nici dictatura ce izvorăşte din ea. A învins concepţia armoniei sociale şi a ordinii de stat, întemeiată pe această concepţie. A biruit naţionalismul viguros şi sănătatea poporului bulgar, care nu putea să lase ca ţara să se destrame prin anarhie şi teroare, aceasta fiind deopotrivă de păgubitoare, fie că apasă de sus în jos sau porneşte de jos în sus.

A învins naţionalismul bulgar, care vedea prăbuşindu-se opera de închegare a unei naţiuni sub lovitura de copită a unor aventurieri inconştienţi.

Şi, în aceeaşi clipită, naţionaliştii noştri tratează fuziunea cu ţărăniştii proslăvitori, până ieri, ai sistemului Stambulinsky.

Ce ironie, ce crudă ironie la adresa aşa zisului Partid Naţional Român!

Hotărât lucru, naţionaliştii noştri n-au noroc. N-au noroc, fiindcă n-au minte. Şi s-a spus aceasta de către toţi oamenii animaţi de adevărat naţionalism şi cu vedere clară din această ţară. Dar ei n-au crezut şi n-au ascultat. Şi iată, acum, evenimentele din Bulgaria se angajează să-i descopere complet şi să-i prezinte în toată nuditatea şi sărăcia lor sufletească. Democraţia românilor de dincoace de Carpaţi era predestinată să fie, prin aspiraţiile ei naţionale, cheag pentru consolidarea noii Românii.

În viaţa politică a naţiunii, locul ei era alături de partidele democratice, dar de ordine, din noua ţară. O parte a ei, însă, grupată în aşa-zisul Partid Naţional Român, în nepriceperea misiunii sale istorice, s-a angajat să fie ic de spargere în capul naţiunii.

Neputându-şi înţelege chemarea şi neputându-se adapta la noua situaţie creată prin întregirea neamului, a balansat ca o pendulă fără cântar pentru a se opri, în sfârşit, tocmai acolo unde nu-i era locul, la anarhia ţărănistă.

Suntem siguri că dl Vasile Goldiş de la Arad nu poate felicita pe dl Vaida de la Dej, pentru halul în care a adus „partidul”.

Este tot atât de sigur că ţara conştientă întreagă vede cu ochi îndureraţi prăpastia în care au căzut, fără posibilitate de a mai ieşi din ea, dl Vaida şi Maniu, cu toţi Severdanii din Cluj, cu toţi Maniii de la Gherla, Dobreştii de la Braşov şi Bobaii din Banat. La această bună tovărăşie putem număra, desigur, pe toţi discipolii marelui Nicolae Filipescu, care, printr-un accident istoric, s-au văzut şi ei căzuţi în groapă.

Lumina favorabilă pe care caută s-o arunce asupra prăpastiei presa jidovită din capitală şi presa minoritară, profund ostilă aspiraţiilor noastre naţionale, nu face decât să se vadă cu atât mai bine prăpastia.

Poporul nostru a înţeles definitiv că oamenii susţinuţi cu atâta gălăgie, aplaudaţi cu frenezie de duşmanii neamului nostru, nu pot să se găsească decât pe cea mai greşită cale. Ameţit şi uluit pe moment de asupra licitaţiunea lor demagogică, el se întoarce cu groază de la propagatorii dezordinii şi agenţii străinismului.

Ce crudă ironie: Maniu la braţ cu Honigmann şi Vaida cu Stambulinsky – Buzdugan!

Partidul „Naţional” e pe ducă. Poporul îi cântă troparele de îngropare. Fără lacrimi pentru el. Cu lacrimi, însă, pentru tot timpul pierdut, pentru ocara adusă neamului de dincoace de Carpaţi, pentru nepriceperea întunecată a unora din conducătorii lui de până ieri şi pentru toată bucuria cauzată duşmanilor.

Aceste lucruri aduc însă şi uşurare. Cu îngroparea ce se săvârşeşte, se încheie capitalul unor lupte şi zbuciumări fără rost. Sănătatea neamului nostru iese biruitoare. Oamenii adevăratei democraţii, ai ordinii şi ai naţionalismului curajos şi creator, rămân stăpâni pe teren. Ţara se reculege şi va înflori.

Stambulinsky şi Honigmann! O ironie pentru d-voastră, d-le Vaida şi Maniu.

[„Banatul Românesc”, nr. 23, din 17 iunie 1923]

BiruiNŢa nAŢionalismului

Evenimentele din Bulgaria sunt o nouă dovadă despre biruinţa naţionalismului, faţă de internaţionalismul, mai mult sau mai puţin declarat, din diferitele ţări. Naţionalism înseamnă solidarism naţional, atât pe terenul pur naţional, cât şi pe cel economic.

Organismul naţional nu poate prospera, decât în semnul acestui solidarism. Iar solidarismul nu înseamnă altceva, decât egala îndreptăţire a tuturor straturilor ce compun o naţiune sub raportul participării lor la viaţa colectivă a acesteia, cu toate beneficiile ei culturale şi economice. Solidarismul exclude fortificarea culturală sau economică a unora din ele, în dauna altora. El exclude teroarea exercitată de oricare din aceste straturi, punând în locul ei conducerea întemeiată pe iubirea largă şi înţelegerea intereselor tuturor acestor pături, ale căror bunăstare şi progres se condiţionează şi se întregesc reciproc. Temelia lui este aşezată pe filozofia idealistă a timpurilor celor mai noi şi al cărei cel mai ilustru reprezentant ni se prezintă în proporţiile figurii gigantice a francezului Léon Burgeois. Această filozofie crede în valoarea superioară a forţelor spirituale şi morale, faţă de cele materiale şi brutale. Ea nu vede evoluţia de până astăzi a omenirii, ca purtată exclusiv de factori materiali, şi nu concepe nici viaţa de astăzi ca o luptă crâncenă şi brutală a oamenilor pentru luarea în stăpânire a unei cantităţi cât mai mari din bunurile materiale. Dând întietate forţelor spirituale şi morale, ea nu dispreţuieşte însă materia, ci clasează numai cele două categorii de forţe, dându-i fiecăruia din ele importanţa şi locul ce i se cuvine. Din colaborarea lor se nasc fenomenele vieţii şi ordonarea acestora într-o viaţă sănătoasă, a organismului purtător de această viaţă. Forţele spirituale ale naţiunilor, în manifestarea lor de viaţă, variază după felurimea materiei prin care ele se exprimă şi după atmosfera specifică a acestei materii. De aceea, viaţa colectivă a unei naţiuni, de la o frontieră etnică până la cealaltă, prezintă o unitate de viaţă specifică, parte din universala viaţă umană, preţioasă şi măreaţă ca şi aceasta.

Socialismul în toate formele lui, întemeiat pe filozofia materialistă şi conceperea vieţii în sensul unei lupte pentru acapararea bunurilor materiale, a dus în mod inevitabil la disoluţia şi anarhia socială şi naţională, pe care o vedem în Rusia, pe care am văzut-o în Ungaria şi până ieri şi în Bulgaria. Oriunde însă viaţa unei naţiuni a fost suficient de viguroasă, acea disoluţie a fost biruită de naţionalismul organic şi sporită de viaţă. Aşa s-a întâmplat ieri în Ungaria, în acest sens evoluează Austria şi Germania, în acelaşi sens s-a săvârşit minunata ridicare a poporului italian şi reacţiunea din Bulgaria. Şi este sigur că naţionalismul va birui succesiv în toate ţările. Viaţa sănătoasă a naţiunilor îşi va trăi epoca ei de aur.

În acelaşi sens va evolua de la sine şi cu toată siguranţa şi viaţa colectivă a naţiunii noastre. Nimeni din noi şi nici o pătură socială nu va putea împiedica această evoluţie. Ea poate fi numai accelerată sau întârziată. Cine din noi ar încerca oprirea în loc a acestei evoluţii ar săvârşi o sforţare şi nebună şi zadarnică. Toţi, însă, câţi contribuim la accelerarea ei, săvârşim o operă înţeleaptă şi încoronată de succes.

Evenimentele din Bulgaria, victoria naţionalismului conştient al tuturor păturilor sociale asupra încercării de perpetuare a unui terorism de clasă să ne servească drept exemplu şi îndemn pentru accelerarea procesului de care ne ocupăm.

Să nu lăsăm cu nici un chip ca încercările de preponderenţă a unor clase, în dauna altora, să întârzie prea mult evoluţia pe care o reclamă sănătatea vieţii noastre. Teroarei existente, exercitată de oricare din aceste clase, să-i punem capăt, iar încercările de nou terorism pornite de jos în sus să le sufocăm în germene.

Această acţiune o reclamă din partea noastră naţionalismul conştient, fortificat, prin toate exemplele arătate mai sus şi acum mai nou prin evenimentele din Bulgaria. Procesul de disoluţie şi anarhie, susţinut în mod conştient de cei mai declaraţi duşmani ai viitorului nostru, trebuie oprit.

Nu ne putem permite luxul ca învăţătura despre internaţionalismul pseudo-umanitarist să facă ravagii în rândurile plăpânde ale naţiunii, ca această învăţătură să întârzie prea mult procesul în desfăşurarea căruia ne găsim.

Tot atât de puţin avem voie să dăm concursul unor partide politice care, deşi se botează naţionaliste, cum este cazul Partidului aşa-zis Naţional Român, nu fac decât operă antinaţională, nu fac decât să ţie în loc, prin propagarea unor lozince periculoase şi îmbărbătarea duşmanilor noştri de ieri şi de astăzi, evoluţia naţională firească.

Să ne străduim ca să devie realitate, cu o zi mai devreme, şi biruinţa noastră naţională.

[„Banatul Românesc”, nr. 24, din 24 iunie 1923]

S-a sfâRŞit comedia?

Ziarele din capitală au adus în sfârşit comunicatul Partidului Naţional Român şi al Partidului Ţărănesc, prin care cetăţenii sunt anunţaţi că tratativele de fuziune între cele două partide n-au reuşit şi că amândouă îşi reiau libertatea de acţiune.

Şi astfel un nou capitol în comedia „pertractărilor” se încheie. Nu am cuteza să afirmăm că el este ultimul. Partidul Naţional Român a „pertractat” cu toată lumea: cu Partidul Poporului, cu Partidul Liberal, cu dl Iorga, cu marghilomaniştii, cu dl Toma Stelian, cu dl Iancu Flondor din Bucovina, cu tachiştii şi, mai mult şi mai îndelungat, cu Partidul Ţărănesc. Nimic nu-l împiedică, din punctul său de vedere, să reînceapă pertractările de la început. Un singur şi real obstacol i se pune în cale: lipsa de încredere şi zâmbetul cu care l-ar primi de aci înainte oricine. Şi totuşi, o posibilitate de „pertractări” îi mai rămâne. Pertractări cu sine însuşi. Naţionaliştii ar putea să se întrebe, vorba d-lui Iorga, cu care picior să păşească, cu dreptul sau cu stângul, şi să ajungă la concluzia că, pentru a nu greşi, mai bine ar fi cu amândouă picioarele deodată.

S-ar putea însă ca aceste „pertractări” cu sine însuşi să ia un caracter foarte primejdios pentru sfânta unitate a partidului. Căci, în definitiv, oricât de mult ar fi declarat dl Vasile Goldiş, la Băile Herculane, că s-a înşelat în Partidul Liberal, noi ştim totuşi că în sânul Partidului Naţional nu există unitate de doctrină şi că sunt acolo cel puţin atâtea nuanţe, câte partide politice principale există în ţară în afară de Partidul Naţional Român. Nuanţă liberală, nuanţă iorghistă, nuanţă marghilomanistă, nuanţă averească, nuanţă ţărănească şi nuanţă socialistă. S-ar putea ca lumea politică din ţară să asiste în sfârşit la acest rar şi delicios spectacol al „pertractărilor”, dintre aceste diferite nuanţe, în sânul partidului. Şi atunci… adio. Prea înţeleptul domn Iuliu Maniu poate că şi-a dat seama şi s-a temut de acest sfârşit tragi-comic şi, din această cauză, a „pertractat” cu toate partidele, pentru a satisface toate nuanţele din propriul său partid.

Pentru a le lua iniţiativa de acţiune şi de dezbinare în direcţia partidelor simpatizate de ele, astăzi, dl Maniu le poate spune pe rând că a pipăit pulsul tuturor prietenilor lor, nu l-a găsit însă nicăieri la normal, în afară de Partidul Naţional. Liniştiţi-vă, băieţi, fiţi cuminţi şi declaraţi, ca dl Goldiş, că v-aţi înşelat.

Un proverb însă spune că şiretul odată şi odată tot poate da şi de unul mai şiret decât el. Năpasta aceasta s-ar putea să i se întâmple şi d-lui Maniu. Prea supuşii săi soldaţi ar putea să înceapă într-o bună zi revizuirea „pertractărilor” duse de şef. Să constate că ei au fost înşelaţi. Că nu se poate ca nici una dintre nuanţe să nu o fi nimerit bine. Şi, reluându-şi libertatea, să pornească fiecare în direcţia simpatizată.

Deocamdată suntem nevoiţi să stăruim asupra încheierii capitolului de „pertractări” cu ţărăniştii, pentru a arăta cetăţenilor creduli şi naivi, care au crezut în seriozitatea lor, farsa ce s-a jucat. Sfârşitul comediei naţionalisto-ţărăniste.

El a fost anunţat, chiar înainte de apariţia comunicatelor, prin rostul d-lui Vasile Goldiş, la conferinţă de la Băile Herculane.

Nici nu se putea ca Partidul Naţional să-şi aleagă un gornist mai potrivit pentru acest scop, decât pe dl Vasile Goldiş. Dnii Crişan de la Radna, Mişa Vasilescu de la Lipova şi Adam de la Şiria i-au strălucit, desigur, înaintea ochilor ca tot atâţia luceferi ţărănişti, când a exclamat sughiţând: „între Partidul Naţional şi cel Ţărănesc a existat întotdeauna armonie de luptă şi de vederi şi este în dorinţa tuturora ca această armonie să existe şi pe mai departe.” Dar, continuă dl Goldiş, cu condiţia ca ţărăniştii să abandoneze principiul luptei de clasă şi să adopte principiul solidarismului naţional, în numele căruia dă lupta politică Partidul Naţional Român.

Ce ironie! Şi desigur ea a fost bine plasată în gura d-lui Goldiş. Chiar înainte de a fi făcut cunoştinţa ţărăniştilor săi din Crişana, dl Goldiş şi-a arătat în scris şi în cuvântările sale rostite oroarea principiară de doctrina Partidului Ţărănesc. Senzaţia rostită de d-sa la Băile Herculane nu poate fi lipsită de ironie şi de sarcasm la adresa ţărăniştilor, dar şi a acelora care şi-au pierdut timpul „pertractând” cu ei. Şi astfel dl Goldiş a avut, la Băile Herculane, un paznic bogat în satisfacţii, iar dl Maniu, la Caracal, paznic de sughiţuri.

Hotărât lucru, dl Goldiş şi aripa dreaptă a partidului a triumfat. Triumful însă înseamnă o serie de întrebări muşcătoare la adresa celor care au condus „pertractările”. Ele sunt şi întrebările noastre şi răspunsul ce-l vom da va fi şi al d-lui Goldiş.

Iată întrebările: pentru ce Partidul Naţional a tratat fuziunea cu Partidul Ţărănesc, când ştia de la început că acesta a îmbrăţişat doctrina luptei de clasă, pe care nu voieşte să o abandoneze? Pentru ce Partidul Naţional apără astăzi cu atâta emfază faţă de Partidul Ţărănesc solidarismul naţional şi ideea de ordine, când era perfect convins de la început că trebuia să facă aceasta, la luarea primului contact cu Partidul Ţărănesc?

Iată răspunsul d-lui Goldiş sau, dacă îi este incomod, al nostru: trebuia făcută încercarea de a satisface nuanţa ţărănistă din partid. Această încercare mai arunca şi o lumină favorabilă asupra partidului. Ea îi dădea partidului, coborât prin unirea cu ţărăniştii şi prin toate rătăcirile sale, un colorit simpatic şi de reabilitare în faţa mulţimii. Jocul însă a fost oprit şi masca ruptă de pe obraz. Partidul Ţărănesc, crezându-se atras în cursă şi expus păcălelii, a trimis ultimat, cerând răspuns cu termen.

Aceasta este comedia care s-a jucat. Partidul Naţional Român, ajuns pe dric, şi-a făcut injecţii de camfor – împrumutat de la Partidul Ţărănesc.

Injecţii disperate, care îl coborau şi mai mult în ochii cetăţenilor înţelegători, îi salvau însă aerul democratic în faţa poporului.

Ţara a rămas desigur scârbită şi a primit în sfârşit suprema dovadă pentru aprecierea seriozităţii şi clasarea definitivă a Partidului Naţional.

În vremuri de grea nevoie pentru ţară, acest partid s-a complăcut în aranjări de farse de tot soiul.

Ţara a ars şi baba s-a pieptănat.

Nu-i aşa, d-le Goldiş? Şi nu ştiu încă dacă comedia s-a sfârşit.

[„Banatul Românesc”, nr. 25, din 1 iulie 1923]

AdministrAŢia publiCĂ

Toată lumea se plânge împotriva stării lucrurilor din ţara noastră. Şi cei mai mulţi căutăm ieşirea din ea. Cum? Pe care căi?

Prin soluţionarea crizei economice şi financiare, vor răspunde cei mai mulţi.

Da. Dar această soluţionare trebuie să fie executată de mecanismul statului şi de societatea ce-l compune. De armata funcţionarilor şi a cetăţenilor. Or, avem şi aci două crize de soluţionat: criza administraţiei publice şi criza morală a societăţii. Soluţionarea acestora, evident, trebuie să premeargă pe cea dintâi. Ne-am propus să ne ocupăm astăzi de criza administraţiei publice. Această criză este profesională, financiară, morală şi de sistem.

Profesională. O veţi găsi pe toate treptele administraţiei publice. Vizăm aci numai cele două extremităţi: ministerele şi administraţia comunală.

Vom fi cei dintâi în a recunoaşte că în ministerele noastre lucrează şi funcţionari cu perfectă pregătire profesională. Tot atunci însă vom spune hotărât că majoritatea funcţionarilor din acele ministere nu au suficienta pregătire profesională.

Vechiul regat, în zilele tinereţelor sale, şi-a recrutat funcţionarii în pripă, de unde şi cum a putut. Dar şi această primă şi plăpândă aşezare a fost mereu tulburată de valurile politice care, intrând în birourile ministerelor, duceau cu ele de obicei pe cei mai buni, pe cei mai capabili, lăsând în loc spuma adusă de ele. Urmarea: elemente de valoare, caractere pronunţate se fereau de administraţie ca de foc.

Şi, dacă funcţionarii aceştia ministeriali erau insuficienţi în vechea Românie, ei sunt infinit mai insuficienţi în România de astăzi, cu problemele ei mărite.

La comună. Nu mai vorbim de funcţionarii comunali din vechiul regat. Pregătirea lor profesională este aproape inexistentă. Dar dincoace de Carpaţi? Aci am avut, desigur, sub guvernele ungureşti, funcţionari cu pregătire relativ bună, care însă evident nu au fost utilizaţi în favoarea noastră, ci împotriva noastră. Şi din ei însă cei mai mulţi au plecat sau au fost forţaţi să plece, şi aceasta cu drept cuvânt. În locul lor am improvizat administraţia comunală aşa cum o avem. Dar şi această administraţie plăpândă este bătută de aceleaşi valuri ale politicii româneşti şi subminată de criza morală a cetăţenilor.

Asupra teribilei crize financiare prin care trec funcţionarii administraţiei noastre publice – nu va fi nevoie să stăruim prea mult. Valurile mişcării funcţionarilor produse de ea sunt departe de a se fi aşezat.

Criza morală. Evident că, unde este o criză profesională şi financiară, trebuie să fie şi cea morală, chiar dacă n-am trăit în atmosfera de corupţie generală de după război.

Funcţionarul fără pregătire suficientă este un om inferior, lipsit de concepţiunea demnităţii personale şi a onestităţii.

Tot astfel, funcţionarul insuficient retribuit este împins spre mituire şi fraudă.

Criza de sistem este caracterizată mai ales prin prea marea centralizare şi lipsa de răspundere a funcţionarului inferior. Ea face ca acest funcţionar să devină o păpuşă, un om uşuratic, superficial şi fără simţul responsabilităţii.

Iată criza, a cărei soluţionare spuneam că se impune chiar înaintea celei economice.

Viitorul guvern va trebui să reformeze din temelie administraţia publică, ca oameni şi ca sistem, şi să o îndrume apoi cu mână de fier pe calea cea bună. Evident că pentru aceasta va trebui el însuşi să fie energic şi cinstit.

Salvarea cea de-a doua a ţării noastre de aci începe. Cea dintâi a fost salvarea de primejdia bolşevică, merit istoric al guvernului Averescu.

Cea de-a doua va trebui să fie aceasta: salvarea ţării de anarhia internă produsă de criza mecanismului statului şi a societăţii. Cea dintâi a fost soluţionată tăindu-se în carne vie, cea de a doua nu poate fi soluţionată altfel.

Extremiştii revoluţionari au fost înfrânţi.

Urmează acum să fie scuturaţi şi puşi la locul lor cetăţenii – de ordine, funcţionari şi particulari, care ne fac zile amare prin nepriceperea şi indolenţa lor.

România nu poate fi ţara bunului plac – ea trebue să fie ţara legilor şi a ordinii înfăptuite şi respectate.

[„Banatul Românesc”, nr. 32, din 19 august 1923]

Salvarea ŢĂrii

[Discurs rostit] cu prilejul adunãrii generale a „Astrei”

Toţi cetăţenii conştienţi ai ţării noastre se întreabă, copleşiţi de îngrijorare, până când va mai dăinui situaţia nenorocită în care ne zbatem şi prin cine va fi salvată patria ajunsă la marginea prăpastiei? Căci am ajuns în adevăr să ne plângem noi înşine de milă.

Un neam bătut de toate nenorocirile istoriei, aşezat în calea viforului tuturor năvălirilor barbare, istovit şi stors până în măduva oaselor, cu trupul sfâşiat de ghearele nobile ale atâtor vulturi regali şi imperiali, printr-un suprem efort se reculege, rupe din carnea sa blestematele ghiare sfâşietoare, îşi reîntregeşte pământul şi sufletul în bogata, mândra şi superba Ţară Românească.

Uimiţi au rămas vrăjmaşii seculari de minunata reînviere a unui neam socotit de ei înmormântat pe vecie. Şi înmărmuriţi de frumuseţea şi bogăţiile Ţării, răsărite din cenuşă. Buzele lor otrăvite au prorocit, împotriva dorinţei inimii lor, strălucire neasemuită neamului şi ţării noastre.

Dar noi, biruitori asupra mormintelor ce i s-au săpat, ce am resimţit în ziua cea mare a Biruinţei noastre, pentru străbaterea cărărilor viitorului? Văzduhul de deasupra noastră şi mormintele străbune de sub glia încărunţitului nostru pământ au răsunat de chiote de bucurie şi s-au învăluit de valurile energiei noastre revărsate spre viitor. Şi astăzi, după scurte clipite ce s-au succedat de la acea zi mare, abia porniţi în lungul drum al viitorului nostru, iată-ne obosiţi, dezorientaţi, aproape descurajaţi. Şi la acest prim popas, pe drumul oboselilor noastre, vulturi haini ne dau târcoale la orizont. Care să fie adevărul? Viziunea cea mare, hotărârea atotcuprinzătoare din ceasul reînvierii noastre sau descurajarea oboselii de astăzi? Să ne încântăm de prorocirea strălucirii viitoare sau să ne întristăm de cântecul de cucuvea ce ne străbate la urechi, din ruinele dărâmate ale locuinţelor vrăjmaşe?

Căutând cu ardoare în învălmăşeala sufletelor noastre, ni se pare că am şi zărit licărirea adevărului. Viziunea strălucitoare cea dintâi şi hotărârea şi voinţa de mari sforţări şi realizări din acea mare clipită – ele sunt adevărul. Ceea ce trăim în momentul chinuitor din prezent nu este decât simţita oboseală a unei sforţări unice, istorice, supraomeneşti. Şi capul ni s-a plecat între umeri şi tremură. Căci ni le-am încordat pe toate până la suprema potenţă şi am răsturnat munţi de păcate şi nelegiuiri din spatele noastre.

Dar reculegerea a şi început. Neînvăluită ne-a rămas agerimea ochilor şi neînfrântă tăria sufletelor noastre, călite în cel mai cumplit foc. De la ele porneşte chiar astăzi a doua sforţare uriaşă a puterilor noastre, pentru călcarea cu vrednicie pe cărările viitorului. Peste barierele încă lăsate între noi de stăpânii de până ieri, dincolo de cadrele partidelor politice, în faţa altarelor tuturor bisericilor noastre de cele două confesiuni româneşti, ne vedem, ne îmbrăţişăm şi ne înfrăţim la muncă pe aceeaşi brazdă a ogorului nostru românesc, toţi fiii buni şi credincioşi ai slăvirii neamului nostru. Şi rodul ne stă asigurat. Glia este şi a noastră, din hotare în hotare. După sudorile şi lăcrimile în care am scăldat-o, de la izvoarele râurilor şi până la mare. După mormanele de oase cu care am hrănit-o, din înălţimea munţilor şi până în adâncimea văilor. Şuşuit de ape, vâjăit de codru, ciripit de păsări tremurate de lumină în văzduh, duruit de tunete, străluciri şi fulgerări de trăznete din nori – înseamnă pentru noi şi cuvânt, cu variate şi puternice sunete, venit prin ceaţa vremurilor de la strămoşi, şi poruncă coborâtă între noi, în aceleaşi minunate variante, din înălţimi, de la Dumnezeul dreptăţii noastre. Cuvânt şi poruncă de supremă dragoste pentru tot ce am moştenit şi de la aceia şi de la acesta. Cuvânt şi poruncă de luptă, fără teamă şi şovăire, pentru stăpânirea acestei moşteniri; cuvânt şi poruncă de încredere desăvârşită în viaţa ce nu ne va putea fi răpită niciodată. Supraomeneşte am suferit, supraomeneşte am biruit şi aşa vom via până la hotarele puse de providenţă.

Acestea sunt cugetele şi simţămintele ce dorim să se reverse ca ploaia mănoasă asupra pământului fericit al Banatului, în aceste zile, când fiii aleşi ai neamului se adună în Timişoara lui Iancu Huniade, chemaţi de „Astra”, în numele culturii româneşti.

Din ploaia torenţială a acestor cugete şi simţăminte, din căderea grăbită a stropilor ei, să desprindă oaspeţii veniţi din depărtări şi noi „ce ni-s acasă” simfonia cuvântului strămoşilor şi a poruncii lui Dumnezeu.

[„Banatul Românesc”, nr. 33, din 26 august 1923]

Ion Românul

Într-un nr. al ziarului nostru a apărut un articol: „Minorităţile din Oraviţa”, semnat de un vechi colaborator al „Banatului Românesc”, care îşi zice de astă dată, atât de frumos şi atât de simbolic: „Ion Românul”. În acest articol se veştejeşte atitudinea minorităţilor din Oraviţa faţă de românismul nostru şi îngăduinţa excesivă a conducătorilor români din acea localitate şi în special a celor grupaţi în jurul ziarului „Progresul”, faţă de atitudinea minorităţilor. Ziarul „Progresul” răspunde la nr. 34 şi în nr. 35. În acest din urmă număr ia cuvântul dl Gheorghe Jianu, directorul ziarului „Progresul”, eminentul nostru prieten, preşedintele partidului din Oraviţa, un vechi şi luminat dascăl român, cu recunoscute merite pe terenul propagandei literare, culturale şi naţionale. D-sa socoteşte că autorul articolului a voit să izbească mai mult în ziarul „Progresul” şi deci în d-sa, decât în minorităţi; ne face apoi imputare nouă, că am găzduit o corespondenţă cu asemenea tendinţe şi mă întreabă pe mine „să spun verde în faţă lumii”: este la loc, ori este greşit comentariul de sub steluţă al „Banatului Românesc”, că articolul vechiului meu colaborator, Ion Românul: „reoglineşte de minune starea sufletească a populaţiei din Oraviţa şi jur”? Ori în Timişoara şi în alte părţi, pe unde sunt minorităţi […], este starea populaţiei mai bună, decât în Oraviţa şi jur? Mă găsesc deci atras în polemică prin două împrejurări: prin faptul apariţiei articolului din chestiune în coloanele ziarului al cărui director sunt şi prin provocarea directă ce i-o face dl Jianu. Nu mă voi da în lături de a-mi spune cuvântul. Socotesc că cea dintâi datorie a unui om, care intră pe arena vieţii publice, este să aibă curajul convingerilor sale şi să manifeste o atitudine hotărâtă în toate chestiunile de interes public, puse la ordinea zilei de oameni sau de împrejurări. În modesta mea activitate publică de până acum, cred că am dat dovadă suficientă şi de una şi de alta. Împreună cu prietenii grupaţi în jurul acestei gazete, am fost cel dintâi care am combătut regionalismul politic, cerând închegarea democraţiei române de ordine, pe temeiul unor principii fundamentale, într-un mare partid democratic, care să rezolve şi problema unificării şi problema consolidării statului român.

Critica vehementă, ba chiar injuriile ce mi s-au adus nu m-au putut clătina nici un moment în convingerea ce-o hrăneam şi nici abate de pe calea pe care pornisem. Fără a mai stărui asupra faptului că desfăşurarea evenimentelor politice din ţară a justificat pe deplin convingerile şi atitudinea mea şi, fără a-mi constitui din această împrejurare un merit special, sunt prea mângâiat în suflet de a fi avut la răspântie de vremuri – ca şi în acel an istoric 1914 şi în cursul întregului război – o atitudine hotărâtă.

În evoluţia procesului de închegare a statului nostru ne găsim astăzi la o nouă răspântie importantă. Puşi în faţa ei, nu noi, cei din jurul acestei gazete, vom lipsi a arăta calea ce trebuie să-l ia acel proces de închegare a României Mari.

Care este răspântia?

Naţiunea română, întregită în hotarele sale etnice, eliberată, cu dureroasa excepţie a Banatului înstrăinat, din robia externă, se vede prinsă în cătuşele unei robii interne, economică, şi atinsă în demnitatea ei de atitudinea prea puţin conformă a concetăţenilor noştri de altă limbă. Trecuta robie a însemnat pentru toţi concetăţenii noştri minoritari înflorire materială şi culturală, iar pentru noi sărăcie şi sufletească şi materială.

Intraţi în largul orizont al României Mari, într-o epocă de largi gesturi de democraţie şi de dezrobire a tuturora din toate cătuşele trecutului, ne-am dovedit generoşi faţă de minorităţi, acordându-le cele mai largi libertăţi. Am ajuns însă în curând să ne convingem de situaţia de inegalitate şi de inferioritate pentru noi din trecut.

Şi că cea dintâi datorie a noastră faţă de noi înşine, faţă de viitorul neamului nostru, este să facem Restitutio in integrum. Să restabilim situaţia politică şi economică, aşa cum trebuia ea să fie pe planurile noastre şi înainte de înjghebarea României Mari. Aci, faţă de toate minorităţile noi am fost populaţia străveche de baştină – n-avem decât să arătăm că de pildă aci, în Banat, şi şvabii şi maghiarii au fost colonizaţi printre rândurile noastre, unii acum câteva decenii, iar alţii abia de două secole şi că ovreii au fost aduşi de cele patru vânturi – şi prin majoritatea noastră şi prin trecutul nostru am dat patriei noastre mai restrânse caracterul specific de ţinut românesc.

Ce era mai firesc, decât că această populaţie băştinaşă şi majoritară să se bucure de toată libertatea sa naţională şi de toate bogăţiile pământului pe care îl muncea. Or, s-a întâmplat tocmai contrarul. Procesul firesc de emulaţie a fost stânjenit prin favoarea specială ce s-a acordat minoritarilor de astăzi, care au ajuns astfel să se îngraşe din sudoarea feţei noastre. Astăzi se cuvine deci ca întâi să ni se dea ceea ce ni s-a luat. Minoritarii înşişi să ne dea tot concursul pentru a face din poporul nostru ceea ce reclamă obârşia lui străveche şi puterea lui numerică, un popor bogat în cele culturale şi materiale, ajuns, după cea mai curată dreptate dumnezeiască şi omenească, cel puţin la aceeaşi treaptă cu ei – şi apoi egalitate şi dreptate pentru toţi. Până atunci, egalitatea reclamată astăzi înseamnă o inegalitate şi nedreptate pentru noi.

Minorităţile s-au făcut că nu înţeleg acest adevăr şi generozitatea sufletului nostru a fost interpretată ca o lipsă de înţelegere, ca o absenţă de energie, ba chiar ca o laşitate. Odată puse în situaţie de inegalitate şi inferioritate pentru noi, ele şi-au permis chiar gesturi de ironizare şi dispreţ făţiş la adresa noastră. Exemple speciale nu este nevoie să aducem. Ele sunt la ordinea zilei pretutindeni, la Oraviţa ca şi la Timişoara, la Lugoj ca şi la Arad ş.a.m.d. Opinia publică românească este unanimă în constatarea acestui adevăr şi presa noastră curat românească a dat glas conştiinţei publice. Ion Românul s-a ridicat de pe suprafaţa gliei pe care fusese ţinut şi, înfingându-şi puternic călcâiele în solul strămoşesc, iar fruntea ridicând-o spre lumina din zări, îşi reclamă cu energie dreptul la viaţa sa şi este gata să şi-l ia. Ion Românul s-a ridicat la Bucureşti, la Iaşi, la Cernăuţi, la Cluj şi la Timişoara.

Ion Românul a vorbit prin glasul studenţimii noastre universitare, Ion Românul vorbeşte prin glasul lui Cuza şi al lui Goga, Ion Românul a vorbit nu o dată şi din coloanele acestui ziar, Ion Românul vorbeşte şi în toate satele noastre româneşti prin ţărani care se înşiruie, zi de zi tot mai mulţi, în rânduri de luptă pentru a doua cucerire a ţării noastre, pentru cucerirea cea internă, pentru trecerea bogăţiilor acestei ţări, în măsura cuvenită importanţei lor, în mâinile românilor condamnaţi astăzi să fie păzitorii avuţiilor altora. Nu poate să vrea nici o lege şi nici o hotărâre omenească o asemenea situaţie şi, dacă chiar ar fi croită de legi şi hotărâri potrivnice nouă, Ion Românul este hotărât să nu o accepte niciodată.

În deplină conştiinţă a drepturilor şi a datoriilor, trezit la deplinătatea sentimentelor sale naţionale, Ion Românul a răsărit din sufletul d-tale însuţi, d-le Jianu, în copiii ce stau zilnic sub acelaşi acoperiş cu d-ta. Citeşte în ochii lor, bunule şi cinstitule părinte şi dascăl, descoase-le sufletele lor, lasă-i să vorbească şi, ascultându-i pe ei, sunt sigur că-ţi va trece supărarea pe Ion Românul, din coloanele ziarului nostru, care este frate de suflet cu Ion Românii din casa d-tale.

Ieşirile lui, înţepăturile lui, care par a te fi supărat atât de mult, d-le Jianu, şi pentru care iată eu, un alt Ion Românul, îţi cer iertare ca unui inimos şi vrednic înaintaş al nostru, le vei înţelege atunci ca zgâlţâieli de care vă facem să aveţi parte pentru a vă scutura de formulele dulcege ce ni le daţi spre orientare în viaţa noastră publică şi cu care noi nu avem ce începe, pe care le credem, pe cât de pornite din curată convingere, pe atât de primejdioase de viitorul nostru.

Nici o supărare. Pe Valea Caraşului se recunoaşte tot binele ce l-ai făcut şi îl faci încă şi aceeaşi stimă te însoţeşte pas de pas. Dar fii atent, d-le Jianu, şi ea este plină de Ioni Români. Cum te vei supăra pe toţi?

Eu cred, mai curând, că nu eşti supărat nici pe Ion Românul nostru, ci l-ai văzut prea burzuluit. Aşa cum ţi-l prezentai eu, sunt sigur că îţi este cu totului simpatic şi primeşti să-ţi zicem şi d-tale, ceea ce desigur eşti, Gheorghe Ion Românul.

[„Banatul Românesc”, nr. 38, din 30 septembrie 1923]

Mare manifestAŢie politicĂ de la TimIŞoara

Discursul lui Avram Imbroane

Domnilor!

Salut cu toată căldura inimii, în numele celor două organizaţii judeţene ale Partidului Poporului din Banat, pe dl Constantin Argetoianu şi pe toţi prietenii întruniţi aci pentru susţinerea şi apărarea aceleiaşi cauze comune. Prezenţa d-voastră de astăzi în capitala Banatului este, pentru noi, prietenii d-vs. de aci, un titlu de bucurie, de onoare şi de satisfacţiuni. (Aplauze prelungite)

Ne-am întrunit pentru ca să facem în faţa partidului nostru şi în faţa ţării mărturisire de credinţă. Să justificăm, nu să scuzăm, pasul întreprins de noi. Marele public, care nu poate urmări de la distanţă intimităţile din viaţa internă a partidelor politice, trebuie luminat.

Dar mărturisirea de credinţă trebuia făcută şi pentru prietenii noştri care, din motive de oportunitate, din cauza diferitelor legături personale sau din teamă de necunoscut au rămas în tabăra cealaltă. Ştiu bine că cei mai mulţi dintre ei sunt cu sufletul de partea noastră şi de aceea suntem convinşi că mărturisirea noastră de credinţă, hotărâtă şi completă, îi va ajuta în luarea deciziei definitive şi complete care va fi pentru noi şi nu va întârzia.

Această mărturisire de credinţă s-a rostit prin declaraţiile politice făcute astăzi de dl C. Argetoianu. Partidul Poporului s-a născut după război ca un instrument politic de renovare, de refacere a vieţii noastre de stat. În trecuta guvernare, el s-a şi achitat, pe cât împrejurările şi organizarea sa, înfăptuită în grabă, i-au permis, de datoria ce-şi impusese. A restabilit ordinea şi, prin reforma agrară, a făcut ca pământul să intre în stăpânirea celor care-l muncesc şi îl apără de veacuri.

Dar acest instrument politic nou înfiripat s-a dovedit, cum poate era firesc, defectuos din atâtea puncte de vedere. El trebuia deci refăcut, reorganizat şi completat atât în ce priveşte conducerea, cât şi organizarea şi programul său.

Aceasta era convingerea unanimă a tuturor celor care cugetau şi simţeau în sânul lui. Aceasta trebuia să fie cu atât mai mult convingerea partidului nostru şi a celor care cugetau şi simţeau în sânul lui. Aceasta trebuia să fie cu atât mai mult convingerea celui ce a fost reazemul, stâlpul principal al partidului nostru şi care este dl Constantin Argetoianu. (Ovaţii prelungite, aplauze).

Îndelungată şi trudită a fost lupta dată de d-sa în numele nostru al tuturora şi, abia după ce s-a cristalizat convingerea definitivă că ea, înlăuntrul vechilor cadre, nu mai putea fi câştigată, s-a hotărât ieşirea din cătuşele lor. Ea desigur nu s-a făcut cu inima uşoară din partea aceluia care a avut rolul recunoscut la întemeierea partidului, care şi-a luat partea de leu în viaţa de până astăzi a acestuia şi în trecuta noastră guvernare.

Despărţirea nu ne-a fost uşoară nici nouă, a soldaţilor celor care i-am urmat. Ne-am despărţit, pentru moment, şi de unii buni prieteni. Dar cel mai mare prieten, când este vorba de viaţa obştească a neamului, nu ne poate fi decât adevărul. Ni s-a adus din unele părţi învinuirea că această despărţire s-a făcut în mod traşant şi grăbit.

Amândouă reproşurile sunt însă din partea noastră deplin justificate prin adâncimea convingerii şi prin importanţa misiunii ce ne-o luăm. Trebuia dezvelit adevărul în toată nuditatea lui, pentru ca să poată fi văzut cât mai bine. Trebuia să acţionăm imediat şi prompt, ca să nu pierdem timp şi să stăm nedecişi în faţa hotărârii. Din declaraţiile d-lui Argetoianu, acelea privitoare la problema economică şi financiară cad mai greu în cumpănă.

Problema economică-financiară formează, astăzi, centrul preocupărilor serioase politice din ţară. Ea este şi grija noastră principală. Soluţiile pe care această problemă le reclamă predomină. Toate consideraţiunile de partid şi de relaţii între diferitele partide politice cad, în faţa căutării acelor soluţii, pe al doilea plan. Preocupările serioase de ordin economic impun partidelor îndatorirea să stabilească înlăuntrul cadrelor lor ierarhia valorilor intelectuale şi morale, întronând democraţia aleşilor, înlăturând demagogia periculoşilor şi subriditatea imoralilor.

Aceleaşi preocupări impun partidelor de ordine să-şi îndulcească raporturile, să se apropie unele de altele pe baza unui program de muncă, pentru ca frumoasa şi bogata noastră ţară şi bunul şi înţeleptul nostru popor să nu fie pedepsit fără vina lui, prin patima şi nepriceperea noastră.

În inimile bănăţenilor intraţi în Partidul Poporului din fosta Uniune Naţională, declaraţiile d-lui Argetoianu au putut găsi ecou cu atât mai viu, cu cât ele sunt în concordanţă cu străduinţele noastre politice manifestate dintr-un început.

Uniunea Naţională urmărea strângerea la un loc a tuturor forţelor de mâna întâi, pentru ca interesele ţării să fie servite cu cele mai bune rezultate. Dacă nu a fost posibilă până acum înjghebarea acestei uniuni, facă-se ea cel puţin astăzi, în forma Uniunii Naţionale a partidelor.

Şi dacă înlăuntrul acestei uniuni este admis regionalismul economic, regionalismul intereselor provinciale, dorim ca în viitoarele preocupări politice şi de guvernământ să aibă loc şi regionalismul nostru bănăţean, ridicat la aceeaşi treaptă a regionalismului transilvănean, bucovinean şi basarabean. (Aplauze prelungite).

Situaţia noastră specială, de provincie îndoliată, reclamă cu atât mai mult luarea in considerare a regionalismului nostru bănăţenesc.

De la d-voastră: moldoveni, munteni şi olteni, de la duioşia sufletească a unora, de la iscusinţa tuturor şi de la lecuirea rănii deschise. Interesele noastre regionale au fost luate în considerare în mare măsură de către fostul nostru ministru de interne, atunci când, la dorinţa noastră, a consimţit să administeze cele două judeţe bănăţene din centru, de înconjurarea centralizării provinciale de la Cluj. Măsura s-a dovedit eficace. Prin luarea contactului imediat cu organul administrativ central, prin descentralizarea celor două judeţe bănăţene a fost şi mai uşoară şi mai conformă cu interesele locale. Aceleaşi interese regionale au fost susţinute de acelaşi ministru, la toate resorturile şi în toate împrejurările.

Experienţa făcută ne dă speranţe de viitor, dar ne impune şi datoria de onoare să-l urmăm pe cel care a fost totdeauna cu noi. (Aclamaţiuni prelungite).

În această urmare, curajul nu ne-a lipsit. Deşi tineri, am săvârşit şi până astăzi două acte de mare curaj: unul, atunci când în ironia multor înţelepciuni am trecut Carpaţii ca să ne unim glasul şi inimile cu cei ce porneau întru realizarea visului nostru secular. Altul, atunci când, după înfăptuirea unirii, ne-am ridicat cei dintâi împotriva regionalismului politic. Amândouă ne-au dus la biruinţă.

Şi iată de ce suntem siguri că el nu ne-a minţit nici de astă dată. (Prelungite şi călduroase aplauze. Aclamaţiuni.)

[„Banatul Românesc”, nr. 51, din 30 decembrie 1923]

„CrediNŢa noastRĂ”

Regruparea democraţiei. Regruparea bănăţenilor. Bănăţenism.

Situaţia economico-financiară a ţării noastre inspiră cele mai serioase îngrijorări. Suntem în pragul completei dezagregări a tuturor serviciilor de stat, în preziua falimentului public şi particular.

Sentimentul acesta este general. Sub presiunea lui trăieşte azi ţara întreagă. Între patru ochi, acasă sau în grupuleţe, la club şi la cafenea, ne spunem unul altuia durerosul adevăr. De câte ori treci pe lîngă un paşnic cetăţean, ai impresia că geme sub povara nebănuit de grea pe care o poartă ceas de ceas. Tot noi constatăm, însă, că aici se opreşte totul. Revolta noastră nu voieşte să ia forme organizate. Patriotismul nostru pare prea slab pentru ca să învingă toate patimile care ne despart şi să unească toate voinţele întru desfăşurarea acţiunii de salvare a ţării.

Partidele politice din opoziţie, care ar fi să exprime sentimentul de revoltă faţă de sistemul economic-financiar al guvernanţilor de astăzi, suferă de acelaşi păcat, ca şi noi, cetăţenii singuratici. Patriotismul lor pare insuficient pentru a înlătura patimile ce le separă şi a le uni voinţele pentru mântuirea lor şi a noastră, a tuturora.

Bine, sunt între aceste partide unele cu doctrină deosebită şi posibilitatea colaborării cu ele sub orice formă se izbeşte de serioase dificultăţi. Astfel, Partidul Ţărănesc şi Partidul Socialist au la temelia lor doctrina luptei de clasă. Partidul Poporului, Partidul Naţional Român şi Partidul Naţional Democrat, însă, sunt zidite pe doctrina solidarismului naţional. Toate cu una şi aceeaşi doctrină. Fiecare din ele exclude principiul luptei de clasă şi profesează credinţa că toate păturile naţiunii sunt egal îndreptăţite în ce priveşte posibilitatea lor de existenţă şi dezvoltare. În procesul de existenţă şi dezvoltare al acestor pături, ele caută atingerea echilibrului social.

Totuşi, aceste părţi nu au ajuns încă la formula de colaborare nu numai pentru răsturnarea guvernului, ceea ce ar fi insuficient, ci şi pentru formarea guvernului viitor. Ce le împiedică, ce le poate împiedica să ajungă aici? Evident, numai amintirea luptelor dintre ele din trecut; evident, numai ambiţii, interese şi patimi personale. Socotim şi nădăjduim totuşi că momentele prevestitoare de sinistră tragedie, ce ne pândeşte în umbră, şi dragostea noastră a tuturor pentru viitorul acestei naţii, nevinovate de insuficienţa conducătorilor ei de astăzi, vor birui toate barierele ce despart.

Lozinca patriotică pe care trebuie să o pronunţăm şi să o repetăm mereu nu poate fi alta, decât apropierea, colaborarea, regruparea partidelor democratice de centru cu aceeaşi doctrină, pe baza unui program de guvernare scurt şi precis, care să arate ţării soluţiile economice şi financiare mult aşteptate.

Cine face altceva astăzi, cine ridică şi face să fluture flamuri personale, cine reprezintă domnia şi tirania unui singur partid, oricare ar fi el, să fie lovit fără cruţare de sfârcul biciului opiniei publice.

Acest ziar a luptat de la început pentru strângerea rândurilor democratice din ţară, pentru înfăptuirea uniunii naţionale ale acestor rânduri. Oricât s-ar susţine altceva, noi am luptat pentru unire, şi nu pentru separaţiune. Am combătut pe cei ce au reprezentat izolarea politică sub orice formă. Le-am cerut acestora să iasă la larg şi să caute unirea cu toate forţele democratice ce au acelaşi program şi urmăresc aceeaşi ţintă. Propagăm şi astăzi aceeaşi ideologie politică, ale cărei urme precise se găsesc în coloanele acestui ziar de pe toţi cei cinci ani ai săi de existenţă.

Şi mai propăvăduim un mare, un sfânt adevăr: în cadrele regrupării generale a democraţiei române, să săvârşim şi regruparea democraţiei bănăţene, cu scopul de a ne găsi într-o zi cât mai mulţi pe aceeaşi platformă de luptă cu frontul deschis împotriva oricărei acaparări şi îngenuncheri politice, culturale şi economice.

Banatul a dat dovadă de multă şi largă inimă românească. Porţile lui au fost şi sunt deschise pentru aşezarea vredniciei româneşti de oriunde ar veni ea. O constatare s-a făcut, însă, că gestul Banatului n-a fost totdeauna înţelept şi onorat şi că câteodată s-a abuzat de el.

Cerem deci cu precizie ca toţi fraţii, câţi vin să se aşeze aici, să fie patrioţi buni, dar şi bănăţeni desăvârşiţi.

Nicăieri naţionalismul şi patriotismul local nu-şi poate avea o mai mare îndreptăţire de existenţă decât aici, în acest Banat înjumătăţit şi îndoliat, asupra căruia trebuie să atragem privirea cea de toate zilele a românilor de pretutindeni.

Credinţa noastră politică se rezumă deci în aceste trei propoziţiuni: Regruparea democraţiei. Regruparea bănăţenilor. Bănăţenism în sensul cel mai complet, dar şi cel mai nobil al cuvântului.

[„Banatul Românesc”, nr. 6 din 10 februarie / 1924]

CĂtre aleGĂtorii români din circumscriPŢia electoraLĂ

BoCŞa-RomâNĂ

Alegătorii din comunele Dognecea şi Ramna m-au desemnat candidat la locul vacant de deputat al circumscripţiei electorale Bocşa-Română, cu programul Partidului Poporului de sub conducerea d-lui C. Argetoianu, având aderarea şi concursul Partidului Naţionalist-Democrat de sub conducerea d-lui N. Iorga. Cele două partide în numele cărora candidăm se găsesc astăzi fuzionate într-un singur partid, sub denumirea de „Partidul Naţionalist al Poporului”, sub şefia marelui învăţat şi apostol al neamului, care răspunde la numele: Nicolae Iorga. Ţinta noastră imediată, urmărită de cei doi bărbaţi de stat pe care îi reprezentăm, era strângerea la un loc, într-un mare partid democratic de stânga, a tuturor grupărilor naţionaliste, democratice şi monarhice.

Acest obiectiv era identic cu cel urmărit de subsemnatul şi de prietenii săi politici bănăţeni de la primele lor manifestări politice. Se ştie în adevăr că noi am înfiinţat aici, în Banat, în 1919, gruparea politică Uniunea Naţională, care combătea izolarea politică a grupărilor democratice şi în special a Partidului Naţional şi cerea închegarea lor în acelaşi partid democratic de stânga, preconizat de cei doi bărbaţi politici amintiţi mai sus.

Partidul Poporului a fost socotit de noi ca un prim început în direcţia concentrării căutate şi, în consecinţă, ne-am ataşat lui. Existenţa sa de până astăzi şi, mai ales, trecuta lui guvernare ne-au dovedit însă cu prisosinţă că el avea nevoie să fie reformat şi lărgit. Şi, când încercările noastre în această direcţie n-au găsit la fosta lui conducere ecoul dorit, ne-am văzut nevoiţi, alături de o bună parte a acelui partid şi în frunte cu C. Argetoianu, unul dintre întemeietorii lui, a ne căuta alte orientări politice, cu aceeaşi ţintă neschimbată.

În drumul nostru ne-am întâlnit cu Partidul Naţionalist Democrat şi am preluat, cu el împreună, pe alte temelii, acţiunea formării partidului democrat de stânga.

În semnul acestor străduinţe politice m-am prezentat în faţa voastră, alegători din cercul Bocşa-Română, cu ramura de măslin în mână. În apelul ce v-am adresat în cursul campaniei electorale, ele şi-au găsit expresiunea în pasajul pe care îl reproducem întocmai:

„Nu vom înceta a face apel de unire către toate formaţiunile politice care au acelaşi program şi merg spre aceeaşi ţintă, spre a pune la adăpost naţiunea de frământările politice zgomotoase şi păgubitoare”.

Eram încredinţat că aceleaşi străduinţe ale noastre corespundeau şi dorinţei celor mai luminaţi dintre voi, de a vedea redus numărul prea mare al partidelor de opoziţie şi îmblânzită patima politică, împotriva căreia se ridică istorica şi probata voastră înţelepciune.

Primirea ce mi s-a făcut, de către cei mai mulţi dintre voi, m-a convins pe deplin că drumul pe care înaintăm este cel adevărat. Şi, în acest sens, propaganda politică desfăşurată de mine şi de prietenii politici, care m-au însoţit, şi-a atins scopul. Cu aceasta şi misiunea mea era aproape îndeplinită. Căci nu mi-am putut face nici un moment iluzia că voinţa celor mai luminaţi dintre voi v-a găsi şi posibilitatea unei libere exprimări, în sensul ca să puteţi trimite în parlamentul ţării pe cel ce reprezenta reala şi adevărata voastră străduinţă politică şi pe cel care dintre toţi candidaţii avea la activul său cea mai complexă activitate de caracter public şi naţional. Şi aceasta nu numai din cauza acţiunii guvernamentale, prin care reuşita candidatului oficial era complet asigurată, ci şi din pricina propagandei nesăbuite, subversive şi antipatriotice desfăşurată de Partidul Naţional Român.

Acest partid, pentru a induce în eroare lumea politică de dincolo de Carpaţi, pentru a scăpa de reproşul regionalismului, a fuzionat cu Partidul Democrat şi se preface a căuta acum fuziunea şi cu alte formaţiuni politice. Dincoace de Carpaţi, însă, se dedă la cea mai detestabilă propagandă, atât împotriva regăţenilor, cât şi a tuturor celor ce luptă în mod conştient pentru unire politică şi sufletească. Matadorii Partidului Naţional, în patima lor politică, au folosit, în auzul d-lui I. Mihalache, şeful Partidului Ţărănesc – la a cărui mărturie ne provocăm – în comuna Jidovin, la adresa fraţilor din vechiul regat, expresia de „păduchioşi”. Oratorii lor au vorbit în comuna Fizeş în astfel de termeni despre vechiul regat, încât un bătrân ţăran, vechi luptător naţionalist, le-a adresat în plină adunare şi în faţa satului întreg adunat acolo – întrebarea:

„ Dacă aţi ştiut că vechiul regat este aşa după cum ni-l arătaţi, la ce ne-aţi mai îndrumat să ne unim cu el?”

Ecoul propagandei aceloraşi oameni l-am văzut în comuna Surduc, unde doi ţărani în stare de beţie colindau satul strigând, că: „Era mai bine sub unguri” şi în acest sens: „Să trăiască candidatul Partidului Naţional”.

O asemenea propagandă, care pune în sarcina regăţenilor toate neajunsurile de care se izbesc cetăţenii azi, derutează desigur pe cei mai slab pregătiţi sufleteşte dintre ţăranii noştri şi creează o atmosferă de teroare pentru manifestarea voinţelor celor luminaţi dintre noi.

O asemenea propagandă ne prezintă în faţa neştiutorilor pe toţi cei ce în mod conştient propagăm unirea politică şi sufletească, drept „trădători” şi „vânduţi regăţenilor” şi ne ia posibilitatea oricărei lupte normale, cetăţeneşti.

Subsemnatul în mod special a fost prezentat vouă drept capul „răzvrătiţilor” şi „trădătorilor” şi, pe deasupra încă, şi ca om necinstit, care şi-a adunat averi scandaloase prin politică, deşi adevărul, cunoscut dealtfel şi de propagandiştii mincinoşi, este că sunt mai sărac astăzi, decât în ziua în care am început să fac politică.

În nemaipomenita atmosferă de anarhie şi teroare creată astfel în circumscripţia Bocşa-Română, am crezut nimerit a nu mai lua parte la însuşi actul electoral din 11 şi 12 mai, pentru a nu consfinţi oarecum prin participarea mea la acest act acea atmosferă, ci a mă retrage, denunţând-o opiniei publice româneşti, care trebuie să o împrăştie cu un ceas mai devreme prin cele mai energice sancţiuni, dacă nu voim să expunem Statul nostru unor serioase primejdii.

[„Banatul Românesc”, nr. 18, din 18 mai 1924]

ÎnfiiNŢarea Ligii pentru Unitatea CulturaLĂ a Românilor

În Banat s-au înrudit cele trei noţiuni (cultură, politică şi... cabotism) puse ca subtitlu din momentul ce Partidul Naţional, pierzând orişice drept de existenţă, încearcă să-şi justifice agonia pentru o activitate culturală...

În Timişoara avocaţilor, medicilor şi a altor intelectuali români, se citeşte numai presa minoritară, am publicat în timpul său o statistică foarte lămuritoare – în această cetate cosmopolită, în care teatrul românesc rămâne fără public, „Astra” există doar pe hârtie, iar o mulţime de alte organizaţii culturale româneşti îşi reduc activitatea la alegerea comitetului... s-a constituit săptămâna trecută secţiunea din Banat a „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”. În comitet au fost aleşi dl Sabin Evuţian (preşedinte), dl Ioan Oprea şi Dr. Avram Imbroane, fost vicepreşedinte al Camerei; ca vicepreşedinţi, dl Emanoil Comşa, director de bancă, casier; iar membri: Mihai Popescu, profesor, Gheorghe Miclea, consilier la Curtea de Apel şi Ioan Antonescu, tipograf...

În Banat îşi face drum tot mai mult ideea unei Universităţi, al cărei început s-a şi făcut prin înfiinţarea Politehnicii din Timişoara.

Importanţa economică a Banatului, numărul populaţiei şi situaţia sa geografică, dar în special faptul că provincia noastră, reprezentând o unitate geografică independentă de Ardeal, având orientarea economică şi politică spre Bucureşti, întrecând mult în importanţă şi bogăţie Bucovina, în industrie rivalizând cu Ardealul, cum şi faptul că e chemat printr-o puternică activitate culturală să ţină trează conştiinţa şi mândria naţională în Banatul înstrăinat, a făcut ca ideea înfiinţării unei Universităţi la Timişoara să prindă rădăcini nu numai în masa mare a românismului de aici, ci să fie îmbrăţişată şi de toţi factorii economici şi politici.

Înfiinţarea acestui focar de cultură este dorinţa tuturor şi este pe deplin justificată.

Convinşi fiind că răspundem unei mari şi reale necesităţi, ne adresăm tuturor oamenilor de bine pentru a ne da sprijinul de care avem nevoie întru atingerea înaltelor scopuri ce ni le propunem.

Banatul, leagănul neamului românesc, ţinut care, prin calităţile poporului şi bogăţia pământului, era menit să fie mărgăritarul României Mari, este ameninţat să piardă o parte a sa preţioasă... Avem nevoie de concursul cel mai larg al fraţilor de pretutindeni...

PROSPECT

1. Se constituie societatea anonimă „Banatul”, casă de edituri şi imprimerie, cu sediul în Lugoj şi sucursale în oraşele principale din Banat.

2. Capitatul societar este de 600.000 lei...

3. Scopul societăţii este: a înfiinţa o tipografie pentru imprimare de ziare, cărţi, reviste, a face editură, legătorie de cărţi, a susţine librării şi a edita ziarul „Banatul” din Lugoj...

Lugoj, 8 iulie 1919

[„Banatul Românesc”, nr. 29 din 3 august 1924]

„Jos cu politicianismul!”

Discursul domnului Dr. A. Imbroane rostit în marea manifestaţie politică de la Bucureşti (Chemarea Partidului Naţionalist al Poporului – fuziune Iorga – Argetoianu)

Aduc acestei măreţe adunări a cetăţenilor capitalei şi a celor veniţi aici din toate unghiurile ţării, salutul călduros al celei mai mândre, dar şi mai îndoliate provincii româneşti, salutul Banatului şi al Crişanei, vecină cu el.

Îl aduc cu suflet emoţionat, îl aduc cu suflet cutremurat, căci aţi venit aici să vă ocupaţi de viaţa publică a naţiunii şi aţi venit să faceţi aceasta în faţa reflectorului sclipitor al intelectului şi moralului lui Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga a reprezentat şi reprezintă pentru toţi cetăţenii acestei ţări şi atmosfera de patriotism luminat şi intelect genial şi cinste nepătată şi muncă neprecupeţită. Se cuvine, deci, celui ce ia cuvântul aci, să se cutremure şi să se înalţe pe cât îl ajută puterile, la aceeaşi atmosferă de patriotism superior, cuprinzător de hotare largi, îmbrăţişător al tuturor intereselor mari, reale şi permanente ale neamului, iubitor şi apreciator al tuturor virtuţiilor, biciuitor fără cruţare al păcatelor.

Dar se cuvine să ne ridicăm la aceeaşi atmosferă, vorbitor şi ascultător deopotrivă. Căci numai din înălţimea acestei atmosfere de idealism curat, de purificare şi chemare sufletească, vom putea judeca bine lucrurile publice ale naţiunii şi ne vom comporta ca cetăţeni conştienţi.

Ca istoric, Nicolae Iorga ne dă perspectiva istoriei ei. În aceasta, ne arată că neamul nostru nu-l formăm numai noi, cei de astăzi, ci şi generaţiile care ne-au premers, precum şi nepoţii şi strănepoţii care ne vor urma.

Ca istoric, d-sa ne spune că tot ce avem astăzi şi fericitele zile ale României Mari le datorăm mai ales jertfelor celor ce nu mai sunt printre noi. Această recunoaştere ne impune să ne comportăm ca particulari în atitudinea noastră cea de toate zilele şi ca publici cu demnitatea şi conştiinţa unei generaţii întemeiate pe altarul oaselor şi sângelui lor, şi nu ca moştenitori uşurateci, cheltuitori şi risipitori de moştenire sfântă.

Ne este poruncit nouă să nu pierdem din vedere această perspectivă istorică, cu toate consecinţele ei, pentru că suntem un popor care nu a avut timpul şi răgazul şcolilor să ne făurim tradiţia culturii, tradiţia administraţiei, tradiţia gospodinei, tradiţia vieţii de stat. Prin sforţări eroice ca şi acelea prin care ni se păstră neamul în împrăştierea şi suferinţele sale seculare şi prin care ni se întregiră şi hotarele, trebuie să ne însuşim toate acele tradiţii astăzi, şi nu mâine, căci vremurile nu ne dau răgaz. S-au văzut exemple în istorie, când popoarele biciuite de nevoile vremii şi trezite la conştiinţa momentului de profeţii şi apostolii aceluiaşi moment au evoluat în zile, în săptămâni, în luni şi în puţini ani, ca altădată în decurs de decenii.

Iată-ne în mijlocul operei grele de închegare a neamului, iată-ne în vâltoarea crizei internaţionale, iată-ne lipsiţi de tradiţii, iată-ne copleşiţi de toate păcatele postbelice, iată-ne în babilonia provocată de toate acestea. Să facem sforţarea eroică, să ieşim din toate, ca să intrăm în toate.

Nu suntem dintre pesimiştii neamului. Credem tot în perspectiva istoriei, în puterea de viaţă a acesteia, dar să nu lăsăm să lâncezească sufletul său, să trezim leul din pieptul lui, să alungăm din mijlocul nostru pe toţi cei ce-l amăgesc cu demagogie, pe toţi anarhieii care îi otrăvesc sufletul, pe toţi depravatorii, pe toţi defăimătorii, dar mai ales pe toţi aceia care stau ca piatra pe ochii şi sufletul lui. Să-i păzim, înlăuntru şi în afară de hotarele ţării, numele cel bun prin care va trăi mai mult decât prin toate bogăţiile sale.

Oameni politici, nu putem fi exemplu de privilegiaţi ridicaţi deasupra naţiunii, pe care am avea dreptul să o exploatăm, în lipsa ei de tradiţii şi de rezistenţă, pe care am avea dreptul să o demoralizăm, prin apucăturile noastre interesate, să o zăpăcim, prin certurile noastre izvorâte prea adesea din ambiţii şi patimi, să nu o lăsăm să ajungă la hodina sufletească necesară muncii, să o seducem şi otrăvim cu învăţături străine de nevoile momentului şi ale neamului! Minoritate, noi nu avem dreptul să ne substituim majorităţii naţiunii, nici minoritatea noastră să subjuge majoritatea. Prin anormalitatea vieţii politice a partidelor din care facem parte, prin raporturile anormale dintre aceste partide, nu lăsăm să se normalizeze nici viaţa morală, nici viaţa materială a naţiunii, fac să se îmbolnăvească trupul ei, pe care apoi, fireşte, se hrănesc paraziţii.

Nu dăm muncitorilor de toate categoriile, corpurile organizate care duc înainte carul statului, hrana cea de toate zilele, şi ne mirăm de deraierea morală a atâtora din ei. Facem atâta caz de scandaloasa afacere a paşapoartelor, ca şi când celelalte ruşini pe care le simţim la tot pasul n-ar fi existând numai fiindcă nu sunt dovedite. Ne înfiorăm de odiosul atentat de la Iaşi, de vărsarea de sânge străină de blândeţea neamului, dar nu voim să vedem că el este reacţiunea violentă dusă pe trepte nepermise, împotriva păcatelor noastre.

Ne plângem împotriva guvernanţilor de astăzi. Dar oare unde este unirea şi înţelegerea celorlalţi? Şi, învăţătorule, ridică mereu cuvântul tău în mijlocul nostru, ca să ne ridicăm la eroismul sufletului şi faptelor tale, ca să ni se deschidă ochii şi să-i ţinem mereu aţintiţi, fii steaua nemuritoare a neamului nostru.

Cheamă după tine pe toţi cei ce, umblând în şcoala ta, sunt ucenicii tăi, dincoace şi dincolo de Carpaţi. Iar dacă unii din conducătorii celor de dincolo nu te vor urma, treci peste ei la milioanele de inimi în care au răsărit de mult sămânţa aruncată de tine şi care te aşteaptă cu ardoare. Cu ajutorul lor, a tuturor celor buni, peste capetele politicienilor înregimentaţi, vei guverna naţiunea prin ea însăşi.Învăţătorule, în acea zi ia biciul şi scoate din mijlocul nostru pe farisei, fă să amuţească clevetitorii, răstigneşte pe tâlhari şi pe toţi lupii îmbrăcaţi în piele de oaie. Cu biciul de foc, alungă pe zarafi din biserica neamului.

[„Banatul Românesc”, nr. 43, din 9 noiembrie 1924]

Între oameni, buNĂvoire

Şi pe pământ pace şi pe pământ bunăvoire.

Adevărurile religiei creştine au valoare eternă. De la naşterea lui Iisus şi până astăzi, lumea s-a schimbat în atâtea feluri, câte zile s-au scurs peste capetele ei. Singure învăţăturile Mântuitorului au rămas aceleaşi şi ca conţinut, şi ca putere pentru toate stările sufleteşti prin care a trecut vreodată omenirea. Ne găsim astăzi, după cumplitul război mondial care avea să aducă mai multă dreptate între noi şi, cu ea, pace şi bunăvoire.

Pentru noi, românii, dreptatea cea mare a venit. Micile dreptăţi, însă, acelea de toate zilele, încă nu s-au sălăşluit în mijlocul nostru. Şi, astfel, nici pacea şi bunăvoirea.

Nu din vina noastră. De ce să ne forţăm a crede că generaţiile de astăzi ale unui neam, care a biruit atâtea secole, ar fi nevrednice de strămoşii din care ele au răsărit? Sângele apă nu se face şi în noi toţi curge sângele lui Mircea, al lui Ştefan, al lui Mihai şi al lui Iancu.

Nici vremurile nu sunt cele mai cumplite astăzi, din câte au trăit înaintaşii noştri. Să deschidem puţin cartea secolelor şi să vedem ce stă scris acolo, cu litere de sânge, din vremuri de tătari, de turci şi de unguri. Altceva este. Suntem încă în plin război economic, iar viaţa noastră de stat ne pune zilnic în faţa unor probleme pe care încă nu le-am întâlnit în calea noastră. De aici starea de surescitare. Ea naşte cu atât mai uşor, cu cât suntem mai nerăbdători. Şi aşa suntem. Nu pricepem cum vigoarea neamului nostru nu poate înfrânge cu o zi mai devreme dificultăţile momentului. De aci naşte nemulţumirea cu noi înşine şi nasc învinuirile reciproce, lipsa de pace şi bunăvoire.

Mărire lui Dumnezeu! El ne-a arătat nouă, lumii de români, lumina cea adevărată. Care ar fi micile nevoi care ar putea întuneca strălucirea biruinţei noastre celei mai mari şi ar face să ne lipsească din inimi firbintele dor de a preamări pe Cel de sus?

Pace şi bunăvoire între noi!

Suntem pe calea cea bună! Al nostru este în întregimea sa, îmbelşugatul pământ românesc!

Avem destoinicia de a ne croi pe el cea mai frumoasă viaţă. Aceasta a şi început, dar în alergarea noastră firească, a unui popor cu puteri descătuşate şi pornite cu iuţeală de săgeată spre cuceriri repezi, suntem nemulţumiţi cu ziua de azi, oftând după cea de mâine.

E bună străduinţa după mai bine. Să nu exagerăm, însă, otrăvindu-ne pâinea noastră cea de toate zilele.

Sfânta renaştere a neamului nostru s-a făcut. Dar nu în iesle, ca a lui Hristos. În sărăcie şi cu nevoile lăsate nouă moştenire de la irozii haini.

La 30 de ani de la naşterea Sa a strălucit deplină lumina lui Hristos.

Nici lumina renaşterii noastre nu poate străluci deplină, a treia zi.

Să lăsăm să se certe şi îmbrâncească cei speriaţi de această lumină, duşmanii noştri seculari. Noi să ne îndreptăm faţa mereu spre ea. Ca să nu ni se împăienjenească ochii, nici să ne îngheţe sufletele. Ca să ni se lumineze toate cărările vieţii, şi ale celei fizice şi ale celei sufleteşti.

Pace şi bunăvoire! – Fireşte, nu le vor în mijlocul nostru, vrăjmaşii. Dar cu atât mai mult să le voim noi!

În atmosfera de sărbătoare sfântă a Naşterii Domnului, trimitem de la acest loc solie de pace şi bunăvoire tuturor fiilor neamului nostru.

Să nu ne hulim, căutând prin ce ne deosebim, ci să ne iubim, aflând în ce ne asemănăm.

Preoţi şi învăţători, făcliile aprinse ale satelor noastre, propăvăduiţi mai mult decât pe oricare altul, cuvântul păcii şi al bunăvoinţei între noi.

Ca să ne întărească şi desăvârşească solidaritatea în mijlocul neamului nostru. Nu este păcat mai mare, decât cel săvârşit împotriva ei şi nu sunt între noi fraţi mai rătăciţi, decât cei ce o subminează în orice formă.

Suntem siguri că ea nu va fi zdrobită.

Ci, pentru ca să nu se clatine nici o clipită, să ne repetăm astăzi mai ales îngereştile îndemnuri.

Pace şi bunăvoire între noi!

[„Banatul Românesc”, nr. 48 – 49, din 25 decembrie, 1924]

Din ziarul „RenAŞterea”¹³

Nu anarhie, ci disciplinĂ nAŢionaLĂ

Spiritul ce domină azi viaţa individuală a cetăţenilor români şi viaţa colectivă a statului este spiritul anarhiei, deşi ar trebui să fie spiritul disciplinei naţionale.

A învinge anarhia, a ieşi din ea şi a accepta ca supremă poruncă disciplina naţională – iată marea datorie a noastră, a tuturora.

În zilele de cumplită luptă pentru întregirea neamului, am fost stăpâniţi de disciplina naţională.

Mai apoi însă ni s-a părut că o putem abandona, urmând fiecare regulile disciplinei dictate de interesele proprii – şi am ajuns la anarhie.

Ce înţelegem prin disciplina naţională? Disciplina care naşte în sufletul cetăţeanului din conştiinţa clară că el aparţine unui neam, închegat în stat naţional, şi că toată viaţa şi faptele sale au să fie raportate la acest întreg.

Nu poate acţiona cetăţeanul cum îl taie capul, ci cum îi dictează interesele supreme ale colectivităţii din care face parte. Susţinând fiecare aceste interese supreme, colectivitatea va progresa, iar în acest progres general se va cuprinde şi cel individual, al cetăţenilor.

În zilele de eroism naţional pe care le reclamă procesul de închegare al noului stat român, această disciplină naţională este cel mai categoric imperativ pentru conduita noastră de fiecare zi.

Cum am ajuns, totuşi, la contrariu?

Dificultăţile ce s-au ridicat imediat după război în calea individului, cât şi a colectivităţii şi, de atunci, au crescut în proporţii, trebuiau învinse.

Învingerea, victoria trebuia organizată după o anumită metodă. Şi metoda a fost greşită.

Popor tânăr, fără experienţă, am căzut pradă, fără să ne dăm seama, lozincilor exagerate lansate în război şi de timpurile turburi ce i-au urmat imediat.

În centrul acestei ideologii stă aceea a autodeterminării exagerate. Nu numai autodeterminarea popoarelor, ci şi a individului. Disciplina severă din timpul războiului, producând reacţiune, a favorizat răspândirea acestei învăţături care propagă autonomia exagerată a cetăţeanului, independenţa lui intelectuală, morală şi materială, preocupările de ordin individual, în paguba celor de ordin colectiv, cu un cuvânt tendinţele centrifuge, în dauna celor centripete. Această ideologie a ineficiat, fireşte, şi preocupările politice ale cetăţenilor şi a produs şi aci acelaşi rezultat: tendinţa exclusivistă de satisfacere a intereselor personale sau de grupuri a produs pulverizarea vieţii politice, înmulţirea partidelor, otrăvirea relaţiilor dintre acestea, vehemenţa luptelor politice, parvenirea prin orice mijloace, fie şi al înşelării maselor, al demagogiei seducătoare şi mincinoase.

Toţi cei ce propovăduiesc metoda contrară a înfrânării pornirilor individuale exagerate şi nu o admit pe cea dintâi nici în arena politicii, sunt consideraţi şi înfăţişaţi mulţimii ca reacţionari, ca duşmani ai învăţăturilor moderne, salvatoare de neamuri şi de oameni.

Orice învăţătură, orice teorie însă urmează să fie verificată prin rezultatele ce le produce prin introducerea ei în viaţa practică. Rezultatele metodei egocentrice sunt dezastruoase.

Ca formă, ele se caracterizează prin anarhie, prin lipsa de respect a cetăţenilor între ei şi a tuturor faţă de autoritate, prin războiul fără sens al tuturor contra tuturor, iar ca fond, prin nemaipomenita mizerie morală şi materială în care am ajuns să trăim cu toţii.

Le vedeţi aceste rezultate în toate statele unde metoda a fost urmată.

Şi numai acele state au progresat, care au fost guvernate în sensul disciplinei naţionale. Cel mai clasic exemplu ni-l oferă sub acest raport regatul Italiei. Urmează de aci ca să facem şi România fascistă?

Nicidecum. Democraţia nu exclude disciplina şi nici disciplina democraţia. Trebuie însă ca fiecare să ne impunem disciplina dedusă din suprema poruncă: Salus rei publicae supre lex! „Binele ţării – legea supremă!”

Iar întrucât cetăţenii nu au încă în ei putinţa creării acestei discipline, este datoria oamenilor de stat şi a partidelor politice de care ei se servesc a o impune, convinşi fiind că numai prin ea se poate asigura viitorul unui stat şi al unei naţiuni.

Cei ce înţeleg acest mare şi salvator adevăr binemerită de la statul şi naţiunea lor; ceilalţi, discipolii anarhiei, îşi atrag sigura condamnare a istoriei.

Nu anarhie – ci disciplină naţională.

[„Renaşterea”, nr. 9, din 15 decembrie 1929]

Chemare la lupTĂ

Organizaţia Partidului Naţional Liberal din judeţul Timiş-Torontal v-a făcut onoarea a vă lua pe lista candidaţilor săi pentru alegerile consiliului judeţean. Această onoare impune tuturor colegilor de pe listă o mare şi sfântă datorie, nu mai puţin însă le aşează pe umeri şi o grea răspundere.

În mâinile noastre a fost pus gloriosul steag al Partidului Naţional Liberal, să-l ducem la izbândă în luptele ce ne aşteaptă.

În calitate de conducător al listei liberale şi având în vedere excepţionala importanţă ce ele au în momentul de faţă, socotesc necesar a vă adresa Dv., colegi de pe listă, şi, prin Dv., tuturor cetăţenilor din judeţ, cea mai caldă chemare la luptă.

Partidul nostru nu recunoaşte legea administrativă votată de actualul parlament, socotind-o aducătoare de mari primejdii pentru unitatea noastră naţională. Din această cauză, reprezentanţii Partidului Liberal au părăsit parlamentul, iar partidul s-a angajat în mod solemn în faţa ţării a scoate din vigoare această lege scelerată, îndată ce ţara, ajunsă pe marginea prăpastiei, îi va încredinţa din nou destinele sale.

Participarea noastră la alegerile judeţene nu înseamnă, deci, nicidecum recunoaşterea acestei legi, ci dimpotrivă, deschiderea celei mai aprige lupte împotriva legii criminale şi antipatriotice şi în general împotriva nefastei guvernări de astăzi, care pune în primejdie cele mai înalte interese morale şi materiale ale statului nostru şi ameninţă cu prăbuşirea biserica neamului, pentru a cărei înălţare şi consolidare au vărsat şiroaie de sânge moşii şi strămoşii noştri.

Partidului Naţional Liberal, care, după însăşi mărturisirea nefalsificată a istoriei, şi-a avut partea sa uriaşă întru promovarea de unire: făurirea Unirii Principatelor, la întemeierea Regatului, la înfăptuirea şi consolidarea României Mari, este cel dintâi chemat să vegheze ca întreaga sa strădanie de decenii să nu fi fost zadarnică şi ca opera măreaţă realizată să nu fie ameninţată în însăşi existenţa ei.

El porneşte deci la lupta de dărâmare împotriva guvernului de astăzi, cel mai nenorocit din câte au stat la cârma ţării, fără deosebire de poziţie socială, de neam sau de religie.

Arătaţi, stimaţi colegi, cetăţenilor acestui judeţ că, fiind vorba de apărarea unor interese fundamentale ale Ţării, nu este locul ca ei să fărimiţeze forţele lor, orientându-se spre diferite alte mici, vechi şi noi grupuleţe politice, care caută să-i atragă înspre ele cu noi şi demagogice lozinci, expunând Ţara la noi experimentări, cum a expus-o guvernul de astăzi. Să-şi concentreze toţi cetăţenii puterile lor în jurul marelui şi puternicului P.N.L., singur chemat să scoată Ţara din haosul în care a fost băgată şi să desăvârşească opera ei de consolidare pentru toate timpurile. P.N.L. este chezăşia cea mai aleasă a viitorului Ţării şi spaima tuturor duşmanilor seculari ai neamului nostru.

Pe lista noastră figurează reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale, cum şi reprezentanţi ai acelor germani din Banat, închegaţi sufleteşte cu noi prin aceleaşi legături sincere de dragoste pentru Ţara care este şi a lor şi au înţeles să ne întindă o mână frăţească nu prin pacturi, care duce o naţie minoritară ca pe o corabie naufragiată, în forturile tuturor partidelor politice, ci prin înscrierea în rândurile partidului nostru, unde prin frăţească colaborare şi contact permanent cu factorii politici români îşi vor putea mai bine asigura justele lor interese de ordin naţional, cultural şi social.

În special am căutat să dăm loc pe lista noastră unui număr cât mai mare a reprezentanţilor ţărănimii – 26 locuri – ca aceleia care formează cea mai solidă temelie a statului nostru. Nu este locul deci ca ea să plece urechea înspre noi lozinci înguste, unilaterale şi deci primejdioase şi să se lase atrasă înspre aşa-numita „Listă curat Plugăreşti”. Un partid politic serios şi de armonie socială, care se pune în serviciul Ţării, trebuie să fie reprezentantul tuturor păturilor sociale, să se angajeze a ocroti interesele tuturor reprezentanţilor acestor pături.

Interesele pur plugăreşti îşi au organul lor de susţinere şi apărare în Camerele Agricole, institute create tot de Partidului Naţional Liberal. Acum este vorba de susţinerea şi apărarea unor mari interese de ordin de stat şi de ordin naţional şi, în lupta aceasta, au dreptul şi datoria să intre reprezentanţii tuturor păturilor sociale în măsura numărului şi importanţei lor.

Astfel stând lucrurile, nu mă îndoiesc că veţi reuşi să feriţi pe alegători de noi rătăciri, de noi aventuri şi să-i concentraţi pe toţi sub cutele stindardului Partidului Naţional Liberal, care porneşte astăzi o luptă decisivă, nu pentru apărarea unor interese parţiale sau regionale, ci pentru salvgardarea celor mai vitale şi superioare interese ale statului nostru.

[„Renaşterea”, nr. 4, din 26 ianuarie 1930]

Reintegrarea neamului în drepturile sale

România Mare s-a făcut prin trude, prin jertfele seculare ale neamului românesc şi îndeosebi prin sângele românesc vărsat de războiul mondial, pentru reintegrarea neamului nostru în drepturile sale fireşti pe întreg teritoriul statului naţional, ce el şi l-a format, anume în acest scop!

De la acest principiu fundamental, de la acest adevăr suprem, de la această realitate trebuie să se inspire politica tuturor partidelor româneşti şi a tuturor grupărilor minoritare din ţara noastră, în acţiunile lor politice, culturale, sociale şi economice.

Aceasta este noima, acesta este rezonul de a fi al României Mari.

Dacă acest ţel nu se atinge, îndreptăţirea de a fi a României Mari a încetat. România Mare nu s-a realizat în tendinţe imperialiste. Ea nu s-a întregit din tendinţa de expansiune, din pofta de cucerire, de mărire a teritoriului vechiului regat. Aceasta, înainte de război, era o ţară bogată şi fericită şi nu avea decât să ceară să fie lăsat în pace în cursul războiului mondial, ca prosperarea lui să se potenţeze în măsură mai mare.

Intrarea lui în învălmăşeala universală i-a fost categoric poruncită de glasul românismului de pretutindeni şi în special de acela al românilor subjugaţi din ţinuturile româneşti, azi alipite, de a fi eliberaţi din robia seculară şi reintegraţi în drepturile lor politice, culturale, sociale şi economice, de care au fost lipsiţi, privaţi în decursul veacurilor.

Această reintegrare trebuie să se întâmple pe întreg teritoriul statului, la ţară şi în oraşe, în regiunile centrale şi în ţinuturile mărginaşe ale ţării.

Mai ales se impune ca normă de acţiune acest suprem principiu în diriguirea vieţii oraşelor din provinciile alipite, din Banat şi Transilvania, din Bucovina şi Basarabia. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât oraşele acestea sunt mai mari şi aşezate mai la periferia ţării.

Principiul reintrării neamului nostru în drepturile sale, porunca supremă a neamului ne cere deci românizarea oraşelor şi a ţinuturilor locuite în majoritate de minoritari.

Românizarea, însă, în ce înţeles?

Nicidecum în înţelesul românizării minorităţilor, ci în înţelesul de a face ca românii, ajutaţi de puterea statului şi a oraşelor, să ajungă a fi în majoritate numerică şi în bunăstare culturală, socială şi economică cel puţin egali cu concetăţenii minoritari.

Ar însemna să fim ultimii nemernici din lume, oameni fără conştiinţă, fără cunoaşterea menirii noastre în lume, dacă am îngădui ca undeva, pe un petec cât de mic de pământ din cuprinsul ţării, neamul nostru să nu stăpânească – nu în sens de asuprire, dar de mândră afirmare – ca număr, ca cultură, în cele sociale şi în avere.

Sau s-a realizat sfântul vis al generaţiilor mucenice, ca să se dărâme mâine biserica neamului nostru, prin imbecilitatea noastră?

Nu, nu, fiţi liniştiţi, prieteni şi duşmani, aceasta nu se va întâmpla niciodată.

După cum întregirea neamului s-a realizat, fiindcă a poruncit-o admirabila noastră, mândra noastră ţărănime, care constituie însăşi fiinţa neamului românesc şi fiindcă au cerut-o, cu sfânt fior în inimi, cărturarii răsăriţi din această reală fiinţare a noastră, aceiaşi factori dătători şi luminători de viaţă cer, cu tărie, ce nu va putea fi înfrântă de nici o putere – cum n-a fost înfrântă nici în trecut – reintegrarea neamului nostru, mai ales la oraşe şi mai ales la periferia ţării, în drepturile sale.

Cine nu ştie dintre noi, că ţărănimea noastră de aci din Banat, de pildă, acea ţărănime care asuprită, săracă şi amărâtă, în robie, şi-a apărat totuşi cu ultima energie fiinţa sa naţională, în mijlocul îmbuibaţilor de alte naţii, adormiţi în conştiinţa lor naţională, cine nu ştie că această ţărănime nu mai poate suporta ruşinea ce paşte neamul şi statul nostru în oraşele din Banat şi Transilvania.

Cine nu ştie că burghezimea românească, atât cât s-a putut ea înfiripa, în aceleaşi oraşe, reclamă realizarea aceleiaşi porunci supreme şi deci asigurarea majorităţii româneşti în toate organele de conducere ale acestor oraşe şi în special în consiliile comunale.

Acei doi factori au impus formarea blocurilor româneşti în capitala Ardealului, în capitala Crişanei şi în capitala Banatului şi nu „oameni care n-au nimica de pierdut” – cum atât de ruşinos te-ai exprimat, frate şi prietene Bocu, din tabăra în care te-au dus circumstanţele, şi nu convingerea, din tabăra în care eşti un prizonier al concepţiilor altora decât ale d-tale şi cărora le dai glas, autosugestionându-te.

Porunca supremă a neamului ne cere reintegrarea românilor în drepturile lor în oraşul Timişoara şi deci majoritate românească la consiliul oraşului. Această poruncă nu este un glas întârziat al unui şovinism românesc demodat şi pe care d-ta, cu aer de guvernator de viţa guvernatorilor austrieci de pe vremuri, te declari a-l fi depăşit, ci un imperativ teribil de actual, care ia proporţii din ce în ce mai mari, în măsura prostiilor ce le spunem sau le facem, copii uşuratici, cheltuitori din patrimoniul moştenit.

Cine se va opune acestui categoric imperativ va fi măturat de urgia neamului: fie partidul d-tale, fie partidul meu, fie oricare alt partid ce-şi zice românesc în această ţară.

[„Renaşterea”, nr. 12, din 23 martie 1930]

10 Mai

Sărbătoarea naţională, care este menită să trezească în sufletele noastre aducerea aminte de cele mai hotărâtoare evenimente din zbuciumata istorie a neamului românesc, începând cu întemeierea regatului şi până la înfăptuirea României Mari, ne găseşte în anul acesta cu sufletele obosite, deprimate, aproape deznădăjduite.

Înspăimântătoarea criză politică, morală, socială şi economică – financiară care a luat proporţiile unei crize de stat, ameninţă să zguduie din temelie întreg aşezământul nostru naţional, rodul unor frământări, zbuciumări şi nespuse jertfe de mai multe ori seculare. Trăim zilele unui năpraznic dezechilibru mondial, produs al războiului tuturor neamurilor, dezechilibru care a prins şi neamul şi statul nostru în ghearele sale.

Se întâmplă şi în viaţa colectivă a neamurilor, ca şi în viaţa individului, că rezistă mai uşor dezechilibrului moral, ori material, nenorocirilor provocate prin greşeli sau aduse de soarte, cei cu moralul mai tare, cei cu mai multă pregătire, cu mai multă experienţă. Şi îşi ies din fire, îşi pierd orientarea şi deci dreapta cărare a vieţii, cei cu mai puţină rezistenţă în măduva oaselor şi în sâmburele sufletului.

Cel mai bun îndreptar, cel mai sigur far care luminează viitorul unui ins sau al unui neam în momente de beznă, de întuneric care ia ochilor posibilitatea de orientare, este sfânta şi sănătoasa tradiţie familială ori naţională, cuprinsă în viaţa şi istoria trecutului.

O avem, slavă cerurilor, şi noi – bogată, cuprinzătoare de toate bunele învăţături, fiindcă a ţâşnit din înţelepciunea produsă de străvechea civilizaţie a strămoşilor romani şi de experienţele secolelor trăite în bătaia tuturor furtunilor.

În clipele de dezechilibru care au urmat războiului şi la noi, unii, cei mai buni, cei mai tari sufleteşte, au prins cu tărie în mâinile lor această sfântă făclie a tradiţiei din trecut şi lumina ei îi duce încrezători în izbândă, pe cărarea care nu este alta, decât continuarea aceleia pe care înaintarăm până cum.

Alţii, însă, mai puţin pregătiţi, mai puţini cunoscători ai acelei tradiţii, înaintează desperaţi în întuneric şi lucrează dărâmând în întuneric, primejduindu-şi în chipul acesta şi existenţa lor şi a celor pe care împrejurările i-a făcut să fie mai apropiaţi de ei şi să-i urmeze.

Procesul s-a desfăşurat în mod normal. Mai cunoscătoare a trecutului, mai respectatoare a tradiţiei, mai trăitoare în ea, deşi mai mult instinctiv, decât conştient, a fost masa ţăranilor români de la Nistru până la Tisa, din Sătmar până la Mare.

Mai rătăcitoare, mai dezorientată în faţa dezechilibrului s-a dovedit o parte a păturii noastre conducătoare. Ea ne-a dat în politică curentele extremiste, ca ţăranismul şi socialismul şi toate curentele centrifugale, rezultat al influenţelor străine, din ţinuturile alipite.

În lupta ce trebuia dată pentru restabilirea echilibrului produs de război, nici unii, nici alţii nu au recurs la armele ce le punea la dispoziţie înţeleapta politică tradiţională a ţării. Unii au crezut că trebuiesc utilizate arme cu desăvârşire noi şi au recurs la măsuri exagerate, care treceau dincolo de ţinta urmărită. Este cazul ţărăniştilor şi al socialiştilor. Alţii, deformaţi sufleteşte, în Ardeal şi Banat, de semicultura iudeo-maghiară, în Bucovina de radiaţiunile îndepărtatei culturi germane şi, în sfârşit, în Basarabia de misticismul nebulos al muscalilor, nu au primit făclia tradiţiei, fiindcă nu o cunoşteau îndeajuns, sau credeau, fiindcă aşa au învăţat în şcoala străinismului, că această făclie nu există sau arată drumurile nedesfundate ale necivilizaţiei.

Cele două erori s-au întâlnit, s-au îmbrăţişat şi din primele zile ce au urmat Unirii şi până astăzi au luptat şi jos în popor şi sus în lumea intelectualilor, împotriva învăţăturilor, a poruncilor sănătoasei noastre tradiţii din trecut. De aceea, cei care au reprezentat aceste învăţături au fost paralizaţi în acţiunile lor, pentru acest motiv lupta pentru restabilirea echilibrului a devenit mai grea, mai lentă, mai încetinită, mai prelungită, decât trebuia să fie.

Scris a fost în cartea vremurilor ca să trăim şi aceste zile pierdute, aceşti ani otrăviţi. A fost necesar să se convingă toţi cei slabi, fiindcă erau nepregătiţi şi necunoscători, că armele exagerărilor şi învăţătura străină sunt vătămătoare normalei propăşiri a neamului şi statului nostru şi că aceasta este deplin asigurată numai prin armele sănătoasei noastre tradiţii naţionale.

Această tradiţie este astăzi pe calea deplinei cuceriri a tuturor rândurilor luptătoare. Ea înlătură sigur şi definitiv şi exagerările cămăşii lui Mihalache şi învăţătura străină încercată de Maniu.

Această tradiţie se hrăneşte din faptele de vitejie şi înţelepciune ale înaintaşilor care au produs zilele epocale, cărora ne închinăm astăzi şi de aceea, ca o sănătoasă continuare a trecutului, asigură pentru totdeauna măreţul viitor al nostru, al tuturora, dându-ne îndemn să ştergem azi lacrimile de sub pleoape.

[„Renaşterea”, nr. 18, din 11 mai 1930]

Partidul Liberal Şi opinia publiCĂ

„Asaltul ce se dă în momentul de faţă în contra închegării solide a Partidului Liberal este formidabil.

Nu este primul; e însă cel mai concentric.

Auspiciile sub care se dă lupta sunt şi ele cu totul caracteristice: de o parte, sacul cu grăunţe, întreaga presă cu reclama gratuită pentru transfugi, un aspect simpatic al acţiunii celor nerăbdători şi, mai presus de orice, perspectivele satisfacerii ambiţiilor personale ale tuturor acelora ce se vor rupe de partid.

De cealaltă, numai demnitatea unor atitudini consecvente. Atât?! E destul? Mărturisesc că n-am crezut că şi la noi în ţară se poate câştiga o bătălie numai cu această armă. Înfrângerea, azi, nu mai e posibilă...

Câţi şefi de partide au îndrăznit să aibe o asemenea atitudine? Care alt partid ar fi putut-o adopta? Nici unul. Nici unul, pentru că Partidul Liberal este altceva decât o grupare personală, altceva decât o coterie adunată în jurul sacului cu grăunţe...

Foarte repede lucrurile vor lua o altă faţă. Atitudinea demnă de azi va da roade.

De n-ar fi altceva, decât faptul de a învăţa şi pe alţii care este deosebirea dintre demnitate şi lichelism şi încă este destul.”

În chipul acesta caracterizează dl A.Topliceanu, în revista „Parlamentul Românesc”, atitudinea Partidului Liberal observată faţă de ultimele evenimente politice din ţară. Am reprodus aceste pasaje, pentru ca cititorii ziarului nostru să ia cunoştinţă de felul cum opinia publică serioasă din ţară judecă atitudinea partidului nostru, avută în faţa evenimentelor amintite.

Aceste pasaje exprimă exact ideile unui alt confrate gazetar, din ce în ce mai serioase, al cărui nume însă îl retăcem, exprimate scriitorului acestor rânduri, prin cuvintele: „Partidul Liberal a trecut cel mai greu examen politic, cu cea mai splendidă notă ce i se poate da de către opinia publică serioasă.”

Lucrul, din fericire pentru ţară şi neam, s-a petrecut într-adevăr în chipul arătat de cei doi confraţi.

Partidul Liberal a fost asaltat, poate ca niciodată în istoria sa, prin toate mijloacele de atac ce se por imagina, de intrigă, de momeli şi perspective. Şi totuşi, cele 71 de organizaţiuni judeţene, cu excepţia celor câţiva prieteni personali din organizaţia ieşeană, care au urmat pe dl G. Brătianu, au rămas neclintite în jurul d-lor V. Brătianu şi I. G. Duca.

Partidul Liberal şi-a formulat, prin diferite declaraţiuni făcute de diverşi conducători ai săi, punctul de vedere definitiv faţă de evenimentele politice în curs. El a protestat faţă de metodele politice inaugurate sau admise de alţi conducători politici şi care se pot caracteriza prin cuvântul: „Lovitură de stat”. Această metodă el, partid cu serioasă răspundere în faţa istoriei şi a ţării, nu o poate admite. Ce s-ar alege din viaţa viitoare a statului român, dacă această metodă s-ar încetăţeni şi s-ar repeta?

Încolo, el recunoaşte ca Rege la României pe Carol al II-lea. El constitue, fără îndoială, chiar singurul instrument politic serios la dispoziţia energiei tânărului Monarh.

Despre aceasta desigur s-a convins şi el şi foarte apropiatele evenimente politice vor dovedi că atitudinea de azi a Partidului Liberal va da roade, în folosul ţării.

Nici unul din celelalte partide, nici unul din şefii acestora, nici generalul Averescu, nici dl Iuliu Maniu, nici dl N. Iorga n-au avut o atitudine consecventă şi demnă în chestiunea suirii pe tron a lui Carol al II-lea. Dimpotrivă, aceste partide şi mai ales şefii lor au evoluat de la atitudinile cele mai dârze, contrare actualului Rege, până la manifestarea slugărniciei celei mai condamnabile. Cu scopul evident de a profita de pe urma dubioasei atitudini.

Evenimentele însă s-au angajat să le servească o straşnică lecţie. Nici unul nu s-a ales cu nimic din punct de vedere politic, decât cel mult cu câte un titlu sau decoraţie personală.

A rămas în faţa lor întreg şi demn, ca şi în trecut, Partidul Liberal, apreciat de Rege şi Ţară, care singur va pune ordine în haosul de astăzi.

De n-ar fi fost altceva, decât faptul de a fi învăţat şi pe alţii, care este deosebirea dintre demnitate şi lichelism şi încă ar fi fost destul – încheiem şi noi aceste expuneri cu frumoasele cuvinte ale d-lui Topliceanu.

Dar a fost mai mult decât atâta şi de aceea ţara respiră mai uşurată, astăzi.

Regele Carol al II-lea nu va putea înălţa Ţara şi Neamul decât cu concursul Partidului Liberal. Aceasta o ştie ţara, o ştie El.

Partidul Liberal a învins, deplin, integral, fără posibilitate de apel. Atâta îi ajunge. Opinia publică serioasă din ţară îi aduce toate omagiile învingătorului.

[„Renaşterea”, nr. 24, din 3 iulie 1930]

ŞEdiNŢĂ solemNĂ – Cuvântarea d-lui Dr. Avram Imbroane

Domnule Preşedinte, Domnilor Colegi şi Iubiţi Prieteni!

Alegerea de preşedinte activ al organizaţiunii P.N.L. din judeţul Timiş-Torontal, propusă cu atâta căldură de dl Preşedinte, Dr. A. Cosma, şi făcută prin votul unanim al D-voastră, nu ar avea, pentru mine personal, nici o importanţă, la etatea de astăzi, după zbuciumări de aproape 20 de ani, judecând apoi faptul că am fost deja Preşedinte al unei organizaţiuni politice, pe întreg teritoriul Banatului, şi am avut, de la Dumnezeu şi de la oameni, dar mai ales în însuşi zbuciumul vieţii, multe şi scumpe satisfacţii, pentru tot ce-am putut săvârşi în interes obştesc, până în ceasul de faţă.

D-voastră înşivă aţi propus şi aţi săvârşit alegerea cu gândul, ca P.N.L. şi prin el provincia şi Ţara, cărora ne închinăm şi pe care le servim, să profite de pe urma ei. Îmi puneţi deci prin alegerea de astăzi o problemă şi îmi cereţi s-o rezolv. Îmi pretindeţi, pentru puţinii ani, cât voi putea fi încă util, muncă nouă pentru înălţarea Ţării, care prin noi trebuie să aibe viaţă eternă.

Această muncă, astfel concepută, are importanţă şi ea cinsteşte.

Munca, însă, reclamă forţe, curaj şi înţelegerea timpurilor pentru care ea se face. Le am pe acestea?

Am zis intenţionat forţe şi nu forţă, fiindcă reprezint o generaţie, şi nu o reprezint singur, n-aş îndrăzni s-afirm acest lucru niciodată, ci o reprezint împreună cu o ceată de prieteni de idei şi de acţiune, care se găsesc aci în rândurile noastre. Lor li se face cinste prin această alegere.

Avem curajul necesar? Dar am parcurs împreună distanţa până la Bucureşti şi până la Iaşi, spre răsărit până în munţii Uralilor, iar înspre apus până la Piave, la Paris şi până la Londra.

Înţelegerea timpurilor prin care am trecut? Să ne fie permis curajul vorbelor, fiindcă am avut curajul faptelor. Afirmăm deci că principala cauză a împotmolirii noastre de astăzi, ca stat şi ca neam, zace în faptul că viaţa colectivă a fost aşezată acum, în timpurile de încheiere a Ţării noi, nu pe umerii, care în momente decisive s-au supus muncii unice şi sfinte, ci prea mult, mai ales în ţinuturile alipite şi iarăşi mai ales aci în Banat, pe umeri foarte şovăitori şi care, în chip de neînţelegere cumplită a vremurilor, de cari totuşi i-a învrednicit Dumnezeu, au purtat sarcina vieţii altora, asupritori ai vieţii noastre româneşti. Nu puteau ei în România întregită să vorbească în numele acesteia, ei să acţioneze în numele naţiei şi pentru ea.

Plecăm deci, la nou drum, D-le Preşedinte, cu hotărârea fermă, de a pune în viitor, mai ales la locurile de răspundere, pe cei care au înţeles şi au apreciat opera săvârşită de generaţia noastră sau au coborât efectiv la ea în scris ori cu cuvântul, uşor controlabil, în Bucureşti ca şi în toate oraşele mai importante ale vechiului regat, în timpul anilor grei ai neutralităţii; vom aşeza pe cei care ne-au urmat cu sufletul sau, dacă li s-a dat ocazia, şi cu trupul pe frontul armatei române; pe cei care ne-au însoţit cu gândul sau cu fiinţa până la Piave, până în Siberia şi în munţii Urali, recrutând flamurei româneşti mii de voluntari, sau au alergat, cu lacrimi, ce sporeau cu distanţa şi cu hotărâre ce creştea cu întinderea stepelor ruseşti, voluntari, sub acea flamură; pe cei care, în zilele de înfiripare ale idealului nostru, au apărat cu primejduirea vieţii lor, populaţiunea românească din Banat asuprită de Sârbii ocupanţi, iar prin scrisul şi cuvântul lor, în adunări şi prin memorii duse la Conferinţa de Pace, au apărat integritatea Ţării.

Desigur deci, curajoşi şi înţelegători ai timpurilor am fost, şi cu acest curaj şi cu această înţelegere ne prezentăm la munca ce ne-o cereţi nouă astăzi şi pe care noi, la rândul nostru, o cerem tuturora. Luăm sarcina pe umerii noştri cu aceeaşi concepţie severă, cu aceeaşi abnegaţie de atunci şi pe care le-o cerem, în aceeaşi măsură, şi prietenilor mai tineri care, în semn de solidarizare, ni s-au ataşat mai târziu. Ei şi noi putem vorbi şi acţiona în viitor pentru naţiune, astfel ca aceasta, în ţara noastră, în ţara ei, să nu se simtă înjosită şi să nu mai fie exploatată.

În acest înţeles primesc, sau primim, alegerea de astăzi. Numai în acest înţeles putem socoti sarcina ce ne daţi o cinste, fiindcă este împlinirea în continuare a celor mai multe îndatoriri. Nu înţelegem să primim cinstea ce ni se face şi să pornim înainte altfel decât continuând mentalitatea dovedită până acum prin faptele săvârşite în trecut.

Avem curajul să afirmăm că, veniţi din tranşeele româneşti, din propaganda războiului, aci în Banat am deschis noi, cei dintâi, drumul larg al noii vieţi româneşti, am propovăduit, cu tinerească şi conştientă căldură, completa unificare sufletească şi politică, sfărâmarea tuturor graniţelor sufleteşti, şi am chemat, până la frontierele cele mai îndepărtate ale ţării, pe fraţii mai mari, căci ei le-au croit mai ales, cu vitejie şi sacrificii nespuse. Am deschis noi, cei dintâi, porţile sufleteşti pentru circularea liberă a tuturor valorilor în cuprinsul ţării mărite, care nu poate fi decât sau a tuturora sau a nici unuia dintre noi. Acţiunea noastră, deşi neînţeleasă de mulţi la început, s-a dovedit, fiindcă era cea adevărată, invincibilă. De aceea a fost cu timpul adoptată de toate grupările politice de aci. Suntem fericiţi, prea fericiţi, că am înţeles cursul istoriei româneşti şi am lucrat în sensul şi nu împotriva lui. Nu putem deci proceda altfel astăzi şi nici în viitorul nostru al tuturora.

Aceia pe care îi puneţi, Domnule Preşedinte, în fruntea Partidului, au luat parte la toate coborâşurile inevitabile şi la toate suişurile glorioase ale naţiunii lor. Copilul despre care vorbiţi s-a născut în pulsarea vieţii, aduse de ei aci din acele suişuri şi coborâşuri şi s-a dezvoltat flăcău, în atmosfera creată de ei.

D-voastră aţi putut organiza formal P.L. în Banat, fiindcă ei au creat condiţiile pentru aceasta şi dacă au intrat mai târziu în acest partid, după ce au fecundat întreaga viaţă colectivă a provinciei este pentru că au intrat acasă, la ei înşişi, în partidul despre care ştiau de la început că reprezenta, cum reprezintă şi astăzi, demnitatea naţională, curajul românesc, firul roşu al luptelor, de când ne ştim, pentru înaintarea statului român; idealul instrumentului politic pe care ei şi-l închipuiau, munca românească adunată şi organizată, apărarea prestigiului românesc în lume şi aceasta cu atât mai mult, cu cât mai mult îl urăsc duşmanii de ieri şi de azi ai ţării.

Înţelegem a propovădui acest caracter de atotcuprindere românească a partidului nostru şi fiilor minoritari ai acestei ţări, îndemnându-i să se apropie cu încredere de el, căci aci găsesc ţara românească în cele mai curate ale ei tradiţii româneşti şi în cele mai complete aspiraţii de viitor; prin el numai vor fi ajutaţi să crească cât mai mari, cât mai puternici, spre binele lor şi aceasta va însemna spre binele Ţării.

Disciplina care animă partidul nostru convine de minune conducerii pe care o instalaţi. Ea va fi cultivată, deci, cu energie de fier, căci face parte integrantă din disciplina naţională care trebuie să stăpânească judecata şi munca fiecărui cetăţean al acestei ţări, întreaga noastră tânără democraţie naţională. Ea ne impune să ne considerăm astăzi, şi încă pentru multă vreme, mobilizaţi şi solidari fii ai naţiunii şi, fraţi buni, trăind în perfectă comuniune unii cu alţii, punând la baza existenţei noastre recunoaşterea, aprecierea ierarhiei intelectuale şi morale. Această disciplină, mai ales morală, vom căuta să o răspândim în cuprinsul oraşelor şi satelor noastre bănăţene, pe ea dorim să se aşeze în viitor, nebiruită şi neclintită, casa fiecărui cetăţean şi deci casa Statului însuşi. Aţi şi înţeles, Domnule Preşedinte, din cele spuse până aci, că suntem şi vom fi respectuoşi faţă de tradiţia românească şi deci faţă de înaintaşii noştri, care au stat cu sfinţenie în slujba ei. Dintre aceşti înaintaşi, astăzi, d-voastră sunteţi în centrul atenţiunilor noastre. D-voastră, aceia ce înseamnă munca românească, ce aţi depus în interesul partidului şi al binelui obştesc. Nu facem decât să respectăm trecutul de care vorbim şi viitorul, care se bazează în chip logic pe acest trecut, când pomenim, cu toată recunoştinţa, această muncă. Putem fi crezuţi pe cuvânt, astăzi, când suntem porniţi sufleteşte spre scrutarea problemelor centrale ale vieţii româneşti, că nici o altă consideraţiune de ordin lăturalnic sau de moment nu ne face să vă apreciem munca, decât aceeaşi apreciere ce v-au făcut-o înaintaşii noştri, atunci când v-au făcut, pe vremuri, Preşedintele Partidului Naţional Românesc, întru conducerea luptelor năprasnice pentru apărarea fiinţei noastre pe aceste meleaguri, apoi primul prefect al Banatului în România întregită, în care calitate aţi pus bazele Statului românesc în aceste ţinuturi, primul preşedinte al Partidului Naţional Liberal din judeţul Timiş-Torontal şi mai ales ministru în Constituanta României Mari, în care calitate aţi luat parte la săvârşirea tuturor acţiunilor politice frumoase, de care faceţi amintire în discursul d-voastră

În recunoaşterea acestor fapte, care porneşte deplină din partea noastră şi în aprecierea din partea d-voastră a hotărârii cu care ne prezentăm cei noi la postul de conducere, zace solidaritatea, uniunea sufletească care s-a creat şi există între d-voastră şi prietenii d-voastră, mai înaintaţi în vârstă şi care v-au ajutat şi între noi, cei chemaţi, să ducem înainte acţiunea d-voastră şi a lor. În semnul acestei solidarităţi şi al uniunii sufleteşti, vă rugăm să primiţi a prezida şi de aci înainte organizaţiunea noastră, în calitate de Preşedinte de Onoare al ei, ca amintire a trecutului, care este bine să-şi poarte paşii, în semn de neuitare, în mijlocul nostru, dar şi cu deplină linişte sufletească, având siguranţa că flăcăii de astăzi ai partidului dispun de forţe, de curaj şi de înţelegerea timpului, fiindcă au experienţa zilei de ieri, şi că d-voastră nu vă mai rămâne decât să vă bucuraţi de marele devotament cu care cei încercaţi deja îşi vor servi partidul şi, prin el, ţara şi neamul.

Închei mărturisirea mea de credinţă cu cea mai vie mulţumire către d-voastră, domnule Preşedinte, care aţi binevoit a propune alegerea mea de conducător al oastei liberale din judeţ şi tuturor prietenilor care au votat această propunere cu unanimă însufleţire.

Ca mic şef judeţean, trimit închinarea oficială marilor şefi de la centru: Domnului Vintilă Brătianu şi ajutorului său, Domnului I. G. Duca, iar oastei din Banat, pe care o doresc mobilizată în permanenţă, pe lângă salutul meu şi strigătul ostăşesc:

Înainte, soldaţi, cu Dumnezeu înainte!

Cuvântarea a fost des întreruptă şi primită cu ropot de aplauze, stârnind o mare însufleţire în întreaga asistenţă.

[„Renaşterea”, nr. 25, din 20 iulie 1930]

Mântuire

Istoria ne spune că, în timpul naşterii lui Hristos, lumea suspina sub povara unei crize morale şi materiale cumplite. Desfrâul moral şi material prinsese în ghearele sale ucigătoare toate popoarele păgâne, cunoscute pe atunci. Drept urmare, mizeria sufletească şi corporală îngenunchiase omenirea; deznădejdea se încuibase în toate inimile. Nevoia unei schimbări se resimţea de toţi. Popoarele obidite o cereau, o chemau, cu ardoarea trudei lor sufleteşti nemăsurate.

Cine însă era să producă această schimbare? Societatea apărea neputincioasă pentru a o naşte din ea însăşi. Şi atunci, ochii înlăcrimaţi şi genunchii îndoiţi s-au îndreptat spre ceruri, cerând de sus, din lumea luminii veşnice, din împărăţia creatorului lumii, mântuirea. Conştiinţa încărcată a bieţilor oameni s-a deschis până în adâncurile ei. Şi de acolo s-a trezit ideea, care trăia vagă şi adormită, a Mântuitorului, făgăduit la plinirea vremurilor, de Urzitorul a toate. Astfel, la un moment dat, ideea unui Mântuitor ajunse să stăpânească întreaga lume a păgânilor.

Şi atunci, steaua de la răsărit a vestit, prin Magi, întregii omeniri, că ora mântuirii a sosit. În miraculoasa sa călătorie cerească, ea s-a oprit deasupra staulului din Betleem, pentru ca din înălţimile sale să scalde, în lumină curată, neatinsă de mâini omeneşti, pe copilul care, născut din Fecioara Maria, era însuşi Mântuitorul Hristos. Întreagă firea s-a cutremurat la împlinirea acestei minuni, îngerii din ceruri cântau împreună cu păstorii de pe pământ: „Mărire între cei de sus şi pe pământ pace, întră oameni bună voire.”

Mărirea celor de sus şi pacea pe pământ însă nu s-a produs de la sine, ci prin lupta Mântuitorului împotriva întunericului de jos, care dăinueşte până astăzi. Razele luminii de sus, ca orice lumină, a împărţit pământul în împărăţia luminii şi în împărăţia întunericului. Aceste două împărăţii, de la răstignirea Mântuitorului s-au angajat în luptă năprasnică. Până în zilele noastre merge înainte cu învingerea înceată a luminii asupra întunerecului.

Zbuciumată, frământată, însângerată, omenime de astăzi, cât eşti şi tu prinsă în valurile acesteia.

Cea mai strălucită dezvoltare tehnică, prin iscusinţa minţii omeneşti, şi cea mai mare mizerie socială, care s-a pomenit vreodată pe faţa negrului pământ, stau una lângă alta. Maşina, produsul spiritului invenţios omenesc, l-a scos pe om din munca necesară agonisirii pâinii lui cea de toate zilele. Făcătorul a fost alungat de lucrul minţii şi mâinilor sale. A fost alungat din cuprinsul mănoaselor ogoare, de la tulpina brazilor, din piscul de munte, din învălmăşeala, din zgomotul asurzitor al fabricilor şi l-a aruncat, câine flămând şi însetat, pe drumurile lipsite de hrană ale lumii. Aceasta se îneacă în bunătăţi şi tu mori de foame, omule! Maşina a produs, pe de-o parte, miliardari, iar pe de altă parte, sărăcie fără fund. Maşina a revoluţionat lumea. A schimbat din temelie raporturile dintre oameni. Şi biata omenime se zbate astăzi cum să se adapteze noilor raporturi de puteri din lume! Cumplită problemă! Şi oamenii de astăzi, cu ochii înroşiţi de mulţimea lacrimilor, caută, ca odinioară păgânii, pe Mântuitor.

El însă a venit odată pe pământ şi este pururea în mijlocul nostru. Prin pilda Lui şi prin veşinicile Sale învăţături.

Iată-L curat şi neîntinat, ca raza luminii soarelui. Disciplinat până la moarte în cugetarea, în inima Sa, în vorbele şi faptele Sale. Cu mantia dragostei Sale fără hotar, învăluind lumea. Cu milă îndurătoare pentru pescari, săraci, mizeri, păcătoşi şi oropsiţi în toate chipurile, dar porniţi spre căinţă. Cu aspre mustrări pentru nărăviţi de tot felul din sânul omenirii. Predica fericirilor de pe munte se rosteşte şi astăzi şi în fiecare zi urechilor noastre.

Zadarnic ne frângem mâinile, ne obosim minţile, ne frământăm inimile, ne alergăm picioarele. În afară de strălucitoarea Lui pildă şi a învăţăturilor Sale dumnezeişti, nu-ţi vei găsi mântuirea, tu, omenime înfrântă de astăzi.

Pe fiecare din noi ne cheamă Hristos. Cu mântuirea fiecăruia din noi trebuie să înceapă mântuirea tuturora. Iubindu-ne unii pe alţii, după cum El ne iubeşte pe toţi. Disciplinând, înfrânând întreaga noastră fiinţă, după pilda disciplinei statornicite de El. Muncind cu iubire curată pentru noi şi pentru semenii noştri, după cum El, în sudori de sânge, s-a frânt pentru noi. Netezind toate deosebirile morale şi materiale dintre noi. Nebun cel ce crede că poate fi fericit, înconjurat de jur împrejur de semeni mai slabi în sănătatea trupului şi a sufletului, în puterile morale şi materiale.

Îndărăt spre Hristos şi voi, români plângători în culmea fericirii. Spre iubirea, spre disciplina, spre solidaritatea propovăduită de el. Nu veţi înălţa ţara şi neamul, până ce nu vă veţi înălţa pe voi înşivă. Nu vecinul de lângă tine este principalul vinovat al mizerie în care te zbaţi, ci cel dintâi vinovat eşti tu. Începe dar îndreptarea relelor de la tine de acasă, de la comună, de la judeţ şi până sus, la Capul încoronat, la Primul Român şi Primul Cetăţean al Ţării. Cu toţi să păşim pe noi cărări spre viitorul scump nouă tuturora.

Mântuirea ne-a venit. Să ne întoarcem la oamenii, la mijloacele, la căile care ne-au adus-o. Să înfrângă împărăţia luminii lui Hristos şi a istoriei noastre zbuciumate, întunericul de astăzi.

Tu, Rege preaslăvit, fă să fie aşa, căci la tine este darul şi putinţa. Ascultă suspinele norodului Tău. Alungă pe farisei şi pe vameşi şi apropie-Ţi pe cei ce au fost sfetnicii Părintelui şi Unchiului Tău. Şi va fi spre Mântuirea neamului şi a Ţării. Să ai înaintea ochilor întru această, iartă-ne Doamne, pilda şi curajul lui Hristos.

O ţară întreagă îşi aşteaptă dreapta mântuire. Noi toţi o dorim, o voim. Şi ea trebuie să şi vină. Şi ea va veni. Mântuirea.

Şi va fi abia atunci Mărire întru cei de sus, iar între noi, românii, pace şi bunăvoire.

[„Renaşterea”, nr. 32, din 25 decembrie 1930]

Din activitatea parlamentarilor nOŞtri

Cu prilejul concertelor date de corul Vidu din Lugoj, trei zile consecutive, la Bucureşti, dintre care unul la Radio, dl Dr. Avram Imbroane a rostit în parlament următoarea cuvântare închinată memoriei mult regretatului Ion Vidu:

Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi!

În această vreme de grea criză de ordin material, mi se pare că cea dintâi şi cea mai imperioasă datorie a fiecărui român conştient este să contribuie la închegarea sufletului românesc pentru formarea ofensivei sufleteşti necesare de a contrabalansa criza actuală de deznădejde.

Urmând această idee, apar astăzi la tribuna Camerei pentru a închina câteva cuvinte memoriei dascălului care nu mai trăieşte astăzi, omului cu frumos nume în tot cuprinsul Ţării Româneşti, care a fost maestrul Ion Vidu, din Lugoj.

Astă seară, corul său, care jumătate de veac a făcut cea mai intensă propagandă culturală românească prin meleagurile Banatului, care a iniţiat legătura sfântă ce s-a realizat mai târziu, indisolubilă şi pentru totdeauna, între vechiul regat şi Banat, cântă la Radio; mâine, va da un concert la Ateneu şi poimâine, va cânta la Patriarhie.

Departe de mine gândul de a face reclamă acestui cor, în vederea celor trei concerte. Datoria mea este cu desăvârşire alta. L-am cunoscut pe Ion Vidu, mi-a fost prieten de-aproape şi în anul 1914 din apropierea lui am trecut Carpaţii şi am venit aci, la fraţii liberi, ca să fac propaganda pentru intrarea în acţiune a României.

Iubiţilor domni, Ion Vidu nu a fost numai un maestru de cor, nu a fost numai un compozitor, nu a fost numai colectorul şi armonizatorul cântecului popular din Banat, ci prin această operă chiar deveni cea mai populară personalitate a timpului său în provincia Banatului, personalitate care a propagat cultura românească, prin cântec, în toate satele româneşti de acolo şi, deodată cu ele, şi ideea şi conştiinţa unităţii noastre naţionale în Banat. El a fost acela care, în 1906, cu ocazia Expoziţei, împreună cu prea meritosul dv. Chiriac, a întrunit toate corurile ţărăneşti din Banat aci, în Capitală ţării libere, la Arenele Romane, şi s-a închinat cu aceste coruri la Sinaia, în faţa Castelului Peleş, Regelui Carol şi Reginei Elisabeta. El a fost acela care la toate ocaziunile a invitat coruri româneşti de aci, din vechiul regat, să ne cânte cântecul libertăţii de mâine, pentru întărirea sufletelor noastre obidite, şi a adus prim actori români la Lugoj, pentru ca să promoveze prin o faptă mai mult unitatea sufletului românesc.

Am ţinut de datoria mea să închin aceste câteva cuvinte memoriei lui, să aduc cuvinte de laudă cântăreţilor lui, care i-au urmat fără şovăire, şi mulţumiri Capitalei României Mari, care-i primeşte azi la sânul său, răsplătindu-i oarecum pentru îndrăzneala cu care au cercetat-o în vremuri de asuprire pentru ei. Aceşti cântăreţi aproape 50 de ani din tată în fiu au fost, împreună cu Vidu, cei mai aprigi propagatori ai cântecului, ai culturii, ai conştiinţei şi ai unităţii noastre româneşti acolo, la noi, în Banat (aplauze). Numele lor bun a trecut şi peste îngustele frontiere ale Banatului. Ei au devenit cunoscuţi de toţi românii. Sunt sigur că nu există nimeni în această incintă care să nu fi auzit de renumitul cor al lui Ion Vidu din Lugoj; sunt sigur că cunoaşteţi cu toţii cântecele lui frumoase, bănăţeneşti şi româneşti.

Elev al lui Musicescu de la Iaşi, a propovăduit chiar prin alegerea maestrului, cu mult înainte de realizarea ei, unitatea sufletească şi naţională a românilor de pretutindeni (aplauze).

Consecvent cu ideologia sa, cu conştiinţa şi propaganda desfăşurată de el, nemuritorul Ion Vidu a fost şi în România Mare un cetăţean cu desăvârşire unit cu toate aspiraţiile şi idealurile vieţii româneşti, cu sufletul ferit de ecourile tulburătoare ale trecutului mult învăluitor. A trăit în România Mare şi a murit apoi, desigur împăcat, cu gândul că ceea ce a cântat el şi coriştii lui o viaţă întreagă s-a realizat aievea.

Închinarea memoriei lui, laudă soldaţilor lui credincioşi şi mulţumită dv. – fraţii mai mari, care-i primiţi cu dragoste în mijlocul dv., răsplătindu-i pentru credinţa şi neprihănita lor osteneală de jumătate de veac (aplauze).

D. C. Argetoianu, ministrul finanţelor şi ad-interim la interne: Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, Ion Vidu a fost un bun român. În mijlocul greutăţilor neamului nostru, înainte ca şi după război, Ion Vidu a adus o notă de ideal. Omagiul pe care Camera, prin aplauzele dv., îl aduce astăzi memoriei sale, este o mică şi slabă recunoştinţă faţă de meritele acestui om cinstit şi bun (aplauze). Guvernul se asociază la cuvintele d-lui deputat Imbroane şi cred că întreaga naţiune se asociază omagiului pe care i-l aduc aci memoriei lui (aplauze).

*

* *

Comunicarea d-lui Dr. Avram Imbroane cu privire la situaţia şcolilor româneşti din Banatul iugoslav:

Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi!

Am onoarea a interpela pe Dl Ministru de Externe asupra următoarelor:

România şi Iugoslavia au dus îndelungate tratative pentru stabilirea unui regim echitabil de reciprocitate în favoarea şcolilor primare româneşti din Banatul Iugoslav. Se pare că, în anul 1927, delegaţiile celor două ţări au ajuns să stabilească un acord în chestiune. Acordul urma să fie semnat, ratificat şi pus în aplicare, ceea ce nu s-a întâmplat nici până astăzi.

Urmare acestui fapt este că şcolile primare româneşti din Banatul Iugoslav nu se bucură de tratamentul de reciprocitate ce li s-ar cuveni şi care ar trebui să fie, prin urmare, acela de care se bucură şcolile primare sârbeşti de la noi.

Aşa fiind, rog On. Birou al Camerei să binevoiască a cere locului competent şi a-mi pune la dispoziţie actele asupra acestei chestiuni, pentru a dezvolta o interpelare, cu scopul de a promova punerea la punct a acestei foarte importante chestiuni naţionale, menite să intensifice relaţiile de prietenie între cele două state şi cu scopul de a desăvârşi relaţiile prieteneşti între ele.

[„Renaşterea”, nr. 40, din 20 martie 1932]

În chestie personaLĂ

Detractorilor mei

Ziarul „Vestul”, în numărul său din 23 septembrie a.c., se ocupă de anumite dizarmonii din sânul organizaţiei Partidului Naţional Liberal din judeţul Timiş-Torontal şi de situaţia mea de preşedinte al acestei organizaţii.

Ziarele în ţara noastră sunt libere să se ocupe de ce vor ele, mai ales cele româneşti. Să facă intrigi şi să se dea la oameni.

Ţara arde în flăcări, totul ni se prăpădeşte, iar noi, nădrăgarii, ne certăm ca nărozii.

Am fost ziarist, n-am scris însă, n-am inspirat şi n-am aprobat niciodată atacurile de caracter personal în presă. Să se anunţe acela din foştii mei colaboratori în gazetărie, pe care l-aş fi inspirat, l-aş fi îndemnat la asemenea lucruri. Să-şi pună numele şi acel coleg, care să fi strecurat în coloanele unui ziar condus sau patronat de mine, atacuri personale la adresa cuiva şi eu să nu fi dezaprobat faptul.

Să ne întoarcem, însă, la cele scrise de „Vestul”.

Nu mă voi ocupa de cele scrise privitor la stările din organizaţia liberală din judeţ. Voi face aceasta probabil în numărul viitor, deschis, cu toată francheţea.

Să-mi dea voie însă Domnii de la „Vestul” să mă ocup de chestiunea personală, pe care au deschis-o şi pe care nu o pot lăsa fără un răspuns nici un moment.

Anonimul scriitor spune, în acest ziar, că membrii organizaţiei liberale din judeţ ar fi fost obligaţi să contribuie la cassa partidului cu anumite taxe pentru susţinerea familiei mele şi că profesorul Dr. Ioan Roşu, de la Liceul Diaconovici-Loga din Timişoara, şi-ar fi dat demisia din partid pentru că i s-ar fi pretins asemenea contribuţii. Am înalta consideraţiune pentru prietenul meu Roşu, însufleţit şi iscusit colaborator cu mine în gazetărie în anii noştri, ca să-i zic aşa, mai de tinereţe. Îl rog prin urmare să declare în mod public, dacă cineva, cândva, i-a cerut asemenea contribuţii şi dacă o asemenea contribuţie a fost cauza retragerii sale din Partidul Liberal.

Încât priveşte pe alţi prieteni, care par a fi inspirat acest gest atât de delicat la adresa mea şi care m-au împrumutat cu parale cândva, fără să le fi putut restitui până în ceasul de faţă, să trimită de urgenţă contul la adresa subsemnatului, Str. Kogălniceanu 18. Declar aci, în mod solemn, că dacă momentan nu sunt în situaţia de a plăti asemenea datorii, le voi plăti mai târziu eu sau vrednicii mei copii, dacă eu voi muri.

Am împrumutat bani de la prieteni? Constitue aceasta o ruşine? Dar câţi sunt în mijlocul intelectualilor români din Timişoara, care să nu se fi împrumutat niciodată de la vreun prieten, mai ales în situaţia financiară şi economică de astăzi? Mai corect ar fi să ne punem întrebarea cum am condus noi această ţară şi a cui este ea, dacă am ajuns să trăim noi, intelectualii români din Banat şi din Transilvania, aşa cum trăim astăzi?

Dacă unii din actualii sau foştii mei prieteni au gustul să publice la gazetă chiar sume de bani ce mi le-ar fi împrumutat, îi rog s-o facă.

Dar să-mi dea voie, aceiaşi prieteni sau duşmani – Doamne, cine nu-i are? – să public şi eu lista persoanelor cărora eu le-am dat situaţii – şi încă unora mari de tot – pentru viaţa întreagă şi să vedem atunci care pe care a ajutat mai mult şi cine, cui şi cât îi este obligat.

Nu credeam că între foşti prieteni pot fi lichidate gesturi de prietenie prin calomnii şoptite la ureche. Este încă o experienţă comună, a tuturora care au făcut ca mine, o viaţă întreagă, numai bine şi mult, foarte mult bine, să fie bârfiţi de aceia cărora li s-a făcut binele şi aproape că niciodată de prietenii cărora nu li s-a făcut nimic.

Deci, prieteni şi inamici, nici o graţie, scrieţi tot ce aveţi, vă stau la dispoziţie. Scrieţi toţi, în frunte cu acel murdar om, care se cheamă Pavel Obădeanu şi căruia, pentru ticăloasele insinuări spuse la ureche bunului meu prieten Dr. Dimitrie Nistor, îi trimit toată scârba şi tot dispreţul meu, acum şi totdeauna.

Am fost şi sunt om sărac, nu pentru că aş fi fost nevrednic, leneş, cărtaş sau beţiv, ci pentru că m-am ocupat mai mult sau aproape exclusiv de alţii şi foarte puţin de ai mei şi de mine.

Mulţumesc mult bunului Dumnezeu, că m-a învrednicit să mă frământ şi să mă zbat alături de cei mai mari fruntaşi ai neamului, de aci, de unde scriu şi până la Bucureşti şi din capitala ţării, până în munţii Uralului şi până la Paris şi la Londra, pentru liberarea şi unirea neamului meu. Nu are Banatul trei fii care să fi străbătut aceste căi ale fiorului naţional.

În faţa lui Dumnezeu, declar că nu-mi pare rău de ceea ce am făcut prietenilor sau duşmanilor. Să fie sănătoşi, dator însă nu pot să le rămân.

[„Renaşterea”, nr. 40, din 25 septembrie 1932]

În plin haos politic

Plutim în plin haos, atât în politica internă, cât şi în politica externă a ţării. Guvernul, cârmaciul Ţării, n-are nici o ţintă de orientare şi corabia este ameninţată să se izbească de stâncă şi să se scufunde.

Problemele politicii externe se confundă cu cele ale politicii interne şi viceversa aşa de mult, încât orice greşeală săvârşită într-un domeniu se răsfrânge în mod fatal şi asupra celuilalt, asupra întregului. Consecinţele privesc viaţa de stat în întregimea ei.

În politica externă a ţării noastre, domină problema încheierii pactului de neagresiune, pe care îl discutăm cu Rusia. Evident, însă, că relaţiile statului român cu un vecin atât de puternic au urmări fatale şi asupra vieţii interne a României. Din cauza relaţiilor nesigure ale statului nostru cu Rusia, o nervozitate foarte dăunătoare domină viaţa cetăţenilor, iar paza frontierei de răsărit a ţării reclamă jertfe grele din partea lor. Aceleaşi relaţii, însă, provoacă atâtea nedumeriri şi în cercurile din străinătate, care se interesează de noi.

Se întâmplă însă că între factorii chemaţi a dirigui politica externă a statului în această problemă, dezacordul este complet. Dl Titulescu a recomandat multă rezervă faţă de Rusia, care nu va ceda în chestiunea Basarabiei şi a mai arătat, prin iniţierea tratativelor cu sfârşit mai mult decât problematic, slăbim efectele pactului Briand-Kellog, prin care în mod general este reglementată şi chestiunea neagresiunii şi aceea a statutului Basarabiei.

Guvernul ţării, însă, crede altfel şi a dus la Geneva tratative, acum întrerupte pe câteva zile, cu Litvinov, reprezentantul Rusiei. Demisia d-lui Titulescu, produsă în urma acestui fapt, a născut un haos care nu ne mai îngăduie să vedem nimic clar în această chestiune atât de vitală pentru viitorul ţării.

Tot atât de încurcate sunt, însă, şi celelalte probleme politice, care domină astăzi atmosfera de viaţă a ţării.

În ce priveşte soluţionarea crizei financiare şi economice, guvernul s-a încurcat de-a binelea cu experţii Ligii Naţiunilor şi va sfârşi prin a îngenunchea ţara. Opinia publică însă refuză să accepte regimul de capitulaţie ce o ameninţă.

Datoriile externe trebuie plătite, zice dl Mironescu; în acelaşi timp, însă, din declaraţiile d-sale, transpiră că guvernul caută să obţină amânări de plată şi reduceri de dobânzi.

Guvernul proclamă principiul menţinerii stabilităţii leului; iată, însă, că personaje atât de importante din anturajul său, ca dl Gr. Iunian, susţin revalorizarea leului sau poate chiar inflaţia.

Restricţiunile ce se aduc conversiunii datoriilor agricole prin proiectul Mironescu au avut darul să zguduie din temelie şi fiinţa guvernului şi pe aceea a majorităţilor, care marchează în această vitală problemă, punctul de vedere pentru – contra.

Haos, deci, pe toată linia.

Ţara însă reclamă cu glas tare lumină şi siguranţă, ceea ce însă nu se poate, decât prin schimbarea grabnică a cârmacilor din fruntea ei.

[„Renaşterea”, nr. 44, din 9 octombrie 1932]

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane,

rostit la Adunarea naŢionalĂ din Lugoj, în anul 1919

Redacţia ziarului „Banatul Românesc”, în frunte cu fostul ei director, dl Dr. Avram Imbroane, a organizat marea adunare naţională, ţinută la Lugoj, pe „Câmpul libertăţii” în ziua de 10 iunie 1919, pentru apărarea integrităţii Banatului. La această măreaţă adunare, la care au participat aproape 70.000 de români, în prezenţa comandantului trupelor franceze, colonelul Vargoz, dl Avram Imbroane, organizatorul şi sufletul ei, a rostit discursul a cărui primă parte o reproducem aci¹⁴.

Ce este că, la glasul nostru de chemare, aţi alergat aci mii şi zeci de mii, din toate colţurile Banatului, de pe Cerna, de pe Timiş, de pe Sebeş, de pe Bistra, de pe Bârzava, de pe Bega, de pe Mureş, din Pusta Torontalului, din Valea Caraşului şi a Niergănului şi a Dunării, din munţii Almăjului şi din Câmpia Bocşii, pe acest loc istoric al „Câmpului libertăţii”, unde se mai adunară odată strămoşii noştri, în anul de zguduire 1848, 12 mii la număr?

Înainte de a răspunde la această întrebare, aş dori ca fiecare din d-voastră, aci, sub cerul deschis al lui Dumnezeu, văzuţi şi adumbriţi de sufletele celor de la ’48, să vă coborâţi în cel mai ascuns loc al sufletelor voastre şi să vă întrebaţi dacă sunteţi bărbaţi întregi, gata de fapte întregi, dacă găsiţi acolo, în aurul sufletelor voastre de carnea ce le încătuşează, să le vărsaţi în marea vieţii româneşti şi să ascultaţi de poruncile acesteia? Să vă simţiţi în toate fibrele inimilor voastre, astăzi, înainte de orice alta, copiii acestui pământ, care dacă v-a dat viaţă, dacă vă desfătează cu bogăţia, lumina şi frumuseţea câmpiilor sale, este în drept să vă ceară să-i auziţi şi durerile azi şi să-i daţi şi voi totul, chiar şi viaţa voastră!

Da, fraţilor, aceasta este întrebarea cea mare, ce trebuie să vă puneţi, căci nu ne-am adunat pentru manifestări de zadarnică valoare, nu ca să umplem văzduhul cu chiote de bucurie şi cântece de sărbătoare, nu ca să ne îmbrăţişăm, ca în ziua învierii.

Nu, fraţilor, căci dacă Basarabia şi Bucovina, Ardealul şi Crişana, saltă şi cântă de bucurie azi, pământul nostru geme de robie nouă. Dacă nu puteţi răspunde la întrebarea ce v-o pusei, zadarnică v-a fost alergarea încoace, nu voi sunteţi aceia pe care i-am chemat şi i-am aşteptat. Întoarceţi-vă de unde aţi plecat, dezbrăcaţi aceste haine ale voastre de sărbătoare, luaţi haine cernite şi intraţi în robie! Sau, dacă inima nu vă ajută să luaţi această hotărâre a resemnării, ieşiţi din pământul acesta, de care nu sunteţi vrednici, să vie alţii, cei care au pus lumea în uimire cu vrednicia lor! Sau cereţi lui Dumnezeu să vă schimbe cu morţii. Să se scoale, genunchi după genunchi, toţi vitejii secolelor, câţi au apărat cu sabia şi cu coasa, cu spada şi cu puşca, cu lumina minţii şi căldura inimii, cu pana ori cu cuvântul... după cum vremurile au cerut, sfântul pământ pe care voi trăiţi astăzi!

Să-nvie toţi legionarii romani, care ne sădiră aci din sângele lor şi al dacilor!

Să-nvie Iancu de Huniade, fiul lui Voicu, fiul lui Şerban, atletul creştinismului, el, comitele de Timiş, urgia turcilor, cel care din Timişoara izbi cu cetele de români de 10 ori semiluna la Varna, la Belgrad, pe Dunăre şi dincolo de Serbia, învingând de 8 ori şi fiind învins numai de 2 ori! Şi Paul Chinezul, cel care, încins cu 2 săbii, bate pe turci pe valea Moraviei, la Cruşevaţ, pe Câmpia Becicherecului, ca şi la Semendria, stăpânind Timişoara 25 de ani, cântat de popor pentru vitejiile sale. Şi Blasiul Românul şi Ion Bot, cei care luptară la Belgrad, ca să nu cază capitala sârbilor în mâna turcilor. Toţi banii Lugojului şi Caransebeşului, care, liberi fiind, izbiră nu o dată în coaste pe turci până dincolo de Timişoara. Toţi strămoşii noştri, câţi se stinseseră sub robia turcească, aproape 200 de ani, de asuprirea paşilor, beilor, zapciilor şi serdarilor; toţi cei care alergară de aci din Banat în ajutorului lui Mihai Viteazul, la Mirăslău.

Toţi aceştia să-nvie, să iese din morminte azi şi să-şi aşeze cetele lor gata de luptă! Şi voi, cei de azi, dacă sunteţi fiii lor şi adevăraţii fii ai acestui pământ, intraţi în rândurile lor, porniţi alături de ei sau intraţi unii în robie, iar ceilalţi să duceţi viaţa blestemată a fraţilor, care urgisiţi vor fi să auză vecinic, cu suflete sfâşiate, strigătele de durere ale celorlalţi, care se sting cu ruşine.

Da, prieteni iubiţi, căci la ce ne-am mai amăgi astăzi? Aproape cinci ani se zgudui cumplit pământul românesc. Căzură cei mai falnici brazi ai neamului nostru. Se înroşiră toate crestele munţilor şi valurile Dunării şi apele Siretului şi Oltul şi Mureşul şi Cerna şi Caraşul de para focului, care pârjoli ţara de la un capăt la altul şi de sângele ce se scurse pe toate văile deopotrivă. Basarabia şi Bucovina şi Ardealul ieşiră în sfârşit din mistuirea focului. Orizonturile le sunt azi pline de lumină, înverziră din nou codrii lor, apele spălară petele de sânge şi ţările curăţite, cu dorobanţul sus la hotare, îmbrăţişându-se oameni cu oameni şi munţi cu munţi, cântă acum ziua învierii.

Dar aci, la noi, pretutindeni şi asupra acestei mulţimi, ca şi asupra moşnegilor şi copiilor rămaşi acasă, planează, după dulce amăgire şi scurtă înseninare de câteva luni, din nou duhul morţii... O teribilă soartă ne urmăreşte de veacuri, fantoma blestemată a „Seryienilor”, pe care ne-o lăsară moştenire nouă, bănăţenilor, năvălirile turcilor în ţara noastră. Vedeţi de trei veacuri ne paşte. Atâtea lucruri s-au schimbat în lumea întreagă, dar noi de a nu ne-am scăpat. Se ivi acum trei secole „furişindu-se în ţara noastră” cum zice glasul străbunilor, şi ne robi prin puterea Vienei şi a Rusiei altarele şi inimile, ne stoarse vlaga, ne despoie bisericile şi sufletele. Strămoşii noştri se adunară la ‘48, aci unde staţi voi astăzi, împotriva ei, şi iată-ne şi noi, după atâta scurgere de timp, la capătul celui mai crunt război, care credeam că ne-a izbăvit de toate, iarăşi în faţa ei. De astă dată mai ameninţătoare ca oricând. Punând hotare între fraţi şi căutând să le statornicească; înăbuşind dincolo de ele toată viaţa românească; luând avutul oamenilor, bătându-i, batjocorindu-i, umilindu-i până la sânge. De strigătele de durere ale acestora ne-am adunat noi aici! Ascultaţi-le cum vin de acolo cu şuşuit de vânt, în susul tuturor apelor, de-alungul tuturor şoselelor. Atât de torenţios vin, atât de mult ne cuprind, încât parcă nici nu mai sunt de din afară, ci din noi înşine, din inimile noastre răsar.

De aceea „ne adunarăm” în oraşul Lugoj, spre a ne sfătui împreună despre mijloacele trebuitoare pentru asigurarea ţării împotriva acestor revoluţionari. Şi de aceea vă-ntrebai, dacă sunteţi voi cei chemaţi sau să vie alţii, căci nu de sărbătoare v-am adunat, nu ca să umplem văzduhul cu chiote de bucurie, ci cu strigăte de război. Pământul acesta e pământ românesc. Încheierea platoului transilvănean jos, în valea râurilor, la Dunăre şi Tisa. Pe el coboară neamul nostru la vale, în chip firesc, până la aceleaşi râuri. Ca popor băştinaş, în masă compactă fără întrerupere, exact pe aceleaşi locuri, unde l-au sădit prin colonizare străbunii romani. Toţi cei de alte neamuri, care trăiesc răsfiraţi prin el, sunt de mai târziu şi din alte ţări veniţi. Cum vor îndrăzni ei să treacă Dunărea şi să taie din pământul nostru? Oricine le-ar ajuta întru aceasta să ştie că dezlănţuie nouă furtună în acest colţ de ţară... Vuietul ei se şi aude venind de pe tot întinsul pământului românesc.

Să vie vitejii! De pe Mureş, din Bouţari şi spărgând porţile de fier vom pleca cu ei. Astă cale ne-a mai rămas. Pe ea ne împing vecinii şi unii din marii aliaţi.

Dumnezeule, nu socoti prea aspră mânia noastră. Sculaţi, voi, marilor morţi, şi între cei mai noi, tu, mare şi neîntrecut general de la Jiu, nemuritorule Dragalina! Gata suntem, vă aşteptăm! Veniţi şi voi, suflete de eroi, câte străjuiţi la toate cruciuliţele răsfirate în toţi munţii noştri şi în toate câmpiile noastre! Porniţi toţi ostaşii, vitejii de astăzi ai lui Vodă Ferdinand, averea şi sângele nostru vi le dăm pentru Banat! Pornească vijelia curăţitoare, oprindu-se în Dunăre şi Tisa, pe urma steagurilor, pe urma generalilor, pe urma lui Vodă.

[„Renaşterea”, nr. 44, din 9 octombrie 1932]

Discursul d-lui Dr. Avram Imbroane,

rostit în Camera DeputAŢilor, pe timpul guvernului Iorga,

la bugetul SĂNĂTĂŢii publice, la 14 decembrie 1931 ¹⁵

Domnule preşedinte, domnilor deputaţi!

În graba, poate justificată, de a vota cu un ceas mai devreme bugetele singuraticelor ministere, să-mi daţi totuşi voie să apelez pentru câteva momente la atenţia şi la binevoitoarea dv. ascultare, pe care le chem la două probleme, care mi se par de cea mai înaltă însemnătate pentru viaţa neamului nostru.

Este, domnilor deputaţi, problema sănătăţii trupeşti şi problema sănătăţii sufleteşti a neamului nostru. Este criza cea mai veche şi cea mai periculoasă, socotesc eu, care roade, ca un vierme, la firul vieţii neamului românesc.

Înainte însă de a intra în fondul acestor chestiuni, fiindcă se pare că unii au impresia că există şi o criză morală sau sufletească mai generală, care ar bântui în sufletul neamului nostru, care ne-ar despărţi în cele sufleteşti, mai ales în urma crizei acute materiale şi fiindcă nu am avut ocazia să vorbesc până astăzi, să-mi daţi voie să fac în această privinţă câteva declaraţii.

Criza agricolă, în special, e ceva mai acută în ţinuturile alipite şi în special în Banatul pe care am onoarea a-l reprezenta, pentru motivul că viaţa agriculturii la noi e ceva mai avansată şi, fiind pe o treaptă de dezvoltare mai înaintată, ea a intrat în mai strânsă legătură cu creditul bancar şi, în consecinţă, a avut de suferit mai mult în această criză generală. Se pare, domnilor deputaţi, că unii duşmani ai existenţei neamului nostru ar voi să pescuiască în apă tulbure sau ar voi să zică că slăbeşte, sub presiunea acestei teribile crize, rezistenţa neamului nostru.

Domnilor, noi ne simţim astăzi, românii din provinciile alipite, români liberi şi cetăţeni egali îndreptăţiţi cu toţi fraţii noştri, câţi sunt prezenţi în această incintă şi câţi trăiesc dincolo de acest parlament, în cuprinsul României Mari. Desigur că această conştiinţă constituie pentru toţi românii alipiţi la patria mumă fericirea cea mai mare; fericirea pe care nu o pot tulbura nici micile mizerii ale existenţei noastre de toate zilele, nici criza, nici sărăcia de azi, pentru motivul că sărăcia a mai trecut peste capetele noastre şi în trecut, când aproape nu ştiam pentru ce o suportăm; va trece cu atât mai vârtos, acum când o suportăm pentru România Mare, care ne cere tuturor rezistenţă conştientă şi organizată, pentru a ieşi sănătoşi din criza mondială actuală de o gravitate excepţională. Satisfac, deci, o poruncă a inimii mele, când adresez în acest loc domnului deputat Ion Mihalache cele mai călduroase mulţumiri pentru patrioticele cuvinte de îmbărbătare pe care le-a adresat fraţilor mei bănăţeni, cu ocazia Congresului Judeţean al Partidului Naţional Ţărănesc, care a avut loc nu de mult la Caransebeş. Aşa cum a spus dl Ion Mihalache, România Mare şi în special vechiul regat nu este vinovat de sărăcia ce ne-a cuprins. Această criză a venit asupra noastră în urma războiului mondial şi, pentru noi, naţional. Ea a venit mai ales asupra dv., asupra vechiului regat, pentru marea dragoste ce a hrănit sufletele voastre pentru noi şi pentru jertfele şi marile acte de dreptate socială, pe care le-aţi făcut pentru închegarea noastră sufletească. Ca să nu vi se pară însă, iubiţi domni, că încarc prea mult conştiinţa dv., vom spune că suferim cu toţii pentru interesele tuturor, după cum cu toţii am coborât în chinurile iadului, pentru ca apoi, a treia zi, să înviem cu toţii. Acum, după înviere, suferim, pentru ca apoi să ne înălţăm până la acele culmi, unde ne vor duce virtuţile neamului nostru (aplauze pe băncile Partidului Naţional Liberal şi pe băncile Partidului Naţional Ţărănesc).

M-am simţit dator să vă fac această primă declaraţie, nu atât pentru dv., fraţii noştri, care ştiu prea bine că dincolo de Carpaţi, în Ardeal şi Banat, nu este nici un român de credinţa că s-ar putea lecui mai uşor suferinţele noastre de astăzi, decât în sfântă unire; nu este nici un român, care să vrea din inimă, în Ardeal şi în Banat, regionalism politic sau autonomie. (Aplauze).

Tot ceea ce se spune sau este scris sub acest raport nu este decât efectul supărărilor momentane şi trecătoare, care nu pot zgudui credinţa de bază a luptătorilor de ieri împotriva urgiei asupritoare. Ea este strigătul solitar al suferinţelor de o zi, care se îneacă în corul strigătelor intereselor noastre seculare şi permanente.

Fac această declaraţie, d-lor deputaţi, pentru inamicii existenţei noastre naţionale, cărora le strig din acest loc, în mijlocul crizei de tot felul care a cuprins şi neamul nostru. Le strig cât de tare, ca să se audă cât mai departe: lăsaţi nădejdile voastre, pe aci nu veţi mai trece niciodată!

A doua declaraţie. Cuvântările noastre, rostite mai ales astăzi, trebuie să izvorască dintr-o concepţie optimistă, din credinţa viguroasă că, oricum ar fi, naţiunea noastră, pregătită pentru rezistenţă, va învinge şi criza actuală. Am văzut şi alte vânturi. Socotesc că, în genere, numai acest vânt optimist trebuie să împingă catargul corăbiei care duce sfintele interese colective ale neamului, fiindcă numai optimismul este creator de viaţă.

Toţi, prin urmare, suntem chemaţi să vorbim de la această tribună, astfel încât inimile tuturor celor ce ne ascultă sau ne citesc să ne întărească credinţa în destinele neamului, altfel ar avea dreptul să ne înlăture de la acest loc, ca nevrednici a săvârşi marea operă ce ne-au încredinţat-o.

Domnule preşedinte, domnilor deputaţi!

Criza mondială a prins în cleştele ei nemilos şi naţiunea noastră, tocmai în epoca ei de renaştere, de închegare, când avea mai mare nevoe de atmosferă de abundenţă, de relaţiuni economice internaţionale favorabile, din care ar fi putut să tragă foloasele necesare pentru rezolvarea operei de definitivă consolidare.

A venit această criză asupra noastră din afară, din ţările apusene, după cum a venit la timpul său şi războiul mondial. Din acesta am ieşit cu maximum de profit moral, cu realizarea unităţii naţionale, graţie jerfelor aduse de conducători şi graţie jerfelor aduse de naţiunea întreagă.

Ni se impune acum problema ca să rezistăm crizei, după cum am rezistat războiului, ca să nu pierdem patrimoniul naţional întregit prin sforţările care au întrecut aproape puterile noastre.

Cum vom atinge însă acest înalt scop? Principalul factor de rezistenţă al individului, al familiei, al societăţii şi al naţiunii este tăria sufletească, moralul, încrederea în sine, bazată pe sănătatea trupului. Un proverb al strămoşilor noştri romani, spune: mens sana in corpore sano. Dar mai spune că zeii au luat tot mai întâi minţile acelora pe care voiau să-i pedepsească. Mai ales zilele noastre, cumplitele zile pe care le trăim, ne învederează acest adevăr. Factorul material, bogăţia preamărită de materialişti şi considerată aproape ca singura condiţie de promovare a vieţii naţiunilor, acest factor material s-a dovedit foarte nestatornic şi schimbător. Statornică rămâne în societate numai personalitatea care făureşte bogăţii, care desfăşoară acţiune, omul, sufletul acestuia, care reface şi materia pierdută. Şi criza actuală o va birui, ca într-un război mare, aceea dintre naţiuni care are tăria sufletească, credinţa în sine, sănătatea sufletească mai desăvârşită, care simte mai puternic ecoul istoriei sale, care cuprinde cu ochii săi sufleteşti mai complet icoana patriei de astăzi şi porneşte mai vijelioasă, mai întraripată, cu voinţa mai neînfrânată, spre cucerirea şi stăpânirea viitorului său.

[...]

În organizarea rezistenţei, desigur, nu puteam considera factorul material. Cultivarea factorului moral ne pare însă primordială. Istoria a dat naţiei noastre cea mai aspră pregătire pentru o rezistenţă cât mai desăvârşită, iar Dumnezeu i-a dat şi braţul strămoşilor, care ne-a păstrat una din cele mai minunate ţări din câte se scaldă în soarele european. Naţiunea a rezistat în cursul veacurilor ca puţine altele. De minunată rezistenţă a dat dovadă sub ochii noştri la Mărăşeşti, când în faţă a învins inamicul, iar în spate bolşevismul atât de ademenitor pe acele vremuri de neagră mizerie. Au dat dovadă şi fraţii mei din provinciile alipite, când, duşi la moarte de către diverşi împăraţi, în bătaia celor patru vânturi, au învins şi vânturile şi pe împăraţi şi s-au aşezat împreună cu fraţii lor în regatul sclipirii coroanei de oţel de la Plevna (aplauze).

Domnilor, eu socotesc, de acord cu medicina modernă, că sănătatea trupească este în strânsă legătură cu sănătatea morală a unui popor. Şi de aceea vreau să fac un apel călduros la societatea românească, nu ca să înţeleagă, fiindcă înţelege ca şi mine importanţa acestei probleme, dar să pornească acţiunea de asanare a acestei îndoite crize.

Avem, desigur, domnilor, în sufletul poporului nostru o comoară aleasă de rezistenţă. Ea urmează numai să fie păstrată, organizată şi bine condusă de către toţi conducătorii lui şi în special de către ocârmuirea ţării, de către guvern.

Şi acum, domnilor, vin la sănătatea trupească. Poporul nostru, este adevărat, a rezistat în cursul secolelor prin puterea sa morală. Se cuvine însă ca, cel puţin din respect pentru această rezistenţă, să i-o uşurăm pe viitor, să-i dăm suportul sănătăţii trupeşti, ca mai uşoară şi mai garantată să-i fie rezistenţa morală (aplauze).

Am plecat, domnilor, la şcoală, la oraş, din satul românesc, din casă de ţărani români, ca şi dv. mulţi care vă aveţi originea în frumoasele noastre sate româneşti, am plecat cu convingerea în suflet că popor ca al nostru, atât de isteţ, atât de deştept şi atât de iubitor de artă, rar se găseşte în Europa. Am plecat cu mândria în suflet, pe care am păstrat-o chiar şi acolo, între copiii minoritarilor, mai bogaţi şi mai bine aprovizionaţi decât mine; am plecat cu convingerea că este bine în satele noastre, că copiii ne sunt sănătoşi, zburdalnici, reprezentând veselia şi sănătatea poporului nostru; am plecat cu convingerea că mamele noastre ne-au îngrijit bine, că bărbaţii ne sunt stăpâni pe sănătatea lor trupească şi sufletească.

Dar mai târziu, cu vremea, pe măsură ce am cunoscut mai bine mediul străin, în care mi-a fost dat să trăesc, am avut ocazia să asemuiesc ceea ce am văzut în satele noastre şi mândria mea de român, dragostea mea de ţăran, să-şi schimbe părerea în ceea ce priveşte experienţa trecutului.

Am văzut, iubiţilor domni, că poporul nostru, deşi deştept, deşi treaz, este, încât îi priveşte sănătatea, prins în cleştele unei crize străvechi. Şi dacă duşmanii lui de până ieri, dacă guvernele ostile lui, nu i-au purtat de grijă, noi intelectualii suntem datori să pornim o campanie vijelioasă pentru scoaterea lui din această criză seculară.

Nu voi să fiu pesimist şi nici să le dau lecţii domnilor doctori, nu voiesc să-l învăţ pe savantul profesor Cantacuzino care sunt cărările de urmat pentru a scăpa poporul nostru din această criză a sănătăţii sale fizice.

Dar, domnilor, ca român, sunt dator să fac un apel către dv., care reprezentaţi opinia publică românească, să începem cu toţii campania de asanare.

De câte ori am avut ocazia să mă duc în satele noastre, am văzut că ne lipsesc casele de izolare pentru bolile infecţioase; am văzut că fântânile noastre sunt deschise, pentru a propaga parcă anume boli sociale de tot felul, care sting viaţa ţăranilor noştri. Şi am văzut cu durere – vi se pare că este contrazicere în ceea ce spun – tocmai în Banatul, care are poate ţărănimea cea mai avansată în carte şi cultură, unde nu ne lipsesc corurile şi fanfarele, am văzut bântuind bolile sociale în mod îngrozitor şi am văzut, domnilor, în zilele de sărbătoare, adunându-se satul şi petrecând la groapă pe cutare femeie sau pe cutare bărbat, în floarea vârstei, stinşi de tuberculoză sau de alte asemuitoare molimi.

Am rămas, desigur, încremenit, când am auzit datele statistice privitoare la această criză, prezentate, la acest loc, de către marele apărător al sănătăţii poporului nostru, de către domnul doctor Irimescu.

Şi, domnilor, am mai avut ocazia, cutreierând satele din Banat – fiindcă pot afirma că aproape nu este comună, în cele trei judeţe bănăţene, pe care să nu o cunosc – am avut ocazia să văd şi sănătatea prăpădită a muncitorilor de pe domeniile societăţii Reşiţa, de pildă la Dognecea şi la Ocna de Fier.

Nu vreau să insist prea mult, dar aş voi să chem bunăvoinţa dv., inteligenţa şi dragostea dv. de neam, ca să le adunaţi într-un mănunchi de energie şi să ne daţi asigurarea sănătăţii poporului nostru, fiindcă dacă până ieri, după cum spuneam, am avut scuza că el ne-a scăpat de multe ori din mână, astăzi noi suntem conducătorii lui. Concubinaje, avorturi împuţinează, zi de zi, viaţa românilor de prin satele noastre.

Şi dacă domnul prim-ministru spunea că românul este tolerant şi primitor de minorităţi şi de străini, aceasta este exact, însă nu poate să meargă acest lucru până acolo, încât să lase loc în satele noastre acestor oameni, care vin cu câte un ac sau cu câte un ciocănel în mână şi scot afară din mijlocul satului, de pe străzile principale, pe românaşii noştri, lăsând în loc jalea şi bocetele de la cimitirele din preajma comunelor noastre.

Domnilor deputaţi, eu rog să fiu iertat că în această clipită când, după cum spuneam, poate este justificată dorinţa dv. de a vota bugetele ministerelor, am făcut apel la sufletele şi atenţiunea dv.

Nu am avut de gând să vă ţin un discurs savant, fiindcă îmi lipsesc datele statistice. De când însă am vizitat satele româneşti, de câte ori am avut ocazie să iau din nou contactul cu ele, în special cu satele mele bănăţene, mi-am spus: iată un popor care moare în sunete de fanfară. Nu voi prin aceasta să exagerez nota, voiam numai să cânt acest imn al suferinţei naţiunii mele. Nu voiesc să fiu pesimist, să afirm că poporul nostru nu are sănătatea şi puterea de a rezista, că poporul nostru este inaccesibil măsurilor igienice de îndreptare; vreau să spun însă că noi, conducătorii acestei naţii, suntem datori să-i dăm, cu un ceas mai devreme, ajutorul necesar.

Domnilor, voi încheia spunând că, în organizarea statului nostru, ministerului sănătăţii publice i se cuvine cea dintâi şi cea mai mare consideraţiune (aplauze pe băncile Partidului Naţional Liberal), dacă voim să asigurăm sănătatea oamenilor. Căci nimic nu are o naţiune mai scump, decât această energie omenească, care la noi se stinge şi noi trecem pe lângă aceste pierderi ca şi cum nu le-am observa.

Creaţi această importanţă ministerului sănătăţii publice – dacă nu se poate astăzi, mâine – şi veţi face cel mai mare act pentru asigurarea rezistenţei fizice şi morale a neamului nostru, pentru viitorul nostru al tuturora. (aplauze pe băncile Partidului Naţional Liberal).

[„Renaşterea”, nr. 45 şi 47, din 16 octombrie, respectiv 30 octombrie 1932]

Scrisoarea d-lui Avram Imbroane

Onorat Comitet Judeţean!

Împrejurări independente de voinţa mea mă fac să lipsesc astăzi din mijlocul d-voastră, pentru a conduce şedinţa pe care am convocat-o, de comun acord cu biroul organizaţiei judeţene şi cu şefii de circumscripţii din judeţ.

Toţi prezidenţii organizaţiunilor judeţene ale P.N.L. din ţară se găsesc azi în capitală, convocaţi şi reţinuţi de dl I. G. Duca, preşedintele partidului, în şedinţele de azi 15 octombrie şi mâine 16 octombrie ale Comitetului Central, cu scopul de a asculta expunerea d-sale asupra situaţiei politice din ţară, a lua decizii în conformitate cu această situaţie şi a alege un comitet de direcţie compus din 50 de persoane, care să-l ajute pe Preşedintele partidului în conducerea agendelor acestuia.

Absent, deci, fără voia mea de la şedinţa de astăzi, autorizez cu conducerea dezbaterilor ei pe dl Dr. Dimitrie Nistor, secretarul general al organizaţiei judeţene, ajutat de şefii circumscripţiilor.

Scopul şedinţei de azi este întreit:

I. Arătarea situaţiei politice, financiare şi economice dezastruoase în care se găseşte ţara şi înlăturarea acestei situaţii prin aducerea la cârmă a P.N.L.

II. Ratificarea lucrărilor de reorganizare a P.N.L. din judeţul Timiş-Torontal, completarea acestor lucrări şi autorizarea biroului, cât şi a şefilor de circumscripţii pentru săvârşirea lucrărilor încă restante.

III. Luarea sancţiunilor împotriva elementelor turbulente, care au încercat să slăbească şi să compromită solidaritatea şi autoritatea organizaţiei noastre judeţene.

Ad.I.¹⁶ Încât priveşte expunerea situaţiei politice, aş dori ca în şedinţa de astăzi să se audă, pe lângă cuvântul conducătorului şedinţei, a d-lui Dr. Dimitrie Nistor şi al reprezentanţilor şefilor de circumscripţie, şi cuvântul celorlalţi fruntaşi din judeţ şi în special al prezidenţilor organizaţiilor comunale, pentru ca astfel tabloul situaţiei să fie pe deplin completat.

Ad.II.

a) Comitetul judeţean urmează să ratifice pe şefii de circumscripţii, aşa după cum au fost desemnaţi de Delegaţiunea Permanentă, ţinută la Timişoara, în ziua de 27 septembrie şi după cum au fost publicaţi în ziarul „Renaşterea”, nr. 43, din 2 octombrie.

b) Să ratifice revocarea calităţii de ajutor-secretar a d-lui Iulian Dolga, avocat, prin cine va crede de cuviinţă.

c) Înlocuirea din postul de casier general a d-lui Titu Jonaşiu, comerciant, prin dl Teodor Cătălina, institutor.

d) Să ratifice înlocuirea d-lui Avram Nicolau la circ. Comloş prin dl Dr. Gheorghe Nicoara, avocat din Jimbolia, a d-lui Dr. Gheorghe Laţia, la plasa Periam, prin delegarea d-lui Ludovic Cioban, fost revizor şcolar, desemnând totodată pe şeful definitiv al acestei circ.; să ratifice desemnarea ca şef al circ. Gătaia pe dl Patrichie Rămneanţu, preşedintele Reuniunii învăţătorilor; tot astfel şi trecerea d-lui Petre Savii, fost deputat, în calitate de şef al circ. Giulvăz.

e) Acelaşi comitet să aprobe desemnarea celui de-al doilea şef, având în vedere prea marea lor extindere, în circumscripţiile Ciacova Centrală, Buziaş, Recaş şi Lipova.

f) Circumscripţiile urmând a fi împărţite pe sectoare, cuprinzând cel mult câte 3 comune, sectoarele se propun, în conformitate cu planul de organizare a lor, ataşat la propunerile biroului.

Şefii acestor sectoare urmează a fi desemnaţi de asemenea în şedinţa de azi a comitetului sau, în caz contrar, de birou şi şefii de circumscripţii ai organizaţiei, autorizaţi pentru aceasta.

g) Se însărcinează cu organizarea tineretului la oraşe şi sate, în cadrele partidului – se înţelege – dl Prof. Ing. Ştefan Ardeleanu.

h) Comitetul instituie un Comitet de direcţie compus din şefii circumscripţiilor rurale, şefii circumscripţiilor urbane din Timişoara şi şeful tineretului, care să-l ajute pe Preşed. org. judeţene în conducerea agendelor acesteia.

j) Comitetul să hotărască ţinerea uneia sau a două întruniri în fiecare plasă, cu şefii org. comunale, care se obligă a convoca imediat organizaţiile lor comunale, spre a le revizui şi completa, astfel încât, la conferinţele pe plase, să fie în situaţia a prezenta procesele verbale despre efectuarea ziselor lucrări.

Ad.III. Comitetul, reprezentând organizaţia publică a P.N.L. din judeţul Timiş-Torontal, votează moţiune de încredere şi complet devotament d-lui I. G. Duca, preşedintele Partidului Naţional Liberal din România.

Încât priveşte pe acei membri ai partidului care s-au răzvrătit împotriva organizaţiei, comitetul urmează să ia măsurile pe care le crede de cuviinţă.

Adresând tuturor membrilor organizaţiei noastre judeţene călduros apel pentru desfăşurarea unei activităţi cât mai prodigioase, în interesul partidului, al ţării şi al tuturor cetăţenilor ei, dorind şedinţei comitetului spor bun la muncă folositoare, trimit frăţescul meu salut tuturor membrilor prezenţi la această şedinţă, precum şi tuturor acelora din cuprinsul judeţului întreg pe care ei îl reprezintă.

*

P.S. – Dl Ion G. Duca, preşedintele P.N.L., mă autoriză să comunic comitetului că:

1. Veştejeşte acţiunea de tulburare a org. judeţene întreprinsă prin răzvrătiţi.

2. Confirmă din nou toată autoritatea prezidentului, precum şi a întregii conduceri a org. judeţene.

3. Dezminte definitiv declaraţiile făcute de dl C. Georgescu şi publicate în ziarul „Viitorul”, fără ştirea şi aprobarea sa.

4. Comunică org. judeţene că singurul corespondent autorizat al ziarului „Viitorul” pentru judeţul nostru este şi va rămâne dl Dr. Nicolae Table, avocat în Timişoara, desemnat în această calitate de conducerea org. noastre judeţene.

Bucureşti, la 15 Oct. 1932

Dr. Avram Imbroane

Preşed. Org. Judeţene a P.N.L. din jud. Timiş-Torontal

*

(Adunarea primeşte cu îndelungi aplauze partea din urmă a scrisorii, ovaţionând pe dl I. G. Duca, preşedintele P.N.L. şi pe dl Dr. A. Imbroane, Preş. Org. Jud.)

[„Renaşterea”, nr. 46, din 23 octombrie 1932]

SĂ fim bine îNŢelEŞi. În jurul atitudinii noastre politice

Publicul din Timişoara şi, desigur, din Banatul întreg şi oamenii din alte tabere politice stau înmărmuriţi în faţa nemaipomenitei cutezanţe, cu care eu şi prietenii mei politici suntem insultaţi, batjocoriţi până în intimitatea sanctuarului familiilor noastre, de către arendaşul actual al Hotelului Ferdinand din Timişoara şi de către slugile sale.

Lumea românească îşi pune cu drept cuvânt întrebările:

1. Care să fie cauza acestor îndrăzneli?

2. Ce scop urmăresc ele?

3. N-are nimic de zis conducerea centrală a Partidului Naţional Liberal în faţa ei?

4. Aceasta să fie răsplata pentru nespusele jertfe morale şi materiale aduse de atâţia oameni pe altarul binelui obştesc şi pentru închegarea Partidului Liberal în aceste ţinuturi?

5. Când se va isprăvi povestea nespuselor torturi, la care sunt expuşi atâţia oameni de bine ai organizaţiei liberale locale, de ani de zile, prin intrigile, devenite tradiţionale ale unor persoane foarte bine cunoscute, care totuşi nu numai că nu sunt sancţionate pentru intrigile lor dovedite, ci sunt chiar susţinute şi avansate?

6. Cum se face că presa minoritară, aproape în întregime, cu puţine şi lăudabile excepţii, s-a dat de partea asasinilor politici?

Să fim bine înţeleşi. Nu este vorba numai de mine.

Bine, eu sunt hoţ, şarlatan, escroc, defraudant şi tot ce mai voiţi.

Soţia mea, care a pus în picioare din nimica, prin muncă stăruitoare de ani de zile, o şcoală de fete, la ale cărei lumini se încălzesc astăzi peste o sută de fete din toate ţinuturile României Mari, care m-a însoţit, cu nespuse suferinţe, în toate peripeţiile refugiului şi ale războiului naţional, este timbrată astăzi – defraudantă!...

Copiii mei, cinci la număr, sunt haimanale şi ţigani!

Toate acestea s-au descoperit, bineînţeles, cam pe la 3 iulie a.c., de când s-a candidat pe listele de la Timiş-Torontal, Dr. Israel Berkowitz, atotputernicul director al ziarului „Independenţa română”; de când a trebuit apărat, prin acelaşi Israel, Hotelul Ferdinand – preţul trădării; de când s-a crezut că se pot încasa, prin el, anumite prime de export şi au fost convinşi alţi matadori, că eu sunt ras la centru, să-şi salveze deci cel puţin ei ilustrul lor trecut politic; de când s-a crezut sosit momentul pentru a se plăti, prin acelaşi Astra sau Israel, lui Avram Imbroane, vechi poliţe politice de către umbre vechi, care se târăsc ruşinoase în urma acestui odios spectacol, pe care totuşi le asigur că n-au pentru ce mi le plăti mie, ci aceloraşi asasini politici, prietenii lor de astăzi, care au înjurat rând pe rând pe Cosma, pe Oprea, pe Georgevici, pe Ungureanu, pe Bocu, în sfârşit, pe toată lumea şi care cred că nu pot avea asasinii curajul moral să afirme că eu i-aş fi inspirat sau încurajat în săvârşirea sinistrelor încercări de dărâmare?

Căci până aici eu, Avram Imbroane, care nu aprobam ura şi propovăduiam blândeţea, am fost un „Hristos pe pământ”. Pe Dumnezeu, în care cred, mărturisesc că am fost numit chiar „Hristos pe pământ”, de cei ce mă răstignesc astăzi. De osanalele adresate familiei mele şi în special copiilor mei, nu mai vorbesc.

Dar, în sfârşit, nu aci este miezul chestiunei. Eu sunt un om şi familia mea – o familie. Să pierim, dacă aceasta ne este soarta binemeritată şi dacă, de două ori trădaţi, ne-am lăsat trădaţi şi a treia oară!

Este vorba însă, aci, de o colectivitate de oameni, de un partid întreg, care este batjocorit; de prieteni, cărora eu nu ştiu cum să le mulţumesc pentru tăria morală cu care au muncit, cu toate insultele şi intrigile la care mereu erau expuşi!

Ţinta atacurilor neomenoase au fost: profesorul R. Brasey, şeful circumscripţiei Ciacova; Augustin Coman, fost director de liceu, şeful circumscripţiei Deta; Dr. D. Nistor, secretarul general al partidului şi şeful circumscripţiei Buziaş; Petre Savi, fost deputat, şeful circumscripţiei Giulvăz; Dr. N. Table, şeful circumscripţiei Vinga; Dr. I. Gheţia, şeful circumscripţiei Jimbolia; Dr. V. Mihai, şeful circumscripţiei Sânnicolau Mare. Aceasta în ordine cronologică mai nouă, căci după una mai veche a fost înjurat şi D. L. Georgevici, şeful circumscripţiei Recaş, şi Dr. Aurel Cosma, şeful circumscripţiei Lipova şi Dr. P. Obădeanu, fost şef de circumscripţie la Giulvăz.

De partea celor atacaţi sunt P. Rămneanţu, preşedintele Reuniunii învăţătorilor, acum şef de circumscripţie la Gătaia; luminatul dascăl L. Ciobanu, fost revizor şcolar, acum şef de circumscripţie la Periam; ca să nu mai vorbim de ceilalţi aleşi membri activi ai organizaţiei noastre, prea bine cunoscuţi publicului românesc.

Comitetul judeţean la care au luat parte reprezentanţi ai organizaţiilor noastre din aproape toate ţinuturile judeţului şi-a spus cu unanimă indignare cuvântul lor autorizat asupra operei răzvrătiţilor, eliminându-i pe aceştia din sânul organizaţiei noastre. Nici unul n-a avut curajul să se prezinte în faţa comitetului.

Stă prin urmare un judeţ întreg faţă de singularii răzvrătiţi şi asasini politici.

Cauza şi ţinta atacurilor este una şi aceeaşi: tendinţa de a izbi şi de a sfărâma cadrele solide ale organizaţiei liberale de Timiş-Torontal. Pentru ce ar trebui să se întâmple aceasta, poate că va veni vremea să o spun odată!

Pentru ce permite însă această terfelire conducerea centrală a partidului?

Aceasta este întrebarea cea mai esenţială şi asupra ei domneşte, o spunem pe faţă, nedumerirea cea mai mare în sânul organizaţiei noastre!

Atât de mare putere are la centru Dr. I. Berkowitz, încât de dragul lui să se abandoneze o organizaţie întreagă?

Atât de mare este puterea intrigilor tradiţionale din Timişoara, ajutate de altele din vecinătatea apropiată?

Noi dorim să se facă lumină asupra acestor întrebări importante.

Căci de lămurirea acestor chestiuni depinde atitudinea de viitor a organizaţiei noastre, care va fi identică, o spunem, cu a altor organizaţii tot atât de nedumerite ca şi a noastră.

Să ni se asigure toată consideraţiunea de la centru, în măsura jertfelor noastre de ordin moral şi material şi să se isprăvească, odată pentru totdeauna, cu intrigile locale, vecine şi centrale.

Noi suntem cetăţeni liberi şi deplin conştienţi, suntem liberali convinşi, nu mai putem tolera, însă, să submineze autoritatea noastră Berkowitz, Vlădescu şi alţii asemenea lor!

Numai având autoritate integrală putem servi prin Partidul Naţional Liberal, ai cărui aderenţi devotaţi suntem, neamul, ţara şi Banatul, noţiuni sfinte pentru noi, pe care deopotrivă nu le putem trăda.

Nu cerem întru atingerea acestui scop nici o favorizare, mai ales nu dorim să mai vedem favorizarea intriganţilor în viitor, ci numai admiterea şi respectarea voinţei organizaţiei însăşi, perfect încadrate în disciplina de partid şi respectuoasă faţă de conducerea centrală.

Atitudinea răuvoitoare a unei părţi a presei minoritare locale faţă de noi este cel mai sigur indiciu asupra calităţii noastre şi a calităţii altora.

[„Renaşterea”, nr. 47, din 30 octombrie 1932]

RĂzvRĂtire împotriva justIŢiei sociale

Am arătat în articolul publicat în numărul trecut al ziarului nostru, tot la acest loc, că asasinatul politic încercat de răzvrătiţii Partidului Liberal din Timişoara nu mă priveşte numai pe mine, ci întreaga organizaţie politică a acestui partid în judeţul nostru. Această organizaţie s-a sesizat de altfel de această tentativă şi a sancţionat pe cei ce au încălcat-o, excluzându-i din sânul său prin unanimul vot al Comitetului Judeţean, în faţa căruia răzvrătiţii n-au avut curajul să se prezinte.

Această organizaţie ar fi putut confirma foarte uşor, fără nici o sforţare, votul dat de Comitet, printr-acela al Congresului, în faţa căruia asasinii politici ar fi avut şi mai puţin curaj să se prezinte! Putea să fie convocat şi acest Congres. Dacă această convocare nu s-a făcut, aceasta se datoreşte crizei economice nemaipomenite prin care trece toată lumea, prin care trece deci şi prea vrednica noastră ţărănime, pe care nu mai voiam să o expunem unor cheltuieli ce ni se păreau inutile.

Vom da astăzi acuzei ce o ridicăm împotriva răzvrătiţilor excluşi un cuprins şi mai larg. Ne vom strădui să ne dovedim publicului din Banat că ne găsim în faţa unei răzvrătiri, în faţa unei tentative de asasinat, care s-a încercat dincolo de mine şi de organizaţia politică ce o prezidez, împotriva chiar a societăţii şi a justiţiei sociale.

În acest adevăr zace chiar esenţa lucrului.

În numele lui cerem cuvântul, astăzi.

După concepţia noastră, societatea şi Statul, care este chemat să o diriguiască şi să o apere, sunt entităţile de valoare morală superioară pentru alcătuirea vieţii omeneşti, pe când individul, omul singular, este entitate inferioară. Şi legile naturii par a asigura specia, şi nu individul. Acesta are importanţă numai din punctul de vedere al perpetuării vieţii speciei. În societatea omenească, supusă eternelor legi ale naturii, rapoartele între ea şi individ sunt analoage. Individul, singularul, are importanţă numai întrucât promovează, asigură existenţa societăţii, a totului din care el face parte componentă. Numai în cadrele acestui tot, al acestei societăţi, se realizează binele moral superior din care decurge, de la sine, binele individual.

Pornind de la această concepţie, putem clasifica activitatea individului, care compune societatea, în multiplicarea lui, într-o activitate individualistă, egoistă, privind mai mult promovarea intereselor ce-l privesc pe el şi nu societatea, ansamblul din care face parte, în activitatea altruistă, care priveşte mai mult promovarea intereselor colective ale societăţii, din care individul face parte.

În viaţa practică, în viaţa cea de toate zilele, este greu să pui hotar şi să arăţi cu exactitate matematică, unde încetează activitatea de caracter individualist, egoist şi unde începe cealaltă, de caracter altruist.

Privind însă activitatea individului, a omului, în ansamblul ei, putem spune care element prevalează în ea, cel individualist sau cel altruist. În viaţa aproape a fiecărui om vom putea face această remarcă. Unul îşi vede aproape toată viaţa de ale sale, îngenunchind chiar, exploatând şi schilodind pe deaproapele întru realizarea crâncenelor şi nemiloaselor sale scopuri egoiste. Celălalt, cu sufletul generos, trudindu-se şi frângându-se mai mult pentru binele deaproapelui, pentru binele a cât mai mulţi, pentru binele tuturora.

Din acest punct de vedere privită, istoria zvârcolirilor omenirii ne înfăţişează un spectacol de o duioşie unică, de o tristeţe amară, de o tragedie măreaţă şi prin urmare şi de o frumuseţe morală fără egal.

Societatea, ansamblul, interesele colective au fost promovate în cursul lungii şi zguduitoare-i istorii a omenirii, prin truda săvârşită de cele mai multe ori până la sânge, a celor cu ochii îndreptaţi spre soarta omenirii, din care ei fac parte. Trec înaintea ochilor noştri şiragurile fără sfârşit ale mucenicilor de tot soiul, care şi-au pus stropii sudorilor de sânge, însăşi viaţa lor, în temelia de existenţă şi evoluţie viitoare a omenirii. Iată-i, în şirul lor, pe aprinşii profeţi, întemeietori de religii, care au aprins candele nestinse şi făclii arzătoare pentru cărările întunecate de viitor ale omenirii. Iată-i, în şirurile aceloraşi mucenici, pe conducătorii noroadelor, de la Moise şi până astăzi, care şi-au pus sufletul şi viaţa întru conducerea naţiunii lor, spre noi şi fericite meleaguri. Iată-i, în aceleaşi şiraguri, pe oamenii ştiinţei, pe toţi dascălii omenirii, de toate soiurile, pe crescătorii şi îndrumătorii speciei umane, pe cărările atotcuceritoarei lumini, în bezna ce ne înconjoară; iată-i pe toţi marii doctori, binefăcători şi alinători ai suferinţelor mărginitului nostru corp; pe toţi marii chimişti şi tehnicieni, îndrumători şi descoperitori de noi avânturi spre necunoscute, dar dorite şi bănuite înălţimi ale spiritului omenesc.

Şi pe toţi aceşti mucenici: profeţi întemeietori de religii, conducători de noroade, dascăli ai omenirii, doctori învingători de molimi ucigătoare de viaţă, chimişti şi tehnicieni inventatori, îi vedem izbindu-se, în săvârşirea muncilor trudnice, de opoziţia celorlalţi. Iată-i scuipaţi, bătuţi, îmbrânciţi, îngenunchiaţi, trântiţi la pământ, răstigniţi sau otrăviţi de ceata mulţimilor, nesfârşiţilor egoişti, de individualiştii satanei, de profitorii trudelor lor fără sfârşit, de exploatatorii osârdiei lor neprihănite.

Nu avem nimic de zis împotriva albinelor şi furnicilor muncitoare, care realizează prin munca lor de zi talantul dat de Dumnezeu alesului sau aleşilor, împotriva ostaşilor care îşi urmează generalii, cetele nesfârşite ale plugarilor, ce ţin în vânt joasele lor mâini, coarnele plugurilor sau încovoiatele coase; mişunarea muncitorilor, schilodiţi de multe ori de zuzuitul măşinilor, de dogoarea focurilor, orbiţi de schijele sticlelor, toţi aceştia sunt necesari, sunt buni, sunt folositori, dar demni de tot respectul. Dar nărăviţii din mijlocul lor, care nu se mulţumesc a exploata în folosul lor roadele sufletului de aur al mucenicului, care, în loc de a aduce închinare şi preamărire muncii acelora de pe brazda căreia mănâncă fără să fi semănat şi se ospătează fără să fi secerat; care ridică pumnul şi pumnalul, boata şi ciocanul, care înalţă spânzurătorile şi înalţă eşafoadele, care întind cursele şi pun la bătaie arginţii sclipitori împotriva mucenicilor de tot soiul, pentru a răpune pe aceia către care ar trebui să meargă mulţumirile lor, ca să nu mai existe subiectul acestor mulţumiri şi nici obligaţia de a trimite aceste mulţumiri acolo unde le este locul, pentru a nu suporta chinuitoarele sentimente ce se nasc în sufletele lor, la asemănarea ce sunt nevoiţi să o facă între valoarea fiinţei lor şi valoarea fiinţei binefăcătorilor lor, pentru a le smulge din mâini acestora şi eternele şi fericitoarele roade morale ale faptelor lor, pentru a se încununa ei cu cununa de mir ce se cuvine pe capetele adevăraţilor martiri, pentru ca saltimbacii caraghioşi să ajungă la ei, chipurile, figurile mândre de eroi învingători, pentru toate acestea ei se trudesc din toate puterile lor să-i facă pe cei care le obsedează fiinţele să dispară pentru totdeauna din orizontul de vedere al ochilor lor înroşiţi de ură.

Răzvrătiţii de la Timişoara nu ilustrează oare în mic şi pentru actualitate această istorică tragedie?

Nu mai este nevoie să facem dovada pentru fiecare din ei. O va face cititorul însuşi, după cât îi cunoaşte şi ne cunoaşte. Am arătat numai în general categoria socială în care ei intră, pentru a nu-i lăsa să creadă că se războiesc cu cei de teapa lor şi că, deci, într-o asemenea luptă, învinge cine înjură mai tare.

Categoria socială în care intră i-a condamnat definitiv şi irevocabil, ca pe nişte exploatatori ai societăţii, la alcătuirea căreia nu au contribuit cu nimica, care i-a ajutat şi împotriva căreia, nerecunoscători, se ridică astăzi.

În societatea anarhică de astăzi, aceasta s-a putut.

Posibilitatea faptelor lor, însă, şi a tuturor celor deopotrivă cu ei, trebuie să contribue la organizarea statului român, în aşa fel încât, în viitor, fiecare cetăţean să fie pus la locul lui după contribuţia ce o dă vieţii colective, în care trebuie să trăim cu toţii, indivizii, singularii, dacă voim să ne înălţăm şi să nu pierim!

[„Renaşterea”, nr. 48, din 6 noiembrie 1932]

Mobilizare nAŢionaLĂ

Nu se poate tăgădui că fruntaşii neamului nostru, oricărei grupări politice ar aparţine, se frământă, se zbat, se frâng în două scriind şi vorbind pentru a găsi ieşirea din lacul cu apă stătută, în care s-a împotmolit carul vieţii noastre publice.

Şi totuşi, carul nu-l pot urni din loc.

Să fim bine înţeleşi. Nu vorbim aci despre cauzele crizei naţionale în care am intrat, ci despre metoda de acţiune pentru a-i face faţă, pe cât este posibil, pentru a ieşi din ea.

Asupra cauzelor ei, lumea specialiştilor noştri cade mai mult sau mai puţin de acord. Şi asupra programului sau programelor prin care criza urmează să fie înlăturată.

Metoda lucrărilor, însă, ni se pare fundamental greşită.

Acea metodă de lucru, de acţiune naţională a oricărui neam ni se pare cea mai apropiată de succes, care angajează întru susţinerea ei maximul de energie naţională.

Cu cât această angajare de energie este mai redusă, mai parţială, mai difuzată în cadrele marii acţiuni naţionale, cu atât metoda de acţionare este mai greşită, cu atât ţelul urmărit se va atinge mai greu.

În scrisul nostru am stăruit nu o dată, în cursul anilor, asupra necesităţii de a ţine, încă multă vreme mobilizat neamul nostru pentru a făuri prin continuarea acestei mobilizări şi închegarea interioară a neamului nostru, după ce am săvârşit-o, prin ea, pe cea exterioară, pe aceea a hotarelor.

Prin mobilizarea tuturor energiilor naţionale ne-am realizat nu numai noi, românii, ci şi-au realizat toate naţiunile, idealurile lor naţionale. După realizare şi-au organizat rezultatul atins mai bine acele naţiuni, care au folosit şi la organizare metoda întrebuinţată la realizare, adică aceeaşi probată metodă a mobilizării tuturor energiilor naţionale. Şi iarăşi şi-au întârziat şi-au încurcat mai mult procesul de organizare acele neamuri, care au părăsit metoda mobilizării, a luptei de organizare cu armata naţională întreagă, concentrată şi ierarhizată.

Fiecare naţiune la izbucnirea unui război mobilizează energiile de care dispune şi le duce pe front pe căile materiale şi spirituale proprii ei.

Vroim să zicem că fiecare neam mobilizează, făcând abstracţie de anumite formule generale de acţiune, în sens naţional, aşa după cum îi impun împrejurările specifice din sânul teritoriului şi din sânul corpului său naţional.

Mobilizarea făcută pentru cucerire şi aceea pentru organizarea a ceea ce a fost cucerit are deci caracter naţional. Ceea ce se potriveşte aiurea nu se potriveşte la noi şi viceversa. Urmează de aci, că fiecare naţiune trebuie să-şi găsească metoda proprie de continuare a mobilizării realizate întru organizarea rezultatului deja dobândit.

Nu putem prin urmare propune, pentru realizarea mobilizării noastre naţionale, metodele adoptate în alte ţări, oricât de eficace s-ar dovedi acolo unde ele au fost întrebuinţate.

Nu ne încumetăm să propunem, de pildă, formula fascismului italian, care pare a fi, pentru naţiunea italiană, metoda cea mai corespunzătoare pentru mobilizarea energiilor lor naţionale.

Constatăm numai cu multă, cu adâncă şi nemăsurată durere că statul şi neamul românesc nu şi-a găsit formula trebuitoare pentru mobilizarea de care vorbim.

Nu ne-am precizat nici idealul ce voim să realizăm prin statul român. Acesta nu poate fi altul decât: restitutio in integrum, reintegrarea neamului nostru, înlăuntrul fruntariilor sale naţionale, în toate drepturile sale intelectuale, morale şi materiale, ce i-au fost răpite, în cursul istoriei, de către regimurile politice din trecut, care au privilegiat alte neamuri în paguba noastră.

Noi nu voim să realizăm în aceste ţinuturi o Austro-Ungarie postumă, un stat burghez egalitar, în care fiecare neam, fiecare categorie socială şi fiecare individ, în temeiul absolutei egalităţi în faţa legilor, trăieşte cum poate şi face ce poate. O asemenea orânduire în sânul statului nostru ar avea drept urmare permanentizarea stărilor de inegalitate din trecut, defavorabile fiinţei noastre naţionale, sub toate raporturile.

Când am pornit la războiul naţional, am intrat în luptă şi am dus această luptă până la sfârşit cu lozinca spusă tare, că voim să realizăm România Mare, pentru a croi un viitor frumos şi demn neamului românesc. Toate celelalte scopuri umanitariste, de egală îndreptăţire a viitoarelor minorităţi din cuprinsul ţării întregite, n-au fost văzute şi nici urmărite de noi.

Întru atingerea acestui înalt scop ne-am mobilizat: am supus toate forţele naţiunii noastre unei singure porunci; am stabilit ierarhiile în conducere după valoarea ce ne-au inspirat-o persoanele alese spre acest scop. Nu am întrebat numărul, mulţimea, ce aveam de făcut şi cum trebuie să procedăm. Şi n-am avut nici atunci mai puţină dragoste de neam în sufletele noastre, decât avem astăzi. N-am flatat, însă, n-am periat slăbiciunile noastre personale, nici pe cele ale aproapelui, nici pe cele ale mulţimii. Înaltul scop urmărit ne-a pus pe toţi în serviciul unei aspre disciplini, care a făcut să sufocăm, pe timpul marii acţiuni, la care ne angajasem, ambiţiile personale, de categorie socială şi, în sfârşit, de orice soi.

Fiindcă ne-am angajat în luptă cu state mai vechi şi mai puternice decât noi, am suferit mult, am învins însă până la sfârşit, fiindcă am rezistat până la urmă prin disciplinarea, prin mobilizarea tuturor energiilor naţionale.

Pentru ce am părăsit imediat după terminarea războiului naţional, singura metodă de luptă, care ne putea duce şi ne-a dus la ţintă, la rotunjirea hotarelor naţionale, atunci când, după război, trebuia să continuăm lupta tot atât de energică pentru consolidarea vieţii neamului nostru, în cadrele noului stat mărit?

Nu precizăm de astă dată formula prin care trebuia să continuăm mobilizarea. Arătăm numai faptul că am părăsit această metodă a mobilizării şi am început să realizăm metoda luptelor naţionale de astăzi – metoda anarhiei naţionale, a lipsei de disciplină în gândirea, în sentimentele şi actele voinţei noastre; în sfârşit, războiul tuturora împotriva tuturor.

Rezultatul? Slăbirea nemaipomenit de întristătoare a forţelor noastre naţionale; paralizarea aproape totală a oricărei acţiuni de progres şi producerea unui spirit public detestabil, defetist, descurajat, lipsit de încrederea în ziua de mâine, în viitorul neamului şi al ţării, lipsit de animaţia mândriei naţionale.

Ce putem aştepta, ce putem realiza pentru Dumnezeu, cu asemenea metodă de luptă şi cu spiritul public produs de această metodă?

Nu vom descuraja totuşi, căci credem în virtuţile neamului nostru, credem în mintea, în inima şi în voinţa lui. Se pare însă că nemăsuratul ideal naţional, imensul bine ce l-am realizat, pe seama tuturor românilor, ne-a zăpăcit, ne-a întunecat minţile, ne-a învăluit în ceaţă drumurile viitorului. Poate că am crezut că imensele bogăţii, ascunse în solul ţării noastre îşi vor face singure jocul, vor contribui de la sine la întemeierea viitorului de aur visat de noi toţi.

Ei bine, este timpul să recunoaştem că am greşit, că ne-am înşelat. Ne asemănăm, iată-ne, unui copil răsfăţat, care a moştenit o avere mare şi a trăit ani de-a rândul în convingerea că această avere de la sine, nechivernisită sau chivernisită prost, îi va da tot ce doreşte. Adevărul însă este altul. Cu atât averea este mai multă, cu cât bogăţiile moştenite sunt mai sclipitoare, cu atât grija moştenitorului pentru păstrarea, pentru organizarea şi pentru exploatarea lor trebuie să fie mai mare şi metoda în conducerea lor mai bine gândită.

O revizuire generală a metodei de acţionare se impune deci fiecărui cetăţean al acestei ţări, tuturor categoriilor sociale ce compun naţiunea noastră şi tuturor conducătorilor statului.

Să ne străduim din adâncul sufletului de a ne reface mobilizarea întregii naţiuni, întemeiată pe disciplina cea mai severă şi pe stricta ierarhizare a valorilor. Să părăsim toate formulele unei democraţii prea dulcege, omorâtoare de orice viaţă şi orice avânt în cuprinsul acestei vieţi.

Iată, naţiunea italiană şi-a găsit metoda concentrării şi ierarhizării valorilor naţionale.

Iată naţiunea franceză, mobilizată în întregime de la război şi până astăzi.

Iată, pe marele popor german frământându-se, zbătându-se până la sânge să iasă din metoda anarhiei sociale şi să se regăsească pe sine, prin remobilizarea tuturor forţelor sale naţionale conştiente.

Numai noi nu înţelegem care este cea mai imperioasă poruncă a vieţii noastre naţionale? Ni se pare că nu mai putem întârzia mult, căci totul se prăbuşeşte în jurul nostru şi deasupra ruinelor sunt gata să-şi ridice ochii şi pumnii duşmanii seculari ai neamului.

Programul acţiunii este simplu: muncirea şi cruţarea avutului naţional.

Metoda de lucrare este şi ea cât se poate de simplă. Am aplicat-o în cea mai mare luptă naţională din trecut şi ea ne-a dus la ţintă.

Este simpla metodă a mobilizării noastre naţionale, cu un unic comandament, cu armată naţională pusă în serviciul celei mai severe discipline, condusă de şefi ierarhizaţi după valoarea lor intrinsecă, în cadrul şi sub conducerea statului român, chemat să lege firul vieţii celor de astăzi cu acela al istoriei noastre naţionale din trecut şi cu acela al generaţiilor viitoare. Statul paznic asupra vieţii şi avutului tuturora, distribuitor de dreptate prin înlăturarea tuturor nedreptăţilor sociale şi asigurator al vieţii unui neam întreg, întemeiat pe marile sale tradiţii naţionale şi morale din trecut şi chemat spre înaltele sale aspiraţii de toate vredniciile noastre.

[„Renaşterea”, nr. 49, din 13 noiembrie 1932]

Aniversarea Unirii

Cu cât timpurile, prin care trece astăzi statul şi neamul nostru, în rând cu toate statele şi neamurile din lume, sunt mai dificile, cu cât dorinţa foştilor împilatori ai provinciilor alipite la ţara mamă de a ne subjuga din nou se manifestă mai zgomotos prin scris şi prin grai viu, în diverse formule revizioniste, cu atât mai impunătoare, mai demnă, mai conştientă şi mai plină de hotărâre a fost prăznuirea, pe tot rotogolul pământului românesc, a zilei de 1 Decembrie 1918, care ne-a adus pentru totdeauna Ardealul şi Banatul la sânul Ţării Româneşti.

În capitala ţării, în toate oraşele de provincie, până şi în cel din urmă cătun din cuprinsul ţării, sufletul românesc a adus în această zi imnuri de slavă Providenţei, care a făcut ca, în sfârşit, după suferinţe seculare, să bată în anul 1918 şi ceasul slobozeniei şi unirii neamului românesc de pretutindeni.

Ne-a aşezat Dumnezeu în ţară prea mănoasă şi a sădit în noi suflete prea avântate, scăldate în frumuseţile şi bogăţiile neîntrecute ale pământului românesc, ca să putem învinge cu uşurinţă greutăţile mari ale momentului, prin care trecem.

Să nu se bucure în zadar şi să caute să ne ademenească duşmanii seculari. În ţările lor, noi o ştim prea bine, viaţa, astăzi, este de sute de ori mai grea. Nu, deci, România Mare poartă vina suferinţelor câte ne-au mai fost scrise, ci tot ei. Strâmtorările noastre de astăzi sunt consecinţele inevitabile ale împilării lor de odinioară şi a jertfelor fără număr şi fără măsură prin care am prididit a pune capăt acestor împilări.

În sfârşit, ne curg şiroaiele de sudori pe feţele şi pe trupurilor noastre pentru noi, pentru români, pentru bogat şi sărac, pentru mic şi mare, pentru tânăr şi bătrân din mijlocul nostru. Ne încordăm puterile pentru paza prezentului nostru şi viitorul copiilor noştri.

O, Doamne, n-am suferit oare în trecut infinit mai mult, dar nu pentru noi, nu din pricina noastră, ci din vina altora? Şi, îngenunchind, ne-am târât viaţa fără să vedem strălucind curată şi plină de lumină steaua viitorului nostru. Prin ceaţă deasă o zăriam abia şi atât de depărtată era.

Astăzi să pierdem cărarea paşilor noştri, când îndurăm ce Dumnezeu ne-a dat să mai îndurăm, pentru noi? Astăzi, când luceafărul îndepărtat luminează prezentul şi viitorul nostru cu mare de lumină înviorătoare? Când ne-am regăsit pe noi înşine, pământul nostru, cu osemintele părinţilor, cu neîntrecutele lui comori şi sclipire? Astăzi, când libere zboară tainele sufletului nostru de la Tisa până la Nistru şi din munţi până la mare şi fără oprire se pot înălţa rugile noastre de pe faţa pământului până sus, în împărăţia albastrelor noastre ceruri?

Noi suntem aci, întregi, deplini, conştienţi, o apă şi un pământ, o turmă şi un păstor, un minunat neam într-o minunată ţară. Cine ne va putea dezlipi de noi înşine şi de ţara noastră?

De aceea au răsunat atât de curat şi atât de liber glasul de metal al clopotelor bisericilor noastre şi glasul corurilor copiilor noştri acasă, în biserici şi şcoli, în ziua sfântă a unirii noastre, a tuturora.

Pentru aceste cuvinte, n-am avut moşnegi între noi în această zi mare, ci numai feţe zâmbitoare ca de tineri, numai Feţi-Frumoşi mari şi frumoşi care, după ce au tăiat multele şi hidoasele capete ale balaurilor, nu vor mai lăsa pe Ileana Cosânzeana, Ţara Românească, în stăpânirea lor, niciodată.

[„Renaşterea”, nr. 52, din 4 decembrie 1932]

Discursul rostit de dl Dr. Avram Imbroane

cu ocazia serBĂrilor pentru comemorarea lui D.Ţichindeal, în Becicherecul Mic, la 4 decembrie 1932

Prea Sfinţite,

Domnule Preşedinte,

Fraţi bănăţeni,

Puţinele cuvinte ce vor fi rostite de către cel ce vă vorbeşte în această clipită, întru prăznuirea amintirii luptătorului şi scriitorului Dimitrie Ţichindeal, învăţător, preot şi profesor, vin din partea „Asociaţiei culturale din Banat”, secţia Timiş-Torontal, pe care o reprezint, în calitate de preşedinte, la această pomenire, pentru a cărei organizare se cuvin cuvinte de nepreţuită laudă şi recunoştinţă iniţiatorului, d-lui Sever Bocu, luptător el însuşi.

Bănăţenii şi toţi românii, câţi s-au întrunit astăzi aci spre a-şi pleca genunchii în faţa unuia ce reprezintă, prin zbuciumata-i viaţă, prin lupta îndrăzneaţă şi scrisul atât de inimos pentru deşteptarea şi înălţarea neamului său, pe unul dintre acei sfinţi mucenici ai neamului, care reprezintă la epoci istorice minunata exprimare a dorului şi voinţei de afirmare a românilor întru îndeplinirea menirii hărăzite lor de providenţă pe aceste plaiuri, au astăzi o zi de mare şi rară reculegere sufletească, o zi de integrare a tuturor cugetelor şi simţămintelor lor răsărite în câmpul binelui obştesc, dar au şi o zi de rară zbuciumare, de unică frământare a inimii lor.

Aceasta se întâmplă cu bietul om, de câte ori diverse prilejuri îl smulg din cadrul mărginitei sale vieţi şi-l aşează sau în mijlocul mării furtunoase a zbuciumărilor vieţii colective de astăzi sau a clocotului istoriei, care l-a adus pe valuri atât de agitate până la această viaţă.

Prezentul, colectivitatea de astăzi a lumii naţionale din care facem parte ca oameni şi ca români, trezeşte în noi, cheamă la activitate vie, mai ales actele voinţei noastre.

Trecutul, istoria aceleeaşi colectivităţi, deşteaptă în mintea noastră cugete de cântărire, de apreciere şi mai ales în focul inimii noastre simţăminte de duioşie şi de admiraţie, care face să bată inimile noastre, de parcă ar fi să ne sară din piepturi.

Viaţa unui neam se aseamănă doar atât de bine cu o întinsă mare, pururea agitată şi zbuciumată, iar figurile reprezentative, creatoare de viaţă nouă ale ei, sunt cârmacii osteniţi până la sudori de sânge întru cârmuirea vaselor ce poartă scumpe vieţi deasupra valurilor înfuriate.

În faţa mării rămâi încremenit. Înduri sentimentul sublimului care face să-ţi moară cuvântul pe buze şi să auzi numai bătăile mai cu tărie ale inimii. Buzele tac şi are cuvântul biata inimă omenească.

Noi toţi, câţi suntem întruniţi astăzi, suntem puşi în faţa uneia din epocile frământate ale istoriei neamului nostru. Suntem aruncaţi în faţa mării atât de zbuciumate a vieţii neamului nostru.

Iată pentru ce spuneam că trăim astăzi o zi de reculegere sufletească, de integrare a simţămintelor sufletelor noastre, dar şi de zbuciumare şi frământare a simţămintelor inimilor noastre.

Figura lui Ţichindeal ne smulge doară pe un moment din clipitele zilei de astăzi şi ne aruncă în mijlocul epocii de zbuciumată prefacere şi renaştere a omenirii şi a neamului românesc, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea.

Ideile revoluţiei franceze şi redeşteptarea noastră naţională, prin luarea contactului cu apusul mai norocos şi prin urmare mai avansat, prin mijlocirea apostolilor Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Micu Klein de la Blaj, şi-au avut ecourile şi în inimele românilor bănăţeni, a căror viaţă bisericească, culturală şi naţională a fost deplin stăpânită, după unirea întâmplată în Ardeal, de atotputernica ierarhie sârbească. Şi reacţiunea sufletului lor naţional redeşteptat era firesc să pornească în direcţia eliberării lui de sub oprimarea bisericii sârbeşti şi asigurarea liberei lui manifestări în toate direcţiile.

Întreaga luptă a bănăţenilor, necruţătoare pentru luptători ca şi pentru inamici, care umple viaţa lor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi până în zilele de fericită realizare a idealului urmărit, prin marele Şaguna şi generaţia sa, este dusă sub stindardul pe care era scris mântuirea vieţii neamului nostru din aceste părţi, din jugul bisericii sârbeşti cotropitoare.

Ţichindeal, din şirul ce şi-au închinat viaţa acestei lupte, face parte.

Figura lui nu ne poate apare singură, ci însoţită de întreaga pleiadă a luptătorilor de seama lui.

De marele dascăl din Jadaniul apropiat, care a fost Mihai Roşu Martinovici, dascăl, preot şi profesor şi el la Arad; învăţatul Paul Iorgovici de la Vărădia, de pe valea Caraşului; învăţătorul şi cantorul profesor Diaconovici Loga din Caransebeş; învăţatul profesor şi luptător Moise Nicoară din Giula, Damaschin Bojinca din Gârlişte, mai târziu profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, generosul Emanoil Gojdu din Oradea, neînfricoşatul luptător Eftimie Murgu din Rudăria, figurile atât de robust marcate de istoria Banatului ale Mocioneştilor, a lui Vichentie Babeş din apropiatul Hodoni şi până la nemuritorul Şaguna.

Paralel cu lupta de dezrobire, trebuia să meargă şi lupta pentru crearea şi organizarea noii vieţi naţionale prin biserică şi şcoală. De aceea îi vedem zbuciumându-se cu cuvântul şi cu fapta, care merg până la poalele tronului împăraţilor de la Viena, pentru organizarea şcolii româneşti, întemeiată pe regulamentul naţiunii ilirice din 1770 şi pe legea şcolară: ratio educationis din 1777, date de Maria Terezia, – zbuciumări care culminează în înfiinţarea pedagogiei din Arad, la 1811, unde atâţia din ei au fost şi primii dascăli. Pe aceleaşi temeiuri cer şi izbutesc să aşeze, după moartea sârbului Avacumovici, episcop român la Arad, necontenind lupta lor până la restuarea completă, sub suzeranitatea mitropoliei lui Şaguna, a episcopilor români din părţile ungurene şi din Banat. „Ce n-au îndrăznit ei pentru binele neamului lor” – cum exclamă Ţichindeal într-o scrisoare către episcopul Vulcan, din Oradea Mare, care îi susţinea întru realizarea străduinţelor lor.

În acelaş timp n-a putut lipsi şi îndemnul prin scris la adresa conaţionalilor lor, să se redeştepte spre noua viaţă naţională şi morală spre care îi duceau ei. De aceea ai strigat tu, Ţichindeale, poporului tău românesc: „Mintea mărită naţie Daco-Românească în Banat, în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara Ungurească. Mintea, când te vei lumina cu învăţătura şi cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pe pământ înaintea ta. Că faptele bune sunt ţie firească omenie. Numirea, însufleţirea cea mare, bărbăţia, acestea sunt faptele cele bune ale strămoşilor tăi, adecă ale romanilor celor bătrâni”.

Cu adevărat, dacă aceia împotriva cărora tu ai luptat, prea vrednice Ţichindeal, au fost de oţel, tu ai fost de cremene, după cum tu însuţi ai spus. Dascăl şi preot în Becicherecul-Mic, dascăl în Belinţ şi la Berecsău, profesor la Arad, ai urmat frumoasele poveţe date românilor tăi în ale tale 5 lucrări. „Pun ţie, cititorule – aşa ai scris – înainte, aceste flori pe holda inimei tale, de te vei sârgui, de vei vărsa pe florile acestea, apa ostenelilor, îţi va aduce desfătare sufletului şi mirosul şi dulceaţa raiului din tine”.

Pentru toate aceste străduinţe, care n-au îngăduit nici o tihnă sufletului tău, inamicii ţi-au zis neastâmpărat, imoral, mincinos, înşelător şi vagabond, dar Eminescu te-a numit „Ţichindeal, gură de aur”, iar noi, românii de astăzi, atât de fericiţi a fi eliberaţi şi uniţi toţi laolaltă şi prin frângerea în două a trupului şi sufletului tău, îţi zicem c-ai fost figura reprezentativă a luptelor bănăţene de pe timpurile tale, ai fost figura în jurul căreia se poate grupa toată viaţa intelectuală românească de pe atunci.

Prin vagabondajul tău fără hodină, prin acela al lui Moise Nicoară până la Bucureşti, a lui Damaschin Bojincă până la Iaşi şi a lui Murgu până la aceeaşi capitală a Moldovei, am ajuns noi, cei de astăzi, să stăm liberi şi uniţi în faţa ta, învăţătorule naţionalnic din Becicherecul-Mic.

De aceea sunt mişcate valurile sufletelor noastre, astăzi, ca valurile mării agitate.

De aceea amuţim, iată, în faţa ostenelilor tale şi ne plecăm genunchii în semn de cinstire a memoriei tale veşnice.

[„Renaşterea”, nr. 53, din 11 decembrie 1932]

NAŞterea Domnului

Din înălţimi albastre coboară astăzi, pentru lumea care suspină încă de mulţimea rănilor, duh de sfântă sărbătoare.

Naşterea Domnului. În mijlocul ruinelor de case şi de suflete cade, astăzi, cuvântul Naştere. În sălaş sărac, săpat în stâncă de piatră, afară, în locuri părăsite, cercetate numai de turme şi de păstori, s-a născut El, Mântuitorul lumii. Rămas astfel speranţă de eternă refacere, de renaştere, de mântuire din toate ruinele materiale şi morale.

Un copil culcat în iesle! El ne atrage privirea şi, pe razele ei, sufletul. Câtă recreere pentru ochi şi cât balsam pentru suflet. În trupul fraged şi suflul cald al unui copilaş vedem viaţa întreagă, neatinsă. Şi vedenia acestei vieţi întregi, pe care nu obosim a o dori, ne robeşte sufletul. Şi atunci, dacă nu o vedem în jurul nostru această viaţă, căutăm să o aşezăm, să o facem, mânaţi de tăria vieţii divinului copilaş.

Ce izvor pentru tine, biată omenime obosită! Ce simbol pentru tine, renăscut neam românesc!

După douăzeci de veacuri, când atâţia te credeau bătrân, secătuit de putere, iată-te copil tânăr, renăscut în iesle. Minune mare s-a întâmplat cu tine aci, în răsărit. Magii popoarelor împrejmuitoare văd steaua ta strălucind, ca odinioară aceea de deasupra Vifleemului şi Irozii se cutremură în scaunele lor de arătarea ei, prevestitoare a măririi tale viitoare.

Noi, fiii tăi, fiecare avem în casele noastre câte un vifleem şi deasupra tuturor străluceşte minunata stea.

În fiecare din casele noastre a coborât renăscătorul, Mântuitorul şi noi, în rând cu copiii noştri, îi aducem daruri şi ne închinăm în faţa lui.

Niciodată n-au fost mai apropiate de sufletul nostru cântecele de stea, cu care ne-au intrat ieri în case copilaşii satelor şi oraşelor noastre. Bucuria lor asupra neputinţei lui Irod de a ucide pe Hristos este bucuria noastră asupra neputinţei vrăjmaşilor noştri de a ne fi ucis pe noi. Ne sunt pline casele şi ne este plin sufletul de această bucurie.

Sfântă sărbătoare! Tu ne dai şi nouă, îndureraţilor fii ai acestui Banat, tăiat în două, nădejdea mântuirii. Pe ea dorim noi să o trimitem, mai ales zecilor de mii de fraţi din noua robie. În casele lor, în bisericile lor, unde vor picura lacrimi fierbinţi pe lespezi, când şcolarii şi stranele lor vor porni să cânte: Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru. Ce bucurie au aşteptat ei şi ce durere i-a cuprins! La râul Babilonului, prorocul n-a plâns mai amar, decât cum plâng acei fraţi ai noştri, astăzi.

Tu, sfântă sărbătoare, fă ca şi în ochii lor, în locul lacrimilor ce se scurg, să se sălăşluiască vedenia mântuirii, care porneşte întreagă, luminoasă, pentru toţi oropsiţii, pentru toţi robiţii, pentru toţi înstrăinaţii, pentru toţi cei cuprinşi de ruini fizice ori sufleteşti, de la ieslea din Vifleem.

Stea minunată, străbate până la lumina ochilor lor prin stratul de lacrimi ce o acopere, ca să te vază şi să crează şi ei, fraţii noştri buni, că le va veni şi lor adevărata naştere, când vor avea ca noi, astăzi, fiecare în casa sa, adevăratul vifleem şi se vor bucura de neputinţa noului Irod asupra lor.

[„Renaşterea”, nr. 54, din 25 decembrie 1932]

MuLŢumiri Şi NĂdejdi

Cred de datoria mea să adresez, în acest număr, membrilor Partidului Naţional Liberal din judeţul Timiş-Torontal, întâi călduroase cuvinte de mulţumire pentru prea frumoasele rezultate atinse în alegerile comunale şi, în al doilea rând, cuvinte de nădejde, de îmbărbătare pentru viitor. În alegerile comunale recente, petrecute în judeţul nostru, solidaritatea organizaţiilor liberale s-a lămurit deplin atât pentru prietenii, cât şi pentru inamicii partidului.

Nu există, în rândul celor 100 de comune rurale, în care au avut loc alegerile de care ne ocupăm, nici una, în care Partidul Liberal să nu fi cucerit cel puţin câteva locuri în consiliile comunale. Acest fapt dovedeşte că P.N.L. dispune de serioase organizaţii în toate comunele de pe teritoriul judeţului nostru.

În majoritatea comunelor curat româneşti, partidul nostru a luat cel puţin atâtea locuri de consilieri câte a luat guvernul, dacă nu mai multe.

În foarte multe comune, am luat majoritatea consilierilor şi locul de primar.

În comunele mixte, foarte numeroase în judeţul Timiş-Torontal, aşa numitele iste cetăţeneşti sau blocuri, au fost conduse de elementele liberale şi ele au atras asupra lor circa 10 mii de voturi.

Măsura voiniciei cu care au luptat prietenii noştri politici în aceste alegeri ne-a dat comuna Nerău, comuna natală a prefectului judeţean, în care am luat şi majoritatea consilierilor şi locul de primar, deşi de partea guvernamentalilor au votat şi şvabii, care constituie 35% din totalul alegătorilor comunali.

În general, putem afirma că majoritatea voturilor româneşti din judeţ a fost întrunită de partidul nostru, guvernul având de partea sa minoritatea acestor voturi şi majoritatea voturilor minoritare.

Iată motivul care mă face să adresez, în numele meu, cât şi al tuturor şefilor de circumscripţie, cele mai vii mulţumiri. Satisfacţia pentru munca lor şi activitatea noastră, desfăşurată cu asiduitate şi cu numeroase jertfe în decurs de ani de zile, este astfel deplină şi ea ne dă cele mai frumoase nădejdi de viitor.

Zilele guvernului sunt numărate. El s-a dovedit, după cum s-a prezis aceasta de către noi, incapabil de a face faţă problemelor de politică internă şi externă de la ordinea zilei.

Astfel, criza de guvern se va deschide foarte curând, în orice caz în primele luni ale anului 1933, iar rezultatele atinse în recentele alegeri comunale la noi şi în toată ţara vin să dovedească în modul cel mai eclatant, că succesiunea politică va reveni de astă dată în mod nediscutabil Partidului Naţional Liberal.

Iată nădejdile ce am ţinut să le adaug la mulţumirile exprimate, nădejdi de bine nu atât pentru noi, cât mai ales pentru ţara care le aşteaptă cu atâta sete.

[Semnat: Dr. Avram Imbroane, Preşed. Part. Naţ. Liberal, din jud. Timiş-Torontal]

[„Renaşterea”, nr. 54, din 25 decembrie 1932]

Spre mântuire

Criza năpraznică prin care trece astăzi, în rândul celorlalte state, şi România, face adeseori să se clatine din temelie şi fundamentele de credinţă ale celor mai tari, celor mai rezistenţi din mijlocul nostru şi în viitorul nostru al tuturora.

Nemaipomenitele dificultăţi, cărora trebuie să le facem faţă zi de zi, ne fac să ne punem cu deznădejde întrebarea, dacă o mai putem duce înainte în asemenea condiţii de viaţă, dacă mai putem avea şanse de izbândă în lupta pentru existenţă, devenită atât de exasperantă.

Adeseori auzim făcându-se afirmaţia că o asemenea criză, ca cea de astăzi, parcă n-a mai fost de când lumea.

Cei mai slabi din mijlocul nostru, cei mai puţin orientaţi, mai puţin cunoscători ai trecutului nostru atât de încercat, propagă chiar deznădejdea. Ţara şi neamul nostru s-ar fi împotmolit aşa de rău, încât nu mai putem spera în viitorul lor. Această credinţă deşartă se grăbesc, fireşte, să o întărească multe din ziarele minoritare ce apar în ţara noastră. Nu numai atât. În conversaţii zilnice, la toate ocaziile, reprezentanţi ai duşmanilor noştri seculari, furişaţi printre noi, caută, prin fel de fel de insinuări, să ne otrăvească sufletele, spre a le înfrânge şi spre a le pregăti astfel victoria lor hrănită din umbră.

E datoria tuturor românilor conştienţi de rostul ţării şi al neamului nostru, să opună unor asemenea curente de dezagregare, propaganda cea mai vie pentru apărarea şi fortificarea credinţei în viitorul ţării noastre.

Este desigur în afară de orice discuţie adevărul că individul, ca şi naţiunea, nu sunt învinşi în viaţă, decât atunci când sufletul lor este zdrobit.

Poţi să despoi pe om de averea sa materială întreagă, poţi să-l scoţi din avutul său şi să-l laşi cerşetor în colţ de stradă, el nu va fi învins, atâta vreme cât va avea mintea şi inima la loc. El nu va putea fi îngenunchiat, până când sufletul lui este sănătos, dar şi gata de luptă. Acest suflet este arma cu ajutorul căreia omul îşi va recâştiga cu siguranţă averea pierdută sau va face rost de alta nouă.

Având însă sufletul luminat, individul va înţelege mai ales că comorile sufletului sunt neasemănat mai de mare preţ, decât cele de ordin material şi că, având în stăpânirea sa aceste comori, el poate fi fericit, chiar după ce le-a pierdut pe celelalte.

Tot astfel este şi cu un neam.

Şi nu avem nevoie, din acest punct de vedere, să aducem dovezi deosebite pentru a te convinge pe tine, cititor român, despre acest adevăr.

Sute şi sute de ani, părinţii şi strămoşii tăi au trăit, până la tine, zile de cumplită împilare. De sărăcie şi de sărăcire de tot felul. Ceea ce i-a făcut, totuşi, să reziste şi să-ţi asigure ţie completa libertate naţională de astăzi, a fost sănătatea şi rezistenţa sufletului lor. Credinţa lor în lumina luceafărului ce le lumina din depărtări ochii lor înlăcrimaţi. Hainii duşmani au întrat chiar în interiorul bisericii lor, despărţindu-i, cu socoteala sigură a doborârii lor. Dar iată că cele două biserici naţionale, purtate de acelaşi suflet sănătos, au biruit vremurile şi au adus la liman un neam întreg. Ce s-ar fi ales de neamul nostru, dacă duşmanii seculari ar fi reuşit să-i otrăvească sufletul, dacă suferinţele nespuse ar fi făcut să se stingă credinţa în ziua de mâine?

Şi ceea ce nu s-a putut întâmpla în trecutul plin de întuneric, să se întâmple de acum în prezentul atât de luminos? Acum, când s-au adunat într-o singură ţară, în ţara lor, în România Mare, aproape toţi românii câţi s-au dorit de veacuri?

Dar ce s-a întâmplat cu noi, ca să ajungem la culmea disperării?

Nu ne-am pierdut nici avutul, nici sufletul, nici Ţara, nici pe noi înşine.

A noastră e Ţara, din hotare în hotare. Mare, bogată şi frumoasă, ca puţine altele de pe pământ.

Ale noastre sunt şi neasemuitele comori sufleteşti, câte sunt legate de ea: de crucea bisericilor, de băncile şcolilor, de crucile din morminte, de leagănul copiilor noştri, de horele din sat, de doinele cântate pe văi ca şi pe piscuri, de dulcea noastră limbă românească ce se rosteşte azi liberă din coliba săracului şi până în palatele bogaţilor, în toate încheieturile administraţiei publice, la judecători, ca şi la armată, peste tot.

Suntem cu desăvârşire stăpâni pe pământul pe care trăim şi pe sufletul prin care trăim.

Am ameţit sub povara greutăţilor? Poate. Mai mult însă din vina noastră, decât a pământului pe care trăim, decât a mănoasei ţări, care ne hrăneşte cu atâta belşug. Am mai spus-o la acest loc: am fost risipitori, ca moştenitorul uşuratic al unei averi mari. Sau am lăsat să ne chivernisească avutul cei uşuratici din mijlocul nostru. Ceea ce e tot atâta.

Nu mai merge astfel? Fireşte că nu mai merge. Ni se impune să revizuim, cu hotărâre, cu energie supremă, totul: conducerea caselor noastre, conducerea satelor, conducerea judeţelor, conducerea ţării.

Peste tot nu e bine! Desigur, nu! Dar soarta ne este aşezată în mâna noastră. Priviţi peste hotare, cum se refac, se renasc neamurile din cenuşă, unele în ţări, în care sapa şi hârleţul nu pot intra în inima pământului fără să se izbească de stânca, care rânjeşte duşmănoasă în baierele lui.

Să ne trezim spre mântuire. Să scuturăm rugina de pe voinţa noastră. În noi înşine zace germenul mântuirii. Să-l trezim la viaţă! Fiecare din noi. Nici unul din mijlocul nostru nu poate fi scutit de această obligaţiune.

Să ne întoarcem paşii de pe potecile laterale, care ne-au dus în spinii de astăzi, pe drumul cel mare, pe care a înaintat neamul nostru până ieri, sub conducerea celor mai vrednici dintre noi, cărora cu toţii ne-am supus, în conştientă supuşenie.

Cine, care sunt aceştia? Dar iată-i în mijlocul nostru, îi ştiu, i-am mai văzut la conducere. Să nu-i mai hulim, ci să-i ajutăm în străduinţele sufletelor lor. Fără supărarea pentru nimeni: în casele, în satele, în judeţele noastre, până sus la cârma ţării, să nu mai latre câinii, ci să vorbească oamenii.

Şi aceasta, numai aceasta va fi spre mântuirea noastră, a tuturora.

[„Renaşterea”, nr. 55, din 16 februarie 1933]

ManifestAŢiile antirevizioniste¹⁷.

Chemarea d-lui Avram Imbroane de la 28 mai

Români! Bănăţeni!

Dacă cei ce aţi alergat astăzi aci, din toate colţurile judeţului nostru, vă simţiţi hotărâţi în toate fibrele inimilor voastre întru apărarea unităţii sufletului şi pământului românesc de fruntariile recunoscute drepte şi de voinţa majorităţii neamurilor şi încă, a celor mai mari din ele;

dacă în cutremurarea sufletelor voastre nu izolaţi, ci uniţi între voi şi uniţi cu toţi Românii din hotare în hotare;

dacă aveţi convingerea că dorinţele voastre nu izvorăsc din pofte de cuceriri nedrepte, ci se întemeiază pe dreptatea dumnezeiască şi omenească însăşi;

dacă apăraţi prin pacea voastră şi a fraţilor minoritari, mai liberi astăzi decât au fost ieri, şi pacea lumii, dacă trebuie să aveţi deci şi siguranţa izbânzii şi marea fericire în suflete pe care o naşte această siguranţă –

să-i daţi voie celui ce vă vorbeşte în această clipită, fiu al Banatului vostru, să vă aducă o dovadă mai mult întru susţinerea acestei hotărâri, a siguranţei în izbânda de care vorbim şi a marii fericiri asupra ei.

Banatul nostru ar putea fi întrebat: „fosta-i oare prezent în marea conflagraţie mondială din care a ieşit dreptatea, întru apărarea căreia te ridici astăzi; exprimata-i şi afirmata-i voinţa ta în luptele istorice pentru rotunjirea hotarelor şi întregirea Neamului?” – răspund:

Da, Banatul şi întreaga frontieră de vest a ţării şi-a dat cu prisosinţă contribuţia la luptele angajate pentru făurirea României Mari!

În numele acelora ce au fost prinşi în aceste lupte, a viziunii lor clare, a norocului şi a succesului ce încoronă străduinţele lor, vorbesc astăzi de la această tribună.

Da, să audă vrăjmaşii de ieri şi de astăzi ai fruntariilor româneşti. Banatul a dat naştere unor fii care încă în anul 1914, după izbucnirea războiului mondial, cu primejduirea vieţii lor, se strecurară prin blestemata frontieră până în capitala Ţării Româneşti. Acolo, cugetul şi inima lor se uniră cu acelea ale fraţilor mai mari din vechiul regat şi cu acelea ale zecilor de mii de refugiaţi din întreg Ardealul, din Bucovina, ca şi din Basarabia.

De faţă sunt, desigur, la această adunare, după cum sunt de faţă la toate adunările naţionale de astăzi din cuprinsul Ţării, sufletele mari şi generoase ale nemuritorilor Take Ionescu, Nicu Filipescu, Delavrancea, Istrati, Vasile Lucaciu şi alţii. Alături de glasul lor, alături de glasul poetului şi luptătorului Octavian Goga şi alături de glasul apărătorului de astăzi al destinelor noastre, care este Nicolae Titulescu, a răsunat pretutindeni, în toate oraşele vechiului regat, de jos de la Turnu Severin şi până la Iaşi, şi glasul Banatului. Răsfoiţi feţele gazetelor din Capitală de pe acele vremuri şi veţi da, pe atâtea din coloane, de scrisul lor.

Ocrotitori ai adunării de astăzi sunt aci şi sufletul Marelui Rege Ferdinand I şi al neîntrecutului Ion I. C. Brătianu, care traseră în 1916 sabia pentru a da Ţară şi Patrie românilor celor fără de ţară, cum spunea Nicolae Filipescu.

Şi noi, bănăţenii, am luptat, sub steagurile regimentelor trimise de ei pentru eliberarea Ardealului, Banatului şi Bucovinei. Unii din noi am avut istorica şi unica fericire să luptăm pe Cerna şi pe Jiu, sub comanda eroului general Dragalina, el însuşi fiu al Banatului. Fost-am reprezentaţi la toate năpraznicele lupte ce s-au dat pe Olt, pe Valea Prahovei, pe Dunăre, în Dobrogea, în refugiul şi refacerea de la Iaşi şi, în sfârşit, la năpraznica învălmăşeală de la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Din capitala Moldovei, unde ne-a sosit sprijin şi încurajare morală, primul batalion de voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, trimişi au fost şi bănăţenii, de acelaşi Rege Ferdinand, de guvernul lui Ion Brătianu şi de misiunea franceză a generalului Berthelot, în tot cuprinsul Rusiei, până în munţii Uralului şi chiar până la îndepărtatul Vladivostok. Aci, în mijlocul nostru, sunt şi cei ce au propovăduit, în aceste îndepărtate ţinuturi ale lumii, înrolarea prizonierilor români din fosta armată austro-ungară sub drapelele armatei româneşti şi cei ce au executat această înrolare. Ei au organizat la Darniţa, lângă Kiev, prima Alba-Iulie şi au lansat lumii întregi primul manifest de unire al românilor din provincii. Noi am organizat la Kiev primul congres al românilor, iugoslavilor şi cehoslovacilor subjugaţi şi ne-am înfrăţit mai întâi în aceeaşi luptă de dezrobire, cu reprezentanţii naţiunilor iugoslave şi cehoslovace, cu ofiţerii lor, ce străbăteau, ca şi noi, imensitatea împărăţiei ruseşti întru săvârşirea operei de recrutare naţională, după ce fraţii sârbi sângeraseră încă mai înainte pentru apărarea Dobrogei.

După prăbuşirea fronturilor inamice şi victoria aliaţilor, şi fii ai Banatului alergat-au la istorica adunare de la Alba-Iulia şi apoi la Lugoj şi la Timişoara, pentru eliberarea şi organizarea Banatului. În Parlamentul României Mari, ca şi la Conferinţa de Pace, s-a auzit glasul şi s-a citit scrisul lor.

Uniţi sunt deci cu noi, astăzi, în toate străduinţele noastre, în numele celor mulţi şi buni, şi sufletul lui Vasile Chiroiu, de la Comloşul bănăţean, al poetului bănăţean Cassian Munteanu, al lui Robu de la Arad, ale eroilor ucişi de bolşevicii unguri din ţinutul Oradiei Mari, în cursul marşului de înaintare al armatelor române spre Budapesta, şi sufletul leului de la Şişeşti, Vasile Lucaciu, care apără şi după moarte cu braţul său ţinutul Satului Mare.

Uniţi sunt cu noi şi strănepoţii lui Dragoş Vodă din Maramureş, cu care luptarăm împreună pe toate fronturile şi până la Conferinţa de Pace.

Uniţi sunt cu noi şi sufletele lui Ion Grămadă şi Lascăr Luţa din Bucovina şi al tuturor mucenicilor basarabeni.

Iată lumea de învolburare, de frământare şi de luptă, iată sufletele care mă înconjoară în aceste clipite, când vă vorbesc vouă, fraţii mei bănăţeni!

Iată şi partea voastră din luptele ce realizară Ţara de astăzi.

Binecuvântarea lor v-o transmit astăzi vouă, tuturora.

Norocul şi izbânda, precum şi fericirea voastră a luptătorilor de ieri, v-o dorim vouă, generaţiilor mai tinere, chemate să apăraţi fruntariile patrimoniului lăsat în grija voastră!

Pentru a răsplăti Providenţei norocoasa soartă pe care ne-a hărăzit-o, de a vedea cu ochii realizat idealul naţional, iată, vă jurăm aci că suntem alături de voi, viii şi morţii din generaţia războiului!

Plini de elanul tinereţii, chemăm, dacă va fi nevoie ca odinioară, din stepele Rusiei, pe toţi voluntarii români din cuprinsul Ardealului şi Banatului, miile şi miile de voinici care au urmat glasul nostru de chemare, spre luptă întru apărarea fruntariilor sfinte, făurite prin vitejia dârză a lor şi a celor opt sute de mii de eroi morţi pentru ele, morţi pentru ideea României Mari!

Iar dacă noi, luptătorii de ieri, îmbătrâniţi în lupte, nu vă vom mai putea fi de folos acum cu forţele noastre fizice, acelea ale trupurilor ce n-au cunoscut deloc odihna, nu vă pierdeţi curajul, căci vă trimitem în loc pe fiii noştri tineri şi robuşti, ca să vă strângă rândurile, aşa cum vi le-am strâns noi mai demult, pentru ca astfel să fiţi gata oricând să vă faceţi pe deplin datoria, aşa cum ne-am făcut-o noi, la rândul nostru!

Ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate,

De e pace sau război.

[„Renaşterea”, nr. 56, din 4 iunie 1933]

NAŞtere – renAŞtere

Iată două cuvinte care stau, de când e lumea, la începutul vieţii. Lumea s-a născut o dată, se renaşte însă mereu. Omul se naşte şi el o singură dată, se renaşte însă mereu. Naşterea este adevăratul început al vieţii, renaşterea este evoluarea vieţii născute. Sensul naşterii şi renaşterii, noi oamenii nu-l putem pătrunde în întregime. El este taina cea mare a vieţii. Pe el îl cunoaşte numai Dumnezeu, marele creator, izvorul însuşi al naşterii şi renaşterii.

Fără a cunoaşte în întregime sensul acestor cuvinte, noi, cei creaţi, ne găsim în cursul vieţii care porneşte din ele. Noi înşine suntem această viaţă. Ne naştem o dată şi ne renaştem mereu. Fără a înţelege toate tainele care sunt în jurul vieţii noastre, noi ţinem la ea. Această viaţă ne este deosebit de scumpă. Şi ne dăm seama că ea, în esenţa ei, este diriguită de principiul inteligenţei şi al moralei spre înălţimi luminoase, cunoscute şi stăpânite de marele Creator.

În toate zilele vieţii noastre de veşnică frământare ne dăm seama de aceste adevăruri. Niciodată însă ele nu ne preocupă cu tărie aşa de elementară, ca în ziua naşterii lui Hristos. Căci prin nimeni, de când e lumea, ea nu s-a renăscut în aceeaşi măsură ca prin venirea lui Hristos.

Şi noi, românii, oameni fiind, ne-am născut o dată şi ne renaştem mereu. Sunt abia câţiva ani de când trecurăm prin cea mai mare renaştere fizică, prin unirea tuturor, sub o singură oblăduire lumească. Acestei renaşteri fizice trebuie să-i urmeze, acum, renaşterea morală.

Naşterea lui Hristos a făcut să se renască în cele morale lumea veche. Această naştere este, de la ivirea ei şi până astăzi, la temelia tuturor renaşterilor omenirii.

Şi renaşterea morală a naţiunii noastre, care urmează acum după cea fizică, trebuie să se facă pe aceeaşi temelie. Nu am cunoscut noi, bieţii oameni, de când ne ştim, o altă temelie mai de granit, decât pe aceasta.

Ne este scumpă ţara noastră şi viaţa care palpitează în cuprinsul ei. Cine din noi nu-şi dă seama, că această viaţă trebuie să renască acum din temelie? Şi cine din noi nu înţelege, mai ales astăzi, în ziua naşterii celui prin care s-a renăscut omenirea, că nici viaţa noastră nu poate renaşte cu adevărat decât tot prin El, prin eternele adevăruri propovăduite de el.

Viaţa noastră a tânjit până ieri, a fost trăită în robie. Nu ne-a aparţinut în întregime nouă. Belşugul rodit de pe urma muncii braţelor noastre a intrat în hambarele altora, iar sufletul nostru a fost încătuşat. Abia acum, abia după unirea fizică, ajungem să ne trăim cu adevărat viaţa noastră. Şi, fiindcă este în întregime a noastră, trebuie s-o reînnoim, s-o facem să se renască din temelie şi până în creştet. Trebuie să refacem însăşi caracterele noastre şi să dăm curs nou istoriei neamului nostru.

Naşterea de azi, prea mărita naştere a lui Hristos, să ne facă să cuprindem în întregimea această necesitate.

De aceea glasul nostru se uneşte cu acela al colindătorilor când, cu ochii înlăcrimaţi, ridicaţi spre ceruri, ne rugăm fierbinte Domnului:

Şi naşterea lui Hristos

Să ne fie de folos.

[„Renaşterea”, nr. 76, din 23 decembrie 1933]

Testament politic

Pentru Episcopia TimIŞoarei.

Apelul d-lui Dr. Avram Imbroane

Românii ortodocşi din cele trei judeţe bănăţene adresează prin aceste rânduri un călduros apel Măritului Congres Naţional Bisericesc, în chestiunea reînfinţării Episcopiei Ortodoxe Române din Timişoara, pusă la ordinea de zi a sesiunii ordinare de acum a Congresului.

Fără a ne coborî prea mult pe scara istoriei, arătăm aci că reînfiinţarea Episcopiei timişorene face parte din testamentul nemuritorului Mitropolit Andrei Şaguna şi al colaboratorilor săi, întru restaurarea Mitropoliei Ort. Române a Ardealului, a ţinuturilor ungurene şi a Banatului.

Ideea înfiinţării vechii Episcopii a Timişoarei făcea parte din însăşi programul de organizare a Mitropoliei Ardealului, restaurată în anul 1864. Din cauza vitregiei vremurilor, Episcopia Timişoarei nu a putut fi înfiinţată atunci. Mitropolitul Andrei Şaguna lasă însă testament urmaşilor săi înfiinţarea a trei Episcopii, care aveau să întregească măreţul său plan de organizare. Aceste trei Episcopii erau să fie: Episcopia Clujului, Episcopia Oradiei Mari şi Episcopia Timişoarei. România Mare a realizat primele două puncte din testamentul şagunian. Rămâne acum să se îndeplinească şi al treilea postulat: reînfiinţarea Episcopiei Române Ortodoxe a Timişoarei.

Românii ortodocşi din ţinuturile bănăţene, în frunte cu Andrei Mocsonyi, fără a căror intensă colaborare nici nu se putea imagina înfăptuirea măreţei opere a restaurării Mitropoliei, nu au încetat de a lupta, din zilele restaurării şi până astăzi, pentru realizarea preaimportantului lor deziderat de ordin bisericesc şi naţional. Ei au satisfacţia să constate că, în această luptă, au fost susţinuţi şi ajutaţi în curs de 70 de ani de fraţii lor ortodocşi din tot Ardealul. Toate congresele naţional-bisericeşti ale românilor ortodocşi din Ardeal şi Banat, câte s-au ţinut în Sibiu, capitala Mitropoliei lor, din anul 1868 şi până în anul 1933, au hotărât reînfiinţarea Episcopiei de Timişoara şi au cerut, după realizarea Unirii, introducerea în lege a acestui postulat al bănăţenilor.

Azi, prima oară în România Mare, realizarea acestuia este pusă în faţa măritului Congres Naţional Bisericesc al Ţării întregi.

În preajma acestui moment decisiv, românii ortodocşi din judeţele Timiş-Torontal, Severin şi Caraş s-au întrunit, în ziua de 22 septembrie a.c., în oraşul Timişoara, în Adunarea Naţională ale cărei hotărâri au fost supuse prin Consiliul Central Bisericesc, adunării de astăzi a Congresului.

Floarea intelectualilor români ortodocşi din cele trei judeţe bănăţene, cu unanimitatea de voturi, ca o singură suflare, cer măritului Congres Naţional Bisericesc îndeplinirea vechii lor dorinţe, prin a cărei realizare, în oraşul Timişoara, capitala celei mai de vest frontiere a României Mari, va fi abia încoronată pe deplin opera de unire şi unificare cu Patria mumă.

La moţiunea Adunării Naţionale se anexează hotărârile aduse de Prefectura judeţului Timiş-Torontal şi de conducerea Municipiului Timişoara, privitoare la această preaimportantă chestiune.

Oraşul Timişoara dăruieşte viitoarei Episcopii terenul necesar reşedinţei episcopeşti, Consiliului eparhial, Academiei de Teologie şi Catedralei Episcopiei. Acelaşi Municipiu îşi mai ia angajamentul ca să pună la dispoziţia Episcopiei toate clădirile necesare, prin mijloacele proprii. Municipiul ridică o măreaţă catedrală episcopală, în valoare de 40 milioane lei. Piatra fundamentală a acestei Catedrale se va pune în toamna aceasta.

Pentru susţinerea Episcopiei, până când Statul român va fi în situaţia să o facă el însuşi, Municipiul şi judeţul s-au obligat să înscrie anual în bugetele lor sumele necesare, luându-şi toţi conducătorii Banatului obligaţiunea aceasta şi pentru viitor.

Astfel, românii ortodocşi din ţinuturile bănăţene nu cer Congresului şi Statului decât o hotărâre şi o lege, pentru ca, cuvântul trup să se facă, fără a încărca, în aceste grele vremuri, cu nimica bugetul statului.

Rugăm de încheiere măritul Congres Naţional Bisericesc şi în special pe I.P.S. Patriarh al României, care a fost zece ani de-a rândul Episcopul Caransebeşului, să înlăture cu desăvârşire ideea de a muta episcopia veche, istorică şi tradiţională a Caransebeşului, la Timişoara.

Crucile existente ale sf. noastre Episcopii nu se dărâmă, ci se înmulţesc.

Noua Episcopie a Timişoarei va avea speciala menire de a ocroti Vicariatul care se va ridica, în conformitate cu convenţiile încheiate, în oraşul Vârşeţ, pe seama celor o sută de mii de români ortodocşi, rămaşi sub oblăduirea Iugoslaviei, prietena României Mari.

Episcopiei Caransebeşului îi va reveni şi în viitor sarcina de a păstori şi pe mai departe masele româneşti de pe meleagurile Banatului.

Cu preţul desfiinţării unei episcopii vechi, nu cerem una nouă.

Viitorul Episcop al Timişorii va avea neapărată nevoie, întru îndeplinirea grelei sale misiuni, de concursul fratelui său din Caransebeş.

Faceţi deci, iubiţi fraţi, ca să se reverse asupra Banatului, în schimbul pierderii istorice pe care a îndurat-o, bucuria înfiinţării, în mijlocul lui, a două episcopii, a doi luptători în marea noastră cauză bisericească şi naţională.

[„Renaşterea” nr. 31, din 18 octombrie 1935]

Ultima cuvântare ŢinutĂ la TimIŞoara.

Despre reformarea Şi solidaritatea nAŢiunii române

Discurs ţinut cu ocazia înfiinţării Fundaţiei Dr. Avram Imbroane a românilor de peste frontieră, 1934

Consider iniţiativa dumneavoastră ca o acţiune parţială din ceea ce neamul nostru ar trebui să înceapă din hotare în hotare, într-un ansamblu de activităţi ale tuturor puterilor româneşti. Mă frământ mult, zile întregi şi nopţi întregi nedormite, punându-mi necontenit întrebarea: care este calea pe care trebuie s-apune neamul nostru, pentru a-şi asigura un viitor demn de originea şi de trecutul său? Eu am crezut întotdeauna şi cred şi azi în virtuţile neamului meu. Cred în toate calităţile lui mari, care l-au conservat de-a lungul vremurilor şi l-au înălţat, l-au impus în faţa unor popoare mult mai numeroase. Cred, azi, că fiecare român vrea să facă maximum de bine pentru neamul său. Cu toate astea, nemulţumirile noastre sunt mari, frunţile noastre sunt posomorâte, multe ne lipsesc din câte ar trebui să avem. Poate că n-am găsit încă sistemele după care să ne croim fericirea noastră şi a copiilor noştri. Cuvântul suprem, formula cea nouă, care ar trebui să ne domine pe toţi este, după mine: refacerea, reformarea acestui neam din temelie până în creştet. Un bărbat de stat al unei naţiuni a spus cândva: am reuşit să schimb întregul caracter al poporului şi prin aceasta am reuşit să dau o altă îndrumare istoriei neamului meu. Din temelie trebuie să reformăm totul şi noi. Un popor are şi el în istoria sa posturi active şi posturi pasive. Nu râvnim noi prea mult după bogăţii materiale. Strămoşii noştri au trăit săraci prin secole şi poporul nostru a făurit proverbul că sărăcia nu e o ruşine. Noi ştim însă că nu suntem săraci, pentru că Dumnezeu a dăruit pământul nostru cu toate bogăţiile lumii.

Cunoscând acest adevăr, eu mă sperii de ceea ce văd prin satele noastre, pe care le iubesc, fiindcă în ele am crescut şi din ele am pornit noi toţi. Aceste sate trăiesc şi azi ca acum o sută de ani. Optzeci la sută din popor este bolnav. Am luat cândva cuvântul în Parlament, la o discuţie la buget, la capitolul sănătăţii publice. S-au mirat atunci toţi doctorii, întrebându-se ce caută un teolog la discuţia acestui capitol. Eu, însă, m-am priceput să discut acest capitol, fiindcă am văzut cu ochii mei mizeria din sate, am pipăit cu degetele mele toate rănile cauzate de această mizerie. Suntem un popor de cântăreţi şi de artişti, zicem noi, şi lucrul se poate verifica, fiindcă în afară de coruri şi de fanfare nici nu ne mai îngrijim de altceva. Nu ne îngrijim sănătatea, nu ne cultivăm raţional pământul, nu ne cunoaştem toate bogăţiile de care dispunem, nu coordonăm producţia noastră şi nu tragem nici a zecea parte din profitul ce ni s-ar cuveni dintr-însa; trăim şi murim în cântec de fanfară. Şcoala noastră învaţă pe copiii noştri tot felul de lucruri, dar toate învăţăturile ei nu au nici o valoare, dacă nu-i învaţă cum să se spele, cum să fiarbă, cum să-şi ferească sănătatea, cum să-şi crească copiii, cum să-şi muncească pământul. Noi producem în medie abia 600 kg la jug de grâu, în pământ fertil, în timp ce germanii produc, pe piatră, de două ori pe atâta. Iată câteva probleme care ne dor şi care atrag după sine altele, tot atât de dureroase şi de resimţite. Nu mă interesează cine va soluţiona aceste probleme, fiindcă nu vorbesc în faţa acestei adunări de români numai în calitatea mea de liberal, ci vorbesc în calitate de român, cu durere pentru toate durerile tuturor românilor. M-ar îndurera dacă s-ar neglija aceste preocupări, că nu toţi ne frământăm, punându-ne aceleaşi întrebări.

E drept că trăim vremuri paradoxale: în România tuturor bogăţiilor, pentru români problema cea mai arzătoare este problema pâinii de toate zilele…

Sub scutul braţelor noastre şi a toleranţei noastre de români, propăşeşte industria şi comerţul străinului – de multe ori a străinului care nici măcar supuşenia română n-o are. Nu-i urâm noi pe aceşti străini, Doamne fereşte, căci ura e un sentiment josnic, nedemn de mândria şi de nobleţea românului. Mă-ntreb însă pe mine şi vă-ntreb pe dumneavoastră: ce-am făcut noi în direcţia aceasta? Nu sunt oare datori aceşti străini să-şi deschidă porţile şi pentru floarea tineretului nostru? Noi n-am întreprins în direcţia aceasta decât măsuri egale cu nimic, iar ei, cei ce profită de bogăţiile care în realitate sunt ale noastre, nici nu vor să ştie că în România mai existăm şi noi, românii. E rana cea mai grozavă a existenţei noastre naţionale: să dispună ţara ta de toate bogăţiile pământului şi să n-ai tu, de cele mai multe ori, nici măcar bucăţica pe care s-o bagi în gură…

Am credinţa că rana aceasta dureroasă nici n-o putem vindeca, decât dacă pe chestiunea ei ne decidem să fim cu toţii de acord: hotărârea noastră să fie uniformă, iar măsura de îndreptare – fie că voi putea s-o iau eu, fie că vei putea s-o iei d-ta – să fie de asemenea uniformă. Dacă ar fi să mă gândesc la o soluţie sumară, dar sugestivă, cred c-ar trebui să formăm un comitet al tuturor bunilor români, un comitet în care fiecare să uite de haina lui politică, un comitet care să-şi trimeată emisarii la Petru şi Pavel, întrebându-i:

- Petre, Pavele, te văd trist… Ce n-ai tu? Ce-ţi lipseşte ţie? Ai mâncat tu azi ceva?… Ai tu vreo slujbă?… Dacă n-ai mâncat, ne obligăm să-ţi căutăm noi slujbă şi mâncare…

Nu fac nici politicianism, nici operă de agitaţie, ci operă de redeşteptare a neamului nostru. Adunaţi-vă Duminicile şi în sărbători, discutaţi şi lucraţi pentru fericirea pozitivă a tuturor fiilor acestui neam.

Nu sunt de acord cu cei ce acordă crizei numai cauze materiale. Au desigur dreptate, dar numai în parte. E în omenire din nou mai mult o criză a sufletului, după cum era pe vremea lui Hristos, care a reformat sufletul omenirii de atunci, reformând omenirea. Şi mai este şi o criză de educaţie, de bună îndrumare. Vă dau ca exemplu satul meu adoptiv, Vărădia, care are la 2000 de suflete, un total de vreo 14 intelectuali, cu 4 preoţi, 7 învăţători, notarul şi alţi oameni cu carte. Ei bine, pământul se cultivă în satul acesta foarte superficial, toate gospodăriile sunt lăsate în părăsire, oamenii sunt tuberculoşi, copiii se nasc cu această grozavă boală – dar lumea trăieşte în sunete de fanfară. Cântă fanfara la joc – unde femeile etalează un lux criminal în raport cu sărăcia de acasă – şi cîntă fanfara la înmormîntare…

Oamenii aceştia, după cum se exprimă bătrânul meu tată, sunt „greeruşi”: cîntă tot timpul, iar acum, prin luna februarie, se pune pentru ei îngrozitoarea problemă a existenţei, căci nu mai au nimic în pod şi nu mai au nimic în hambare.

Politica încă i-a stricat pe aceşti oameni. Mergem, în felul cum se face politică la noi, spre o catastrofală sfâşiere a puterilor noastre naţionale. Nu poţi să chemi lumea la o muncă de utilitate publică în comună, nu poţi să-i ordoni să-şi facă un pod sau un drum, fiindcă vine „adversarul” să te supraliciteze, să spună că n-ai drept să ceri un asemenea lucru şi oamenii se împart în tabere, se ceartă, se-nvrăjbesc. Ne ruşinăm când ne gândim de unde au pornit partidele – de la idei, de la doctrine – şi unde am ajuns prin politica lor măruntă.

Ne sufocăm dacă nu vom proceda imediat la o primenire a mentalităţii, la o nouă concepţie a drepturilor şi îndatoririlor fiecăruia dintre noi. Preotul să fie devotat bisericii şi misiunii sale, învăţătorul să desfăşoare o activitate educativă în toate direcţiile, agronomul să-i explice săteanului ce este de făcut la gospodăria lui. Toţi să activăm înspre reforma prin care va trebui să trecem. Să păstrăm din trecutul nostru tradiţiile de limbă, de credinţă şi de obiceiuri, dar să le armonizăm cu ritmul vieţii moderne, să nu uităm niciodată că nu putem sta pe loc, în timp ce viaţa evoluează în jurul nostru. Şi mai cu seamă să dispară răutatea, critica veninoasă şi fără rost, ca să punem la locul ei munca şi armonia neamului întreg.

Aş dori ca aceste cuvinte, pe care le rostesc în faţa unor români cu tragere de inimă pentru neamul lor, să fie auzite şi să fie urmate de toţi ceilalţi români. Să procedăm în înţelesul acestor cuvinte nu mâine, nu poimâine, ci azi, acum imediat. În sensul acestor cuvinte înţeleg eu şi iniţiativa fratelui şi prietenului nostru, inginerul Ardeleanu. E o parte din ceea ce trebuie să facem cu toţi. În luptele mele din trecut, marea mea fericire a fost să văd fâlfâind pe clădirea primăriei din Moraviţa drapelul românesc, înfipt acolo de alegătorii români la o alegere sub unguri, când jandarmii acelei stăpâniri străine umblau să-mi taie capul, după cum îşi amintesc şi prietenii mei Dr. Proşteanu şi Patrichie Rămneanţu, al căror cuvânt l-aţi ascultat înaintea mea. Am crezut că momentele acelea îmi dau fericire supremă şi mi-am zis că orice s-ar întâmpla, chiar dacă mi s-ar lua capul, restul zilelor mele pot lipsi, căci mor împăcat şi liniştit, fiindcă ochii mei au văzut un simbol. Acum însă, după ce neamul meu a fost ajutat de Dumnezeu să-şi înfăptuiască şi Unirea cea mare, vreau să mi se mai dea zile suficiente ca să văd înfăptuită şi reforma de care v-am vorbit, reforma sufletului şi a educaţiei noastre.

Şi vreau să mai trăiesc, ca să-mi văd neamul repus în toate drepturile sale. Nedreptăţile de care am suferit noi în trecut, sub stăpâniri străine, s-au datorat favoritismului acelor stăpâniri în defavorul nostru. Azi trebuie să facem, pe faţă, favoritism pentru noi, ca să-i ajungem pe cei ce ne-au luat-o înainte, nu pentru că ar fi mai înzestraţi ca noi, ci fiindcă noi am fost mai puţin norocoşi ca ei.

E bine că v-aţi gândit şi la fraţii noştri de peste hotare, fiindcă românii au dovedit-o şi în trecut că, sub orice stăpânire ar trăi, ei una sunt cu toţii. Înstrăinaţii noştri cei mai apropiaţi, fraţii noştri din Banatul iugoslav, ne urmăresc de altfel cu atenţie. Ei ştiu tot ce se petrece în ţară la noi, ne cunosc bucuriile şi durerile, cunosc frământările noastre cele mai intime. Ei se miră, mai mult, cum de într-o Românie liberă, românul poate fi ultimul cetăţean din stat. Ei plâng acolo, noi ne frământăm aici – şi se miră şi ei de suferinţele noastre, mai mult decât de ale lor. E timpul să ne reculegem, să ne dăm seama de forţele noastre, care, unite, s-ar înmii – şi să strigăm:

Cred, Doamne, în virtuţile neamului meu; deşteaptă-l însă şi fă-l să se apuce, azi încă, de reforma lui morală şi socială şi nici forţele iadului nu vor învinge puterea acestui neam!

Timişoara, 4 februarie 1934

[„Renaşterea”, nr. 7, din 9 februarie 1934]

Addenda

Note, articole şi amintiri

despre Dr. Avram Imbroane

Leonard Pankerov

Când joci teatru românesc în ţară ungurească (Budapesta, 1914) – fragment

Era o plăcere să vezi cu ce hărnicie deosebită făceau intelectualii din Lugoj pregătirile în vederea reprezentaţiilor trupei Antonescu... În privinţa asta trebuie să relev aci meritele speciale ale părintelui Dr. Avram Imbroane, un suflet înzestrat cu o deosebită simţire, un profil de senzitiv, care te cucereşte îndată prin firea lui expansivă, prin avântul lui comunicativ. Rar am văzut un om atât de vioi şi ager, mereu aprins, ca o flacără vie şi dornic de bucurii obşteşti. Tot ce s-a făcut la Lugoj – şi s-a făcut mult la Lugoj în cinstea artiştilor din ţară – a avut în părintele Dr. Imbroane pe iniţiatorul, pe organizatorul...

La reprezentaţia de adio, teatrul se prefăcuse într-o sală de întrunire pentru o demonstraţie naţională. Muzica ţăranilor din Vrani a intonat „Deşteaptă-te Române” şi chiar Imnul regal român, corul de sub conducerea lui Vidu a cântat câteva doine şi sute de braţe se agitau, aplaudau, sute de inimi băteau la un fel...

Gala Galaction

Pro Amico

Sfânta Mitropolie a Ungro-Valahiei a fost informată că unii dintre preoţii refugiaţi din Ardeal, la noi şi primiţi părinteşte să lucreze cele sfinte, aici în cuprinsul eparhiei mitropolitane, nu s-ar ţine de lucrul ce le-a fost încredinţat şi nici cuviinţa preoţească n-au păstrat-o, ci s-au amestecat în zarva trebilor lumeşti şi politiceşti. Între aceştia comunicatul Sfintei Mitropolii numeşte şi pe diaconul Avram Imbroane, doctor în teologie, cleric din clerul episcopului Miron Cristea din Banat. Pe aceiaşi clerici, admişi în biserica regatului, dar astăzi pârâţi de unii şi de alţii, Sfânta Mitropolie îi cheamă la ordine, dacă nu la răspundere. Avram Imbroane are un loc de diacon într-una din mănăstirile noastre, vecine cu Capitala. Cunosc bine pe Avram Imbroane, îl cunosc de mai bine de zece ani. Am săvârşit împreună facultatea de teologie din Cernăuţi şi mărturisesc că este un om cu multă inimă şi de reală valoare. Am legat odinioară la Cernăuţi o prietenie trainică şi o păstrăm cu temeinicie, neîntrerupt. Îl văd azi ameninţat şi nu mă lasă inima să stau deoparte. E la mijloc o chestiune foarte delicată. Autorităţile bisericeşti, cu punctul lor de vedere şi îndreptăţirea lor pe care nimeni nu poate s-o contesteze. Amicul meu Imbroane a căşunat neplăcerea noului său şef bisericesc, nu prin greşeli sau nereguli sau păcate comune şi pedepsite de canoane, ci printr-o purtare aparte, care trebuie caracterizată şi înţeleasă. În apărarea lui Imbroane, rog respectuos pe Înalta Chiriarhie să arate osebită aminte pentru cazul diaconului Avram Imbroane şi să nu treacă cu vederea această intercesiune a mea.

Imbroane a intrat la noi în ţară acum un an. Nu putea să mai stea în Banat, fiindcă era pândit cu ochi de foc de autorităţile de acolo. Vina lui era că se purtase prea româneşte de când ajunsese diacon şi colaborase la un ziar românesc de prin partea locului. A venit la noi în ţară cu sufletul plin de entuziasmul simplu şi de râvna uriaşă a celui ce a fost totdeauna în stare de prigoană şi împotrivire. Aici între noi a găsit o lume cu totul alta decât lumea lui simplistă din Banat. Aici suntem stăpâni, nu apăsaţi. Avem legături de tot felul, interese complicate, respunderi grele şi un fel de a ne cârmui care purcede din conştiinţa omului statornicit şi întemeiat, nu din conştiinţa celui ce aşteaptă să se statornicească şi să se întemeieze.

M-am întâlnit cu Imbroane adeseori în acest an de zile. Ne-am privit ochi în ochi şi am tăinuit multe împreună. Urmăream cu interes, dar şi cu înduioşare cum sufletul prietenului meu pătrundea cu încetul de priceperea lucrurilor din ţara noastră. Vedeam foarte bine că-l doare mult când măsura, în gândul lui, cu realitatea de la noi înfloritele lui viziuni din câmpiile bănăţene. Şi mă doare şi pe mine! Dar ce puteam să facem? Să ne strângem de gât? Să luăm paharul şi să ieşim la drum?

Trebuia să stăm şi să ne judecăm ca oamenii cu minte şi de ordine: ştim prea puţin sau mai nimic din atâtea şi atâtea iţe, câte stau sub mâinile celor din fruntea ţării. Guvernul ştie, guvernul conduce; el cântăreşte, răspunde şi decide. Noi, ceilalţi, suntem prea mulţi şi prea neorientaţi ca să pretindem să conducem ţara în locul guvernului. De când e lumea lume, popoarele se conduc prin câţiva oameni, care le înfăţişează. Dincolo de hotarul ţării e o încăierare generală, un cumplit război de exterminare...

Înţelepciunea noastră cu scumpătate să fie proporţională vastei nenorociri căzute asupra Europei.

Vorbeam de toate acestea cu Imbroane şi câteva minute ne apropiam în gânduri şi în vederi. Dar bietul meu amic are, în Banat, tată, mamă şi fraţi, rude, gospodărie! Cine ar putea să-şi păstreze, până la urmă, sângele rece şi cumpătul întreg! De altă parte, Imbroane a găsit printre noi pe alţii mai nerăbdători şi deci în nota sufletului său aprins. Desigur că amicul meu a trăit clipe neuitate, ascultând elocinţa înflăcărată a d-lui N. Filipescu, ascultând verbul înaripat a d-lui Take Ionescu. Ce ar fi făcut sărmanul meu Imbroane, dacă ar fi întâlnit în ţară numai oameni cu fruntea încreţită, taciturni şi fără pic de temperament?

Recunosc din toată inima că situaţia fraţilor noştri de peste munţi, veniţi între noi, e cât se poate de grea. Ei trec de dincolo dincoace, cum ai trece dintr-o cameră de baie cu aburi tari, într-o cameră cu duş extra-rece. Se cerea răbdare, tăcere, înţelepciune, discreţiune!... Dacă noi înşine, cei de aici din Ţară, nu le dăm destulă pildă bună!

Cer pentru diaconul Avram Imbroane circumstanţe uşurătoare, ba chiar o largă indulgenţă. Eu sunt acela ce l-am luat de mână pe acest bun prieten şi l-am înfăţişat I.P.S. Mitropolitului din Banat dând pentru el toată garanţia mea sufletească. O dau şi azi. Diaconul Avram Imbroane este un cleric neprihănit. Prin purtarea lui particulară, prin credinţa neştirbită, prin evlavie şi prin seriozitatea întregii lui vieţi, el este vrednic de stima colegilor şi de iubirea superiorilor. Amicul meu este îngrijorat şi tulburat – cum suntem toţi de altfel – de grelele probleme naţionale care apasă astăzi conştiinţa românească. Născut şi crescut dincolo, într-o lume sufletească deosebită de a noastră, el trebuie judecat cu pogorământ şi mângâiat, mai mult decât certat

Atâta de la mine, iar toate celelalte, foarte multe, de la clemenţa şi înţelepciunea I.P.S. nostru Mitropolit al României.

[„Cronica”, nr. 43, din 6 decembrie 1915]

Camil Petrescu

Spicuiri din ziarul „Ţara” – 1920-1921

La propunerea d-lui Dr. Avram Imbroane, am hotărât apariţia unui mare ziar în Banat. A urmat Marea adunare de la Lugoj, Adunarea de la Timişoara, campania împotriva Consiliului Dirigent, campania pentru unirea deplină.

În toamna anului 1919, Avram Imbroane a intrat în Parlament. Curând, pleacă la Paris, ca să susţină – direct şi personal – drepturile noastre asupra întregului Banat.

Discursul Dr. Avram Imbroane, vicepreşedinte al Camerei, pentru integritatea Banatului.

Trebuie să mărturisesc că am nutrit o reală simpatie pentru sufletul mistic, până la enigmă, al agitatorului bănăţean Avram Imbroane. În fraza cuvântului lui, în seninătatea cu care aluneca pe deasupra învălmăşelilor şi frecăturilor spre o mare ţintă, Dr. Avram Imbroane avea ceva ce trebuia să atragă un îndrăgostit de lucruri neobişnuite, ca cel ce semnează aceste rânduri.

Dr. Al. Vaida-Voevod

Extras din „Chestia Banatului” discurs pronunţat în şedinţa Adunării Deputaţilor din 25 dec. 1923

Gruparea bănăţeană – care începuse în parte să se organizeze într-un fel de mică frondă – a intrat în discuţiune cu mine şi m-a întrebat... este bine sau nu ca să vină să facă o declaraţie în Cameră, în numele bănăţenilor... eu aprobând această tactică a lor. Unul din ei (Dr. Avram Imbroane) a făcut această declaraţiune, care mie, în discuţiile pe care le-am avut după aceea... la Paris şi la Londra, mi-a prins foarte bine...

...am rugat să-mi trimită la Paris doi bănăţeni, care vor fi mai sălbatici, mai intransigenţi pe tema Banatului, ca să am alături de punctul de vedere oficial – şi doi oameni care oricând puteam să-i pun faţă în faţă în discuţie... spre a putea obţine rectificarea graniţei Banatului. Şi mi-au trimis pe defunctul Ioan Sârbul, cunoscutul istoric... şi pe Dr. Avram Imbroane... Cei doi domni s-au apucat de lucru. Au scris un vast memoriu, în care – pe baze istorice – arătau îndreptăţirea elementului românesc din Banat şi asupra acelor comune care astăzi se găsesc în mâinile sârbilor. Am mers la Londra, unde au venit şi ei...

Zaharia Munteanu

Amintiri – Zaharia Munteanu a asistat la discuţiile din şedinţa din 30 noiembrie 1918, în preziua Marii Adunări

...Primul care a luat cuvântul dintre delegaţi a fost Avram Imbroane, conducătorul delegaţiilor din Banat, care într-o cuvântare însufleţită şi plină de avânt naţional şi de o vervă neîntrecută s-a rostit în numele întregului popor din Banat pentru „Unirea fără condiţii”.

Întreaga adunare a rămas adânc impresionată de cuvintele înaripate rostite de Avram Imbroane.

După Avram Imbroane a mai luat cuvântul, însuşindu-şi aceeaşi atitudine: Ilie Dăian, Vasile Saftu etc.

Dr. Pompiliu Ciobanu

Extras din „Unirea Banatului” (Timişoara, 1934)

Marele Cartier al Armatei Române, pentru a afla ce se întâmplă în Banat, a trimis informatori şi curieri în Banat în persoana d-lor Dr. Avram Imbroane, Cornel Bojinca...

Dr. Avram Imbroane şi Cornel Bojinca s-au strecurat până la Timişoara, trecând prin multe primejdii şi luptând cu mari greutăţi, ascunşi în subsolul hotelului Coroana, şi-au făcut rapoartele lor către Marele Cartier al Armatei Române. În baza acestor rapoarte a fost trimis maiorul Oancea de către Comandantul trupelor din Transilvania pentru a reprezenta interesele Românilor pe lângă trupele de ocupaţie francezo-sârbe din Banat.

Dr. Dimitrie Nistor

Se cere capul lui Avram Imbroane?

Îndată după alegerile generale, o mână de oameni din organizaţia noastră, fără nici un just motiv, dar puşi la cale şi încurajaţi de anumite duhuri necurate, au pornit o „campanie”¹⁸ aşa-zisă „de răsturnare”¹⁹ împotriva d-lui Dr. Avram Imbroane, şeful organizaţiei.

Nu numai judeţul nostru, dar întreg Banatul cunoaşte meritele neveştejite ale lui Avram Imbroane, aduse în timpul neutralităţii, în război şi după întregire, pe altarul ţării şi al scumpului nostru Banat.

E încă în mintea noastră, a tuturora, bărbăteasca şi neînduplecata sa stăruinţă la Alba-Iulia, pentru unirea Ardealului şi a Banatului, fără condiţii. Cine a uitat oare formidabilul elan, nemaivăzutul succes cu care acest tribun al Banatului a organizat, în 1919, pe dealul Lugojului, măreaţa adunare naţională a bănăţenilor, în care glasul lui de arhanghel biruitor a răsunat năvalnic împotriva sârbilor cotropitori? De la 1848 şi până în acele zile, conştiinţa naţională a bănăţenilor nu s-a manifestat mai aprins şi mai maiestuos ca în adunarea al cărui suflet, animator şi copil alintat era Avram Imbroane.

Istoria nepărtinitoare va avea să se rostească la timpul său asupra acestor vremuri.

După întregirea României, cine oare a luptat cu mai multă îndârjire pentru unitatea şi integritatea Banatului? Cine a propovăduit şi cine a făcut o politică mai românească şi mai conformă cu aspiraţiunile şi interesele generaţiei Unirii celei mari, decât tribunul Avram Imbroane? Cine a susţinut cu mai multă tărie, decât acest neînduplecat fecior de ţăran, ideea unirii sufleteşti a tuturor fraţilor strânşi la sânul patriei comune? Nu a îndurat el, mai mult decât alţii, loviturile adversarilor îndreptate împotriva acelora care fără temei erau acuzaţi că au spart frontul unitar al Ardealului?

Avram Imbroane, cu o uriaşă încordare, a zguduit întregul Banat, din şes şi până la munte, din Mureş şi până la Dunăre, a cucerit sufletele tuturora, nu pentru a le corupe, ci pentru a le îndrepta pe calea adevăratelor năzuinţi naţionale, iar urgia adversităţilor a înfruntat-o cu o românească şi nedesminţită bărbăţie.

Intrat în Partidul Naţional Liberal – după o strălucită carieră politică – apreciat de marele Ionel Brătianu, care cu superioritatea sa de mare român a ştiut să treacă cu seninătate peste incidentul alegerii de la Lugoj, Avram Imbroane şi-a închinat toată energia sa, toată pasiunea sufletului său şi necontestatu-i talent, întăririi şi propăşirii acestui partid în cuprinsul Banatului, convins fiind că acest „partid al unirii”, cu trecutul său glorios şi bogat în fapte mari şi româneşti, cu programul său de promovare şi de încurajare a energiilor româneşti, de expansiune a sufletului românesc şi de înlăturare a nedreptăţilor trecutului, va fi măsura mai mult decât oricare alt partid, să fie folositor românilor de dincoace de munţi.

Cu toată pasiunea sa, cu tot fanatismul de care de atâtea ori a dat dovadă, Avram Imbroane s-a pus în slujba partidului. Neîntrecutul său talent de vorbitor, puterea sa irezistibilă de convingere, cuvântul său răspândit din belşug, experienţa sa de gazetar încercat, au făcut adevărate minuni. Aci, unde Partidul Naţional Liberal era abia la începutul desfăşurării forţelor sale, iar naţional-ţărăniştii aveau cetăţi aproape inexpugnabile, ideea naţional-liberală, răspândită de el şi de prietenii săi, a pătruns cu putere elementară, aşa că astăzi masele româneşti sunt în mare parte definitiv câştigate programului acestui partid.

Câtă muncă, câtă stăruinţă şi câte sacrificii a trebuit să depună acest om în cei patru ani de luptă de opoziţie, pentru atingerea acestui rezultat în unul din cele mai dificile judeţe ale ţării?

Se întâmplă, însă, că Avram Imbroane, pe lângă strălucitele sale calităţi şi pe lângă meritale sale netăgăduite, să aibă şi unele scăderi. Şi, Doamne, cine nu le are!?

Avram Imbroane este un om sărac. Dumnezeu i-a dăruit copii mulţi. Se luptă cu greutăţile materiale. Frământându-se aproape exclusiv pentru alţii, s-a trudit să-şi crească în mod vrednic şi copiii. A spus-o el însuşi că are datorii. O ştim şi noi. O ştie toată lumea şi nu de ieri de alaltăieri...

Lipsurile şi greutăţile materiale, în chip fatal legate de firile idealiste – nu l-au împiedicat să-şi urmeze drumul.

Mândru în sărăcia lui, a lucrat cu aceeaşi râvnă, cu acelaşi suflet, în slujba neamului.

Dar adversarii nu-i mai pot suporta sărăcia şi îi cer capul. „În lături cu Avram Imbroane, că e sărac lipit pământului! Nu e vrednic să trăiască şi cu atât mai puţin să fie şef politic! Dacă n-a fost în stare să se îmbogăţească, cu toate că a avut mii şi sute de ocazii, să plece ca un nevrednic!” Şi îi mai spun detractorii că are şi alte încurcături, care l-ar compromite şi i-ar ştirbi „autoritatea şi prestigiul”.

Noi, care îl cunoaştem pe Avram Imbroane şi i-am văzut faptele prin care s-a înălţat, nu ne preocupăm de măruntele mizerii zilnice ale omului, ci preţuim ceea ce este ales şi superior în sufletul lui Avram Imbroane. Nu am crezut şi nu credem că ar fi capabil de fapte ce compromit.

Va fi comis greşeli şi el, care s-a împărtăşit din sfintele suferinţe ale neamului său, fapte rele însă, niciodată!

De aceea suntem convinşi că bârfele şi şoaptele răspândite la mese de cafenea, spuse la colţuri de străzi, în lumea calomniatorilor de profesie, sau scrise de gazetari degeneraţi, în gazete de suburbii, nu pot prinde teren în sufletele mulţimilor cinstite şi de omenie.

Avram Imbroane va rămâne ceea ce a fost: un fruntaş ales al vieţii publice româneşti, câtă vreme ura şi calomniile îndreptate împotrivă-i vor dispare în faţa adevărului.

[„Renaşterea”, nr. 43, din 2 octombrie 1932]

Necroloage

Gala Galaction

Avram Imbroane. Unul din pregătitorii marilor noastre izbânzi naţionale a trecut spre vecinică răsplată

La sfârşitul veacului trecut şi la începutul celui de faţă, Facultatea de Teologie din Cernăuţi – pe atunci încadrată în Universitatea „Francisc Iosif” – era un fel de portic de întâlnire pentru studenţii teologi români de pretutindeni. Pe lângă bucovinenii localnici, veneau să studieze tineri bănăţeni, ardeleni şi seminarişti din vechiul regat. Mai veneau români de prin părţile sârbeşti supuse Habsburgilor şi numeroşi bulgari, unii din Macedonia turcească, alţii din Bulgaria liberă. Facultatea de Teologie din Cernăuţi era pe atunci cea mai înaltă şcoală din toată lumea ortodoxă. În Rusia şi în Grecia nu se învăţa atâta carte teologică pre cât se învăţa la această facultatea românească.

Aici l-am cunoscut pe Avram Imbroane în anul 1904. El era student ordinar prin anul I sau II; eu eram licenţiat în teologie la Facultatea din Bucureşti şi venisem la Cernăuţi să iau doctoratul. Ne-am împrietenit degrabă şi am rămas prieteni până la marginea mormântului, în care a intrat acum câteva zile. Era greu să nu iubeşti pe Imbroane. Era un suflet luminos, cumpănit şi stăpânit de înalte idealuri. Făptura lui de strănepot al legionarilor romani respira superioritate şi nobleţe. Mai în vârstă decât el şi mai sus cu studii, aveam plăcerea să observ câtă bună creştere şi cât simţ ierarhic dovedea acest frumos fiu al Banatului. Ne întâlneam la cursuri, ne întâlneam la biblioteca Societăţii studenţeşti „Junimea” şi prin grădinile prin care Eminescu se plimba cu vreo patruzeci de ani mai înainte. Marele nostru profesor Eusebiu Popovici chema la masă în ziua de Crăciun pe toţi studenţii teologi care nu erau bucovineni. Parcă îl văd pe Avram Imbroane, în această adunare de tineri în majoritate balcanici, purtând pe umerii lui largi un splendid cap de centurion.

Ca mulţi dintre colegii lui, Imbroane, în preajma doctoratului în teologie, îşi dăduse inima şi cuvântul viitoarei tovarăşe a vieţii. Acea care avea să fie mai târziu eroica matroană Sofia Imbroane era o copilă a Bucovinei. Nu ştiu dacă hotărârea amicului meu să se căsătorească cu o fată bucovineancă nu pornea măcar parţial şi din înflăcăratele lui sentimente panromâneşti. O soţie din plaiurile Bucovinei, adusă pe meleagurile vaste şi bogate ale Banatului, era un simbol şi o profeţie nerăbdător mângâiate de inima lui Avram Imbroane. Începuse marele război. Neastâmpărul şi propaganda lui Imbroane, dacă nu se arătau, de departe, stăpânirii străine, ca un foc în noapte, dogoreau desigur ca un cuptor încins…. A trebuit să fugă din Banat şi să se oprească în Bucureştii neutrali, dintre anii 1914 şi 1916. Cu greutate şi cu zgârcenie, autorităţile noastre de pe atunci i-au oferit doctorului în teologie, diaconul Avram Imbroane, un loc de diacon la Mănăstirea Pasărea. Dar nici această provizorie şi smerită situaţie n-a scăpat de bănuieli şi necazuri. Am scris atunci, pentru el, un articol de apărare şi de dezvinovăţire, intitulat „Pro amico” şi care a apărut la 6 decembrie 1915, în revista „Cronica”.

Articolul începea astfel: „Sfînta Mitropolie a Ungro-Vlahiei a fost informată că unii dintre preoţii refugiaţi din Ardeal, la noi şi primiţi părinteşte să lucreze cele sfinte, aici în cuprinsul eparhiei mitropolitane, nu s-ar ţine de lucrul ce le-a fost încredinţat şi nici cuviinţa preoţească n-au păstrat-o, ci s-au amestecat în zarva trebilor lumeşti şi politiceşti. Între aceştia comunicatul Sfintei Mitropolii numeşte şi pe diaconul Avram Imbroane, doctor în teologie, cleric din clerul episcopului Miron Cristea din Banat…”

Iar către sfârşit ziceam: „Cer pentru diaconul Avram Imbroane circumstanţe uşurătoare, ba chiar o largă indulgenţă. Eu sunt acela ce l-am luat de mână pe acest bun prieten şi l-am înfăţişat I.P.S. Mitropolitului din Banat, dând pentru el toată garanţia mea sufletească. O dau şi azi. Diaconul Avram Imbroane este un cleric neprihănit. Prin purtarea lui particulară, prin credinţa neştirbită, prin evlavie şi prin seriozitatea întregii lui vieţi, el este vrednic de stima colegilor şi de iubirea superiorilor. Amicul meu este îngrijorat şi tulburat – cum suntem toţi de altfel – de grelele probleme naţionale care apasă astăzi conştiinţa românească. Născut şi crescut dincolo, într-o lume sufletească deosebită de a noastră, el trebuie judecat cu pogorământ şi mângâiat, mai mult decât certat...”

Viitorul, războiul şi urmările lui… i-au dat lui Avram Imbroane o măreaţă justificare. Avram Imbroane a intrat în istoria naţională. Activitatea lui din timpul războiului şi mai ales apostolatul lui în haosul rusesc, de după defecţiune, pe lângă prizonierii bănăţeni şi ardeleni, constituie un capitol de epopee. Mi-aduc aminte de un zguduitor episod, auzit întâmplător: Imbroane e arestat de nişte soldaţi din armata albă şi osândit, sumar, să fie împuşcat. Explicaţii, protestări, interpretări nu mai aveau nici trecere, nici timp. Era luat drept agent al roşilor. Dar, în ultimul moment, când plutonul de execuţie era gata şi cămaşa osânditului sfâşiată, ofiţerul comandant găseşte pe pieptul presupusului duşman: crucea Mântuitorului!

S-au aliniat vremurile, a crescut spre cerurile dreptăţii România întregită şi viaţa noastră a curs, din nou, pătimaşă, clocotitoare, tulbure şi cu mii de clocotituri şi de vârteje…..

M-am întâlnit cu Avram Imbroane rareori. Era acum om politic, împovărat şi hărţuit de toată lumea. Mi-a părut rău, şi-mi pare rău că nu am cutezat în zilele când era vice-preşedinte al Adunării Deputaţilor să mă strecor şi eu, printre iubitorii de elocinţă politică şi să ascult de marele cuvântător Avram Imbroane.

Dar am avut prilejul să-i dau încă o dată pe faţă inalterabila mea prietenie. Mai anii trecuţi, era în latura apuseană a ţării un scaun episcopal vacant. Ar fi fost o frumoasă faptă românească ridicarea acestui apostol al neamului, a acestui doctor în teologie, la scaunul vlădicesc.

Am scris pentru el un articol călduros: „Faceţi-l vlădică.” Dar socotinţele de la centru, combinate cu cele de la periferie, au delegat într-altfel vacanţa episcopală.

M-am întâlnit cu amicul meu încă odată (poate cea din urmă…). A fost o plimbare molcomă şi simbolică – după cele din grădinile Cernăuţilor – făcută într-un parc de lângă Timişoara, într-un ceas transfigurat de toamnă.

Deunăzi a plecat dintre noi.

Inima lui povârnită şi sleită de osteneală şi de zbuciumul anilor eroici pe care i-a trăit atât de plin n-a mai putut să prididească năvala grijilor de azi!

[„România”, nr. 124, din 3 octombrie 1938]

Sever Bocu

Discurs rostit la înmormântarea lui Avram Imbroane

Te întorci acasă, un vultur cu aripile frânte, şi între patru scânduri încape tocmai bine atâta frământare, atâta tumult, atâta zbucium.

Dar nu cumva ne vii ca simbol şi în moarte, cum tot ca un simbol trebuie să-ţi privim – ca să te înţelegem – resturile tale mortuare.

Este ca în tragedia greacă, aparţine regulilor tragediei, ca eroul să moară cum a trăit şi totul să se prefacă în juru-i în putere de simbol.

Fiindcă viaţa ta a fost dominată incontestabil de eroic. De aici tot elementul de tragedie dintre tine şi o generaţie care n-a mai înţeles eroicul, care nu te-a înţeles şi pe care n-ai înţeles-o.

Îmi aduc aminte: ai venit la mine în Iaşi şi mi-ai spus că Guvernul Marghiloman îţi cere declaraţie de dezavuare a luptei pe care am dus-o şi te-a făcut atent că ai copii.

Ne-ai spus, căci eram de faţă mai mulţi: „mai bine mă prăpădesc decât să fac aceasta, dar de-o fi să mor, să aveţi grijă de cei 4 copii ai mei”.

Cel ce-n vremea militarismului vroia poate să se acomodeze şi el, să se adapteze, fără să reuşească, în vremea eroicului îşi sacrifica, întocmai ca un Avram din Biblie, ceea ce avea mai scump – copiii săi – pe altarul Patriei!

După terminarea măreţei epopei care le-a dat urmaşilor o ţară prin truda ta, prin vitejia ta, prin măreţia sufletului tău, nu ştiai că ingratitudinea – la care nu te-ai aşteptat – era singura gratitudine pe care ţi-o puteau da explicabile silinţi de denivelare.

Iată însă că în jurul sicriului tău din nou bubuie tunul, se aude zăngănit de arme, ascuţiş de săbii – dar unde e luptătorul?

Tu dai pământului pământeanul din tine, dar pe luptător printre câţi dintre noi l-ai lăsat?

Cine va încinge azi spada diaconului din Lugoj, căci în fruntea oştilor ce răsar ca din pământ stau alţii, ocupaţi cu apărarea stăpânirilor, care toate sunt de la Dumnezeu?

Cine va mai purta sabia însângerată, cum ai purtat-o tu în infinitul rus, pe la credincioşi şi necredincioşi, cu vârful ei arătând spre Coşteiul tău până-n Tisa?

Fantastică viziune! De pe crestele Uralilor, de pe drumurile invaziilor, vei porni avalanşe de oşti şi le văd în clipa aceasta, în invizibile escadroane – făcând gardă de onoare în jurul sicriului tău.

Atâta entuziasm, unde, cu cine şi cu ce a înlocuit?

Mă gândesc la drumul tău de astă noapte. Cum să nu te fi plâns şi pe tine codrii noştri, Valea Cernei prin care ai intrat, acum învins, văzând armele aruncate ca odinioară ale Iancului, văzând că le plouă şi le ninge şi n-are cine le-ncinge.

Bolnav şi trudit, părăsit şi uitat, ce putea simţi pe patul de suferinţă eroul din tine? În clipele prin care trecem astăzi, mai simţim poate ca însăşi suferinţa ta?

Ai plecat ca să nu vezi, sau ai plecat ca să dai un avertisment?

Ce puteai să crezi – pe patul tău de suferinţă – când vedeai că pentru 50 mii de conaţionali un stat undeva, trăgea sabia, iar Coşteiul tău nu poate nici azi şi poate niciodată să te mai primească în sânul lui, singurul în care putea fi dulce odihna?

Ce putea simţi trupul tău istovit, care nu se mai putea ridica, în mână cu o nouă sabie însângerată?

Ochii tăi albaştri s-au închis.

Se închide tot mai tristă şi geana Istoriei, pe zările de foc ale neamurilor, în care odinioară umăr la umăr am luptat, am nădăjduit, am învins.

Ai plecat ca primă victimă a indolenţei prezentului.

Ai plecat, dar nu privi îndărăt, nici spre zilele tale de ieri, nici spre zorile noastre de astăzi.

Şi iartă, căci nu singur ai fost printre cei batjocoriţi, printre cei goniţi pentru dreptate, printre cei uitaţi.

Ci mulţumeşte-te că ai fost printre cei dintâi, când rândurile lor erau atât de rare, pe meterezele unei Istorii!

În veci pomenirea Ta!

[„Vestul”, anul IX, nr. 2242, din 29 septembrie 1938]

Aurel Bugariu

A murit un mare bănăţean

Dr. Avram Imbroane, fostul secretar general al ministerului cultelor, după lungi suferinţe, s-a săvârşit din viaţă la Bucureşti în dimineaţa zilei de 23 septembrie. Prin el, Banatul a pierdut un luptător de elită. Cine nu l-a cunoscut pe Avram Imbroane? Cine nu i-a auzit verbul lui cald şi răscolitor!?

S-a născut din părinţi ţărani la 1880, în comuna Coşteiu, de lîngă Vârşeţ, azi în Banatul iugoslav.

Studiile secundare le-a făcut la Biserica Albă şi Braşov. Facultatea de teologie a urmat-o la Cernăuţi, doctor în teologie. Şi-a completat studiile la Berlin şi München. Hirotonit diacon la Lugoj, redactor la „Drapelul”. A fost preşedintele Societăţii Meseriaşilor şi al Reuniunii de Cântări. După izbucnirea războiului mondial trece la Bucureşti, unde scrie la „Epoca” redactată de Octavian Goga. A luat parte la propaganda pentru intrarea în acţiune a României, alături de Take Ionescu, Nicu Filipescu, Octavian Goga, Părintele Vasile Lucaciu, etc. După intrarea României în război trece cu familia în Moldova. A trecut apoi în Rusia, unde a adunat pe românii din captivitatea rusească spre a-i înrola ca legionari în armata română. El însuşi a fost sublocotenent în armata română.

După terminarea războiului a luat parte activă la acţiunea pentru integritatea Banatului. Se întoarce apoi la Lugoj şi redactează, în 1919, ziarul „Banatul”. A fost trimis la Conferinţa Păcii de la Paris, ca să servească delegaţiei române tot materialul de informaţii şi probele pentru susţinerea tezei integrităţii Banatului.

Transmitem nemângâiaţilor săi fii – excelenţi magistraţi bănăţeni – cuvânt de îmbărbătare, fiindcă numele părintelui lor va dăinui în colţul nostru de ţară ca un îndemn la fapte frumoase româneşti.

Odihnească-se în pace!

[„Suflet nou. Revista satului bănăţean”, septembrie 1938]

Necrolog în „Revista Institutului Social Banat – CrIŞana”

[anul VI, nr. 24, octombrie – decembrie 1938]

A plecat şi „Avram” din mijlocul nostru!

După o viaţă plină de zbucium, de frământări, de lupte, şi-a închis ochii obosiţi pe vecie.

Să fie oare pe vecie?

Să se stingă o inimă de om plină cu elan, fără nici o urmă, în neant? Să dispară un suflet închinat unui ideal, în Nirvana fără de sfârşit? Să fie anihilată o energie, individualizată în corpul vremelnic al omului? Să fie posibil ca sufletul eroic, pus în serviciul ideii naţionale, al lui Avram Imbroane, să se volatilizeze în spaţiul infinit?

Ar însemna că în acest Banat, cu cerul său zâmbitor, cu lanurile sale înflorite, cu munţii săi încântători, să nu mai fie inimi în care vrerea eroică a lui Avram Imbroane să afle rezonanţe vii şi vibrante. Ar însemna ca între Mureş şi Dunăre să nu mai fie pui de român, căruia să-i adreseze morţii noştri chemarea sfântă la luptă dârză, la rezistenţa fără tocmeală şi la sacrificiul suprem pentru neam şi patrie. Căci acesta a fost obiectivul perpetuu al lui Avram Imbroane. Timp de un deceniu, de la 1912 până la 1922, acest obiectiv a fost mobilul neîncetat al tuturor acţiunilor sale.

Plecat în vechiul regat în preajma războiului mondial, şi-a aruncat în cumpăna destinului existenţa sa şi a familiei sale, tot viitorul său, în goana idealului din copilărie şi adolescenţă, în goana ideii naţionale. Şi tot acest ideal îl urmărea în stepele infinite ale Siberiei, în Banatul încă neeliberat pe atuncea.

Avea un singur gând, o singură vrere: Unirea desăvârşită şi fără condiţii, pe vecie, a tuturor românilor de pretutindeni.

Alături de Goga şi Lucaciu, Avram Imbroane a reprezentat sufletul adevărat al generaţiei de foc din Transilvania. În el s-a sintetizat eroismul bănăţean, formând o linie dreaptă şi ascendentă de la Eftimie Murgu, până în zilele noastre.

... Că nu s-a putut încadra în ritmul vieţii comune, în liniştea păcii, că n-a fost un secat şi realizator mărunt, denotă chiar excepţionalitatea individualităţii sale, deoarece Avram Imbroane a fost un luptător, Avram Imbroane a avut un suflet eroic. Avram Imbroane a contribuit la mucenicia sa, la suprema creaţiune: unirea şi unificarea unui neam întreg. Există o creaţie mai mare, o realizare mai splendidă?

Avram Imbroane este o bucată de Istorie, Avram Imbroane a făcut, în numele Banatului şi pentru Banat, Istorie.

Dacă nu ar fi existat „Avram”, Banatul lipsea la marele praznic.

Avram Imbroane este contribuţia – în carne şi oase – a Banatului, la realizarea idealului sfânt al Unirii.

O familie pentru un ideal

Sofia Dr. Avram Imbroane (1886-1933)

Sofia Imbroane şi-a dedicat viaţa ridicării nivelului cultural al femeii.

Gala Galaction

Soţia unuia din făptuitorii Unirii din 1918, organizează în 1911, la Viena, prima expoziţie de artă populară românească, obţine pentru colecţia sa de artă populară bănăţeană în 1928 la Roma premiul de onoare, iar în 1929 medalia de aur la Barcelona şi Bruxelles.

Preşedinte al Asociaţiei Cercului de Gospodine înfiinţată de la 1921, asociaţie patronată de către Regina Maria, înfiinţează şi prima Şcoală de Menaj din Timişoara, care a funcţionat cu un curs superior de doi ani pentru educaţia socială a femeii, introducând în şcoli războaie ţărăneşti şi organizând ateliere de ţesătorie casnică în mediul rural, pentru menţinerea caracterului etnic al industriei ţărăneşti bănăţene.

Momente din refugiu Şi RĂzboi

Trecerea în vechiul regat

Între însemnările Doamnei Sofia Imbroane, am găsit următoarele rânduri, în care ea exprimă sentimentele de care era stăpânită la trecerea în vechiul regat, în ianuarie 1915.

„– Spuneţi rugăciunea, copilaşilor, şi stingeţi lumânările... Strângeţi-vă pacheţelele (erau numai merindele pentru drumul în necunoscut).

- Plecăm în drum? Unde?

- În altă Ţară, puilor...

Ne-am găsit locul în ultimul vagon, însoţiţi de impiegaţi străini de neamul nostru, pentru a merge către mâinile ce ni se întindeau salvatoare, ale fraţilor şi surorilor, necunoscuţi încă, din Ţara spre care am pornit şi care se chema...

La Braşov rămânem 24 de ore... Doamne ajută! Încă câteva clipe... şi iată-ne călcând pe Pământul liber al Ţării Mame...

... Ordin de arestare din partea Siguranţei maghiare: o femeie cu doi copii, porniţi din Lugoj.

În zadar, era prea târziu. Trecusem peste urgisita de frontieră... şi un „nu se află” hotărât, răspunseră „ai noştri”!

- Bine că aţi trecut –... atât ne-a spus acela după care plecasem şi care, în Predealul românesc, aştepta solii de la cei pe care îi părăsise... pentru un ideal mai mare.

... Încotro? – Spre Bucureştii visurilor noastre!

Ajungem. Ne adăposteşte o cameră puţin corespunzătoare unei familii care şi-a lăsat casă, masă, avut şi viaţă mai ordonată, dincolo...

Ce să faci... Bucureştii s-au deschis larg fiilor de pretutindeni... a mai rămas puţin loc, dar e bine şi aşa... numai visul nostru să ni-l vedem împlinit... glasul fraţilor de dincolo era mai puternic decât toate neajunsurile...

Capitala a avut oameni mari, care ştiau să vindece rănile celor... fără Ţară!

... Neutralitate... frământări, adunări, discursuri înflăcărate pentru intrarea în acţiune...

În sfârşit...

Ce fericire!

- Plec la război! Voi lupta sub bănăţeanul Drăgălina. Ne vom dezrobi fraţii bănăţeni!

- Cum, ca preot, în reverendă?

- Nu, în mândra uniformă a ostaşului român!

- Când?

- Peste o oră mă prezint!

- Iar noi? Ce o să facem?

- Rămâneţi cu bine. Dumnezeu cu voi!

- Doamne ajută!...”

Din timpul neutraliTĂŢii

„Bătaia măr” era numai una din armele simbriaşilor agenţi germanofili. Căci multe născocitu-s-au atunci, pentru intimidarea bieţilor refugiaţi „de dincolo”. Cafeneaua Imperial, de lângă Palatul Regal, nu de rare ori a fost martora celor mai crude schingiuiri, a celor mai barbare agresiuni.

Ticăloşii de agenţi, plătiţi de marghilomanişti şi îmbătaţi ca să prindă curaj, miruiau fără milă pe cei ce trâmbiţau „intrarea în acţiune”!

Şi printre cei ce ştiau să vorbească frumos, să deschidă inimi împietrite şi să stoarcă lacrimi din ochii uscaţi ai nepăsării, se număra şi dl Avram Imbroane. Vorbea pe la toate adunările şi era un vrednic adjutant al marilor Filipescu şi Take Ionescu.

... Aşa fiind, potrivnicii puseră bun preţ pe capul lui. Cişmigiul, pe unde trecea spre casă, era destul de stufos. Nu ar fi văzut prea mulţi. Şi nici nu ar fi cerut prea multă trudă: una la mir, un trofeu din reverendă şi totul s-ar fi sfârşit.

... Numai că s-a întâmplat ca Sofia Imbroane, care nu era deloc străină de mai toate manifestaţiunile de la Imperial, să afle de ceea ce i se pregătea înflăcăratului ei soţ.

Şi nu l-a mai lăsat, desigur. Dragostea şi eroismul o mânau să-i iasă în cale cu copiii, să-l apere, să-l ferească de mâinile murdare ale spurcaţilor de trădători. Şi nu l-au mai bătut aceia pe „popa Imbroane!” Nu l-au mai bătut şi nu s-au mai făcut vrednici de arginţii cu care li se îndopaseră buzunarele.

Şi-au dat pesemne seama, şi mârşavii de ei, că vorbele popii Imbroane nu erau numai vorbe, că erau gânduri de durere şi şuvoaie de lacrimi pentru copii, pentru familie, pentru fraţi, pentru Ardeal – pentru Banat!...

Pentru cei urgisiţi vorbea el. Şi numai pentru atât, nu puteau să se încumete nici ei să-l bată...

Retragere la GalAŢi

Rămasă singură în Bucureşti, cu 3 copii mici, Sofia Imbroane, mânată de acelaşi cald patriotism care a făcut-o să înfrunte graniţa Predealului, nu şi-a pierdut nădejdea. Visul celor ce porniseră peste Carpaţi, doborând pietrele de hotar, trebuia să se înfăptuiască. Nu erau pregătiţi, dar totuşi vor învinge. Suferinţele de veacuri se vor şterge. România Mare se va realiza!

Nici veştile triste de pe front, nici înaintarea cotropitoare a duşmanului nu putură să îngenunchieze trufia celor ce se jertfeau pentru un sacru ideal.

Lovitura năprasnică de pe Argeş i-a făcut să-şi părăsească Capitala, să apuce din nou drumul pribegiei, dar nicidecum să-şi piardă nădejdile.

... În acel ultim tren cu refugiaţi, care părăseau Bucureştii în faţa invaziei teutone, şi-a găsit şi ea un loc. Bejenia începea abia de-acum. Dar încotro?

- Spre Moldova, spre petecul de Ţară ce mai rămăsese încă românesc.

Ajunsă în Galaţi, avu parte să îndure o mizerie din cele mai negre. Fără veşti de la cel ce o părăsise pentru a pleca pe front, fără bani, fără idee de ceea ce urma să se întâmple mâine, a ştiut totuşi să-şi salveze copiii de furia valurilor Dunării, care singură ar fi putut pune capăt acelui Calvar. Căci abia atunci s-a putut vedea de câtă nemăsurată bunătate este în stare poporul român: o bucată de pâine se rupea uşor în două, lemnele se crăpau în patru şi refugiaţii nu au fost lăsaţi să moară de foame. Sorbind zeamă de fasole din oale de pământ şi îndopându-se cu pâine neagră, şi-au amânat necazurile de pe o zi pe alta.

Aşa a trăit şi ea acolo, alături cu alţi refugiaţi înfrăţiţi prin vitregia soartei...

La Iaşi în „triunghiul morţii”

Stătea la marginea oraşului Bariera Aroneanu, sau cum i se mai zicea, „la Moara de vânt”.

În aceleaşi case ale viei lui Strunga se adăposteau şi soldaţi ruşi, care nu cunoşteau nici pe departe lipsurile şi mizeria celor ce, părăsindu-şi totul, se-nghesuiau în Iaşi, aşteptând parcă de la el, bătrânul, salvarea!

Era singură cu 4 copii. Soţul îi era în Rusia. Alimente puţine. Lemne mai deloc. Zahăr numai de la ruşi. Şi-n Iaşi secera furia exantematicului...

Cu ruşii, schimbul nu se făcea greu. Dădeai spirt şi luai zahăr şi schimbul îl făceai oricum, căci numai ceaiul mai făcea minuni!

...Izbucni bolşevismul. Aliaţii ruşi părăseau frontul. La noi se vorbea de „triunghiul morţii”.

Dar „răpublica” nu mai voia război. Război voia Ţarul României. Jos, deci, cu Ţarul României.

Şi astfel, muscalii de la „Moara de vânt” ca şi alţii de pe celelalte dealuri, îşi îndreptară tunurile către reşedinţa Domnească. Nu se ştia nimic. Numai cei din jur vedeau mişcări şi forfoteli neobişnuite. Nu mirosea a bine...

...Soţia legionarului din Siberia denunţă Marelui Cartier zarva rusească...

... Nu ea a fost aceea care a zădărnicit o mârşăvie. Nu. Ea-i scăpase viaţa lui Vodă Ferdinand. Nu, dar conştiinţa îi era împăcată: oricât, ajutase şi ea Ţării!

Şi Ţara a răsplătit-o, căci i-a dat să vadă miile de voluntari ardeleni şi bănăţeni, defilând înaintea viteazului Rege, în acel memorabil 10 Mai 1917...

Visul milenar se împlinea...

Chemării de dincolo îi răspundeau miile de piepturi ofilite ale mândrilor feciori transilvăneni, înveşmântaţi în uniforme de-ale soldatului român...

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Apel CĂtre femeile BĂNĂŢene …

Femei bănăţence, cu ocazia venirii primului ministru, dl Averescu, pe pământul scump al Banatului, vom lua parte toate la manifestaţia pentru marele nostru general, aducând în amintirea acestor momente însufleţitoare, ca semn de profund devotament al femeilor bănăţene, un cadou în stil bănăţean.

Bănăţence! Sunteţi rugate a lua parte la această serbare în număr cât mai mare, în portul nostru ţărănesc.

(Locul de întâlnire în Piaţa Domului, în spaţiul rezervat femeilor române).

[„Banatul Românesc”, nr. 50, din 29 mai 1920]

Raport prezentat AduNĂrii Generale a

AsociAŢiei Cercurilor de Gospodine

publicat în presa vremii – extras

„Imediat după război, după regenerarea politică a ţării noastre, s-a impus şi o regenerare culturală a poporului acesteia, atât de oropsit de vitregia vremurilor de dureroasă aducere aminte ale dominaţiunilor străine.

Eram o ţară sănătoasă, frumoasă şi bogată culturaliceşte. Într-un cuvânt, aveam toate atributele unei ţări civilizate. Ce ne lipsea însă era aprecierea acestor calităţi sublime, care ne-au făcut demni de numele ce-l purtăm, ca un memento al strălucitei noastre origini daco-romane.

După metoda marilor folclorişti – care, în operele lor, se mărginesc a reda într-o formă mai cizelată emanaţiunile spontane ale inepuizabilului izvor care este spiritul poporan, se impunea şi în celelalte ramuri ale culturii noastre naţionale, atât de vaste, o scoatere în evidenţă – o exprimare efectivă prin manifestări cu caracter obiectiv. S-a impus – şi în celelalte ramuri ale culturii noastre naţionale – o scoatere în evidenţă a unei comori de nepreţuit, industria casnică bănăţeană, domeniu în care s-a înjghebat Asociaţia Cercurilor de Gospodine, aşezată pe trainica temelie a dragostei de ţară. Ea a reuşit, în scurt timp, rezultate ce depăşesc cu mult hotarele ţării în două direcţii:

- în primul rând, propagandă pentru industria casnică bănăţeană, prin aranjarea unor strălucite expoziţii, atât în ţară, la Timişoara, Sibiu, Bucureşti, cât şi în străinătate, la Viena, Berlin, Roma, Barcelona şi Bruxelles. Trebuie să relev succesul deosebit repurtat la Congresul de Industrie Casnică din 1928 de la Roma, unde – între 37 de state participante – am obţinut medalia de onoare, iar la Barcelona, Banatul a fost premiat cu medalia de aur. Scopul nostru în aceste expoziţii a fost să arătăm peste tot că, dacă aparent ţara noastră este trecută pe planul ţărilor mai puţin dezvoltate, în realitate dispunem de comori de cultură care ne deosebesc de toate celelalte ţări,

- a doua direcţie a iniţiativei noastre a fost menţinerea caracterului etnic al industriei bănăţene, reînviind vechea artă naţională a bătrânilor noştri şi păstrând motivele originale româneşti, pentru că, datorită neîntreruptului contact pe care poporul bănăţean l-a avut cu alte naţionalităţi, în domeniul industriei casnice s-a manifestat tendinţa ţărăncilor noastre de a părăsi tradiţia străbună, nesecatul izvor al artei bănăţene, încât se impunea un reviriment, a cărei iniţiativă a trebuit s-o luăm noi, Asociaţia Cercurilor de Gospodine. În acest scop, am înfiinţat în ţară centre de ţesături şi cusături, unde ţărăncile noastre, dornice de frumos, lucrează după motive originale bănăţene, aşa cum ne-au rămas din străbuni. De asemenea, în comitetul şcolar al Şcolii de Menaj, am hotărât introducerea în şcoală a războaielor ţărăneşti – fie ele chiar primitive – în locul celor sistematice mecanice, fiindcă gobelinurile în fire de aur şi argint şi cilinurile nu se pot executa decât în războaie ţărăneşti, ce conservă specificul şi arhaicul artei bănăţene, atât de deosebită de aceea a celorlalte provincii.

În ambele direcţii am urmărit – în primul rând – propagandă demnă pentru industria noastră casnică, care formează parte integrantă din tradiţiile străbune ce ne-au asigurat existenţa noastră daco-latină pe acele plaiuri.”

………………………

Notă:

Toate aceste expoziţii, începând cu cea de la Viena (1911), când Sofia Imbroane era încă studentă, şi terminând cu cea din Bruxelles (1931) au fost organizate de dânsa cu obiectele adunate asiduu mai bine de două decenii şi selecţionate cu migală într-o colecţie proprie de ţesături şi cusături, care cuprinde mai bine de 50 diferite tehnici.

O parte din colecţia ei de artă s-a irosit, fiind predată colecţionarului Dr. Aurel Millea la 21 martie 1962 spre a fi utilizată la lucrarea „Expoziţii etnografice în ultima sută de ani”, care nu a mai apărut, autorul ei decedând.

Restul – constituând „documente de înaltă valoare artistică” se află la Muzeul regional de istorie din Ploieşti (Proces verbal din 30 octombrie 1962).

Activitatea D-nei Sofia Imbroane în cadrele

„AsociaŢiei Cercurilor de Gospodine”

Şi pe terenul industriei casnice naŢionale

Înfiinţarea „Cercului de Gospodine” şi a Şcolii de Menaj

Din călătoria de studii pe care a întreprins-o, împreună cu soţul său, în oraşele München şi Berlin, în anii 1910 şi 1911, d-na. Sofia Imbroane s-a întors în ţară cu via dorinţă de a realiza şi dânsa ceva din vastul program de educaţie socială a femeii, în vederea asistenţei sociale şi cultivarea industriei casnice naţionale, pe care l-a văzut realizat în Germania.

Astfel, s-a cristalizat în mintea ei ideea înfiinţării în Banat a unei „Şcoli pentru educaţia socială a femeii”.

Aflând, în mod întâmplător, prin d-na Prof. V. Focşa, că la Bucureşti şi în vechiul regat există deja o asociaţie cu scopuri similare, sub denumirea de „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”, având Preşedintă de Onoare pe M. S. Regina Maria, preşedintă activă pe d-na Simona Lahovary, iar secretară generală pe d-na Valentina Focşa, a hotărât realizarea ideilor sale în cadrele acestei asociaţii.

La 6 iunie 1921 se ţine deja, în Timişoara, adunarea generală de constituire a „Asociaţiei Cercurilor de Gospodine – Regionala Banat”, care alege preşedintă activă pe d-na Sofia Imbroane şi fixează bazele activităţei sale viitoare.

De la înfiinţarea Asociaţiei, preşedinta ei – urmând atingerea importantului scop, pe care trebuie să-l aibe orice instituţie de asistenţă socială şi cu caracter filantropic, de a contribui la ameliorarea soartei celor nevoiaşi – organizează în oraşul Timişoara o colectă de îmbrăcăminte şi alimente destinate copiilor săraci ai păturii muncitoreşti. Iniţiativa fiind privită cu simpatie de către principalele întreprinderi textile şi alimentare din localitate, Doamna Imbroane reuşeşte, în scurt timp, să aprovizioneze în întregime sate din jud. Caraş.

Cu acest prilej, locuitorii comunei miniere Dognecea, ai căror copii au fost toţi prevăzuţi cu îmbrăcăminte şi alimente de către Doamna Imbroane, i-au cinstit numele ei nemuritor, calificând-o de „mamă a Dognecii”.

În vederea realizării primului şi celui mai capital punct din program, asociaţia, făcându-se ecoul unei nevoi sociale adânc simţite de toate elementele conştiente ale societăţii româneşti din Banat, de a da fetelor noastre educaţia cea mai necesară vieţii lor individuale şi vieţii colective, care răspunde la numele de familie – adresează în toamna anului 1921 o cerere în acest sens Ministerului Instrucţiunii din Cluj care, la 29 noiembrie 1921, autoriză înfiinţarea unui „Curs Normal de Industrie Casnică şi Menaj”, care urma să fie pus, odată cu etatizarea şcolilor civile din Timişoara, în legătură cu aceste şcoli, iar până atunci, Cursul să funcţioneze pe lângă Liceul de fete „Carmen Sylva”.

În luna august a aceluiaşi an, însă, acelaşi Minister declară desfiinţat Cursul, din motivul lipsei de local propriu şi altele.

După stăruinţele demne într-adevăr de toată admiraţia şi corespondenţele care au durat trei ani împliniţi, Ministerul Instrucţiunii Publice din Bucureşti, al cărui titular la acea dată era dl prof. Dr. C. Anghelescu, a autorizat deschiderea mult doritei Şcoli de Menaj în oraşul Timişoara, pe ziua de 1 septembrie 1924. Prin binevoitoarea intervenţie a On. Primăriei Municipiului Timişoara, Şcoala funcţionează la început în Institutul Surdo-Muţilor, pendinte de Ministerul Sănătăţii Publice, iar actualmente funcţionează într-o clădire a Primăriei.

Învingând dificultăţile începutului şi luând Şcoala o rapidă dezvoltare, iniţiatoarea ei, după multe intervenţii, a reuşit, în sfârşit, să obţină mai târziu aprobarea înfiinţării unui Curs Superior, pentru elevele absolvente a cel puţin patru clase de liceu sau Şcoală Normală şi a unui Curs Normal Superior, care durează doi ani şi în care, după actuala lege a Şcolilor de Menaj, se primesc eleve cu bacalaureat sau cu diplome de Şcoală Normală. Astfel completată cu acest Curs Normal, pentru pregătirea profesoarelor de gospodărie, care urmează să fie angajate la liceele de fete, această Şcoală este unica în toate provinciile alipite, după cum în realitate este chiar cercetată de fete reprezentând toate aceste provincii.

Şcoala, care numără astăzi aproape 200 de eleve, contribuie în mod strălucit la promovarea culturii şi la răspândirea ei în masa poporului.

De pe băncile Şcolii Normale de Menaj ies viitoarele profesoare de gospodărie pentru şcolile secundare şi de specialităţi pentru şcolile de menaj.

Învăţând să-i înţeleagă rostul din ce în ce mai mult, publicul din Timişoara îi acordă o apreciere din ce în ce mai largă. Mai ales lumea feminină înţelege pe deplin astăzi că această Şcoală împlineşte o chemare social-culturală de care Banatul nu mai poate fi lipsit în nici un chip.

Şcoala de Menaj este întreţinută de Ministerul Instrucţiunii Publice, în colaborarea cu „Cercul de Gospodine – Regiunea Banat”, căruia i s-a asigurat din partea Ministerului, drept recunoştinţă pentru rolul de întemeietor ce l-a avut cu privire la Şcoală şi pentru a-i asigura posibilitatea supraveghierii programului şcolar, conducerea şi majoritatea din Comitetul şcolar, a cărui preşedintă va fi pentru totdeuna preşedinta „Cercului de Gospodine”, după cum a fost până la săvârşirea vieţii sale, d-na Sofia Imbroane.

Pentru ca să se vadă nu numai iniţiativa morală, ci şi spijinul material ce l-a dat „Cercul de Gospodine” Şcolii, amintim în această succintă dare de seamă că, la întemeierea Şcolii, Cercul a colectat în materiale şcolare, apoi în alimente şi bani, respectabila sumă de peste 600.000 lei. Contribuţia integrală a Cercului pentru susţinerea Şcolii, până în anul de faţă, se urcă la importanta sumă de peste două milioane lei.

Şcoala a obţinut, de la întemeierea ei, un larg concurs din partea Prefecturii de Timiş-Torontal şi a Primăriei Timişoara, care i-a dăruit un frumos lot de casă în inima oraşului, între Camera de Comerţ şi Şcoala Comercială. Pe acest lot, Şcoala urmează să-şi ridice clădirea proprie, din fondul de clădire depus la Casa de Depuneri din Bucureşti.

Atâţia soţi, care şi-au legat viaţa de fete absolvente ale acestei Şcoli, binecuvântează memoria celei ce s-a gândit, prin înfiinţarea Şcolii, să le dea soţii pregătite a le conduce cu atâta pricepere casa, cu toate rosturile ei.

Atâtea fete sărace deplâng azi, pline de gratitudine, moartea celei ce s-a gândit să le dea şi lor un rost de existenţă atât de util societăţii şi lor înşile.

Socotind că neuitata Sofia Imbroane şi-a pus fără exegerare însăşi viaţa ei la temelia acestei Şcoli, de acord cu întreaga opinie publică bănăţeană, adresăm forurilor competente şcolare şi, în special, neuitatelor ei colaboratoare, în frunte cu D-na Simona Lahovary, Prof. Valentina Focşa, dir. Ionescu-Murgoci şi Ana Romanescu, d-nelor inspectoare, cât şi d-lui Ilie Purcariu, rugămintea de a da toată satisfacţia binemeritată memoriei decedatei, cât şi dorinţei bănăţenilor de a face ca Şcoala de Menaj din Timişoara să poarte pentru totdeuna, pe frontispiciu, numele fondatoarei ei, Sofia Imbroane.

Cultivarea industriei casnice

Punctul de glorie al activităţii „Cercului de Gospodine – Regionala Banat”, sub preşedinţia atât de demnă a Sofiei Imbroane, este neapărat măreaţa instituţie de educaţie culturală, creată cu scopul de a iniţia tinerele noastre bănăţene în tainele artei menajere şi a celei mai impunătoare podoabe a Banatului – industria sa casnică.

Nu putem nesocoti însă nici cealaltă ramură de activitate, şi anume cultivarea industriei casnice şi propaganda naţională şi internaţională pentru susţinerea şi desăvârşirea ei. Şi acest teren de activitate este cu atât mai important, cu cât însăşi ideea generică a „Asociaţiei Cercurilor de Gospodine” trebuie căutată în consideraţiuni bazate pe o justă apreciere a industriei casnice naţionale.

Pentru a ilustra în modul cel mai elocvent aprehensiunea D-nei Sofia Imbroane pentru deosebita importanţă a acestei ramuri de activitate, ne vom mărgini, în loc de vorbe deşarte, să dăm publicităţii unul din rapoartele ei către adunarea generală a Asociaţiei, privitor la industria casnică:

„...Imediat după război, după regenerarea politică a ţării noastre, s-a impus şi o regenerare culturală a poporului acesteia, atât de oropsit de vitregia vremurilor de dureroasă aducere aminte, ale dominaţiunilor străine.

Eram o ţară sănătoasă, frumoasă şi bogată culturaliceşte. Într-un cuvânt, aveam toate atributele unei ţări civilizate. Ceea ce ne lipsea, însă, era aprecierea acestor calităţi sublime, care ne-au făcut demni de numele ce-l purtăm, ca un memento al strălucitei noastre origini.

După metoda marilor folclorişti – care, în operele lor, se mărginesc a reda, într-o formă mai cizelată, emanaţiunile spontane ale inepuizabilului izvor care este spiritul poporan – se impunea şi în celelalte ramuri ale culturii noastre naţionale, atât de vaste, dar încă subiective, o scoatere în evidenţă – o exprimare – prin manifestări cu caracter obiectiv.

În acest domeniu al industriei casnice naţionale s-a înjghebat, încă din primii ani ai României Întregite, această Asociaţie numită „a Cercurilor de Gospodine” care, fiind aşezată pe trainica temelie a dragostei de ţară, a reuşit, în scurt timp, să-şi câştige merite ce depăşesc cu mult hotarele ţării.

a) În primul rând a căutat să ilustreze această propagandă pentru industria casnică bănăţeană, prin aranjarea unor strălucite expoziţii, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Reuşita expoziţiilor de la Viena, Berlin, Sibiu, Bucureşti, Timişoara, Roma, Barcelona, Bruxelles ş.a. formează cea mai temeinică dovadă a valorii nepreţuite de care se bucură, pretutindeni, arta bănăţeană.

Trebuie să relev succesul deosebit pe care l-am raportat cu ocazia congresului de industrie casnică, ţinut în anul 1928, la Roma, cu participarea a 37 de state. În cadrul acestui congres, „Cercul de Gospodine”, dându-şi concursul său Şcolii de Menaj din Timişoara, a organizat o expoziţie de industrie casnică, obţinând cu acest prilej, singurul reprezentant al României, Medalia de Onoare. Dintre cele 37 de state participante, şcoala noastră, ca reprezentantă a României, a fost premiată la locul al doilea.

La Barcelona, Banatul a fost premiat cu Medalia de Aur, arta noastră fiind clasată printre cele dintâi.

Scopul nostru în aceste expoziţii a fost să arătăm peste tot că, dacă în aparenţe ţara noastră este trecută pe planul ţărilor mai puţin civilizate, apoi în fundul inimilor noastre se ascunde o comoară de aur, care ne deosebeşte de toate celelalte ţări.

b) A doua direcţie a iniţiativei noastre a fost menţinerea caracterului etnic al industriei casnice bănăţene, reînviind vechea artă naţională a bănăţenilor.

Din neîntreruptul contact, pe care poporul bănăţean l-a avut cu diferitele naţionalităţi străine, a rezultat o primejdioasă influenţă a acestora asupra tuturor manifestărilor sale spirituale.

În domeniul industriei sale casnice, această influenţă se manifestă prin tendinţa ţărăncilor de a părăsi tradiţia străbună, nesecatul izvor al artei bănăţene.

Se impunea, deci, un reviriment, a cărui iniţiativă trebuia s-o luăm noi – „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”.

În acest scop am înfiinţat, la ţară, centre de cusături şi ţesături, unde ţărăncile noastre, sărace, dar dornice de muncă, lucrează după motive originale bănăţene, aşa cum ne-a rămas din bătrâni.

De asemenea am hotărât, în Comitetul şcolar, introducerea la şcoală a războaielor ţărăneşti, în locul celor sistematice, care ar fi contribuit şi ele în bună parte la abandonarea acestei comori strămoşeşti.

Vechile ţesături de gobelinuri, în fir de aur şi argint, cilimuri ş.a. nu se pot executa în războaiele sistematice de fier, ci numai în cele primitive, ţărăneşti, care le conservă specificul şi arhaicul artei bănăţene, caractere care singure fac să se deosebească şi să se evidenţieze ţesăturile noastre, în comparaţie cu cele ale celorlalte provincii.

Am dorit ca şi tinerele noastre fete să guste, încă de pe băncile şcolii, din farmecul neîntrecutei arte bănăţene, rămânând astfel ele singura chezăşie a menţinerii ei nealterate, pe viitor.

Nu vom căuta de data aceasta de a avea numai un debuşeu, căci scopul urmărit de noi este în primul rând propaganda demnă pentru industria noastră casnică, care formează parte integrantă din tradiţiile străbune, ce ne-au asigurat existenţa noastră latină pe aceste plaiuri...”

*

La acest raport care, deşi unilateral, zugrăveşte în modul cel mai eclatant înaltele sentimente româneşti şi neprihănitul patriotism care au animat sufletul şi inima dispărutei, până în clipa obştescului sfârşit, nu vom adăuga decât o singură observaţie, care se va referi la una din multele calităţi ale celei care ne-a părăsit: modestia, dusă până la renegarea totală a persoanei sale.

Din cele de mai sus, precum şi din raportul amintit, ar reieşi că activitatea multilaterală a „Cercului de Gospodine” ar fi fost susţinută şi încurajată de un complex de doamne care, prin înscrierea în cadrele Cercului ca membre, au înţeles să-şi dea fiecare modestul său aport.

În modestia ei exagerată, Doamna Sofia Imbroane n-a înţeles niciodată să-şi creeze trofee din ceea ce a realizat, n-a înţeles să exploateze victoriile în folosul ei propriu. Tot ce s-a clădit zi de zi, în cei 12 ani de activitate, tot ce s-a realizat cu atâtea jertfe din partea ei, ea le-a atribuit ca merite exclusive ale colectivităţii ce se încadra în denumirea de „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”

Astăzi, însă, când pământul rece o acoperă pentru totdeauna pe aceea care a fost Sofia Imbroane, ne facem o datorie sfântă de conştiinţă să afirmăm, fără posibilitate de contrazicere, că toată activitatea, atât de vastă, a „Cercului de Gospodine – Regionala Banat”, condusă cu atâta destoinicie prin toate intemperiile şi în luptă cu atâtea vicisitudini şi adversităţi aproape insurmontabile, timp de mai bine de 12 ani, este opera exclusivă a ei în colaborare cu câteva, foarte puţine, dar distinse doamne, care din păcate au fost singurele care au înţeles nobilele ei tendinţe, care n-au taxat drept anacronice, idealurile ce o animau.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie să stabilim că toate expoziţiile, începând cu cea de la Viena, din 1911 şi terminând cu cea de la Bruxelles, din 1931, au fost organizate nu de complexul doamnelor încadrate în „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”, ci de Doamna Sofia Imbroane, cu obiectele ei proprii, adunate cu asiduitate, timp de mai bine de două decenii şi selecţionate în colecţia proprie de ţesături şi cusături, care cuprinde mai bine de 50 de diferite tehnici şi care a fost apreciată de specialişti la suma de cinci sute de mii lei.

Medalia de Onoare de la Roma, Medalia de Aur de la Barcelona şi decoraţia „Meritul Sanitar cl. I”, conferită de M. S. Regele Ferdinand, consfinţesc cu literă de aur activitatea nemuritoarei Sofia Imbroane.

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Moartea Şi funerariile Sofiei Dr. Imbroane

Participarea Banatului şi a Ţării la durerea familiei – Pelerinaj la casa îndoliată – Mii de persoane iau parte la înmormântare – Panegiricele – Ultimul drum la Sofia Imbroane

Vila nr. 13 din strada Kogălniceanu, care a adăpostit un şir de ani numai lumină, veselie şi mulţumire sufletească, în sânul distinsei familii care o locuia, a arborat, în trista zi de 23 februarie, doliul celei mai grozave lovituri de soartă. Sufletul casei şi al celor dintr-însa, femeia cea veşnic zâmbitoare, care întâmpina în poartă pe toţi nevoiaşii solicitatori de milă, mama care a ştiut să iubească cu aceeaşi dragoste caldă lângă cei cinci copii ai ei, pe toţi orfanii şi copiii fără adăpost, lăsaţi în plata Domnului sau voia sorţii, românca şi bănăţeanca care, visând realizarea idealului naţional, a urmat cu fanatism dus până la sacrificiu pe soţul ei în peripeţiile războiului întregitor de neam, a părăsit lumea tuturor nedreptăţilor şi ingratitudinilor inerente vieţii pământeşti, lăsând în urma ei inimi însângerate şi şuvoaie de lacrimi inconsolabile.

A adormit în Domnul, pentru totdeauna!

Şi oameni din toate părţile, cum au aflat trista veste, care s-a răspândit ca fulgerul în oraş, provincie şi ţară, au început să se adune în jurul catafalcului nobilei defuncte, parcă în semn de pocăinţă. Toate patimile au amuţit, toate adversităţile au dispărut, toate capetele s-au plecat, în semn de suprem omagiu, în faţa trupului neînsufleţit. Cunoscuţii şi necunoscuţii, prietenii şi duşmanii au venit să dea, mare parte dintre ei, primul şi ultimul salut de binemeritată recunoştinţă, aceleia care a fost Sofia Imbroane.

Miile de condoleanţe transmise verbal, prin scrisori sau telegrame, precum şi participarea întregii prese româneşti şi minoritare, din provincie şi Capitală, cu articole adânc simţite, la doliul familiei, au răsturnat aserţiunea că românii nu-şi cultivă suficient dragostea şi sentimentul de gratitudine, cel puţin post mortem, faţă de aceia care, în trecutul lor foarte apropiat, prin faptele lor pline de eroism şi abnegaţie, au reuşit să înscrie pagini de glorie în istoria pentru întregirea neamului nostru şi opere de laborioasă activitate pe terenul vieţii sociale româneşti.

Cele trei zile, cât a stat pe catafalc distinsa dispărută, înconjurată de garda de onoare a elevelor Şcolii de Menaj, în costume naţionale, şi de recunoştinţa celor care o deplângeau, au fost zile de zdrobitoare durere, dar totdeodată şi de reconfortantă reculegere sufletească. Reculegerea pentru acei puţini, câţi au admirat-o şi apreciat-o din timpul vieţii sale şi care au putut constata că satisfacţia binemeritată, dacă a întârziat în viaţă, i-a fost totuşi dată în întregime şi cu toate onorurile cuvenite, după moarte.

Considerând imensa participare a publicului, la durerea familiei, putem afirma că Sofia Imbroane nu a fost numai moarta familiei sale, ci a întregii societăţi româneşti din acest colţ de ţară.

*

În această atmosferă de participare generală au avut loc, Duminică 26 februarie, orele 3 p.m., funerariile Sofiei Imbroane.

În prezenţa capilor tuturor autorităţilor civile şi militare, a reprezentantelor tuturor societăţilor feminine, precum şi a celor câteva mii de participanţi, reprezentând toate clasele sociale şi tot ce are mai de elită Timişoara şi Banatul, P.Sf. Sa Episcopul Grigorie al Aradului, asistat de un mare sobor preoţesc, compus din Asesor consistorial Păcăţianu, P. O. Protopopi Nic. Popovici, P. Ţiucra şi Goanţă, Sf. lor preoţii Şora, Popovici şi Vuia, a oficiat prohodul, răspunsurile fiind date de excelentul cor „Doina Banatului”, de sub vrednica conducere a diaconului Bocşan.

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Cuvântul funebru al P. Sf. Sa Episcopul

Grigorie al Aradului

Mult îndoliată familie,

Jalnici ascultători,

„Pământeanul născut din femeie este cu viaţă scurtă şi plină de necaz. Şi ca o floare înflorind cade şi ca umbra fuge şi nu stă”. Iov (14 v. 1-2).

Alegeţi mângâiere în loc de întristare, linişte sufletească în loc de tulburare, nădejde în loc de deznădejde, aripile credinţei în loc de necredinţă. Nu plângeţi, căci viaţa întreagă a distinsei defuncte ne încredinţează că a luptat pentru a fi totdeauna în slujba veşniciei. Prin mine grăieşte acum Biserica, ceea ce eu spun, Biserica spune, dar distinsa decedată ascultă cu mângâiere şi pare că ne-ar zice tuturor: oh, oameni muritori, Dumnezeu să vă fie nădejdea şi scăparea în necazuri, căci ajutorul omenesc ca o suflare trece şi înşelător este. Dumnezeu să vă fie nădejdea, căci atotputernicia în mâna Lui este, El face milă cu noi şi ne răsplăteşte.

Jalnici ascultători,

Cu tot dreptul poate zice distinsa defunctă: iată, pentru mine nu mai încălzeşte şi nu mai luminează soarele, dar a încălzit şi a luminat inima mea pentru soţul meu şi pentru copiii mei; iată, pentru mine nu mai înfloresc şi nu mai rodesc pomii, dar înflori-vor în virtuţi şi rodi-vor fapte bune scumpele mele odrasle. Stelele lumina-vor pe cer, fără ca eu să le mai văd, dar vedea-vor oamenii buni şi nu vor uita, dar mai ales nu va uita soţul meu iubit, că am fost o soţie credincioasă, bună sfătuitoare şi mângâitoare a unui fruntaş al vieţii publice şi ales cap de familie şi că am crescut prunci buni care, ca şi mine, se vor năzui spre fapte bune, pentru a putea la timpul său să se apropie spre viaţa cea veşnică, ieşind din această lume a făgăduinţelor.

Şi acest glas ce pluteşte cu adevăruri vii peste viaţa tuturor celor ce cred în Cel ce a zis: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa – ne mângâie în durere, ducându-ne la viaţa florilor şi plantelor care se ofilesc, dar iarăşi înfloresc. După icoana tristă şi posomorâtă a iernii, răsare icoana primăverii dulci, cu văile şi munţii palpitând de o nouă viaţă şi cu cântecul fermecător al păsărilor.

Ni se pare ca şi cum natura ar striga: iată cum câmpurile şi pădurile se îmbracă din nou şi atunci vedem şi mai bine adevărul creştin că după moarte vom trăi, căci nu se poate ca Dumnezeu să facă lumea pentru om, pentru ca apoi pe om să-l dea piericiunii, şi nu se poate ca numai florile şi iarba câmpurilor să înflorească din nou, iar omul să moară pentru totdeauna?! Omul, cu spiritul său pătrunzător, tinde spre cele înalte, cu inima lui arde pentru virtuţi, iar cu conştiinţa lui caută zările senine şi astfel nu se poate ca, în faţa acestor adevăruri noi, să căutăm numai cu ochii trecători ai trupului. Avem nevoie de ochii credinţei, ca să avem liniştitoarea încredere că, dacă arborele din pădure după tăiere este transformat în instrument folositor omului, cu atât mai mult va trăi omul după moarte.

Desigur, trăieşte în Domnul după moarte în fericire, distinsa decedată. Trăieşte în liniştea vieţii spirituale acolo, unde pentru dânsa a încetat lupta nesigură a vieţii, acolo unde are certitudinea biruinţei. Liniştea în Dumnezeu o are pe deplin, căci numai aici, în viaţa materială, este nelinişte şi luptă.

Această linişte în Dumnezeu este o răsplătire a omului vrednic, este o recompensă pentru viaţa scurtă, în care atâta are de suferit precum zice dreptul Iov: „Pământeanul născut din femeie este cu viaţă scurtă şi plină de necaz. Şi ca o floare înflorind cade şi ca umbra fuge şi nu stă „. Iov (14 v. 1-2).

Decedata s-a născut în 1886, în Cernăuţi, Bucovina, din familia aleasă Topor-Tarnovieţchi, care a dat multe elemente valoroase românimii din Bucovina, făcând parte din această familie şi episcopul Baloşescu, al doilea episcop al Bucovinei.

D-na Imbroane a absolvit studiile liceale în Cernăuţi, apoi a făcut studii de filozofie la facultatea din Cernăuţi şi Viena, fiind eleva renumitului profesor Sextil Puşcariu. S-a căsătorit în 1910 cu dl Dr. Avram Imbroane, trăind cea mai fericită viaţă conjugală până în clipa morţii. Dumnezeu a binecuvântat-o cu 5 copii, 3 feciori şi 2 fetiţe, pe care defuncta i-a iubit şi adorat nespus de mult, sacrificându-se pentru exemplara lor educare. A fost o mamă model.

Având o deosebită vocaţie către arta casnică a ţărăncii române şi posedând pregătiri speciale în această direcţie, pe lângă preocupările sale familiale a făcut numeroase colecţii, albume, înfiinţând ateliere de ţesătorie, îndemnând ţărăncile la continuarea şi perfecţionarea îndeletnicirilor lor artistice, participând la nenumărate expoziţii cu produsele acestei arte atât în ţară, cât şi la cele internaţionale. Astfel a expus obiecte admirate şi apreciate în expoziţiile din Bucureşti, Viena, Roma, Bruxelles, Barcelona, – unde a luat Medalia de Aur, – Berlin etc.

Cu aceste obiecte a atras şi înalta atenţie a M. S. Regina Maria şi Alteţei Sale Arhiducesa Ileana, fiind foarte apreciate şi de către Simona Lahovary, damă de onoare a M. S. Regina Maria.

Pentru educarea tinerelor generaţii de fete a înfiinţat, printr-o stăruinţă neobosită, cu voinţă de fier, cu imense sacrificii materiale şi morale, împotriva tuturor adversităţilor şi neînţelegerii ce a întâmpinat, încă în anul 1921, Şcoala de Menaj din Timişoara, unde-şi găsesc educaţia fete din toate colţurile ţării, care vor binecuvânta totdeauna numele nobilei fondatoare a acestei şcoli.

Tot dânsa a înfiinţat şi societatea numită „Cercul gospodinelor din Banat”, pe care a prezidat-o cu multă pricepere şi demnitate până în ziua morţii.

A fost o soţie ideală, în timpul războiului mondial şi-a urmat soţul, care plecase ca voluntar în armata română. A fost cu dânsul la Iaşi, a stat cu copiii mici în Chişinău şi-l aştepta din Siberia, unde avea însărcinarea să elibereze pe prizonierii români. Totodată a fost şi o mamă bună.

Şi atunci, iubiţii mei, cu toată încrederea vă îmbărbătăm şi vă asigurăm mai ales pe voi, membrii familiei îndurerate, să fiţi siguri că două cununi neveştejite vor străjui la mormântul întru Domnul, adormitei: una împletită din sentimentele noastre de împreună simţire dureroasă, iar cealaltă împletită de toţi acei cărora le-a făcut bine în viaţă cu o vorbă bună, cu o mângâiere şi cu un semn de preţuire, în familie, în viaţa socială, în cadrul bisericii ortodoxe strămoşeşti.

Şi aici să-mi fie îngăduit, jalnici ascultători, a aminti că sufletul răposatei stă liniştit şi aşteaptă judecata lui Dumnezeu. Dar cu cutremur vor sta în faţa înaltei dreptăţi divine toate acele femei ce nu voiesc să fie mame şi nu-şi fac datoria de mame bune. Asemenea fiinţe, zice-vor: munţilor, cădeţi peste noi şi vor zice dealurilor: îngropaţi-ne.

Moarte, judecată, răsplată – aceste trei cuvinte să fie pentru toţi cele mai serioase cuvinte. Fericitul Ieronim zicea: ori de sunt la mâncare sau băutură sau altceva de fac, pare că sună în urechile mele cuvintele: „Ridicaţi-vă morţilor din morminte, căci s-a apropiat judecata”; iar fiecare dintre noi să ne dăm seama că singuri venim în lume, singuri mergem cu sicriul în mormânt şi singuri vom sta la judecată.

O adevărată mamă, creştină română, ortodoxă, înzestrată cu înalte calităţi, se bucură azi de fericirea drepţilor. În faţa pierderii ireparabile zicem neconsolatului soţ: nu plânge, frate, soţia ta trăieşte; iar copiilor, le zicem: nu plângeţi, mama voastră este în sufletul vostru.

Şi acum, cu toţii să zicem: Păzeşte, Doamne, cu drepţii pe roaba Ta!

Amin

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

René Ch. Brasey, În memoria Sofiei Imbroane

Et nunc, erudimini²⁰...

La mormântul proaspăt al acestei doamne, care a fost soţie şi mamă, întrebările veşnice ale vieţii au năvălit în sufletele noastre.

Iată sfârşitul tuturor strădaniilor pământeşti, iată unde se isprăveşte lupta minţii şi a trupului, priviţi unde coboară un trecut de jertfe şi de suferinţi în slujba celei mai frumoase misiuni pe care o cunoaşte fiinţa omenească!...

Gânduri negre, chinuitoare, gânduri făcute să sleiască puterea de viaţă, să taie avânturile frumoase, au încolţit în minţile tuturor.

Femeia aceasta, care a cunoscut toată amărăciunea sacrificiilor impuse de vremurile tulburi pe care le străbatem de aproape douăzeci de ani: ea, care a consimţit să renunţe la plăcerile vieţii lumeşti, prin care atâtea altele şi-au oţelit curajul, a trebuit să coboare în mormânt, înainte de a-şi fi văzut copiii înstăriţi şi gospodăria refăcută.

Unde e dreptatea Ta, Stăpâne?

Nu mai înţelegem, nu mai pătrundem tainele voinţei Tale, Atotputernice!

Cu ce a greşit soţul Sofiei Imbroane, pe care l-ai despărţit de tovarăşa vieţii sale de până acum? Ca şi dânsa, el s-a cheltuit pentru alţii; ca şi dânsa, el a stat departe de plăcerile ispititoare ale lumii. Tuturor le-a ajutat cât a putut, le-a ajutat, ca şi dânsa, de multe ori, mai mult decât a putut!

Orbi ce suntem! Cum n-am văzut oare, cu toţii, în seara umedă de februarie, strălucitorul răspuns al înţelepciunii divine? Care răsplată poate întrece, pentru un muritor, răsplata dragostei semenilor săi?

Sofia Imbroane n-a fost decât o femeie. Fără saloane, fără lux, fără toate acele semne exterioare care atrag curiozitatea mulţimii. Nimeni n-a dat cuiva poruncă să vie la înmormântarea ei. Stăpânirea n-a adus ţărani în haine de sărbătoare şi nici un slujbaş n-a fost constrâns să-şi facă datoria de prezenţă. Şi totuşi, de când suntem în oraşul acesta, al Timişoarei, n-am văzut atâta lume la o înmormântare, atâta lume întristată, atâţia ochi în lacrimi!...

Niciodată n-am auzit cântându-se atât de frumos, lângă un sicriu, cântecele jalnice ale despărţirii...

Au venit mari şi mici, prieteni şi potrivnici politici, cetăţeni de toate limbile şi de toate credinţele, bărbaţi, femei şi copii. Cu toţi au dus până la groapă, reculeşi şi plângând, pe aceea care nu-i chemase niciodată, cât a trăit, ca să fie văzută cum trăieşte, dar pe care toţi o găsiseră de atâtea ori, ca s-o roage să le-ajute să trăiască. Se poate oare, pentru un muritor înţelept, o mai mare răsplată, decât dovada dragostei obşteşti, când e sinceră, spontană şi neorganizată?

Să luăm aminte! Et nunc, eruditimi... O mare lecţie omenească ne-a prilejuit moartea soţiei lui Avram Imbroane... Pentru sufletele alese de El, Atotputernicul face dovada atotputerniciei Sale.

La moartea Sofiei Imbroane, veninul timpului de faţă s-a şters, căutăturile oamenilor au pierdut întunecarea lor obişnuită şi, în inimile imensei mulţimi adunate în jurul sicriului, au încolţit parcă cele dintâi flori ale primăverii apropiate.

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Din viAŢa Sofiei Imbroane

Rareori sentinţa implacabilă a Celui de Sus a răpit mai necruţător o aleasă inimă de mamă. Năpraznic, în mijlocul activităţii sale creatoare, şi-a dat nobilul ei suflet, înconjurată de ai săi. Acum doarme somnul de veci sub pământul încă proaspăt şi un morman de minunate coroane îi împodobeşte mormântul, pe care părăsiţii ei copii îl înconjură cu inconsolabilă durere. Ne întrebăm, cei care am cunoscut-o, nedumeriţi de timpuria ei plecare: de ce oare, dintre toţi muritorii, cei buni mai ales ne părăsesc aşa de repede?

Dar trebuie să potolesc furtuna durerii mele sufleteşti, ca să-mi pot îndrepta gândul cel puţin asupra unor trăsături ale activităţii sale. Aproape douăzeci şi cinci de ani au trecut de când fericita întru Domnul a părăsit Bucovina, pământul ei de naştere, pentru a urma în Banat pe iubitul ei soţ. Şi-a petrecut primii ani fericiţi la Lugoj, în casa preoţească a soţului său care, ascultând în anul 1914 chemarea Ţării, se înrolă, pătruns de adânc patriotism, ca voluntar în armata vechiului regat. Mi-ar fi cu neputinţă să traduc în cuprinsul unui articol de ziar, cu destulă tărie, uitarea de sine şi eroicul sentiment de sacrificiu al mult iubitei dispărute. Îmi răsare în minte mai întâi clipa în care Sofia Imbroane şi-a părăsit căminul şi tot avutul ei din Lugoj, ca să-şi urmeze, în ianuarie 1915, cu doi copii nevârstnici, soţul plecat peste hotare, în Patria Mamă. Cu frica morţii în suflet, i-a reuşit să se strecoare peste graniţa atât de strâns păzită a Braşovului, pentru a-l întâlni la Predeal. Dar numai scurtă vreme îi fu dat să se bucure de răsplata acestei dovezi de neţărmurită credinţă conjugală şi de sacrificiu neprecupeţit. Căci de două ori în timpul războiului care năpădise Ţara de dincolo de Carpaţi, sărmana femeie se văzu despărţită de tovarăşul ei şi trebui să rătăcească, cu patru copii, în vălmăşagul retragerii şi în greutăţile vieţii din Moldova, până când, după o scurtă revedere, Dr. Avram Imbroane fiind însărcinat cu recrutarea trupelor de voluntari în Siberia, ea rămase din nou singură.

Câteva zile petrecute în Bucovina îi permiseră, în toamna lui 1918, să-şi revadă casa părintească şi să afle că fratele său, Cornel Topor-Tarnovieţchi, fusese numit ministru în guvernul lui Iancu Flondor. De-abia după întoarcerea soţului din Rusia îi fu dat să-şi revadă căminul întregit la Lugoj, unde reuşi să se strecoare printre armatele de ocupaţie sârbească. În acest Lugoj se găsea ea încă la 1 Decembrie 1918, când Dr. Avram Imbroane apăra la Alba-Iulia, în numele Banatului, cauza Unirii fără condiţii. În anul următor, la 3 august, familia ei trecu în Timişoara, odată cu triumfătoarea armată română, dar aci Sofia Imbroane nu se putu bucura decât 14 ani de fericirea ei familială. În Timişoara se născut cel din urmă dintre copiii săi care, la a treisprezecea aniversare a naşterii, avu nemângâiata durere să-şi îngroape mama. Un scurt răgaz în viaţa ei corespunde acum timpului în care soţul său funcţionează ca vicepreşedinte al Camerii. Strălucirea vizitelor ministeriale şi figurile celorlalte preocupări sociale aduc pentru câtva timp balsamul mulţumirilor pământeşti, în viaţa ei aşa de zbuciumată.

Ţelurile idealului său năzuiau totdeauna spre regiunile cu totul superioare ale gândirii şi simţirii omeneşti. Dragostea ei pentru noua Patrie bănăţeană şi-a găsit expresia în râvna cu care a îmbrăţişat operele ce rămân: colecţii de izvoade strămoşeşti în industria casnică bănăţeană, răspândirea simţului gospodăresc la tinerele generaţii feminine şi îndreptarea lor spre acel nivel de viaţă, prin fondarea Şcolii de Menaj din Timişoara şi a atelierelor de ţesătorie, la sate. Aceste instituţii rămân un monument neperitor al binefăcătoarei sale activităţi sociale şi generaţiile care vor veni vor pomeni totdeauna cu recunoştinţă numele ei, legat de frumoasa şi practica-i activitate.

Sofia Imbroane nu şi-a precupeţit niciodată trufia sufletească întru ajutorarea semenilor săi. Inima ei a fost veşnic deschisă suferinţelor omeneşti. Pe ea s-a uitat mai totdeuna. De o sensibilitate rară, pricepea, cu delicateţă, glasul inimilor sincere. Ultimii ani au fost pentru ea întunecaţi şi grei. Urmând viaţa necăjită a soţului, drumul nu i-a ocolit nici o durere, dar le-a suportat cu cinste.

Şi iată că vocea ei a amuţit de-acum pentru totdeauna, pentru toţi câţi au cunoscut-o, pentru toţi câţi au iubit-o, pentru toţi câţi i-au rămas datori prin bunătăţile ei, datori până dincolo de mormânt...

Tot ce a creat această minunată inimă de mamă va rodi şi-i va perpetua activitatea. Sufletul ei nemuritor va rămâne în lumea noastră.

Căci norocul celor cinci copii rămaşi de pe urma ei nu va putea slăbi, câtă vreme vor păstra cu sfinţenie talismanul iubitei lor mame, atât de cuprinzător în înţelesul lui altruist de jertfă pentru semeni.

[Semnat: A.H.]

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Omagiul „AsociAŢIei Cercurilor de Gospodine”

D-na Valentina Focşa, distinsa secretară generală a Asociaţiei, zguduită de trista veste a trecerii la cele eterne a scumpei şi nepreţuitei ei prietene şi colaboratoare şi fiind în imposibilitate fizică de a participa personal, aşa cum îi dicta cel mai sincer imbold al inimii, la trista solemnitate a despărţirii pe vecie de aceea care a fost Sofia Imbroane, a trimis regionalei din Timişoara următoarele cuvinte de adâncă şi bine-meritată gratitudine pentru imensele merite ale distinsei dispărute, care au fost rostite, în numele Centralei, de D-na Ana Percea, membră a comitetului regional:

Îndurerată Adunare,

În numele „Asociaţiei Cercurilor de Gospodine” de sub Preşedinţia M. S. Regina Maria, în numele d-nei Simona Lahovary, preş. generală activă, a d-nei Valentina Focşa, organizatoarea Asociaţiei, a întregului comitet central şi a asociaţiei din toată ţara, aducem salutul din urmă, cu sufletul adânc îndurerat, scumpei şi atât de preţioasei noastre colaboratoare, Doamna Sofia Imbroane, care de 12 ani de zile onorează cadrele Asociaţiei noastre cu o muncă de concepţii şi realizări mai presus de orice elogii.

Pentru noi, Sofia Imbroane nu este numai o preşedintă, o conducătoare, este un exponent al unor preocupări sociale de înaltă concepţie, de cald patriotism.

Artistă prin firea ei, cu o vie inteligenţă, cu o cultură occidentală obţinută în străinătate, a pus în slujba ideii la care de bună voie s-a angajat, o muncă fără preget, o muncă a cărei generozitate a făcut-o să-şi neglijeze sănătatea, interesele familiale chiar, realizând pentru neamul acesta o operă nemuritoare: colecţia ei de izvoade vechi bănăţene, care este şi va rămâne un tezaur de mare preţ al artei naţionale româneşti.

Munca meticuloasă ce a întreprins de atâţia ani i-a ruinat sănătatea, atât de zdruncinată de suferinţele fără seamăn ce a îndurat la surghiunul din vremea războiului.

Viaţa acestei Mame, a acestei devotate soţii, în timpul războiului, este o pagină de sublim devotament şi de adevărat martir, a cărei cunoaştere înduioşează până la lacrimi: a se vedea prin viaţa zbuciumată a Sofiei Imbroane, ce a fost suferinţa patrioţilor noştri.

Sofia Imbroane nu este dintre cei ce se uită; ea nu ne părăseşte definitiv, o vedem, o simţim şi vom vedea şi vom simţi-o în opera ei, în care şi-a distilat sufletul picătură cu picătură.

Şcoala de menaj, care este înfăptuirea ei, dorinţă mângâiată cu atâţia ani înainte, a înfăptuit-o cu muncă, cu o stăruinţă fără seamăn şi ştim că nu avea dorinţă mai aprinsă, decât s-o vadă instalată în local propriu, ca şi numeroasele nuclee de industrie casnică din Banat, organizate cu atâta măiestrie. Numai cunoştinţa ei adâncă de artă românească a sistematizat producţia, curăţind-o de tot ce era străin şi constituie patrimoniul ei de muncă a cărei valoare onorează Asociaţia noastră, onorează familia ei şi face ca figura ei să trăiască neştearsă în amintirea noastră.

Nemângâiatului ei soţ, care pierde un bun tovarăş, înţelegător în munca şi lupta aprigă a vieţii, copiilor ei dragi, crescuţi cu atâta grijă, ca şi familiei întregi şi numeroşilor prieteni, se adaugă durerea şi regretele noastre ale tuturor:

Preţuindu-i munca, înţelegându-i jertfa, pecetluim închinarea noastră cu epitaful cuvenit:

Numai dând primeşti.

Numai iertând eşti iertat.

Numai murind te naşti pentru o viaţă nemuritoare.

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Cuvântul „ŞColii de Menaj Regina Maria”

În numele elevelor „Şc. De Menaj Regina Maria”, a rostit cuvinte impresionante d-şoara Constanţa Rustea:

Cu adâncă durere în suflet, noi, elevele Şcoalei de Menaj, venim să depunem o lacrimă fierbinte în faţa corpului neînsufleţit al distinsei noastre preşedintă, care n-a fost pentru noi numai o neîntrecută conducătoare, ci o adevărată mamă sufletească.

Soarta a fost atât de crudă cu noi şi a răpit-o din mijlocul nostru, tocmai în clipe de grea cumpănă, când prezenţa ei era mai necesară. Prin dispariţia neaşteptată a scumpei noastre preşedintă, Şcoala de Menaj pierde pe cea mai neobosită susţinătoare a ei, care şi-a început fericita activitate încă din anul 1921, continuând-o cu mari sacrificii, până la ultima-i suflare.

Ameninţată în cele mai multe rânduri de-a fi înregistrată în cadrul şcolilor desfiinţate, şcoala noastră s-a menţinut numai datorită zelului neobosit cu care a luptat distinsa ei preşedintă.

Realele progrese şi situaţia râvnită a acestei şcoli, azi, sunt o oglindă vie a activităţii asidue a defunctei, care n-a cunoscut nicicând greutatea obstacolelor şi oboseala.

Numele ei nu s-a răspândit printre noi purtat de faimă, a trăit modest şi mândru, arătând tuturora bunăvoinţă şi dragoste. Aceeaşi iubire ce-a împărtăşit-o scumpei sale familii a răsfrânt-o totdeauna din belşug şi asupra noastră... copiii..., care plângem acum... dispariţia.

În faţa corpului neînsufleţit al iubitei noastre defuncte ne plecăm şi noi smerite capul, rugând pe Atotputernicul să-i facă parte de liniştită odihnă, pe care o merită sufletul ei ales şi nobil.

Iar în veci îndureratei familii, îi adresăm un slab cuvânt de mângâiere, noi..., care împreună cu dânsa împărtăşim aceeaşi mare durere.

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Cuvântarea d-lui prof. R. Ch. Brasey

În numele prietenilor, a vorbit dl prof. R. Ch. Brasey:

Fraţi Creştini!

Voinţa Domnului a fost mai mare decât iubirea noastră. Doamna Sofia Imbroane a fost chemată din rândurile muritorilor ce suntem, în împărăţia Drepţilor. De multă vreme, sufletul ei se ridicase deasupra celor pământeşti în toată frumuseţea idealului.

De multă vreme, Doamna Sofia Imbroane privea viaţa noastră pământească de la înălţimea unor gânduri, ce nu mai sunt între noi...

Nimicnicia frământărilor pământeşti îi era o povară şi mintea ei căuta înfrigurată o societate omenească mai bună. În ochii ei isteţi, sub fruntea ei gânditoare, treceau, peste ceaţa timpurilor noastre, o Patrie mai frumoasă, cu cetăţeni întregi.

A supărat-o vremea în care trăim!...

Nu şi-ar fi închipuit niciodată, atunci când rătăcea, în furtuna războiului, cu copiii ei nevârstnici, singură, despărţită de soţul ei pe care glasul Ţării îl chema tot înainte, nu şi-ar fi închipuit atunci, când împărţea puţinul ce-l avea, cu nevoiaşii din Moldova şi mai săraci decât dânsa, că zilele mântuirii pentru care suferea aveau să fie mai posomorâte decât zilele pribegiei.

Posomorâte sufleteşte!... Căci nu materia a interesat-o vreodată!... O ştim cu toţii, cei care am avut cinstea să stăm în preajma ei.

O splendidă dezinteresare de cele ce fac idealul altora o făcea pe Doamna Sofia Imbroane să calce pe pământ, cu absenţa totală a atenţiei practice, cu privirile mereu aţintite spre un ideal de simţire patriotică şi umană, spre o lume pe care n-o găseşte decât acum.

N-a cunoscut, din cele lumeşti decât grija copiilor şi a soţului său. Titanica ei luptă cu viaţa de toate zilele n-avea decât câteva pauze: acelea în care se lupta să înlăture din calea alor săi şuvoiul impur al concesiunilor abjecte, otrava scăderilor de simţire!...

N-a cunoscut mândria podoabelor trupeşti, fiindcă Doamna Sofia Imbroane n-a cunoscut decât o mândrie: aceea a caracterului. Aici n-a avut nici o îngăduinţă. Un om lipsit de caracter era, în ochii ei, un om pierdut. O ştim cu toţii, cei care am încercat s-o liniştim câteodată.

Croită pentru alte vremuri, pregătită de timpurile care au fost odinioară, Doamna Sofia Imbroane şi-a măcinat, între opere de binefacere şi de educaţie feminină, între creşterea copiilor săi şi ai altora, un suflet chemat să lumineze poziţii ce nu mai sunt.

Pentru familia ei, pentru societatea în care a trăit, pentru oraşul pe care l-a împodobit, pentru Banatul pe care l-a iubit până în cele mai mici cusături, pentru Ţara căreia i-a dat totul: linişte, bunăstare, sănătate şi cinci copii întregi la suflet, Doamna Sofia Imbroane e un simbol greu de înţeles, fiindcă a ieşit din rosturile obişnuite ale femeii casnice, minunat însă, fiindcă a reuşit să facă din casa ei un sanctuar de gândire obştească, deschis tuturor idealurilor, închis mulţimilor trecătoare ale pământului.

Doamna Sofia Imbroane a murit lipsită de avuţii şi, de aceea, amintirea ei lasă urme atât de bogate.

În lumea în care s-a dus, e nevoie numai de ceea ce a lăsat printre noi.

Fie-i ţărâna uşoară!...

[„Renaşterea”, nr. 56, din 26 martie 1933]

Adunarea generaLĂ a AsociAŢiei Cercului de Gospodine. Comemorarea Sofiei Dr. A. Imbroane Şi

inIŢierea construirii cLĂdirii Şcolii de Menaj

Asociaţia Cercurilor Bunelor Gospodine – Regionala Banat, împreună cu Comitetul şcolar al Şcolii de Menaj din Timişoara au ţinut în ziua de 11 februarie a.c., în sala mare a Primăriei, o adunare extraordinară, onorată cu prezenţa tuturor autorităţilor, ca: dl Dr. Avram Imbroane, Secretar general al Cultelor, dl Dr. Dimitrie Nistor, prefectul judeţului, dl Augustin Coman, primarul municipiului, a d-lui Sever Bocu, f. ministru, a tuturor şefilor de partide şi altor demnitari din cea mai aleasă societate timişoreană. De asemenea, pe lângă marele număr de doamne, au luat parte toate preşedintele asociaţiilor feminine din localitate.

Şedinţa s-a început prin impresionanta cuvântare de comemorare a regretatei Preşedinte, decedată Sofia Dr. A. Imbroane.

Cea dintâi a vorbit preşedinta ad-hoc a adunării, d-na Ana Percea, din încredinţarea vicepreşedintei Asociaţiei, d-na Cornelia Marcu.

Cuvântarea Preşedintei

Înainte de a trece la discutarea problemei ce ne-a determinat să ne întrunim în adunare extraordinară, să-mi permiteţi, având în vedere că este prima şedinţă a Asociaţiei noastre de la pierderea scumpei şi în veci neuitatei noastre preşedintă Sofia Dr. Imbroane, să-mi îndrept, împreună cu d-voastră, gândul meu îndurerat către marea dispărută, consacrând primele cuvinte pentru preaslăvirea memoriei ei binecuvântate.

Se împlineşte un an, în luna aceasta, de când aceea care a fost Sofia Imbroane ne-a părăsit pentru totdeauna, trecând din lumea tuturor frământărilor şi a zbuciumilor, pe care ea le-a cunoscut la saturaţie, în lumea eternei linişti şi a odihnei netulburate şi fără de sfârşit.

Sofia Imbroane a fost un simbol de muncă neprihănită şi jertfă până la abnegaţie pentru familia ei, pentru societatea în care a trăit, pentru ţara pe care a iubit-o cu tot focul sufletului ei.

Bucovineancă prin naştere, ea a ştiut să lege de pământul Banatului toată solicitudinea dragostei de glia românească şi a ştiut să-şi împletească viaţa ei nepreţuită, în lungul celor aproape trei decenii de convieţuire, cu tot zbuciumul, suferinţele şi nesiguranţele vieţii bănăţeanului ei soţ, urmându-l cu copii şi multă resemnare pe toate cărările spinoase ale lungului său drum de pribegie, după un ideal în întregime realizat.

Partea ei de contribuţie la săvârşirea visului milenar şi-a dat-o cu prisosinţă, trecând cu copiii, alături de soţ, prin tot calvarul ipostazelor de prefacere a ţării noastre, în evoluţia ei de la o ţară mică, la una mărită.

În 1916, Sofia Imbroane, care se afla, cu trei copii de-abia născuţi, în Bucureşti, trăind cu un ajutor lunar de 100 de lei, primit în două rate, îi scria înflăcăratului ei soţ, pe front, următoarele: „...fii fără grijă după noi, păstrând nealterat curajul şi credinţa în biruinţa noastră...”. Cuvinte simbolice, cuvinte întăritoare în luptă, cuvinte profetice, cuvinte de stoică ţinută morală a aceleia care, deşi trăia cu trei copii în mizerie fără margini, îşi îmbărbăta soţul de pe front, în vreme ce acasă ea alina suferinţele bolnavilor, ale răniţilor, ale nevoiaşilor, ignorând suferinţele indescriptibile ale ei şi ale copiilor săi.

Cea mai elocventă mărturie despre participarea ei efectivă la toate ipostazele prefacerii noastre naţionale o constituie însăşi familia ei, ale cărei vlăstare reprezintă, fiecare în parte, şi câte o perioadă distinctă din zbuciumul luptelor ei. Un copil născut la Lugoj, altul la Bucureşti, o fetiţă la Iaşi şi cea din urmă la Timişoara, reprezintă în timp, perioada trezirii naţionale, neutralitatea, războiul şi refugiul în triunghiul morţii şi în fine, aureola – întoarcerea în provincia dezrobită. Iar toţi împreună au realizat, în mod simbolic, înaintea Alba-Iuliei, înfrăţirea provinciilor prin prezenţa în interiorul familiei lor a unei bucovinence şi a doi bănăţeni; a unui muntean şi a unei moldovence.

Întoarsă în noua ei provincie, după război, Sofia Imbroane a ştiut să iubească şi pământul Banatului cu aceeaşi dragoste, cu acelaşi fanatism, cu aceiaşi grijă de soarta mai ales a fiicelor sale, cum a ştiut să iubească altădată pământul scump al Bucovinei.

Dragostea neţărmurită de tot ce este operă de artă, de tot ce este comoară de valoare în acest colţ de ţară, şi-a găsit concretizarea în înfiinţarea Asociaţiei noastre, în anul 1921.

Sofia Imbroane a înţeles mai bine poate decât oricare femeie din acest colţ de ţară, menirea pe care trebuie s-o aibe o bună mamă şi gospodină, în opera de consolidare a ţării întregite. Ea a înţeles că zbuciumul suferinţelor ei nu trebuie să se mărginească la contemplarea marelui vis făurit, ci trebuie să continue, în ritm intensificat şi accelerat, la desăvârşirea, şi mai ales prin cultivarea asistenţei obşteşti, atât de necesare unei provincii de-abia ieşite din întunericul asupririi seculare.

Activitatea Sofiei Imbroane pe acest teren s-a desfăşurat mai ales în interiorul Asociaţiei noastre. Ea a îmbrăţişat dintr-un început două probleme arzătoare: aceea a educaţiei fetelor bănăţene şi problema cultivării şi promovării industriei casnice, una dintre cele mai valoroase comori a patrimoniului cultural bănăţean.

Conştientă de importanţa educaţiei practice a tinerelor bănăţene, viitoare mame şi gospodine, la căminele lor, Sofia Imbroane înfiinţează, în anul 1921, „Şcoala de Menaj” din Timişoara, cu menirea de a canaliza înspre învăţământul menajer o bună parte din afluenţa fetelor în diferitele şcoli şi universităţi.

Timp de 12 ani de zile, Sofia Imbroane luptă cu greutăţi insurmontabile pentru susţinerea şcolii, ameninţată să moară din cauza bagatelizării importanţei ce trebuia să i se acorde.

Cât a trăit ea, însă, şcoala, deşi în ingrate condiţii de existenţă, a fiinţat, a pregătit mai multe serii de fete în mod strălucit pentru împrejurările date şi mai ales a reuşit să se apropie de cadrul adevăratei aprecieri şi importanţe din partea autorităţilor şi opiniei publice.

Mai avea o cărămidă de pus, pentru a termina opera începută: aceea de a construi Şcolii de Menaj o clădire proprie, unde să fie pusă la adăpostul intemperiilor ce veşnic o ameninţau în existenţă, unde şcoala să se dezvolte în măsura importanţei, cuprinzând toate ramurile de învăţământ practic şi unde fetele bănăţene să înveţe să aprecieze comoara de industrie casnică ce adăposteşte Banatul, prin minunatele cusături şi ţesături care i-au adus titluri de glorie din cele mai îndepărtate centre de cultură apuseană.

O soartă ingrată nu i-a permis însă să-şi vadă opera terminată, căci moartea năpraznică i-a rupt firul celor 47 de ani de viaţă închinată binelui obştesc. Ar fi fost singura satisfacţie ce şi-o dorea şi pe care o binemerita. Dacă însă viaţa nu i-a dat-o, moartea i-o va da, căci noi trebuie să ne legăm, astăzi, în semn de supremă recunoştinţă, să terminăm opera concepută, realizată, dar din păcate neterminată de ea. Vom construi clădirea Şcolii de Menaj, iar pe frontispiciul ei, în semn de suprem omagiu, vom întipări cu slove mari numele nemuritor al Sofiei Imbroane.

Pe terenul industriei casnice, Sofia Imbroane a activat tot atât de prodigios ca pe cel şcolar. Cultivarea ţesăturilor şi cusăturilor bănăţene într-un album apreciat de specialişti la valoare de câteva sute de mii de lei, organizarea atelierelor de ţesut, unde ţărăncile bănăţene au reînviat sublimele gobelinuri şi cilimuri din trecut, reprezentarea Banatului la toate expoziţiile de industrie casnică, din ţară şi străinătate, ca Viena, Sibiu, Bucureşti, Timişoara, Roma, Barcellona, Bruxelles ş.a., repurtând trofee ca Medalia de Onoare sau Medalia de Aur sunt tot atâtea dovezi de zelul cu care Sofia Imbroane a înţeles să se achite de obligaţiunile ce-şi închipuia ea că trebuie să le aibe o bună bănăţeancă faţă de provincie şi faţă de comorile nepreţuibile ale acestei provincii!

Colectele în favoarea săracilor şi copiilor nevoiaşi, alimentarea comunelor lipsite de pe coamele munţilor bănăţeni, cu îmbrăcăminte şi alimente destinate copiilor lor, şi, în general, solicitudinea sinceră ce o arăta oricând celor necăjiţi de soartă, i-au făurit în ochii mulţimii chipul ocrotitor al femeii ocrotitoare şi cu sufletul larg deschis tuturor problemelor de asistenţă obştească. În comuna Dognecea, din judeţul Caraş, locuitorii au poreclit-o şi o mai numesc şi azi „mama Dogneciei”, ca recunoştinţă spontană pentru interesul arătat copiilor ei.

Îmbrăţişând în modul cel mai ideal şi în întregime complexitatea problemelor ce se impun a fi rezolvate prin activitate feminină – Sofia Imbroane, deşi bucovineancă, dar identificată cu totul cu durerile, bucuriile şi speranţele acestui pământ bănăţean, cu care s-a legat pentru veşnicie prin moarte – şi-a creat, în mijlocul nostru, o aureolă de muncă şi abnegaţie pentru obşte, ce cu greu va putea fi eclipsată cândva de steaua altei femei cu dragoste dusă la sacrificiu pentru binele aproapelui.

Noi, cele câteva doamne, care am avut cinstea să-i fim colaboratoare, ne vom simţi de-a pururi mândre de memoria aceleia care a fost mamă în înalta accepţiune a nobilei dezinteresări personale, a aceleia care a fost soţie gata oricând să înfrunte cu stoicism chiar şi pericolul morţii, alături de soţul căruia i-a jurat în faţa lui Dumnezeu că-şi va irosi ultima bătaie a inimii, în slujba idealului comun, a aceleia care a vrut şi a ştiut să simtă româneşte, până la sacrificiu.

Călăuzească-ne de-a pururi amintirea ei neprihănită!

[„Renaşterea”, nr. 8, din 17 februarie 1934]

StelUŢa CRĂiniceanu-Imbroane,

Comunicare ŢinuTĂ la AsociAŢia Astra, SeCŢia Folclor,

în noiembrie 1993

Licenţiată în filosofie la Viena, apoi căsătorită în 1910 şi continuând studiile alături de soţul ei în Germania, unde a audiat mari sociologi, caută să pună în aplicare, de îndată ce se întoarce în ţară, cele auzite acolo şi transmise deja în serialul de articole „Scrisori din München”, publicate în 1911 în ziarul „Drapelul” din Lugoj, în care dezvoltă ideile despre „Cultura socială a femeii”. Viaţa ei este o minunată sinteză între gânduri şi fapte, după cum vom vedea.

Părintele meu a cunoscut-o la Cernăuţi, unde îşi dădea doctoratul în teologie şi filosofie. Gala Galaction spunea: „nu ştiu dacă hotărârea amicului meu să se căsătorească cu o bucovineancă nu porneşte parţial din înflăcăratele lui sentimente panromâneşti; o soţie din plaiurile Bucovinei, adusă pe meleagurile Banatului, era un simbol şi o profeţie, nerăbdător mângâiată de inima lui Avram Imbroane.”

Sofia Imbroane, născută într-o familie - Topor, răzeşi din vremea marelui Ştefan, o familie care a dat românismului din Bucovina multe elemente valoroase printre care pe episcopul Baloşescu.

Ea a năzuit, deopotrivă cu soţul ei, spre înălţimile luminoase ale idealului nostru naţional, căutând spre o societate omenească mai bună. Încă din timpul studenţiei s-a îndreptat ea, ca studentă a lui Sextil Puşcariu, spre ceea ce a numit ea: scoaterea în evidenţă a inepuizabilului izvor de cultură – spiritul poporului – în domeniul industriei casnice naţionale. Unul din rezultatele cercetărilor sale folclorice l-a constituit:

1) organizarea în anul 1911, la Viena, a primei expoziţii de artă populară românească „Rumänische Banerstube”, interior ţărănesc românesc (mobila expusă a fost pirogravată de mâinile sale).

Continuă apoi la Timişoara să urmărească două obiective:

a) cultivarea simţului gospodăresc la tinerele fete şi

b) organizarea de ateliere de ţesătorie casnică în mediul rural.

Dragostea ei pentru meleagurile Banatului, care o adoptase, s-a concretizat prin: reanimarea gustului ţărăncii bănăţene pentru arta casnică naţională şi înfăţişarea acesteia la înalte nivele internaţionale.

La 6 iunie 1921 organizează în Banat:

2) Asociaţia Cercurilor de Gospodine, a cărei preşedintă a fost până la moarte şi din iniţiativa acestei asociaţii patronată chiar de Regina Maria, înfiinţează:

3) Şcoala de Menaj din Timişoara, la 1 septembrie 1924, prima de acest fel din ţară care a funcţionat cu un curs superior de doi ani pentru educaţia socială a femeii, comitetul şcolar lucrând permanent sub conducerea ei.

Era, ca şi părintele meu, modestă şi total dezinteresată (obişnuia să atribuie meritele exclusiv asociaţiei însăşi). Mărturie ne oferă unul din rapoartele Sofiei Imbroane către adunarea generală a Cercului de Gospodine, privitor la industria casnică bănăţeană.

„Eram o ţară sănătoasă, frumoasă şi bogată culturaliceşte, dar lipsea aprecierea acestor calităţi, care ne-au făcut demni de numele ce-l purtăm, ca un memento al strălucitei noastre origini daco-romane.”

Se impunea scoaterea în evidenţă a unei comori de nepreţuit, industria casnică bănăţeană, propagarea ei. În consecinţă, se organizau:

4) Expoziţii minunate, atât în ţară, la Timişoara, Sibiu, Bucureşti, cât şi în străinătate, răsplătite cu premii importante.

Colecţia de artă populară a Sofiei Imbroane a primit medalia de aur la expoziţia din Barcelona (1928), Bruxelles şi medalia de onoare la expoziţia de la Roma. Expoziţiile organizate de ea, cu obiectele sale adunate asiduu din sat în sat, mai bine de două decenii şi selecţionate cu migală într-o colecţie proprie de ţesături şi cusături, cuprind peste 50 diferite tehnici.

5) În al doilea rând, ceea ce urmărea Sofia Imbroane era menţinerea caracterului etnic al industriei bănăţene, reînnoind vechea artă naţională a bătrânilor noştri şi păstrând motivele originale româneşti, pentru că, datorită neîntreruptului contact pe care poporul bănăţean l-a avut cu alte naţionalităţi – în domeniul industriei casnice, s-a manifestat tendinţa ţăranului nostru de a părăsi tradiţia străbună, nesecatul izvor al artei bănăţene – încât se impunea un reviriment, iniţiativă luată de Asociaţia de Gospodine care a înfiinţat la ţară centre de ţesături şi cusături, unde se lucrează după motive originale bănăţene, aşa cum ne-au rămas din străbuni.

S-a hotărât introducerea în şcoală a războaielor ţărăneşti, numai la acestea putându-se realiza goblenurile şi cilimurile autentice.

Scria în ziarul Renaşterea: „Sofia Imbroane nu a cunoscut mândria podoabelor personale, ci una singură: mândria caracterului, iar aici n-a avut nici o îngăduinţă. Pregătită de timpurile care au fost şi croită pentru alte vremuri, Sofia Imbroane a fost un suflet chemat să lumineze. Pentru societatea în care a trăit, pentru Banatul pe care l-a iubit până la cele mai mici cusături, Sofia Imbroane rămâne un simbol, fiindcă a depăşit rosturile obişnuite ale femeii casnice, reuşind să facă din casa ei un sanctuar de gândire obştească deschisă tuturor idealurilor.”

Palatul în care se află actuala Prefectură a fost clădit şi destinat Şcolii de Menaj ce purta numele Sofiei Imbroane.

Surorile Sofiei Dr. Avram Imbroane

1) Profesoara Agripina Topor Tarnovieţchi (1882-1957), fiica profesorului şi directorului Gheorghe Topor al liceului Aron Pumnul din Cernăuţi (familie înnobilată în sec. XVIII pentru merite deosebite pe tărâm social şi cultural), descendentă din episcopul Baloşescu al Bucovinei, profesoară de Istorie şi Germană, din prima serie de licenţiate a Universităţii din Cernăuţi.

Împătimită propagandistă a valorilor culturale bucovinene, a scris dintre primele monografii despre mănăstirile din Bucovina, invitând şi găzduind pe marele istoric de artă Paul Henry, de la Paris, pentru a-l conduce şi a-i arăta aceste comori culturale şi artistice. În urma acestei invitaţii a scris Paul Henry cea mai documentată monografie a acestor mănăstiri, rămânând profund recunoscător profesoarei Agripina Topor pentru descoperirile minunate făcute în ţara noastră.

2) Maria Topor Tarnovieţchi, pictoriţă talentată, elevă a pictorului Eustaţiu Stoenescu, la Paris, mult lăudată de acest pictor la Cernăuţi şi a ajutat-o pe sora ei, Sofia Dr. A. Imbroane, la colecţionarea comorilor de artă bănăţeană.

NICOLAE IMBROANE – FRATELE LUI AVRAM IMBROANE

Nicolae Imbroane s-a născut la 20 octombrie 1883, în comuna Coştei, din Bucovina Republicii Federative Iugoslave.

Părinţii săi au fost ţăranii: Mihai Imbroane şi Romaniţa Imbroane, născută Nităr.

De la tatăl său a moştenit tăria de caracter şi judecata obiectivă a faptelor, de la mama sa dragostea de frumos şi ataşamentul pentru valorile morale, iar de la amândoi plăcerea muncii şi sentimentul cald pentru semeni.

Nicolae Imbroane a urmat cursurile şcolii primare din Coştei. După ce a absolvit 4 clase gimnaziale la Biserica Albă, a plecat la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, unde şi-a luat bacalaureatul în anul 1903.

La Braşov s-a închegat şi dezvoltat în sufletul tânărului elev sentimentul naţional (înfiripat încă în viaţa sa familială), pe care avea mai târziu să-l slujească, în interesul naţiunii sale, fără şovăire sau tranzacţii, cu permanentă combativitate, dar şi fără cea mai mică umbră de şovinism, căci în relaţiile sale cu semenii ceea ce valora era omul şi nu culoarea naţională sau politică.

Ca elev al liceului Andrei Şaguna, a luat parte la manifestaţiile culturale ale acestuia, conferinţe, coruri, reprezentaţii teatrale, printre care este demnă de notat piesa „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, şezători, echipe de educaţie fizică; fiind dotat cu o plăcută voce de tenor a cântat ani de-a rândul în corul Bisericii Sf. Nicolae din acea localitate. Ca înflăcărat român, fiu fidel al naţiunii asuprite de stăpânirea politică de atunci, a făcut parte din “echipa de onoare” care, la marile aniversări naţionale ale românilor avea misiunea, greu de realizat şi foarte riscantă, de a încununa cu flori şi tricolorul românesc, mormântul marelui Andrei Mureşanu, cântăreţul „deşteptării naţionale”.

În vacanţele şcolare, Nicolae Imbroane se întorcea cu bucurie, stăpânit de nostalgie, în satul său de baştină, Coşteiul din Valea Căraşului, unde-şi revedea părinţii, rudele şi prietenii; unde îşi lăsa în cui straiele „nemţeşti” şi se îmbrăca cu cele ţărăneşti, mergând să-şi pună partea sa de muncă pe câmp şi în gospodărie şi apoi, în clipele de odihnă şi distracţie, să-şi întindă mâinile calde celor din hora tinerească a satului, cum şi să-şi dea frâu glasului catifelat, în corul Coşteiului, înfiinţat în anul 1869 şi unde se regăsea totdeauna sufleteşte în armonia muzicii, pe care o adora până la lacrimi. Pe aceeaşi linie de viaţă, în anul 1906, participă la corul din Coştei, la turneul acestuia, făcut cu mult succes în vechiul regat al României.

Studiile universitare, inclusiv doctoratul în drept, le-a urmat la Budapesta şi Cluj, iar examenul de avocat l-a dat la Tg.Mureş. A început practica de avocat în anul 1913, în oraşul Vîrşeţ, unde se stabileşte cu soţia sa, Ecaterina Bojici.

Studiile de specialitate, cultura generală dobândită, ca intelectual dornic de a cunoaşte legile acestei lumi, poziţia socială ocupată, l-au legat şi mai mult de locurile, unde visase în copilărie şi adolescenţă şi pentru care simţea că avea de acum obligaţia unei atenţii deosebite, să contribuie din partea generaţiei sale în continuare la munca de ridicare a nivelului (cultural şi economic) al naţiunii sale şi la intensificarea acţiunii politice pentru unificarea poporului român într-un singur stat unitar.

Ca cetăţean al oraşului Vîrşeţ şi membru al societăţii româneşti de acolo, a desfăşurat o activitate specifică, alături de alţii, în direcţia construirii în acea localitate a unei biserici ortodoxe române; a activat de asemenea în cadrul secţiei locale a societăţii „Astra” din Sibiu; a participat la toate manifestările valoroase, de orice natură, a populaţiei româneşti de aici, printre care se înscrie la loc de frunte, primirea la Vîrşeţ, a neînfricatului zburător român Aurel Vlaicu. Înainte de primul război mondial, în cadrul luptelor politice duse de populaţia românească din sudul Banatului a participat la luptele acerbe electorale din circ. Oraviţa, Bocşa şi Moraviţa, reuşind până la urmă chiar să înfigă, pe clădirea primăriei din ultima localitate, steagul naţional al românilor.

În timpul acestui război, activităţile sale se întrerup, deoarece este mobilizat în armata austro-ungară şi trimis ca suspect pe frontul din Galiţia.

După terminarea războiului, în anul 1918, se stabileşte cu familia sa la Lugoj şi apoi la Timişoara, unde continuă profesiunea de avocat şi se încadrează în Partidul Poporului al Generalului Averescu, iar în timpul guvernărilor acestuia, din anii 1921-1922 şi anii 1926/1927, a exercitat funcţia de prefect al judeţului Timiş-Torontal (1921) şi a fost ales deputat în anii 1921 şi 1926, la Oraviţa şi Timişoara.

Ca prefect a depus, la începuturile României întregite, eforturi pentru aprovizionarea populaţiei şi îndeosebi a păturilor muncitoare, care făceau apel la dânsul şi pentru a căror satisfacere dădea îndrumări patronilor respectivi. A pus în aplicare în fapt reforma agrară din regiunea de Vest a ţării înainte de apariţia legii respective, prin împărţirea pământurilor în mod revoluţionar la ţărani.

În succesivele activităţi politice, a fost preocupat de idealul societăţii în care a trăit, cu aşezăminte de cultură şi sociale, iar în acest sens a făcut să fie înscrise sau să fie iniţiată înscrierea, în bugetele judeţelor din Banat şi a urmărit executarea lor pe teren, capitole însemnate de cheltuieli, pentru clădiri şi reparaţii de şcoli, biserici, spitale, etc. (multiple şcoli din mediul rural, Şcoala Politehnică din Timişoara, Bisericile ortodoxe din circumscripţia 1 şi 4 Timişoara, spitalele Bega şi Mărăşeşti din Timişoara, etc.). În anii 1926-1927, în baza unei convenţii culturale cu statul Iugoslav aduce în regiunea Timocului, un număr mare de elevi de origine română la Liceul Loga din Timişoara, dându-le concomitent întreţinere completă la căminul acestui liceu. A mai scris, tot pe linie politică, diferite articole în ziarul local „Banatul” (1919-1921) şi în ziarul bucureştean „Îndrumarea”.

A rămas din spirit de fidelitate şi convingere membru al partidului poporului până la desfiinţarea acestuia, prin retragerea din viaţa politică a generalului Averescu.

Ca cetăţean al oraşului Timişoara a activat în cadrul societăţilor de cultură, filiala Timişoara, „Astra” din Sibiu, „Societatea de geografie” din Bucureşti, „Societatea română de teatru” etc.; în plus, în mediul rural, a ţinut o serie de conferinţe în perioada 1920-1927, cu scop propagandistic, pentru realizarea unei serioase reţele de cooperative săteşti.

În timpul celui de-al doilea război mondial, a militat împotriva politicii oficiale a regimului Antonescu, iar la întrunirea publică din anul 1940, ţinută în Piaţa Unirii din Timişoara, s-a pronunţat în mod categoric şi vehement împotriva propunerii făcută de un orator al regimului – de a se prelua, de către români, administraţia Banatului Iugoslav cotropit de armatele hitleriste – subliniind tradiţionalele şi indestructibilele legături, care s-au stabilit de secole între popoarele iugoslave şi cel român.

În anul 1946 a încetat activitatea de avocat şi s-a retras în localitatea Vărădia din jud. Caraş-Severin, unde a trăit până la 16 martie 1961.

În toată viaţa sa a fost condus de o exemplară corectitudine, de o intensă dragoste de semeni şi de o dorinţă fierbinte de a-i ajuta în toate împrejurările. N-a dorit pentru sine nimic material, căci ceea ce aveau alţii din aceasta constituind o deplină satisfacţie şi pentru el.

Sunt deosebit de caracteristice pentru definirea personalităţii sale, scrierile (ce trimitea în 29 oct.1953, copiilor săi din Timişoara), în care declara următoarele:

„Am trăit 70 de ani, pe această lume, fără să cunosc senzaţia de a avea casă... Liber fiind nu am căutat-o! Ar fi fost pentru mine o cuşcă, o încătuşare, un plumb la picioare, în zborul său pe înălţimile Ţării mele, pe care am ţinut-o de singura mea casă în fiecare petec al ei!”.

În exprimarea aceleiaşi concepţii de viaţă spirituală, Nicolae Imbroane a cerut să fie înmormântat la Vărădie, în capul cimitirului, atât de cei din locul său natal de la Coştei, cât şi de cei la fel de legaţi de el sufleteşte din Timişoara şi restul Ţării.

Doru A. Imbroane

Cel de al doilea fiu al lui Avram Imbroane

ConfederAŢiunea duNĂreaNĂ ²¹ –

O noUĂ tentatiVĂ criminaLĂ a revizionIŞtilor

Recenta vizită a lui Gömbös la Roma a avut, după cum era de aşteptat, cu totul alt scop decât cel dat, în mod perfid, publicităţii. Sub masca stabilirii unor viitoare colaborări economice între Italia şi Ungaria, s-a discutat, la Roma, posibilitatea creerii unei confederaţiuni dunărene pusă sub egida ambiţioasei Ungarii şi cu sprijinul Italiei şi Germaniei. Acest fapt, coroborat cu altele, petrecute tot în ultimul timp, cum ar fi spre pildă întrevederile personalităţilor politice conducătoare din Austria cu membrii guvernului maghiar sau întrevederea recentă a primului ministru bavarez Held, cu cancelarul austriac Dolfus, au produs senzaţie în cercurile politice internaţionale.

Scopul ascuns al acestei acţiuni ar fi refacerea unei Mittel-Europa cu centrul efectiv într-o Ungarie mărită, în dauna României şi a Iugoslaviei şi cu încercuirea Cehoslovaciei. Mijlocul de creere al acestei grupări politico-economice ar fi, după cum arăta dl Wickham Steed (sub pseudonimul Scotus Viator), în ziarul „Times”, revizuirea statutului teritorial în această parte a Europei.

Un asemenea plan însă, scrie „Le Temps”, nu ar putea fi realizat decât numai prin război. În special statutul teritorial din Europa răsăriteană nu va putea fi atins, întrucât „ar fi o dovadă de neînchipuită naivitate din partea acelora care ar elabora asemenea planuri, de a crede că tratatele pot fi rupte, hotarele trasate din nou şi Europa răsturnată, fără ca Franţa şi Marea Britanie să aibă a-şi spune cuvântul în această aventură”.

Mai departe, oficiosul ministerului de externe francez declară că nu poate fi vorba decât de combinaţiuni fanteziste, dar că, cu toate acestea, „activitatea diplomatică ce are loc în Europa Centrală nu trebue să lase indiferent pe nimeni”.

Un avertisment pe care guvernul francez ni-l serveşte cu drept cuvânt şi de care suntem obligaţi să ţinem seama, fiind în joc, în primul rând, interesele noastre. Printr-un concurs de împrejurări foarte încurcate, prin lipsa unei linii precise de conducere în politica noastră externă, din ultimii ani, am ajuns în situaţia că s-a acreditat în toată lumea părerea izolării noastre diplomatice. Şi aceasta probabil datorită faptului că, la noi, miniştrii de la palatul Sturdza, care s-au succedat în ultimii ani, n-au căutat să se încadreze în linia de conduită a antecesorilor lor. Oare dl Titulescu îl urmează pe dl Vaida sau acesta l-a urmat la timpul său pe dl Ghica? Nici pomană. Câţi miniştri, atâtea concepţii; câte guverne, atâtea orientări în politica externă. În Franţa, ca şi în celelalte ţări din occident, fie că este ministru de externe Tardieu sau Bruening, fie că este Herriot sau Papen, politica lor externă este una şi aceeaşi, poate cu mici deosebiri de nuanţe, aceea dictată de permanenţele şi imperativele interese naţionale ale ţării lor, independentă de orice consideraţie meschină de colorit politic.

A sosit deci vremea ca să ne trezim şi noi la realitate, să ne cunoaştem interesele noastre naţionale şi, mai ales, să servim aceste interese. Trebuie să le arătăm oamenilor politici conducători din occident, vorbim fireşte de Roma şi de Berlin, că ei uită un lucru şi acest lucru constituie argumentul cel mai hotărâtor împotriva oricărei intenţii de revizuire a statutului teritorial stabilit prin tratatele de pace de la Versailles, Trianon etc.

Ei uită că, până la războiul mondial, zece milioane de germani şi zece milioane de unguri stăpâneau în bazinul dunărean, treizeci de milioane de latini şi de slavi. Din această cauză, dezmembrarea Austro-Ungariei nici nu s-a produs printr-o acţiune armată propriu zisă, ci s-a întâmplat ca o concluzie logică a acestei situaţiuni. Conferinţa de Pace nu a făcut altceva decât să consacre situaţiuni de fapt. D. Jules Cambon, fostul ambasador al Franţei la Berlin, a caracterizat foarte bine şi în modul cel mai elocvent această situaţie. D-sa a scris că: „chiar dacă războiul din 1914 s-ar fi terminat altfel, totuşi imperiul Habsburgilor s-ar fi destrămat”.

Este vorba aci de argumente de fapt cunoscute de toată lumea, împotriva cărora intenţiile revizioniste nu pot avea nici un efect. Guvernele noastre au însă datoria imperativă de a impune aceste argumente pe calea legăturilor diplomatice.

Fraţii întru revizuire, Mussolini şi Gömbös, trebuie să se sesizeze de ele şi să le aprecieze justeţea lor. Dacă nu vor să ne înţeleagă, vom mai găsi noi şi alte opt sute de mii de eroi, cu care îi vom face desigur să vrea!

[„Renaşterea”, nr. 51, din 27 noiembrie 1932]

Amintiri din RĂzboi. Un CRĂciun la IAŞi

Era în februarie 1917.

Mă aflam la Iaşi cu mama, doi fraţi şi o soră ce de abia văzu lumina zilei. Locuiam la „Moara de vânt No.1”, într-o periferie deluroasă din capitala Moldovei, pentru a fi cât mai departe de epidemia tifoidă, care contaminase întreg oraşul şi decimase, de la soldaţi până la generali, tot ce avea mai bun armata noastră.

Despre tata nu ştiam altceva, decât că era dus în Rusia, să recruteze voluntari pentru oştirea lui Vodă Ferdinand.

Crăciunul, care era în prag, trebuia deci să-l facem fără el şi, ceea ce era mai grozav, fără sprijinul lui. Căci el era acela care ne procura alimentele zilnice necesare existenţei noastre mizere, în război.

În lipsa lui, mama îşi ajuta cum putea, procurându-şi pâinea şi romul (era tot ce se putea găsi) de pe la cunoscuţi, care aveau rude – nu la Ierusalim – ci la... aprovizionare.

Pâinea – hrana noastră de toate zilele – o păstra pentru noi, iar romul îl dădea, în schimbul zahărului, unor soldaţi ruşi, care locuiau împreună cu noi la „Moara de vânt”. Se ştie că ruşii consumă foarte puţin zahăr. O bucăţică, pe care o ţin între dinţi, la ajunge pentru ca să soarbă un întreg samovar cu ceai.

Se întâmplă însă ca, în Ajunul Crăciunului, ruşii să-şi termine zahărul şi noi pâinea. Sumbre perspective, pentru săracul nostru Crăciun.

Ce era de făcut?

Să se ducă Bujor (fratele meu mai mare) la general, ne propuse ea într-un suflet – şi să-i ceară ştiri despre tata. Poate că i s-o fi făcând milă de el şi... i-o da ceva de Crăciun.

Zis şi făcut.

Bujor, în uniformă de cercetaş, căci, deşi în vârstă de numai şapte ani, el era deja cercetaş, plecă la General, desculţ, topind pe drum zăpada sub picioarele-i înfiebântate de copil.

Ajuns la General, i se prezentă în poziţie de drepţi, cu picioarele descălţate, lipite călcâi la călcâi şi, cu vocea tremurândă de frig, dar totuşi ostăşească, îi spune:

- Să trăiţi, domnule General! Sunt cercetaşul Bujor Imbroane, fiul sublocotenentului Avram Imbroane, pe care l-aţi trimis în Rusia. Vă rog să-mi daţi o ştire despre tata.

Generalul, înduioşat până la lacrimi de înfăţişarea micului său ostaş, tăcu, neputând un moment să-i dea nici un răspuns. După un timp însă, gura i se descleştă şi tăcerea-i semnificativă de la început se transformă deodată într-o ploaie de cuvinte negre, ce căzură ca trăsnetele pe capul fratelui meu.

- De o săptămână nu mai ştiu nimic despre tatăl tău – zise Generalul. Biroul nostru de informaţii nu-i mai dă de urmă.

Cu ochii scăldaţi în lacrimi, fratele meu salută şi plecă.

La orizont, ziua începu să se întretaie cu noaptea. Iar până să ajungă fratele meu la „Moara de vânt” se făcu dea binelea întuneric.

În casă, la apariţia lui Bujor era o tăcere mormântală. Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe ceva. Toţi au înţeles însă misterul tristeţii lui.

...Şi astfel, în cea mai desăvârşită tăcere, acompaniată de bezna înfricoşătoare de afară şi de vâjâitul sinistru al crivăţului, am petrecut sfânta noapte a Naşterii Mântuitorului.

A doua zi, când ne-am trezit în bătaia clopotelor Mitropoliei – era doar prima zi de Crăciun – se făcuse deja de amiazi. Dormeam cam multişor la „Moara de vânt”, căci scândurile, care ne serveau drept paturi, ne cam oboseau spinările.

Clopotele de la Mitropolie au făcut să ne deschidem ochii ceva mai veseli decât erau când îi închisesem, în ajun. Veselia ni se transformă în strigăt de bucurie, când am zărit pe o măsuţă: pâine, zahăr, rom şi alte bunătăţi, iar jos, lângă masă, mai multe perechi de ghete.

Ne făcurăm repede socoteala că sunt de la General şi sărirăm cu toţii să-l îmbrăţişăm pe Bujor, căci al lui era în definitiv meritul că aveam ce mânca în ziua de Crăciun.

La strigătele noastre se deşteptă surioara, care nu putea să aibe decât câteva săptămâni, şi începu să plângă după mama. Abia atunci am observat noi că mama lipseşte de acasă.

Unde e mama?

- Iat-o că vine, strigă, fără să mai răsufle, Sorin (fratele mai mic), care îşi scoase capul printr-o spărtură a geamului de la fereastră.

Şi fără să aşteptăm ca uşa să se deschidă de tot o întrebarăm, în cor, unde a fost.

- Vin de la prezicătoare [Prezicătoarea, care era renumită la Iaşi prin verosimilitatea celor citite de ea în cafea, a avut şi în cazul nostru dreptate. Tata se afla, în acel timp, departe în Urali, unde, în mijlocul prizonierilor români recruta voluntari. La întoarcere căzu în mâinile bolşevicior, care îl condamnară la moarte. Ca prin minune reuşi însă să scape şi se întoarse acasă, după ce a pierdut tot ce a avut la el, numai cu un pacheţel şi cu o sticlă – n.a.] – ne răspunse ea veselă. M-am dus să-mi spună ce e cu tatăl vostru: e viu sau mort.

– Şi ce ţi-a spus?

– Că e departe, departe, între mulţi oameni. E sănătos, dar va trece printr-o primejdie de moarte. Va pierde tot ce are la el, dar se va întoarce acasă cu un pacheţel şi cu o sticlă.

Cuvintele prezicătoarei ne-au fost singura mângâiere şi unica bucurie.

...Încolo, vântul bătea, în acea zi săracă şi oropsită de Crăciun, mai tare ca de obicei, iar în odaie era frig căci... geamurile de la fereastră ne erau ciuruite.

Ne aflam doar la „Moara de vânt No.1”

[„Renaşterea”, nr. 54, din 25 decembrie 1932]

Cuvântarea d-lui Doru Imbroane,

cu ocazia constituirii Tineretului Regional Liberal

din TimIŞ-Torontal în ŞediNŢa din 14 ianuarie 1934

Ia cuvântul apoi tânărul avocat Doru Imbroane, a cărui cuvântare o redăm în întregime, fiind însuşi programul tineretului liberal bănăţean:

Aţi fost convocaţi astăzi, în această zi de doliu, dar şi de reculegere, pentru ca împreună cu noi, acei ce cu mândrie putem afirma c-am fost iniţiatorii mişcării tineretului în acest judeţ şi provincie, să punem bazele unei trainice şi indestructibile organizări a acestui tineret, în cadrele P.N.L.

Iniţiativa am luat-o încă cu ocazia congresului de la 11 iunie 1933, traducerea ei în fapt a întârziat, însă, din cauza greutăţilor inexorabile ale crizei ce ne frământă.

Astăzi, când imperativele categorice ale vremii cer redresarea imediată a tinerilor rătăciţi – datoria noastră a tuturora este să trecem neîntârziat de la vorbe la fapte. Semnalul tragic, dar simbolic, a fost glontele de la Sinaia care, anunţând demenţa unora din generaţia noastră, ce stăteau să se prăbuşească, ne-a dat avertismentul de trezire la conştiinţa supremelor datorii ce ne incumbă.

Acesta este rostul convocării noastre şi acest rol vă rog să-l tălmăciţi tuturor acelora ce nu sunt azi de faţă.

Tineretul Naţional Liberal are istorica menire să canalizeze pe făgaşul luminatului său drum toate energiile tinere ale acestei ţări, atenuând nemulţumirile şi temperând vicisitudinile inerente unei vieţi în plin zbucium.

Minţile rătăcite trebuie să le îndreptăm, iar pe cele morbide să le izolăm.

Avem de asimilat un curent de idealism exagerat şi destructiv, dublat de un naţionalism importat şi patologic.

Şi noi suntem idealişti, căci idealismul este un apanaj al tinereţii sănătoase. Noi nu distrugem, însă, ci mergem convergent acţiunii de consolidare a ţării.

Şi noi suntem naţionalişti, prin sânge şi aspiraţii, căci naţionalismul părinţilor noştri ne-a dat România Mare, pe care naţionalismul nostru trebuie să o lase copiilor şi strănepoţilor, consolidată şi nouă.

Deci naţionalismul nostru este eminamente constructiv. El este pus în slujba intereselor implacabile ale acestei ţări, şi nu în slujba promovării în viaţa obştească a dictaturii inconştienţei şi întunericului. Întreaga istorie a P.N.L. transpiră de un naţionalism pur; ea se identifică cu evoluţia, prin sânge şi prin foc, a unei ţări subjugate, spre o ţară independentă şi mărită.

Este deci o infamie aserţiunea acelor pseudonalişti, că P.N.L. ar sta în slujba ocultei internaţionale. Interdependenţa noastră politică faţă de Franţa, care a avut drept strălucit rezultat acela ce suntem noi astăzi, a atras în mod fatal şi o interdependenţă economică, care ne va duce desigur şi ea pe căile de bun augur ale mântuirii noastre economice.

Tineretul Naţional Liberal este, deci, mai presus de alţii – idealist, naţionalist, democrat şi constructiv, pe linia trasată de tradiţiile glorioasei sale istorii şi a nemuritorilor săi predecesori. (Aplauze).

Acesta este rostul tineretului P.N.L. în cadrul politicii generale ale ţării.

Tineretul liberal bănăţean are însă şi o misiune specială: misiune dictată de configuraţia geografică a provinciei; misiune dictată de legitime revendicări politice; misiune dictată de caracterul eterogen al populaţiei ei şi misiune dictată de importanţa covârşitoare pe care trebuie să o aibe această provincie în viaţa statului nostru (Aplauze puternice).

Noi nu vrem regionalism – atunci când părinţii noştri s-au jertfit pentru înfăptuirea unităţii naţionale, atât de scumpă nouă. Din contră, tineretul liberal bănăţean doreşte ca unificarea politică să se completeze cât mai grabnic şi cât mai fericit, cu cea sufletească, prin nivelarea disensiunilor şi asperităţilor inerente perioadei de închegare.

Nu vrem supremaţie provincială; nici egalitate. Vrem mai mult – asimilare – în structura organică a ţării.

Dezideratul nu este numai al nostru. El a fost şi al părinţilor noştri şi Banatul se poate mândri că a avut această atitudine şi la Alba-Iulia, unde fiii săi au fost precursori în acţiunea de înfăptuire a unităţii naţionale.

Această conduită ancestrală ne-a fost considerată însă drept slăbiciune. Şi, în timp ce noi luptam pentru completă asimilare – alţii luptau pentru hegemonie, pentru articularea noastră la o altă provincie, care continuă să-şi menţină şi astăzi cu îndârjire specificul său politic.

Tineretul bănăţean are deci misiunea să susţină şi mai departe procesul de unificare, dar, în acelaşi timp, să impună ca interesele noastre specifice să se exprime şi să promoveze direct, prin reprezentanţii noştri autorizaţi, dispensându-se de serviciile de ambasadă ale unei provincii (Aplauze frenetice).

Ideologia noastră este ideologia Partidului Naţional Liberal. Nu suntem organizaţie distinctă – nici stat în stat. Noi ne confundăm în structura partidului nostru şi ne identificăm cu toate aspiraţiunile, suferinţele şi bucuriile sale, care au fost, sunt şi vor fi întotdeauna şi ale ţării.

Luptăm deci – alături de cei mai bătrâni, încărunţiţi la datorie, înainte de toate pentru ordine şi disciplină – cele două stânci de granit ale partidului nostru, care ne-au dat România Mare şi pe care noi suntem datori să clădim România modernă.

Prin respectarea acestor două postulate, vom căuta să înlăturăm anarhia din domeniul intelectual, pentru a preîntâmpina împământenirea ei în domeniul social.

Deci: ordine şi disciplină – acesta este crezul nostru, al tineretului naţional liberal.

Pentru acest crez a murit la datorie marele nostru şef şi părinte al tineretului, Ion G. Duca – pentru promovarea lui trebuie să luptăm şi, la nevoie, chiar să murim şi noi. (Aplauze prelungite).

Împărtăşiţi acest crez, reprezentanţi ai intelectualităţii săteşti, şi tălmăciţi-l în satele voastre.

Cu ajutorul lui, formaţi pe întinsul întregului judeţ, prin grai şi scris, adevărate citadele de tineri liberali, care să fie stăvilare indestructibile în calea fluctuaţiunilor bolnave ale tineretului. (Aplauze).

La muncă deci, tineri – pentru ca împreună să dăm concurs patriotic guvernului eroismului naţional – ultima nădejde de salvare a ţării de pe povârnişul prăbuşirii ei totale.

Perseveraţi şi veţi învinge! (Aplauze puternice).

[„Renaşterea”, nr. 4, din 19 ianuarie 1934]

Cuvântarea d-lui avocat Doru Imbroane,

Domnule preşedinte,

Domnule,

Vorbesc azi în numele tinerei generaţii – al aceleia asupra căreia s-a aruncat, prin mişelească crimă, odiul suflării româneşti de pretutindeni şi stigmatul întregii lumi civilizate.

Vorbesc – nu ca să disculp. Vorbesc ca să acuz – să mă acuz şi să ne acuzăm, pe noi pe toţi cei din generaţia tânără care, ani de-a rândul, pe băncile universităţii, am tolerat să ne conducă inconştienţa şi ignoranţa, deşertăciunea şi vanitatea, camuflate în depreciata noţiune de naţionalism integral.

Asasinatul de la Sinaia este fructul direct al profesiunii, îndelungat şi nestingherit cuvântate de la înălţimea amvonului cultural, de către candizii idealişti încărunţiţi în naţionalism postum – şi susţinută de întreaga şi marea ceată a pseudointelectualilor, intraţi necontrolaţi pe porţile larg deschise ale şcolii de toate categoriile, cu un singur scop – acel al parvenirii prin forţă, demagogie deşănţată şi tupeu.

Iar jertfa nevinovată de la Sinaia – Ion. G. Duca – omul bun, civilizat, onest şi eminamente cinstit, cum l-a calificat întreaga suflare românească şi lumea civilizată, este jertfa submediocrităţii acestor oameni.

Tineretul naţional liberal, care se găseşte în fruntea marii majorităţi a tineretului constructiv din această ţară, îşi exprimă azi prin mine durerea-i nemărginită, izvorâtă din inimi însângerate – pentru pierderea aceluia care a fost permanentul şi neşovăielnicul său sprijinitor – a aceluia care a cultivat, ridicat şi promovat, în viaţa obştească, valorile şi energiile sale nepătate.

Iar acelora care au azi sfânta misiune de executori ai testamentului său politic, tineretul naţional liberal le cere redresarea imediată a tinerilor rătăciţi – prin controlarea riguroasă a acelora care intră în şcoală şi a acelora care o părăsesc, cu titluri şi veleităţi – şi desfiinţarea grabnică a asociaţiilor studenţeşti, cuiburi morbide de contaminare – unde uneltesc în taină transplantarea anarhiei, din domeniul lor intelectual în cel social.

Figura lui Ion G. Duca – figură iluminată, figură neprihănită, figură conturată în aur în istoria naţiunii româneşti, trebuie să ne rămână de-a pururi simbolică şi singura călăuză, în cercetarea căilor drepte şi sigure ale viitorului nostru, al generaţiei stigmatizate cu sângele său nevinovat.

În aceste clipe de cumplită durere, ce ne stăpâneşte pe toţi – o rază de lumină, ca un strop de balsam tămăduitor, se abate asupra noastră, a tuturora. Este raza vitalităţii incontestabile a puternicului instinct de conservare al Partidului Liberal – care dă dovadă încă o dată că, împotriva tuturor vicisitudinilor ce-i opune o soartă ingrată, el rămâne dârz şi implacabil în slujba aceloraşi supreme interese ale ţării, cu forţe oţelite în focul sacru al grelelor încercări.

P.N.L. şi-a ales cu unanimitate un nou şef, în persoana ilustrului reprezentant al familiei ctitoră de ţară, a d-lui Dinu Brătianu. Sub şefia lui, pe care tineretul naţional liberal o salută cu neţărmurit entuziasm – suntem siguri că partidul se va menţine cu sfinţenie pe linia tradiţiilor marilor săi înaintaşi, tradiţii ce se pot sintetiza în – cinste, muncă, integritate sufletească.

Tineretul naţional liberal transmite expresiunea perfectei sale gratitudini Coroanei, pentru numirea de prim ministru a d-lui Gheoghe Tătărescu – podoabă a partidului, podoabă a generaţiei tinere.

Cu crezul şi moştenirea lui Ion G. Duca, cu tenacitatea şi consecvenţa dârză a lui Dinu Brătianu, cu energia, talentul şi perspicacitatea lui Gh. Tătărescu, P.N.L. este sigur de izbânda sa finală, care va fi izbânda şi mântuirea Ţării.

[„Renaşterea”, nr. 4, din 19 ianuarie 1934]

Petre CRĂiniceanu

Petre (Jean-Marie-Pierre) Crăiniceanu s-a născut la Fribourgh (Confederaţia Helvetică) la 24 martie 1916. Ascendenţii din partea tatălui sunt persoane intrate în istoria ţării. Astfel – bunicul său – general de Armată Grigore Crăiniceanu, a fost Ministrul Armatei între 1913-1916 (a aprobat şi triplat suma solicitată pentru construirea avionului lui Aurel Vlaicu la Arsenalul armatei – acesta solicitase cinci mii lei aur), apoi comandantul armatei l-a luat pe fronturile de luptă.

Grigore Crăiniceanu este primul militar membru al Academiei Române. Bunica sa a fost sora mareşalului Constantin Prezan, erou al reîntregirii, comandantul Armatei a IV-a din primul război mondial. Tatăl – lt. col. Constantin Crăiniceanu, a fost proprietarul şi directorul revistei „Buletinul Armatei şi Marinei”, care apare în 1913 având ca redactor şef pe Ion Slavici.

După copilăria petrecută la moşia Chiţorani (jud. Prahova), Petre Crăiniceanu a urmat în Franţa colegiul iezuit din Villefranche-sur-Saône (unde cu câţiva ani înainte îşi făcuse studiile vestitul aviator şi scriitor Antoine de Saint-Exupery), pe care îl absolvă cu diplomă de merit. Reîntors în ţară în 1933, după un an de Politehnică trece la Facultatea de Drept din Bucureşti pe care o absolvă cu succes, trecând şi examenele de doctorat juridic, cât şi cel economico-politic. Face cunoştinţă cu aviaţia în 1937, când obţine brevetul internaţional gradul II pentru avioane de turism, la şcoala „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa. Moment de răscruce, întrucât se va dedica cu pasiune totală zborului. În 1939 absolvă Şcoala de Instructori de zbor fără motor de la Sânpetru, jud. Braşov, şi este repartizat ca instructor la şcoala de la Birtin-Brad, jud. Hunedoara – unde a lucrat cu dăruire şi competenţă până la finele anului 1940, după care a plecat pe cont propriu în Germania, în două rânduri (ianuarie-iunie 1941 şi februarie 1942 – ianuarie 1943) continuându-şi specializarea, zburând pe toate tipurile de planoare şi vizitând cele mai importante şcoli de profil. A făcut practică de construcţii planoare în atelierele fabricilor de aici. A studiat, în special, metodele de instruire în planorism şi cauzele ce duceau la incidente şi accidente de zbor. Totodată, a efectuat şi probele pentru obţinerea insignei internaţionale de argint. Revenit în ţară în cursul anului 1943 a lucrat ca instructor şi şef de pilotaj la noua Şcoală de zbor plutit de la Cucuteni (jud. Iaşi), unde în luna iulie a fost victima unui accident de zbor provocat de un sabotaj, în urma căruia şi-a fracturat picioarele, stând în comă zece zile. În 1944 este şef de pilotaj la Caracal, de unde va fi îndepărtat de generalul Gh. Jienescu (Ministrul Aerului înainte de 23 august), în pofida calităţilor sale profesionale. Ca o exemplificare a acestora, între 1939-1950 a făcut parte din comisiile de experimentare şi validare a terenurilor apte pentru şcolile de planorism. Din 1944 a lucrat la Consiliul Legislativ, până la desfiinţarea acestuia în 1948, fiind preţuit de marii jurişti ai instituţiei. În tot acest timp a păstrat legătura cu aviaţia, participând la recepţionarea în zbor a planoarelor construite la fabrica I.C.A.R. (Bucureşti) şi participând ca delegat al Federaţiei Române de Aviaţie, la brevetări şi la accidentele din planorism. În 1947 îl găsim printre membrii fondatori ai Federaţiei Aeronautice Române. Din mai 1948 a condus acţiunea de reluare a activităţii oficiale a aviaţiei sportive (rezerva de cadre pentru aviaţia utilitară, de transport şi militară), fiind numit şef de pilotaj al Taberei experimentale de planorism Călan-Hunedoara, a Centrului Naţional de Studii şi Experimentări pentru planorism din Bucureşti, prilej cu care a realizat un record naţional de 105 km cu planor biloc (pasager fiind soţia sa). Din 1949 pînă în 1955 a îndeplinit funcţia de inspector (din 1950 inspector coordonator) pentru planorism. În acest interval a condus cursurile anuale ale instructorilor de zbor pentru unificarea metodei de instrucţie şi prevenirea accidentelor, impunând o nouă metodă ştiinţifică, de o deosebită eficienţă. Tot acum a organizat (inclusiv ca antrenor) primele două campionate naţionale de planorism (Bucureşti 1950 şi 1951). Dintre rezultatele deosebite exemplificăm un zbor, în grupa de 7 planoare, cu ţel fix Bucureşti – Constanţa. Ca pilot de încercare a prototipurilor şi a planoarelor în serie, executate de fabrica de la Reghin, a adus retuşurile necesare şi a dat sfaturi pentru crearea tipurilor viitoare, care au făcut epocă. De asemenea a participat ca pilot acrobat, solist şi în formaţie, la mitingurile aviatice din acest interval, a inspectat lunar şcolile din ţară (între 10 şi 14 şcoli), dând sfaturi valoroase şi reuşind să imprime o atmosferă de coeziune şi dăruire. În 1949 fiind trimis ca şef de pilotaj la Centrul Naţional de la Sânpetru pentru redresarea activităţii, a dus o muncă susţinută de reducere a accidentelor şi de impulsionare a zborului de performanţă. Ca jurist, Petre Crăiniceanu a participat activ, între 1946 şi 1955, la redactarea regulamentelor pentru zborul cu motor, paraşutism şi planorism, precum şi la redactarea Codului Aerian (care la acea dată fusese deja adoptat de ţări cu mare tradiţie aviatică) şi a Legii personalului navigant. A publicat, în revistele de specialitate, articole de doctrină aviatică, de analiză a problemelor legate de instruirea elementară şi superioară, precum şi de prevenirea incidentelor şi accidentelor. „Originea socială” şi caracterul său integru, care nu admitea compromisuri, au dus la îndepărtarea sa din aviaţie, la 1 august 1955, în mod abuziv, motiv pentru care a dat în judecată instituţia care l-a concediat. În cursul pledoariei de la proces, face un aspru rechizitoriu acestei instituţii şi avertizează asupra viitorului aviaţiei sportive în special şi a declinului învăţământului aviatic, cu toate consecinţele viitoare. Consumul nervos prilejuit de despărţirea de aviaţie i-a adus o dereglare endocrină ce a provocat înjumătăţirea greutăţii corporale. Cu greu a fost salvat de marele homeopat Dr. Nicolae Nicolicescu şi devotamentul soţiei sale. Condamnat politic şi la un continuu şomaj, Petre Crăiniceanu a trăit în anii următori din cunoştinţele sale de limbă franceză, prin meditaţii particulare, apoi pe baza certificatului de traducător – din traduceri. Excelentă rămâne traducerea liberă şi adnotată a cca. 10 000 de versuri din Eminescu (traducere folosită de doi scriitori străini consacraţi). În al nouălea an de şomaj, a reuşit să depăşească absurda interdicţie, fiind angajat, graţie unor oameni curajoşi, la editura Academiei (iniţial corector, apoi redactor de limba franceză). În paralel, a fost elogiat ca profesor de franceză la Universitatea populară, apoi recunoscându-i-se calităţile de traducător simultan, a trecut de la Editura Academiei la F.A.O. (în cadrul ONU) de unde, în septembrie 1968, hărţuit – ca toţi cei care în acea vreme aveau contact permanent cu delegaţii statelor occidentale, a preferat să se pensioneze medical, cu o pensie total disproporţionată faţă de muncă depusă. Chiar şi după aceea, între 1968 şi 1972, ca membru în Comisia Centrală de planorism a Federaţiei de Aviaţie, a mai încercat să clarifice unele aspecte de specialitate, celor care conduceau atunci destinele planorismului în România, dar fără mare succes. Preocuparea sa permanentă, în afara zborului, a fost muzica clasică, pe care a înţeles-o şi a savurat-o din plin (fiind un fin şi profund critic al interpretărilor şi interpreţilor, căutând să sădească şi să dezvolte gustul pentru muzica de calitate la cei din jur, prin sfaturi şi exemplu personal, modelând pozitiv caractere – individual sau în masă).

Petre Crăiniceanu a avut parte de o recunoaştere foarte târzie a meritelor sale şi a contribuţiei la propăşirea aviaţiei sportive, abia la 15 decembrie 1991, când i s-a înmânat de Ministrul Sportului, în cadru festiv, diploma „Paul Tissandier”, acordată de Federaţia Aeronautică Internaţională.

Acest titan al planorismului românesc a fost stimat şi preţuit de toţi cei care l-au cunoscut. La 8 iulie 1993, când s-a stins din viaţă, foştii săi discipoli şi colegi menţionau în ferpar: „omul deosebit care a fost o pildă de competenţă, corectitudine, caracter şi dăruire pentru toţi, a plecat în ultimul său zbor. Instructorii planorişti pe care i-a îndrumat părinteşte”

[„Paginile Aviaţiei Sportive”, nr. 4 / 1996]

ĂSta este rostul omului, SĂ ajute,

nu SĂ fie egoist ŞI SĂ trăiasCĂ numai pentru el

Interviu realizat cu D-na Steluţa Crăiniceanu-Imbroane (n. 1920, Timişoara), de către Conf. Dr. Smaranda Vultur, în 1999, la Bucureşti. Interviul face parte din arhiva grupului de antropologie şi istorie orală al Fundaţiei „A Treia Europă” din Timişoara.

Toţi ceilalţi fraţi ai mei s-au născut în altă ţară – vorba vine – că nu era România Mare încă. Cel mare s-a născut la München, în timp ce tata şi mama făceau studiile în străinătate.

Tata a fost redactor la ziarul „Drapelul”, al lui Branişte, redactorul şef, şi a plecat în Germania să studieze, şi studiind acolo a scris articole admirabile, pe care le trimitea la ziarul lui Branişte.

Al doilea frate s-a născut la Lugoj, când erau încă provinciile separate, al treilea la Bucureşti, iar o soră la Iaşi, în 1917, şi eu în 1920, când era România Mare… m-am născut la Timişoara. Cinci copii eram. Şi tatăl meu, a fost extraordinar de frumos, era un om extrem de generos şi a avut o coloană vertebrală excepţională, era un om de o mare moralitate şi patriotism. Şi el plângea soarta femeilor; nu şi-a dorit fete, ci băieţi, căci spunea că femeile au greu în viaţă. S-au născut băieţi, pe urmă sora mea şi au zis „o să-i găsim şi ei un soţ”, pe urmă m-am născut eu şi m-au botezat „băiatul Ionică” şi aşa mi-a rămas numele.

Tata a fost vicepreşedintele Camerei, îndată după Unire, că el s-a luptat pentru Unire şi era să fie omorât şi judecat de unguri şi de sârbi pentru toată campania pe care a dus-o. El a scăpat aşa, în ultimul moment, fugind în Regat.

A venit aicea (în Muntenia) cu mama. La Căldăruşani a fost diacon, în 1914, iar în ’16, alături de Titulescu, de Delavrancea şi de toţi s-a luptat pentru ideea Unirii. A ţinut cuvântări, tata fiind un mare orator. A fost şi publicist, şi mare orator, foarte talentat… A fost cu ei prin campanii ca să pregătească Unirea şi aşa a devenit el cunoscut.

Gala Galaction, care a fost la Cernăuţi când tata a studiat Teologia (acolo a cunoscut-o el pe mama, la Cernăuţi) l-a iubit foarte mult. Şi el, şi Delavrancea care a spus despre tata că este „privighetoarea Banatului”, şi Arghezi. N-a fost unul care să nu-l fi sprijinit, că tata nevrând să devină ministru, a devenit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, cum se chema atuncea. În calitatea de secretar general i-a sprijinit pe toţi şi a căutat să facă imposibilul, să-i finanţeze şi să-i ajute.

(În ce an a fost secretar general?) ‘33-’38, că el a murit în ’38, pe post de secretar general. A pierdut-o pe mama în ’33, care a murit brusc, la 47 de ani. Mama a dus şi ea o activitate splendidă, pe tărâm obştesc. Ea a fost preşedinta Asociaţiei Cercului de Gospodine din Timişoara şi a gospodinelor. A făcut o şcoală, Şcoala de Menaj, a adus ţărănci de la ţară. Trebuia să capete clădirea aceea mare, cu coloane în care se află acuma Prefectura, care a fost clădită pentru a purta numele mamei mele, Sofia Topor Tarnovieţchi, că ei au fost înnobilaţi de polonezi, în Cernăuţi. De fapt Topor îi chema, erau răzeşi, de pe vremea lui Ştefan.

Şcoala trebuia să se cheme aşa după ce a murit mama. Clădirea aceea cu coloane frumoase, trebuia să fie clădirea şcolii pentru femei, ca să facă educaţia socială a femeilor de la ţară, ăsta era visul ei, să se ocupe de fetele de la ţară. Ea a fost şi mare colecţionară de folclor, îndrăgostită de artă populară, şi aşa l-a secondat pe tata într-un fel; pentru toată activitatea ei a luat premii mari, la Bruxelles, la Barcelona, medalii de aur pentru colecţiile ei, care s-au pierdut în timpul războiului.

(Ce colecţii?) Costume naţionale, broderii, ceramică făcută în Banat, gulere vechi bănăţene. A mers din sat în sat şi a colecţionat tot ce era vechi şi autentic şi a făcut o splendidă colecţie.

(În ce an?) Până în ’33 când a murit. A avut o comoţie cerebrală şi a murit, la 47 de ani.

(A avut un muzeu?) N-a avut nimica. A avut doar colecţia asta şi eu m-am străduit după aceea, am arătat lucrurile acestea… Nici nu mai am colecţia ei, ci parţial, puţin mi-a rămas, căci a fost luată de un domn care a zis că se va duce la muzeu şi le va depune, dar cred că le-a vândut în străinătate, a păcălit-o pe sora mea. I-a dat 3000 de lei, pe vremea aia o nimica toată şi a zis că el se asigură de această colecţie şi aşa a dispărut. A mai rămas foarte puţin din colecţia mamei, ce se vede pe perete, astea sunt din catrinţe făcute de mama, ţesute jos, la noi în vilă. Erau femei de la ţară care veneau şi făceau covoare frumoase. A fost o colecţionară pasionată. Preşedinta Asociaţiei era regina Maria. Mama s-a ocupat şi ea, alături de tata, de aceste activităţi, având cinci copii, dar, am avut o mătuşă şi un unchi, mătuşa, care era pictoriţă, nu era căsătorită şi s-a ocupat de noi, copiii, iar mama şi-a văzut de muncile ei obşteşti. Ea era pasionată de ideile astea.

(Era născută la Cernăuţi?) Mama era născută la Cernăuţi, în 1886 şi o chema Topor. Tata era în 1880 născut.

(A trăit o vreme la Cernăuţi?) Păi, toată copilăria. Tatăl ei a fost directorul liceului “Aron Pumnul” din Cernăuţi, fiind profesor de matematică. Era cu tradiţie familia Topor, care se trăgea din episcopul Baloşescu, ce era străbunul nostru. Era familie veche, bucovineană. Unchiul meu a fost director general la Căile Ferate şi a fost făcut, îndată după Unire, ministrul comunicaţiilor. Erau oameni care au fost înnobilaţi de polonezi pentru meritele lor de ordin profesional. Au înnobilat mulţi acolo în Bucovina, şi între ei, şi familia mamei mele. Tarnovieţchi s-a adăugat la numele Topor.

Tata avea o voce splendidă. Grozăvescu însuşi a spus că are o voce mai frumoasă ca a lui, aşa o voce splendidă avea tata. A mers cu corul să cânte de Crăciun şi-a cunoscut-o pe mama şi s-a îndrăgostit de ea.

(Cu ce cor a mers?) Cu corul din Bucovina, de teologi, căci era student la Teologie. El a terminat Teologia şi Dreptul. Pe urmă a studiat Dreptul şi în străinătate.

(Cum de a ajuns în Cernăuţi din Banat?) Păi a mers în Cernăuţi la Facultatea de Teologie care era cunoscută, chiar şi Gala Galaction a studiat acolo.

(Tatăl dumneavoastră era născut la Lugoj?) Tata era născut în Coştei, în Banatul iugoslav şi pe urmă bunicii mei au venit la Vărădia. Tata i-a sprijinit în special atunci pe cei din Banatul iugoslav. După aceea a fost la Cernăuţi ca student, pe urmă a venit la Lugoj, la Branişte, a fost redactorul ziarului „Drapelul” şi de-acolo a fost trimis în străinătate, în Germania, ca să studieze, să-şi ia doctoratul.

El a mers cu o bursă acolo, a studiat cu mari sociologi şi a trimis de-acolo articole fulminante. Am articolele lui, pe care un domn Rădulescu de-aicea, care a făcut închisoare, mi-a spus că o să le publice, dar în tot locul se cer bani, iar eu n-apuc s-ajung la bani ca să pot finanţa eu. A vrut să publice toate articolele lui tata, care sunt splendide.

(A scris memorii?) Da de unde, numai de asta n-a avut timp. Tot timpul s-a luptat pentru tot felul de cauze naţionale, dar ca să scrie despre el, nu… A fost de o mare modestie. La noi în casă era un şir lung de oameni care veneau cu solicitări, cât timp el a fost deputat ani de zile şi a fost vicepreşedintele Camerei.

(Era liberal?) Da. A ajuns prim ministru Brătianu, fiindcă el a fost chemat în 1919 la Paris ca să se prezinte la Wilson şi acolo aproape că i-a convins cu talentul lui oratoric să cedeze partea din Banatul iugoslav pe care am pierdut-o, cu tot Coşteiul. Atuncea s-a schimbat aicea, au venit Brătienii la putere, s-a schimbat politica şi s-au întors de la Paris. S-a cedat partea aia şi a rămas graniţa, ceea ce a fost pentru tata extraordinar de dureros, că toată partea aia, atât de frumoasă şi cu oameni atât de pregătiţi şi buni români, a rămas în Iugoslavia. Şi-atunci, tata i-a sprijinit în continuare, cât a putut, atunci când au ajuns la putere liberalii.

(În ce an a fost deputat?) A fost îndată deputat. A fost vicepreşedintele Camerei, imediat după Unire şi pe urmă a fost deputat de câte ori au fost liberalii la putere. A murit pe postul de Secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor.

(Tatăl dumneavoastră în ce an a murit?) În ’38. Nu pot să-i mulţumesc suficient lui Dumnezeu că a murit tata înainte să fi făcut închisoare, că ar fi ajuns şi-n închisoare şi vă imaginaţi ce suferinţă ar fi fost pentru el şi pentru noi. După toată viaţa dedicată neamului ăsta, să ajungi să te închidă, cum au fost închişi atâţia oameni.

După ce a venit din Germania a mai stat la Lugoj un timp şi după aia a fugit cu mama, în ultimul moment, fiindcă a fost condamnat împreună cu Goga, cu care a fost foarte prieten, a fost condamnat de către unguri. Şi a fugit în ultimul moment, fiindcă era deja urmărit. A venit aicea la Căldăruşani, pe urmă s-a refugiat la Iaşi, fiindcă a trebuit să plece din Muntenia şi toţi au fugit la Iaşi, iar de-acolo tata a plecat şi un an de zile a dispărut fiindcă s-a dus să strângă voluntari, până în Siberia s-a dus. A avut o activitate extraordinară de strângere a acestor voluntari. A strâns multă lume.

În timpul acela, mama săraca a rămas la Iaşi singură şi vai de ea cum a trăit cu patru copii, din care unul, sora mea, s-a născut acolo. După un an i s-a spus că tata nu se mai întoarce, dar s-a întors săracul de el după un an de zile, pitit între două vagoane. Pe urmă, de la Iaşi, a plecat cu avionul şi a organizat Marea Unire de la Alba-Iulia. El a fost unul dintre organizatorii acestei sărbători. Am cuvintele de la secretarul Marii Adunări care a spus ce discurs fulminant a ţinut tata în ajunul Unirii, fiindcă acolo erau bănăţeni şi ardeleni care cereau autonomie. Chiar şi Branişte a fost pentru autonomia Banatului, ori tata a fost împotriva acestei idei, el fiind pentru unirea întregii ţări şi atunci a ţinut un discurs care a avut un efect extraordinar se pare, în ajunul acestei Mari Uniri. După aceea a venit la Timişoara şi ori era la Bucureşti, ca deputat, ori la Timişoara, unde şi-a dus activitatea.

Eu m-am născut în 1920, la Timişoara. În 1920 familia era deja la Timişoara.

Redactorul şef al ziarului „Banatul” era Camil Petrescu, care-l adora pe tata. A scris nişte lucruri admirabile despre tata, că l-a înţeles, a înţeles sufletul lui tata, aproape mistic, tata fiind un idealist extraordinar care a trăit pentru ideea Unirii.

Când s-a înfiinţat Institutul Dr. Avram Imbroane a românilor de peste frontieră, în ’34, el a ţinut o cuvântare pe care o am aici scrisă, între articolele astea. A ţinut o cuvântare despre lipsa de solidaritate a poporului român. Pentru tata asta a constituit una dintre durerile cele mai mari, când a văzut ce puţin solidari sunt românii. E un defect din naştere al lor care continuă şi astăzi, după cum vedeţi. Cum se ridica unul, în loc să-l sprijine, dimpotrivă… Şi l-a durut foarte tare pe tata şi a scris nişte lucruri admirabile, nişte articole foarte frumoase. Pe urmă a scris contra politicianismului. El nu a fost deloc politician de dragul politicii. El a devenit întâmplător, luptând pentru această idee, apoi a devenit deputat şi aşa mai departe, în Partidul Liberal, că a fost cu Brătianu, însă n-a iubit politica deloc, dar e adevărat că a fost un cap de politician, adică a gândit bine politic, ceea ce astăzi găseşti mai rar. Săracu’ tata…

(Casa a cumpărat-o?) Casa asta a fost cumpărată de unchiu’ şi mătuşa mea din Cernăuţi, care nu erau căsătoriţi. Unchiu’ a fost director general la Căi Ferate, iar mătuşa profesoară. Cealaltă mătuşă, pictoriţa, se numea Maria Topor Tarnovieţchi. Toate tablourile sunt făcute de ea. A avut o expoziţie cu succes mare. Stoenescu a apreciat-o enorm. Ea a început pictura la 35 de ani şi a făcut pictură cu pasiune şi s-a ocupat de noi. Unchiu’ şi mătuşa au dat bani şi au cumpărat casa, că tata n-avea din ce să o cumpere. Ei au cumpărat casa că n-aveau copii şi-atunci au zis ca Sofia, mama mea, că aşa îi ziceau, să aibă o casă cu grădină, că are cinci copii. Mama visa să aibă grădină.

(Ştiţi de la cine au luat casa?) De la un domn care s-a cam ruinat, mi se pare că juca cărţi sau aşa ceva, şi a trebuit să o vândă la un preţ accesibil. De cumpărat a cumpărat-o în 1929. Necazul a fost că era jumătate şi jumătate trecută pe cartea funciară. După aceea s-a vândut şi la licitaţie şi la un moment dat era gata-gata s-o pierdem. În timpul războiului, nu ştiu cum s-a întâmplat că era gata-gata s-o pierdem. Până la urmă s-a plătit suma şi era clar că era casa noastră, nr.14, şi casa lui Franzen neamţu’, nr.16. De altfel, are un descendent acesta, o nepoată care n-are nici o pretenţie şi care a declarat şi ea că este casa noastră. Cu toate astea, când s-a făcut acum sentinţa s-au orientat după cartea funciară din ’29, fiindcă arhiva s-a mutat cu cartea funciară în provincie, în timpul războiului şi n-am putut dovedi. Puteam să fac un proces, mi-a spus Sanda Răzvan, dar cu martori. Eu am avut speranţa că recuperez aceste apartamente naţionalizate ale fratelui meu, şi-am zis „dă-i încolo de bani”. Da uite că merg lucrurile mult mai greu. Eu m-am născut în apartamentul care e acum al fratelui meu, în strada Ion Ghica nr.1, vizavi de fostul liceu Notre Dame. Era pe colţ o casă cu un turn, erau patru apartamente a patru fraţi. Jos era blănăria lui Strumper şi trei prăvălii. Toată casa a aparţinut unei mătuşi care era aşa de zgârcită şi a strâns bani şi a cumpărat casa asta. A pierdut copiii şi-a devenit foarte zgârcită şi-a zis că nu ne lasă nouă moştenirea, dar până la urmă am moştenit noi, fiecare câte un apartament. Deci nu aveau voie să ne ia casa, că eram în câmpul muncii toţi, după legea lui Gheorghiu-Dej.

Eu eram intrată proaspăt profesoară atuncea, cu un an înainte, şi n-aveau voie să ne-o ia. Nu mai ţin minte numele acestui domn care a fost ani de zile secretar de partid la Timişoara şi care a fost coleg cu fratele meu şi era mereu gata să rămână repetent. Fratele meu şi cu tata l-au meditat, gratis bineînţeles, că aşa făceau ei, ca să-l ajute, că era din Banatul iugoslav. Acest domn, când s-a făcut naţionalizarea, s-a dus şi-a spus că n-avem voie să fim naţionalizaţi, după legea asta, că n-avem decât un apartament fiecare.

(În ce an a fost asta?) În ’49. A spus că noi n-avem drept la moştenire şi ni s-a luat abuziv…şi pentru asta mă judec! Ca să ajung la Turnu-Severin şi să-mi scrie în sentinţă judecătoarea de acolo, că fratele meu, prin cărăuşerie, şi-a făcut acest apartament. Eu mai am două nepoate care moştenesc apartamentul fratelui meu mai mare, Irinel şi Lia, şi am o nepoată, Domniţa, care-i măritată cu Cornel Constantiniu, cântăreţul. Eu am un apartament al meu şi unul al fratelui meu, Sorin, care a murit. Sunt două apartamente destinate acestei fundaţii. Pentru aia mă judec, şi-acuma sunt la Craiova, la ultima instanţă şi nu ştiu când va veni citaţie.

(Dumneavoastră ce liceu aţi terminat?) Eu am terminat la Timişoara, în ’38, iar în ’39 am plecat la Paris că îl aveam pe fratele meu Doru acolo, dădea doctoratul. Era excepţional acest frate, dar a murit la 27 de ani, la începutul războiului. A fost excepţional. Am fost un an cu sora mea acolo şi după aceea m-am întors şi am făcut Belle Arte.

(Aţi făcut studii acolo?) Am făcut în special studii de artă decorativă.

(În ce oraş?) La Lausanne. Fratele meu săracu’ a venit în ’40 şi pe urmă a murit aicea. Noi ne-am întors după un an fiindcă a început războiul. Eu m-am înscris la Academia de Belle Arte, ca să-i fac mai mult o plăcere mătuşii mele care era pictoriţă. Aveam talent pentru portrete, dar eu vroiam foarte multe lucruri să studiez şi, în afară de Academia de Belle Arte, am studiat pe urmă Literele, în special Istoria Artelor, am făcut cu Oprescu patru ani. Vroiam să merg pe linia mamei mele, adică să fac cercetare în folclor bănăţean. Din păcate am avut un coleg celebru, Radu Bogdan, cu care am fost patru ani în facultate şi care ştia că Oprescu mă aprecia, nu mă laud, dar eram printre femeile care luau „bine” la el, când toate luau „suficient” şi le trimitea la cratiţă. Mie îmi dădea „bine” şi mă aprecia pentru că a văzut că sunt pasionată de treaba asta, iar când am terminat, domnul Radu Bogdan a devenit mare director în Ministerul Artelor. M-am dus la el şi i-am spus că vreau să intru în muzeu, să devin muzeograf şi să fac cercetare, iar el m-a ţinut în picioare, s-a făcut că nu mă cunoaşte şi mi-a spus: „dumneata, în primul rând să-mi spui dacă cunoşti arta realist – socialistă”. Eu, tânără fiind, i-am întors spatele, fără să mai stau cu el de vorbă. Dar mi se propusese atunci să intru în învăţământ. Am fost la început profesoară de desen tehnic, căci atunci era desenul tehnic mai important. Primele sudoriţe au terminat acolo.

(Când aţi terminat facultatea?) Păi, în ‘45-’46 am terminat Belle Arte şi în ’49 am terminat şi Facultatea de Filosofie, că am trei licenţe. Am avut profesori excepţionali, din generaţia aceea grozavă de profesori şi m-a pasionat studiul.

(În Timişoara aţi stat până aţi terminat liceul?) Eu am terminat liceul în ’38, iar în ’39 am plecat la Paris. În ’40 m-am înscris la facultate şi în ‘42-’43 am fost la München, la studii.

(Erau nişte burse?) Nu, dar ştiţi ce ieftin era… În Germania am trăit mai ieftin decât dacă aş fi trăit în Bucureşti. Erau condiţii speciale. M-am dus la un cămin unde m-am împrietenit cu diferite fete de-acolo, şi-acuma mai corespondez cu unele din ele. Era un cămin de studente. Am stat un an acolo şi pe urmă au început bombardamentele şi nu m-au mai lăsat să plec de-aici, şi-am rămas aici şi am terminat studiile.

(Cum era viaţa la Timişoara când eraţi la liceu?) Aşa cum era, era frumoasă viaţa. Nu era aşa mare activitate culturală cum e acuma. Acuma mult s-a ridicat Timişoara cultural, în ultimii ani. Pe vremea aia era mai puţină activitate culturală, însă tata a sprijinit-o, a sprijinit teatrul din Timişoara. De altfel el a sprijinit şi la Lugoj, fiind acolo redactor, a sprijinit pe actorii din România. Unul dintre actori, Leonard, a spus că nimeni nu a făcut pentru ei aşa de mult cât a făcut Avram Imbroane prin presă, că a scris articole despre teatru şi a sprijinit enorm de mult teatrul românesc. El a considerat că este important pe linie culturală.

(Cu cine eraţi prieteni de familie în Timişoara?) Eu am avut colege multe, Ligia Montane, care a fost măritată cu prefectul. Familia Gomboşiu, am cunoscut-o pe Valentina Pintea. Eu am avut un unchi în Timişoara, Ion Imbroane, care a făcut biserica din Iosefin şi care a fost profesor de religie la Carmen Sylva şi care mi-a fost şi mie profesor. Nu-mi dădea însă nota maximă, ci îmi dădea 9, ca să arate că nu ţine cu familia. Am făcut liceul Carmen Sylva, care era un liceu extrem de serios şi când am terminat am ştiut perfect franceză.

(Ce se făcea la Carmen Sylva?) Făceam limbi, germană, franceză pe care le-am ştiut foarte bine. Se învăţa cu profesori excepţionali.

(Dintre profesori vă mai amintiţi pe cineva?) Din păcate ăştia erau cei mai buni: Drăghiceanu, profesoara de franceză şi Gheorghiu, cea de germană. La matematică am avut profesoară slabă, dar Dumnezeu s-o odihnească, că a devenit şi directoarea liceului şi numai matematică n-am învăţat. Pe urmă, în clasa a VII-a a venit o profesoară bună. La latină am avut pe unul Gegeres, un ungur, şi am ştiut bine latină la urmă, dar în timpul orei eu mă distram făcându-i caricatura. Ţin minte că m-a surprins şi mi-a spus: „ce faci tu Steluţa în ora de latină?!”.

(Ore de desen aţi făcut acasă?) Am făcut şi la şcoală, căci aveam desen. Am făcut şi Gospodărie, cu doamna Cioflec, care mă adora şi vroia neapărat să mă mărite cu băiatul ei Marius, care a fost omorât apoi, că a fost legionar. Eu cântam foarte frumos la pian, iar la doisprezece ani dădeam şi concerte la liceu, unde cântam Schumann, Chopin…aveam un mare talent, se pare, pentru pian.

(Aţi luat acasă lecţii?) Am învăţat la Conservator cu Emil Mihail, cel mai bun profesor de pian care era în oraş şi care era prietenul familiei. El vroia neapărat să facă din mine pianistă, dar a murit mama devreme şi n-am mai avut mână autoritară asupra mea, iar eu am vrut să fac prea multe. Realitatea e că, fiind al cincilea copil, oboseam tare repede şi trebuia să studiez patru-cinci ore, dar nu eram capabilă, că aveam totuşi o slăbiciune, că mama m-a născut al cincilea copil, după război. M-am apucat de celelalte şi m-am lăsat de pian. Am continuat să fac pian, dar nu am studiat. Ca să-i fac plăcere mătuşii mele am studiat Belle Arte, că ea era pictoriţă şi eu aveam talent la pictură. Pe urmă n-am putut să mă ţin nici de pictură, că am intrat în învăţământ, iar soţul meu fiind şomer, eu a trebuit să muncesc pe rupte.

Am devenit profesoară de desen tehnic în Bucureşti, un an de zile la şcoala generală, pe urmă la Liceul Cantemir şi apoi la Spiru Haret. Recent, chiar m-am întâlnit cu elevi de-ai mei. Aveam pe Radu Gabrea, care mi-a fost profesor de pedagogie la facultate, iar copiii lui mi-au fost elevi. Profesor Dr. Bruckner mi-a fost elev la Spiru Haret şi până şi primarul de la sectorul 2 de aici din Bucureşti, Popescu. L-am întâlnit acum zece zile şi mi-a spus: „doamna Crăiniceanu, vorbesc cu fratele meu care-i la Köln despre dumneavoastră, că ce profesoară aţi fost, ce educaţie ne-aţi făcut… „. M-am ocupat mult de educaţia artistică a copiilor şi am căutat mult, în orele de dirigenţie, să le fac educaţie artistică. Mi-a plăcut foarte mult învăţământul. Vă spun sincer, eu n-am vrut să mă fac profesoară, au am vrut să mă fac cercetătoare, dar m-a pasionat până la urmă contactul acesta pe care l-am avut cu tinerii, m-a interesat foarte mult.

În ultima vreme soţul meu a avut un mare necaz. El a fost în ’55, după ce în ’50 a fost în Consiliul Legislativ, considerat un foarte bun magistrat. Fiindcă era nepotul mareşalului Presen de Francheville, care era de origine francez, el a făcut studiile în Franţa, dus de mareşal în fiecare an. Din Consiliul legislativ s-au mutat în Ministerul Justiţiei, căci s-a desfiinţat Consiliul legislativ. Soţul meu, fiind de origine „nesănătoasă”, a spus ministrul Voitinovici, că ce caută Crăiniceanu în Minister. Soţului meu i s-a propus chiar atuncea să facă o şcoală de planorism, fiindcă făcuse studii în Germania de planorism, în afara celor juridice, fiind un foarte pasionat planorist, zburător fără motor. El a fost un mare specialist, l-au chemat să organizeze zbor fără motor. A organizat nişte şcoli atât de excepţionale, că a scos serii grozave de zburători.

În ’55 a apărut domnul Hruşciov aicea şi probabil invidia şi frica, ca nu cumva aviaţia română să ajungă mai bună decât aviaţia rusească, a desfiinţat tot ce-a făcut soţul meu, de la o zi la alta. La soţul meu reacţia a fost că a pierdut 40 de kg în trei luni, îmbolnăvindu-se de tiroidă, boală care l-a costat 40 de ani de sănătate. El a fost bolnav tot timpul şi cu inima, de supărare când a văzut că tot ce-a realizat el s-a făcut praf într-o noapte. De la o zi la alta au desfiinţat şcolile astea. Din cauza asta am considerat că este o datorie a mea să ajut acest planorism, fiindcă nu au bani şi merge foarte prost treaba. Am zis că puţinul ăla, apartamentul care o să se vândă, căci e central, că eu n-o să mai trăiesc mult şi o să-l folosească, aşa că prin testament l-am lăsat lor.

(Soţul dumneavoastră cum se numea?) Crăiniceanu Petre, Jean Marie Pierre, şi a murit acum şase ani.

(În ce an era născut?) În 1916. Noi ne-am căsătorit în ’44, venind din Germania, şi el şi eu întoarsă din Germania, că am studiat un an la Academia de Belle Arte de-acolo şi pe urmă nu mi-au mai dat voie. [...]

Soţul meu era bucureştean, mă rog, a copilărit la Valea Călugărească, la bunica lui, dar era bucureştean. Era născut în Elveţia, că era în timpul războiului, 1916, iar maică-sa era în Elveţia şi tatăl lui la Cairo.

(Ce era mama lui?) Era pianistă. Avea concerte şi era foarte talentată. Tatăl lui a fost militar şi a murit atuncea, în război, iar mama lui a rămas văduvă şi l-a crescut bunică-sa. Am făcut 120 de cereri ca să intre în câmpul muncii şi nici măturător de stradă nu-l lăsa să devină. Atunci când a venit Hruşciov şi a desfiinţat şcolile de planorism înfiinţate de Petre, el a dat statul în judecată, ceea ce nu era puţin lucru în ’55. Eu eram convinsă că nu mai ajunge acasă şi că-i în închisoare. Eu nu m-am dus la proces, eram înnebunită când mă gândeam că nu mai vine acasă, că o să-l închidă.

(A avut proces?) Proces în care a pledat se pare aşa de frumos, că au fost oameni care au mers şi au spus că a pledat şi a arătat că se distruge aviaţia, că efectiv s-au desfiinţat şcolile şi aviaţia nu mai are viitorul pe care-l avea atuncea, că la şcolile de zbor fără motor se formează aviatorii buni. Acolo trebuie să cunoşti o mulţime de lucruri, să cunoşti în atmosferă ca să poţi să conduci un planor. A scos nişte serii grozave de aviatori şi necazul lui a fost aşa de mare, că a dat în judecată statul. Bineînţeles că a pierdut, şi nu numai că a pierdut, dar i-a făcut securitatea un dosar mare, pe care am reuşit să mă uit, întâmplarea a făcut să cunosc pe cineva printr-o rudă a surorii mele. Nu pot să vă spun ce scria în dosarul ăla, ce minciuni scria. Cert este că, timp de doisprezece ani el n-a avut voie să ocupe nici un fel de slujbă, şi în timpul ăsta a dat lecţii de franceză, prost plătite, a tradus 5000 de versuri de Eminescu şi Arghezi, care sunt publicate în străinătate, bineînţeles nu în versuri, ci cu explicaţie, pe care marii traducători din străinătate le-au folosit. Erau plătite cu un leu versul şi stătea o noapte întreagă şi lucra. O nimica toată câştiga, dar totuşi a avut demnitatea asta, că nu s-a lăsat întreţinut de mine şi a ţinut să aibă un câştig oarecare. A dat lecţiile astea de franceză, fiind un excepţional profesor. A fost şi la Universitatea Populară câţiva ani profesor. După doisprezece ani a intrat la Academie, la editura Academiei, unde l-au chemat să fie corector, iar apoi a devenit redactor, fiind foarte capabil. A lucrat câţiva ani acolo şi când era gata să-l dea afară, că iar a început chestia aia, el s-a pensionat de boală că era şi foarte bolnav deja şi l-am salvat, de a trăit atâta, cu homeopatia.

Am avut norocul nemaipomenit, că el ar fi murit atunci, după doi ani, când a fost aşa bolnav, că am dat de genialul Nicolicescu, care a murit, şi care a fost cel mai mare homeopat al nostru şi unul dintre marii medici care l-a salvat pe soţul meu. M-a bătut pe umăr şi mi-a spus: „să ştii că nu pot să ţi-l fac sănătos, dar de salvat ţi-l salvez”. El săracul a avut o ciroză, ceva din război. Şi efectiv l-a salvat şi-a mai trăit încă 40 de ani. Vă imaginaţi ce destin a avut… A avut ocazia să rămână în străinătate, că a avut colegi, un prefect la Dijon, un primar pe Valea Loirei, toţi personalităţi, dar nu i s-a dat voie să plece, până la cutremur, în străinătate. După cutremur s-a dus şi a spus comuniştilor: „dacă nu-mi daţi drumul, eu le scriu la toţi prietenii mei că nu-mi daţi drumul să mă duc să-i văd, că ei sunt personalităţi în străinătate”. Şi atunci i-au dat drumul să plece singur.

(Unde a fost coleg cu ei?) La un mare colegiu din Mongré, de lângă Lyon, celebru în Franţa, unde a studiat Antoine de Saint-Exupéry. Era colegiu de călugări, o şcoală admirabilă, unde l-a dus unchiul său, mareşalul Presen, şi unde a fost primul. Am văzut marmorele expuse în colegiul Montgrai, Petre Crăiniceanu, primul în toate clasele, aşa bun, inteligent şi capabil a fost.

(După aceea a venit aicea?) Eram convinsă că va rămâne acolo, că deja făcuse traduceri pentru doamna Aslan, traduceri la conferinţe internaţionale, unde era considerat cel mai bun traducător de franceză. I s-a oferit în Elveţia să ocupe un post de traducător la O.N.U., unde era plătit admirabil. Prietenul lui elveţian i-a spus: „eşti prost să te-ntorci în ţară, acolo, tu nu vezi ce-i la voi în ţară, de ce nu rămâi aicea?” A refuzat să rămână în străinătate. Au vrut să-l facă directorul unui azil de bătrâni, a avut nenumărate propuneri, dar a spus: „eu nu vreau să fiu tolerat într-o ţară străină, eu sunt român şi trebuie să trăiesc în ţara mea”.

Merită omul ăsta să rămână ceva… De-aia s-a făcut memorial la Euro-club şi eu dau premii în fiecare an. Dau cupe şi dacă pot dau şi ceva bani, fiindcă a făcut ceva pentru zborul fără motor. El a fost născut chiar la Fribourgh, în Elveţia.

(În ce an s-a născut?) În 1916. Ar fi putut rămâne acolo şi să capete cetăţenie, dar a refuzat. A zis că aici era datoria lui să rămână şi, săracu’ de el, nu s-a plâns niciodată, ce modest a trebuit să trăiască, cu pensie de boală.

Eu am lucrat toată vremea asta, am mai lucrat şi la Fondul plastic. Făceam coliere… nu mai ştiam ce să fac ca să am destul pentru medicamente şi pentru supravieţuire, dar am trăit şi nu ne-am plâns şi n-am fugit în străinătate cum fug acuma cu duiumul tinerii. E goana după bani, dar noi n-am gonit după bani în viaţa noastră. Nici el n-a fost materialist, nici eu, nici tata…nimeni din familia noastră.

(Eraţi în Bucureşti deja?) Bineînţeles, ca studentă şi pe urmă anii de război şi după război… şi-aşa că nu m-am putut ţine de artă. Au fost ani grei…

Am prietene artiste în familia Petraşcu, am pe Vanda Sechelariu, o pictoriţă extrem de talentată, care a fost mai mare ca mine. Nora lui Petraşcu era cu mine la Academie. Ele s-au putut ocupa de pictură, căci soţii lor aveau un post bun, bine plătit şi au putut să stea acasă şi să picteze. Eu n-am mai pictat, ci m-am apucat de învăţământ şi într-un fel m-a pasionat şi învăţământul la un moment dat, contactul cu copiii. Eu am plâns când m-am pensionat, la 55 de ani, că ieşea o lege îngrozitor de proastă şi fratele meu jurist mi-a spus că dacă nu ies atunci o să am câteva sute pensia. Am ieşit la 55 de ani plângând, că puteam să mai stau doi ani. Pe urmă am predat acasă germana, foarte modest. Şi acuma mai am doi elevi.

(Germana aţi învăţat-o numai la şcoală?) La liceu şi la facultate şi pe urmă în Germania, un an de zile.

(Înainte de şcoală aţi făcut şi acasă ceva?) Nu, n-am avut profesoară particulară. Nici n-ar fi avut părinţii mei posibilitatea să mă dea la lecţii particulare şi nici n-aveam nevoie, că aveam în liceu profesori aşa de eminenţi.

(Acasă se ocupa mătuşa de dumneavoastră?) Mai mult mătuşa se ocupa, că mama era prea prinsă cu treburile. Mă observa când studiam la pian.

(Cine gătea?) Aveam bucătăreasă pe vremea aia. Atâta pot să spun că, săraci cum eram, că nu eram foarte bogaţi, ne-am putut permite să avem bucătăreasă. Singurul lucru pentru care o invidiez pe mama acuma, fiindcă aşa am detestat bucătăria… Mi-a luat jumătate din viaţă ca să pregătesc mâncarea, încât am spus că uite, săraca mama, ea a putut să-şi permită să aibă o bucătăreasă.

(Şcoala de menaj a înfiinţat-o mama dumneavoastră?) Ea, cu ajutorul reginei Maria. Eu am fotografii cu mama şi cu regina Maria. Ea a înfiinţat-o, a pus tot sufletul şi a adus ţărănci de la ţară care s-au format la şcoala asta. A avut idei mari, a vrut să realizeze multe, din păcate însă a murit aşa de tânără, căci a făcut o comoţie cerebrală.

Şcoala a mai durat după aia, însă sufletul a fost mama.

Tata iubea copiii teribil, dar nu vroia să aibă fete, ar fi vrut să aibă numai băieţi.

Noi am copilărit tare frumos şi am avut fraţi foarte conştiincioşi, valori, oameni serioşi. Fratele Bujor, de care am spus că a fost dat afară din magistratură, a avut de suferit din pricina numelui. Tata numai bine a făcut ţării, n-a fost bogătaş, n-a avut avere, nu avea pentru ce să fie judecat, dar comuniştii l-au judecat fiindcă era un nume. Mai ales acel domn, prim secretar, Coracu, pe care tatăl şi fratele meu se chinuiau să-l facă să treacă clasa, că învăţa foarte greu. Comuniştii îşi alegeau tot între analfabeţi.

(Cu familia Şora vă ştiţi din Timişoara?) Păi, cum nu, căci Mihai Şora era coleg de an cu soră-mea. Venea la noi în casă tot timpul. Ne-am cunoscut atuncea şi ne-am revăzut după aceea. A fost la Paris cu soţia lui, când am fost în ’39. Ne plimbam cu el, cu Cioran şi cu Eugen Ionescu prin tot Parisul. Au fost ani frumoşi, dar n-am mai putut nici acolo să ne mai întoarcem, cu războiul ăla. Pe urmă l-am pierdut şi pe fratele meu şi fiecare cu destinul lui a fost.

Apoi ne-am revăzut cu Mihai Şora, iar acuma mi-a tot spus că mă sprijină, că o să vorbească cu un domn Rădulescu de la Minister, dar am impresia că Ministerul nu se angajează în treaba asta. Totuşi, nimeni nu se angajează să mă susţină, că nu e vorba de o pretenţie, ci de a susţine o idee, o cauză.

(Fonduri de unde aţi avea?) Din casă, care închiriată mi-ar aduce bani serioşi, care sunt destinaţi fundaţiei. Şi apartamentele două vândute şi banii daţi fundaţiei. E totuşi un capital acolo, care se pierde. Un domn Chiş mi-a telefonat, că el vrea să cumpere o parte din teren. Am vorbit cu domnul Faur, care este membru al fundaţiei şi care este un bătrân inimos, care s-a ocupat să dea anunţuri la ziar. Acest domn mi-a zis că e foarte interesat şi că ar vrea să şi închirieze din clădiri. L-am întrebat de ce are interes să cumpere casa asta şi mi-a zis că se ocupă de activităţi spirituale cu tineretul.

Vânzarea pot s-o fac, dar numai activitatea fundaţiei nu pot s-o combin cu aceştia. Nu am bani pentru fundaţie. Eu am scris în diaspora, dar nimeni nu mişcă absolut deloc. Le-am scris la copiii lui Camil Petrescu, care-l adora pe tata, să ia legătura cu ceilalţi, să vadă dacă nu pot să sprijine cu o mică cotizaţie. N-a mişcat nimeni… Asta-i solidaritatea.

(Fundaţia e înregistrată?) Bineînţeles. Are şi cont la bancă, dar n-a venit nimic. A avut nepoata mea o activitate la un moment dat, a făcut două expoziţii, un concert cu muzică de Crăciun… şi asta-i totul. Dacă eu nu vând sau închiriez acolo, eu nu am cu ce să susţin această fundaţie. Mă ştie Ana Blandiana, care mi-e prietenă, care mă ştie de când mi-am început activitatea şi-mi spune mereu să închiriez unei firme ca să iasă nişte bani, să pot să-i dau. Eu am vrut să închiriez, dar am greutatea cu grădiniţa asta. …Asta-i soarta noastră, a familiei Imbroane, avem greutăţi. Şi tata a avut şi mama şi eu am greutăţi. Nu ştiu dacă până închid ochii voi putea realiza ce mi-am propus, dar îmi doresc din tot sufletul ca măcar asta să rămână în urma mea, fiindcă merită şi tata, şi soţul meu, că au făcut ceva pentru neamul ăsta şi merită să rămână ceva în urma lor. Cam asta-i povestea…

(Cine era Nicolae Imbroane?) Fratele tatălui meu, care era avocat şi prefect în Timişoara. E bunicul acestei fete, Cornelia Rădulescu, care m-a ajutat la început cu fundaţia. Nicolae Imbroane a fost dus în Bărăgan.

(Din Vărădia a fost ridicat?) Da, a fost un timp şi pe urmă a murit destul de repede.

(În ’51?) Da.

(În Vărădia mai există casa?) Nu ştiu. A fost casa noastră, dar cred că s-a terminat cu ea. A moştenit-o familia Brătianu, că noi suntem înrudiţi cu ei. Verişoara mea, fata lui Nicolae Imbroane, s-a măritat cu un Brătianu. Foarte frumoasă fată era Delia Imbroane. Tot liceul l-a făcut la Timişoara şi s-a măritat cu Radu Brătianu, nepot pe linia lui Dinu Brătianu. Copiii ei, dintre care una a murit, iar cealaltă este profesoară la Câmpina, au moştenit această casă a bunicilor de la Vărădia.

Era Brutus, Delia şi Titus Imbroane, care aveau nume latineşti şi care erau copiii lui Nicolae Imbroane. Şi tata a avut grijă să pună nume din astea, ca să nu poată să fie maghiarizate. La noi se numeau Bujor, Doru, Sorin Nicolae, Dora Romaniţa şi Steluţa.

(Titus Imbroane a stat în Bucureşti?) El a studiat la Cernăuţi Dreptul şi a trăit la Oţelul Roşu. Acolo e familia lui Titus. Fata lui Brutus Imbroane este Cornelia Rădulescu, care este la Timişoara.

(Unchiul dumneavoastră cum de era de la Vărădia?) El era avocat, dar a lăsat avocatura şi s-a dus şi a făcut o moară acolo, având o bucată de pământ de la bunicul meu, şi i-a plăcut la ţară şi de-acolo l-au ridicat.

(Ştiţi unde a fost dus în Bărăgan?) N-aş putea să vă spun, dar în orice caz, am vorbit cu el când s-a întors din Bărăgan.

(A fost cu toată familia?) Nu, singur, că nevasta lui a murit şi era singur. A mai fost în Bărăgan, de la Oraviţa, un fin de-al nostru, Ogrin. A ajuns în Bărăgan cu soţia, care a murit acolo. El era jurist şi ea casnică. Erau finii tatălui meu. În orice caz, n-au suportat Bărăganul.

(Când aţi venit în Bucureşti vi s-a părut diferit?) Bineînţeles, dar eram studentă şi atunci când eşti tânăr toate îţi par altfel. Eu m-am obişnuit uşor în Bucureşti, cu toate că bănăţenilor, în general, nu le place să trăiască aicea. A fost o diferenţă teribilă înainte, şi acuma mai este o diferenţă între mentalitatea bănăţeană, ardelenească şi cea de-aici din Bucureşti.

(Care-i diferenţa?) Diferenţa este că bănăţenii şi ardelenii au fost civilizaţi, au fost sub ocupaţie austro-ungară şi au altă educaţie, pe când cei de-aici, din Bucureşti, n-au educaţia românilor de dincolo. Şi ca mentalitate e diferenţă. Eu am o slăbiciune pentru bucovineni, că mama era de-acolo şi acolo a fost raiul meu pe pământ. M-am dus în vacanţe la Cernăuţi, unde am făcut şi o clasă primară, iar sora mea una de liceu. Era o viaţă aşa frumoasă şi culturală. Am cântat la Filarmonica din Cernăuţi la pian, am dat un concert. Nu vă pot spune ce atmosferă era acolo, la Cernăuţi… Era atmosfera asta austriacă, vieneză.

Ideea mea, acuma, este să-i sprijin în mod special pe cei din Cernăuţi, că cei din Banatul iugoslav o duc mai bine. Nu ştiu cum a fost conjunctura, că au legături cu românii… O duc prost ăia din Timoc şi de dincolo, însă cei din Bucovina o duc îngrozitor. A venit Tărăşteanu, un ziarist, la mine şi nu ştia cum să mă îmbrăţişeze când a auzit că vreau să le dau bani. Am vorbit şi cu Mioc şi cu Orban, că am vrut la un moment dat să-i găzduiesc la mine pe revoluţionari, în vilă. Pe urmă am renunţat, că le-a dat o casă mare nu ştiu unde în Timişoara. Ideea îmi surâdea, că aveam entuziasmul respectiv, de-atunci. Ana Blandiana a vorbit direct cu Orban, că doamna Crăiniceanu vrea să dea şi nu reuşeşte…

(Semăna Cernăuţiul cu Timişoara?) Deloc. Cernăuţiul putea să fie mica Vienă, efectiv, şi ca viaţă, construcţii… Acuma, domnul Bârsan s-a interesat şi mi-a zis că mormântul bunicului meu, care a fost director la liceul Aron Pumnu, şi al unchiului meu, Cornel, există încă, fiind chiar lângă mormântul lui Aron Pumnu. Eu am avut o teamă, că am auzit c-au distrus mormintele acolo. Eu am un cult al morţilor şi am făcut pentru tata un mormânt admirabil la Timişoara.

(Unde este mormântul?) În Calea Lipovei, cum intraţi este o capelă şi lângă ea este un mormânt c-o cruce dublă făcută de Anghel, un mare sculptor de aicea. Jos e cavoul unde zace toată familia mea: tata, mama, fraţii, iar cu două morminte mai încolo este mormântul unde sunt mătuşile mele. Am adus şi mormintele bunicului meu şi ale mătuşii mele tot în acest mormânt, unde-i înmormântat şi soţul meu şi unde voi fi şi eu înmormântată, fiind şi numele meu scris acolo. Un mormânt ne desparte de mormântul lui tata. Scrie Petre Crăiniceanu, iar pe partea cealaltă scrie numele tuturor morţilor, printre care este şi bunicul meu Mihai, din partea lui tata. Pe bunica mea n-au mai găsit-o.

(Bunicul ce a fost?) El a fost ţăran, dar cu trei-patru clase gimnaziale. Toţi cei din Banatul iugoslav au făcut gimnaziul. Bunicul s-a apucat până la urmă de moara aceea pe care a moştenit-o unchiu’ meu.

(Până când a trăit bunicul dumneavoastră?) Până prin ’30.

(Bunicii dinspre mamă i-aţi cunoscut?) Nu i-am cunoscut. Toţi au murit în jur de 60 de ani, da eu am zis că dacă mă apropii de 80 de ani pot să mor… că aşa aş vrea să mor. Mă rog în fiecare zi.

(Dar de ce, doar sunteţi într-o formă aşa de bună?!) Fiindcă n-am satisfacţie, n-am pentru ce să trăiesc. Dacă ar merge fundaţia asta aş avea pentru ce să trăiesc, dar aşa nu am. Să văd în ce hal am ajuns şi cum ne corupe toată lumea?!…Pentru asta să trăiesc?! Ce-mi doresc eu este să realizez un lucru, în numele tatălui meu care a făcut ceva. Mă rog în fiecare zi să meargă fundaţia şi să mă ia de pe lumea asta…astea sunt cele două rugăminţi ale mele la Dumnezeu, în fiecare zi. Trebuie să te realizezi în viaţă. Dacă nu realizezi ceva, pentru ce ai existat?!

(Dar aţi realizat…) Am făcut o fundaţie care nu merge…

(Profesiunea…) Da, mă rog… şi am ajutat pe soţul meu care merita să fie ajutat. Am rămas pe urmă eu singură şi copii nu am, şi-atuncea ce-am făcut?!… Ce fac eu în ultimii ani?… Vegetez.

Am călătorit în străinătate, mi-am făcut porţia mea de viaţă, iar acum singurul lucru care mă interesează este această fundaţie pe care nu pot s-o pun pe roate ca să meargă.

(Ce credeţi dumneavoastră că e important în viaţă?) Să realizezi ceva, încât să rămână ceva după tine, asta-i după mine important. Să realizezi ceva, nu să vegetezi. Să te lupţi pentru o cauză. Mă uit şi la cei care sprijină copiii, că am prietene care se ocupă de copiii orfani. Asta e o idee frumoasă, care trebuie sprijinită. Pentru asta trăieşti, ca să faci ceva, să ajuţi pe oameni. Eu am moştenit asta şi nu-mi place să mă laud, că nu-mi place să vorbesc despre mine, însă cât pot fac bine, îi ajut pe oamenii din jur pe care îi văd că au nevoie de ajutor, cu sfaturi, cu ce pot… cu medici, că am cunoştinţe mulţi medici care mă iubesc şi l-au îngrijit pe soţul meu şi când pot îi ajut pe oameni. Ăsta este rostul omului, să ajute, nu să fie egoist şi să trăiască numai pentru el.

Tata n-a fost aşa. Să fi îndrăznit unul din tot şirul ăla de oameni care-a venit acolo, când era deputat, să-i ofere o găină, că-l expedia de la uşă, că nu era pe vremea aia să vii cu mită şi cu cadouri. O făcea pentru că era datoria lui s-o facă, ca deputat, să-i spijine pe oameni dacă putea.

(Îi primea acasă?) Acolo se făcea un şir până afară pe stradă. Era şirul de oameni care veneau în audienţă la tata ca să-i susţină în Parlament pentru diferite cauze. …Şi-atuncea, vin eu să dau mită unui magistrat, ca să-mi câştig averea moştenită de la o mătuşă şi care nu era o avere nu ştiu cât de mare… o avere acolo. Urâte vremuri am ajuns să trăim!

Eu n-am fost invidioasă niciodată în viaţa mea. N-am suferit de boala asta şi nici de gelozie, din fericire. Singura mea invidie acum este pe cei care au murit, că au scăpat de această mizerie de viaţă care se desfăşoară sub ochii noştri. Pentru că toată politica asta este aşa o mizerie groaznică, nu pot să spun.

Atâta am suferit de pe urma comunismului, atâta nenorocire a adus comunismul ăsta în lume, în toate ţările astea! Nu vedeţi că nu progresează o ţară cum trebuie, şi a noastră e în frunte. Au ajuns să ne întreacă Albania şi Bulgaria. Şi-atuncea cum pot să fiu fericită. Doamne, ce fericită sunt că n-a trăit tata, că n-a apucat epoca comunistă.

Ţin minte că la un moment dat am avut o maşinuţă şi a venit un şofer la noi. Noi aveam în casă o bucătăreasă de la ţară, o fată de o frumuseţe nemaipomenită, fiind la noi în casă ca şi din familie. Şoferul s-a îndrăgostit de ea, a mai şi nenorocit-o şi n-a vrut să se însoare cu ea, iar tata furios i-a spus „bolşevicule!”. Asta era injuria cea mai mare a lui tata. Tata fusese în Siberia şi văzuse ce a fost acolo cu Revoluţia. Un secol nenorocit a fost secolul ăsta, ruşinos. Aş fi vrut să trăiesc în la belle epoque, dar n-am avut norocul să mă nasc atunci. Cu părinţii mei să fi trăit atunci în epoca aia aş fi vrut. Tata şi mama s-au luptat atâta cu concepţii din astea nenorocite. Şi mama a dus o luptă grozavă ca să facă o treabă, şi tata săracu’… dar a fost iubit. Lumea şi-a dat seama că este un om cu o mare moralitate şi cu o coloană vertebrală excepţională. El n-ar fi cedat niciodată în faţa unei minciuni. A fost un om admirabil şi toată lumea a spus asta despre el, indiferent din ce partid erau.

(Aveţi adunate lucrurile astea?) Am ceva adunat din ce-am putut eu. Am mers la Academie în anii comunismului, că primul simpozion s-a ţinut datorită efortului meu, acum 18-20 de ani, pe vremea comunistă, în Piaţa Amzei, când începuseră să se relaxeze lucrurile şi se făcea mare patriotism în ţară. Atuncea a fost Onisifor Ghibu, un fanatic antimaghiar. Tata n-a fost nici regionalist, nici antimaghiar, nici antisemit… nimic din astea n-a fost.

(Credeţi că era climatul în Timişoara de aşa natură încât poziţia tatălui dumneavoastră era influenţată?) Nu, dar tata „cânta” tot timpul contra acestui regionalism şi şovinism. A scris articole întregi contra şovinismului. …Ăştia-s oamenii, nu sunt oameni. Noi trebuie să ne suportăm reciproc, nu să ne persecutăm unii pe alţii.

(Ghibu a desfiinţat piariştii?) Da, la piarişti a decapitat cu studenţii de la Politehnică toate statuile de sfinţi. Tata a fost supărat pe el atunci şi i-a spus, că erau prieteni buni: „cum e posibil aşa ceva, cum ai putut să faci aşa ceva?!”.

(În ce an s-a întâmplat?) În ’20. Erau prieteni buni şi au fost condamnaţi cu Goga în acelaşi timp, pentru politica lor.

Tata nu era filomaghiar. Nu e voie să-l persecuţi pe unul care are o altă religie. Noi ne-am purtat cu ungurii regeşte şi aş vrea să se poarte şi ceilalţi de dincolo cum ne-am purtat noi cu ungurii. Tata a luptat tot timpul, că el avea prieteni unguri, evrei, avea prieteni de toate naţiile. (Ştiţi vreunii dintre cei cu care era prieten?) Era evreul Löffler, care a fost mare fotograf în Timişoara. Tatăl lui toată ziua era la noi în casă. Şi maghiari a avut tata prieteni, dar n-a făcut nici o diferenţă între ei. Bineînţeles că prima interesul naţiei, dar nu aveai voie să persecuţi pe minorităţi, nu exista aşa ceva. În toate articolele lui se vede treaba asta. De-aia era aşa iubit. Până şi Maniu şi din alte partide, toată lumea îl respecta pe tata. Era un om de o curăţenie şi o frumuseţe sufletească rarisimă şi asta nu pentru că era tatăl meu.

(Eraţi apropiată de tatăl dumneavoastră?) Păi, cum să nu. Era aşa de frumos ca suflet, era excepţional. Pe urmă el a ieşit din preoţie. Când a fost aici, la Căldăruşani, a participat la toate şedinţele, cu Titulescu şi cu toţi ceilalţi şi a vorbit şi de pe amvon, puţin naţionalist, că era înaintea Unirii. Atuncea s-au găsit nişte preoţi să facă plângere că tata ţine slujbe naţionaliste în biserică şi-atuncea au făcut o campanie, la care Gala Galaction a reacţionat şi a scris articole splendide despre tata şi a spus că nu e posibil să reproşezi unui preot că-i român şi că vrea unirea Principatelor.

(Şi a lăsat preoţia?) Da, şi a plecat în campanie cu Dragalina, pe urmă a plecat cu voluntarii, ca să-i strângă, şi datorită cauzei ăsteia naţionale s-a lăsat, că a văzut că nu mai merge ca preot să faci toată treaba asta şi s-a lăsat.

(Corul cum era?) Asta când a fost student la Teologie, la Cernăuţi.

(Corul era al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi?) Da. Tata a ţinut pe urmă conferinţe cu învăţători, cu preoţi. Am avut un dosar întreg cu conferinţele şi congresele conduse de tata. El căuta special să le facă educaţie socială. Tata a trăit în străinătate, a văzut diferenţa şi a căutat să ridice ţara românească, care a rămas, săraca, în urmă, din cauza istoriei. Atuncea a scris articole despre limbă. Ce articole a trimis din Germania şi din Cernăuţi când era student… La „Drapelul” a trimis, cu Lupta pentru limbă la Cernăuţi. Este de actualitate tot ce-a făcut tata, că am impresia că istoria n-a progresat. De multe ori stau şi mă uit că exact acelaşi lucru se repetă. Oribil ce s-a petrecut!

(Aţi avut şi dumneavoastră probleme de dosar?) Nu. Eu în învăţământ am fost bine văzută şi n-au putut să-mi facă nimica. Atâta că la început am fost la periferia oraşului, dar pe urmă m-au adus, că aveau nevoie de profesori, iar eu am fost profesoară bună şi m-au adus aicea în centru. Soţul meu a fost însă persecutat rău, pe urmă a ajuns la editură, apoi s-a pensionat de boală, repede, că era urmărit şi-acolo la editură, din cauza dosarului care i se făcuse. După cutremur a obţinut permisiunea de a vizita străinătatea.

(La Academie când a lucrat?) Din ’55. Doisprezece ani a fost şomer şi în ’67 a lucrat la Academie, la editură. (În ce an s-a pensionat?) El a murit la 76 de ani, deci s-a pensionat după ’60 şi ceva, de boală, căci a fost foarte bolnav. Eu m-am dus la Academie şi am strâns materialul. A fost o muncă gigantică, căci a trebuit articole întregi să transcriu, de mână. La un moment dat m-a ajutat şi fratele meu, care a fost jurist, dar puţin.

M-am dus la Academie, la o cameră numită specială, secretă, unde am reuşit să intru, căci era director Cioculescu, un mare critic oltean care l-a cunoscut pe tata şi mi-a dat voie să intru în arhiva aceasta. Când a auzit numele de Imbroane, a zis: „poftiţi doamnă” şi mi-a dat drumul.

(Îl cunoştea pe tatăl dumneavoastră?) Îl cunoştea pe tata, bineînţeles, că tata a fost un nume pe vremea aia. Mi-a dat voie să intru la Academie, în camera secretă, că nu era voie. Am transcris articole întregi ale lui tata, pe care eu le-am găsit extraordinare. Tata avea un talent publicistic nemaipomenit.

(Ar trebui neapărat făcută o ediţie…) Da.

Note:

¹ Ziarul “Banatul. Ziar politic-naţional” şi-a schimbat ulterior denumirea în: “Banatul Românesc”.

² Sublinierea aparţine autorului articolului.

³ Idem

⁴ Avram Imbroane, n.n.

⁵ Sublinierea aparţine autorului articolului.

⁶ Consiliul Dirigent Român

⁷ Începând cu acest număr, ziarul “Banatul” şi-a schimbat denumirea în “Banatul Românesc”, păstrându-şi subtitlul de “Ziar politic-naţional”.

⁸ Idem

⁹ Consiliul Dirigent Român

¹⁰ Sublinierile aparţin autorului.

¹¹ Coroane

¹² În germană înseamnă “ziar” şi se scrie “Zeitung”.

¹³ Organul Partidului Naţional Liberal, Director: Dr. Avram Imbroane. Ziarul apare la Timişoara.

¹⁴ Redăm aici doar prima parte a discursului lui Avram Imbroane, a doua parte nemaifiind reprodusă în ziarul “Renaşterea”.

¹⁵ Discursul a fost publicat în două părţi în ziarul “Renaşterea”, nr. 45-47 / octombrie 1932.

¹⁶ Sublinierea aparţine autorului acestui articol.

¹⁷ Idem.

¹⁸ Id.

¹⁹ Id.

²⁰ Id.

FundAŢia Dr. Avram Imbroane

Cu ocazia simpozionului naţional „Identitatea culturală a românilor”, organizat de asociaţia Astra Română pentru Banat, la Timişoara, românii din Banatul iugoslav au propus reînfiinţarea „Fundaţiei Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare”.

Dr. Avram Imbroane face parte din generaţia care s-a sacrificat pentru crezul Unirii. El „a reprezentat sufletul Banatului şi a intrat în istoria naţională prin activitatea din timpul războiului, iar apostolatul său pe lângă prizonierii bănăţeni şi ardeleni din Rusia constituie un capitol de epopee”, scria Gala Galaction.

Fiu de ţărani, născut în Coşteiul iugoslav la 19 dec. 1880, Avram Imbroane studiază teologia şi dreptul, apoi sociologia şi economia politică şi agrară la Cernăuţi, Viena, München, Leipzig şi Berlin. Declină oferta unei funcţii universitare la Cernăuţi, socotind că o misiune mai importantă îl cheamă în Banat spre a face „o şcoală politică şi naţională”. În 1906 ia parte la campania electorală pentru alegerea unor deputaţi români în parlamentul de la Budapesta şi înfiinţează „Societatea de lectură” a muncitorilor români (Prelegeri, expoziţii, spectacole). Pus sub urmărire, este nevoit să treacă în 1914 în România. La Bucureşti, este numit profesor la Liceul Sf. Sava şi diacon la mănăstirea Cernica. Se alătură „Federaţiei Unioniştilor”, condusă de N. Filipescu, Take Ionescu, O. Goga şi Barbu Delavrancea şi colaborează la ziarul Epoca, făcând o intensă campanie pentru intrarea României în război, ceea ce-i va aduce din partea procurorului din Cluj condamnarea, în contumacie, alături de Goga. În 1917 se înrolează în armată, participând, sub comanda generalului Dragalina, la luptele pentru eliberarea Orşovei, Sibiului şi la cele de pe Valea Oltului. Îşi oferă apoi serviciile Marelui Cartier al Armatei aflat la Iaşi, pentru recrutarea de voluntari bănăţeni, ardeleni şi bucovineni din lagărele Rusiei şi Siberiei, unde stă un an şi de unde scapă, ca prin minune, din faţa plutonului de execuţie.

La Marea Adunare de la Alba-Iulia este mesager al bănăţenilor şi trimite la Conferinţa de Pace de la Paris documente privitoare la hotarele Banatului.

În 1919 înfiinţează ziarul Banatul, apoi Banatul Românesc al cărui redactor şef este Camil Petrescu. „… O mare casă de editură din Banat, director Dr. Avram Imbroane, unul dintre cei mai devotaţi şi idealişti luptători ai noştri, a hotărât să înfiinţeze o mare casă de cultură pentru instruirea poporului şi propagarea ideii de unire a culturii naţionale” - anunţa N. Iorga în „Neamul Românesc”.

Dr. Avram Imbroane ţine ultimul discurs public în 4 februarie 1934, cu ocazia constituirii Fundaţiei Traian Lalescu la „Institutul Avram Imbroane a românilor de peste hotare”. Când s-a stins din viaţă, la 23 septembrie 1938, era secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor, revenindu-i meritul de a reînfiinţa Mitropolia Banatului şi Biserica Română din Coşteiul iugoslav.

Fundaţia cerută de românii din Iugoslavia a dobândit personalitate juridică în 1994, sub preşedinţia prof. Steluţa Imbroane-Crăiniceanu, fiica doctorului Avram Imbroane. Printre membrii de onoare ai fundaţiei şi fondatori se numără I.P.S. Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu, Ana Blandiana, Emil Constantinescu, Neagu Djuvara, Mihai Şora, Alexandru Paleologu, prof. Eugen Todoran, Dr. C. Bălăceanu-Stolnici.

Titlul de membru de onoare este oferit tuturor donatorilor (Cont valută 46101345 623004 BRCE Timişoara) şi persoanelor care, prin activitatea ce o desfăşoară, aduc o contribuţie la înfăptuirea obiectivelor şi programelor Fundaţiei. Acestea sunt: apropierea dintre românii de pretutindeni prin promovarea tradiţiilor culturale, literaturii, artelor şi ştiinţei româneşti: „Fundaţia, se spune în statut, îşi propune să ofere tuturor românilor nu numai sprijin în menţinerea identităţii, ci şi o permanentă găzduire, o „casă” unde românii de aiurea pot afla căldură şi sprijin”. Acest spaţiu se află în Timişoara, în vila oferită de familia Imbroane, str. Kogălniceanu, nr. 16.

[„Lupta”, nr. 252, din 22 septembrie 1995, p. 6]

Horia MUSTA

Preşedinte al Consiliului de Onoare

al Partidului Naţional Liberal Timiş

in memoriam

Împărtăşesc admiraţie şi gratitudine faţă de personalităţile bănăţene de astăzi, mai în vârstă sau mai tinere, care în frământata viaţă, îşi mai rezervă timp pentru a răvăşi glie strămoşească în a scoate la lumină pentru cei de astăzi şi cei de mâine, personalităţi de seamă din vremi trecute.

Tot respectul pentru colectivul care a îngrijit „Testamentul Politic” al Dr. Avram Imbroane, personalitate spirituală, culturală, publicistică şi politică din prima jumătate a secolului trecut, precum şi pentru Steluţa Crăiniceanu-Imbroane, unica descendentă din cei cinci copii, care nu a lăsat „memoria” tatălui să se piardă, ci a încredinţat-o unor tineri curajoşi pentru a o eterniza şi a fi cinstită aşa cum se cuvine.

L-am cunoscut pe baci Imbroane, cum mi-a permis să-i spun, în anul 1926, în Oraviţa, la serbarea înfiinţării judeţului Caraş, iniţiată de puterea liberală, şi la care au participat toţi liderii liberali bănăţeni, inclusiv Avram Imbroane, ca reprezentant al judeţului Timiş-Torontal.

După momentul festiv, tatăl meu, protopopul Virgil Musta al Oraviţei, conducătorul liberalilor din valea Caraşului şi unul din iniţiatorii înfiinţării judeţului, a invitat, după serbare, în locuinţa sa, o seamă de personalităţi.

Printre invitaţi au fost şi foştii colegi de pe băncile liceului Andrei Şaguna din Braşov, ulterior colegi de facultate la universitatea din Cernăuţi, fraţii săi de cruce, Avram Imbroane şi Cornel Corneanu, cu care forma un trio de lideri P.N.L. bănăţeni.

Aici au depănat multe şi frumoase amintiri pe care le-au trăit împreună, iar într-un moment de respiro, tatăl meu i-a prezentat cei cinci copii, trei băieţi şi două fete, colegului şi prietenului său.

Baci Imbroane, foarte volubil şi plin de dragoste părintească, ceea ce ne-a impresionat mult, ne-a spus în final: „... şi eu am tot cinci copii, trei băieţi şi două fete, şi ar fi bine ca voi, mai târziu, când veţi ajunge pe aceleaşi meleaguri să respectaţi tradiţia şi să înjghebaţi o prietenie cum o avem noi, părinţii voştri”.

În anul 1933 când eram student la facultatea de drept din Bucureşti, l-am reîntâlnit pe baci Imbroane, de data aceasta ca secretar general la ministerul cultelor, funcţie pe care a deţinut-o până în 1937. În această funcţie a avut un rol deosebit în sprijinirea studenţilor bănăţeni şi a contribuit enorm de mult la obţinerea fondurilor necesare construirii şi amenajării unor biserici, şcoli, cămine culturale etc., mai ales în judeţul Timiş.

În viaţa studenţească i-am respectat dorinţa şi am reuşit să cunosc foarte bine pe fiii săi: Bujor, Doru şi Sorin, realizând o strânsă relaţie de prietenie, mai ales cu Bujor Imbroane, devenit ulterior director în Ministerul Justiţiei.

În final, îmi permit să citez din cuvântarea Dr. Aurel Cosma, ţinută în ziua de 15 iulie 1930, cu prilejul retragerii sale din conducerea P.N.L. Timiş-Torontal, care a propus să fie ales în locul său Dr. Avram Imbroane, pe care l-a caracterizat astfel:

„Domnilor, din falanga rândurilor noastre se ridică un înzestrat cu toate calităţile de conducător: suflet larg cuprinzând o neţărmurită iubire de ţară şi de neam, probat în luptele cele mai grele pentru realizarea idealului nostru sublim, statornic până la martiraj în credinţa şi în profesiunea principiilor sale nestrămutate privitor la tot ce este românesc, deci un om care ne dă absolută chezăşie, că urmând tradiţia şi metodele de muncă şi de luptă de până acum, va duce la izbândă tot mai mare principiile generoase şi patriotice ale Partidului Naţional Liberal. Şi acest om este dl. Dr. Avram Imbroane.”¹

Doresc ca volumul „Testament politic” să fie un prilej de pioasă amintire pentru cei ce l-au cunoscut şi mai sunt încă în viaţă, iar pentru cei de azi şi de mâine să fie un exemplu demn de urmat.

Timişoara, 23 martie 2003

Note

¹ Vasile Dudaş – “Aurel Cosma (1867-1931)“, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, p.126. - (de adăugat la final unde sunt şi celelalte note)

înapoi